Sunteți pe pagina 1din 7

Orasul mort

1. Ramas-bun

Era o seara de decembrie, poate prea frig pentru mine incat sa-mi dau seama ca
riscam sa-mi pun in pericol sanatatea. Nu-mi mai pasa de nimic. O asemenea ignoranta
nu simtisem pana atunci, poate din cauza aceasta si un sentiment de frica necunoscut
patrundea in mine.
Paseam pierduta printre ganduri pe strazile pustii. Cautam ceva, dar nu-mi amintesc
exact ce. Poate nici nu stiam pe atunci ce cautam cu adevarat: viata, bucurie sau orice
sentiment care mi-ar fi adus un zambet pe chip si-o urma de speranta in suflet.
Rataceam singuratica, parca toti oamenii din jur s-ar fi ascuns de mine sau ar fi plecat
cu mult inainte sa ajung eu. Nu stiu ce era cu mine, prea departe e acum amintirea
acelui moment in ceasul tarziu al noptii. Cred ca plangeam ori eram trista. Da, sigur
eram trista, imi amintesc vag ce se intamplase. Ajunsesem in fata casei lui Marc, aveam
de gand sa-i spun ce simt:
-- Marc! Marc!
Dar el parca nu imi auzea chemarea. De ce nu vroia sa-mi raspunda? Se prea poate sa
nu fi fost acasa? Lumina era aprinsa la el in camera. Poate nu-i pasa de mine, cine
stie... Sau poate era ocupat si nu avea timp de mine. Se mai intampla cateodata sa nu
ma bage in seama, din cauza problemelor pe care le avea. Totusi fereastra se deshise
intr-un final:
-- Ce vrei la ora asta? Ai innebunit? Du-te acasa, nu pot acum sa vorbesc cu tine!
Vorbim maine!
-- Dar...
-- Du-te acasa, Michelle! Maine ne vom vedea...
Si m-a lasat in fata casei sale fara drept de replica. Ma vedeam astfel obligata sa inghit
in sec scurta noastra discutie si sa-i suport atitudinea si lipsa lui de interes fata de mine.
Nici nu stiu de ce mai insistam sa vorbesc cu el, mereu imi facea aceleasi faze, iar eu
ramaneam cu gandurile mele, cu sentimentele pe buze, gata sa izbucneasca, dar in
acelasi timp oprite de felul lui de a fi. "De ce?", ma intrebam mereu. "Ce trebuie sa fac
sa fiu ascultata? E atat de dificil si totusi il iubesc..." Atunci m-am hotarat: nu puteam sa
las totul nerezolvat, dupa ce mi-am facut curaj, am asteptat atata timp sa-i marturisesc
ceea ce simt cu adevarat. Sigur nu i-a spus nimeni pana acum ce om deosebit este si
cum ma face sa vad viata. Alaturi de Marc viata merita traita!
-- Marc, deschide, te rog! Trebuie sa iti spun ceva important, nu mai pot amana pana
maine. Maine este prea departe pentru mine!
Dar nici un raspuns. "Tipic lui Marc. Am asteptat ore in sir sa deschida, dar nimic. O fi
vreun semn ca trebuie sa accept locul pe care il ocup in viata lui, acela de prietena si sa
ma multumesc cu atat? Poate nici macar prietena nu ma pot numi... Nu, deja incep sa
gandesc prea mult, sa fiu pesimista. Marc ma considera o prietena adevarata, deci
trebuie sa existe ceva special la mine care il face sa aiba nevoie sa-i fiu mereu alaturi.
Intrebarea este: Ce anume ma deosebeste de celelalte fete? La felul lui de a raspunde,
prin ignoranta, probabil nu o sa aflu niciodata!", mi-am zis, si am plecat din cartierul sau.
Ma simteam derutata, iarasi am ratat sansa vietii mele de a-mi marturisi sentimentele.
Nimic nu mai avea sens. "De ce?", atat ma intrebam si nu reuseam nici in ruptul capului
sa aflu vreun raspuns. Mergeam pe strada si parca toate privirile erau tintuite asupra
mea. Parca un ghinion imens ar fi pus stapanire pe viata mea, iar eu nu aveam cum sa
scap de el. Mi-era greu sa accept situatia, imi faceam mii de planuri in gandul meu,
trebuia sa existe o solutie acestei probleme.
Mergand ingandurata nu am realizat cat m-am indepartat de destinatia mea si m-am
trezit singura, ratacind pe strazi abia luminate. Eram neputincioasa, ma gandeam ca imi
merit totusi conditia mizerabila de singuratica si ghinionista. Ratiunea deja nu ma mai
ajuta, mai ales cand venea vorba de iubire. "O fi avand si inima ratiunile ei, pe care
sincer nu le inteleg oricat de inteligenta as fi eu!", imi ziceam in sinea mea. Dar totusi
ratiunea revenea la suprafata prea violent, realitatea se dezlantuise mai repede decat
m-as fi asteptat. Nu ma simteam pregatita sa infrunt un esec, o respingere din partea
lui. Viata alaturi de el mi se parea frumoasa si plina de bucurii.
Acum insa rataceam pe strazi, cauntand un raspuns, incercand sa aflu de ce am un
destin nefericit. Fericirea era la un pas de mine, dar totusi de neatins. Ma framantau
multe ganduri in tot acest timp. Cautam un loc in care sa-mi pun in ordine ideile si
sentimentele, incercand sa ma pregatesc pentru o distantare inevitabila de Marc. Parca
peste sufletul meu trecuse furtuna, parca ma lovise cineva pe neasteptate. Totusi
supravietuisem atator incercari grele, ce ar mai fi contat una in plus? Dar totusi sa ma
multumesc cu atat? Parca nu ma incalzea cu nimic gandul ca eram pe cale sa pierd
inca pe cineva drag mie. Si totusi cum ramanea cu planurile pe care mi le facusem, cu
visele mele? Sa fi cazut prada disperarii? Nici eu nu mai stiam ce se intampla cu mine.
Eram picata parca din cer, venita de pe alta lume, dar stiam ca intamplarea din acea
seara fusese reala si dureroasa.
Deodata am simtit insa cum ma prabusesc, fara sa mai am control asupra corpului meu,
atingand asfaltul rece al strazii. Curand nu am mai stiut unde ma aflam. Nu ma puteam
misca, nu reuseam sa deschid ochii, simteam doar teama si tacerea din jur. Nu eram
capabila sa vorbesc sau sa constientizez ceea ce mi se intamplase. Nu-mi amintesc
altceva decat ca ma intrebam neincetat in sinea mea daca mai pot fi vie intr-un oras atat
de mort? De ce rataceam mereu pe aceleasi strazi lipsite de culoare, de viata si de
bucurie, desi stiam ca nu-mi aduc nimic bun in suflet, decat amaraciune? Parca
moartea avea sa soseasca in urmatoarele clipe, iar eu imi faceam un proces de
constiinta.
Am incercat ani in sir sa gasesc o solutie pentru blestemul pe care aveam sa-l port
atata vreme... abia mult mai tarziu am inteles adevaratul rost al vietii nedrepte,
amagitoare, al suferintei in sine: ceea ce nu te poate omori, te face mai puternic!
Dupa cum ziceam, m-am prabusit in acea seara rece, fara ca cineva sa ma fi vazut si
m-am trezit dupa ceva timp pe un pat de spital. Langa mine statea un baiat. Acum
dormea, probabil ca nu dormise de cateva zile, avand grija sa-mi vegheze mie somnul.
Asa a si fost, mi-au spus asistentele mai tarziu. Baiatul imi parea cunoscut dupa
trasaturi: nu foarte inalt, dar oricum mai inalt ca mine, imbracat intr-un palton de iarna,
blugi si bocanci. Eram totusi prea slabita sa pot realiza cine era acea persoana si de ce
imi parea atat de apropiata.
In perioada ce a urmat, mi-am recapatat incet vederea si am inceput sa simt caldura in
organism. Tusea parca se mai diminuase si raceala disparea si ea treptat. Ma jucasem
putin cu viata mea si realizam ca nu era pentru prima data cand facusem asa ceva, dar
ma simteam cumva rusinata de cel care venea in fiecare zi la mine cu flori si se interesa
de starea mea de sanatate. Era ca o umbra: il simteam alaturi, insa cand deschideam
ochii disparea. La inceput crezusem ca visam, asistentele insa ma asigurau ca este cat
se poate de real. Le intrebam cine este, eram curioasa, vroiam neaparat sa stiu cui ii
datorez viata. Ele nu voiau sa-mi spuna nimic, ma asigurau ca in curand il voi cunoaste,
pana atunci trebuia sa am rabdare. Aveam o presimtire ca jocul acesta va dura mult.
Asa a si fost, dar mie imi placea intr-un fel: cu cat amanam ziua in care il voi cunoaste,
cu atat aveam certitudinea ca si maine va veni sa ma vada. Imi placea sa stiu ca cineva
se intereseaza si e alaturi de mine. Si aveam rabdare, desi nu-i vazusem chipul, doar
pentru ca un sentiment ciudat ma indemna sa am incredere in el. In fiecare zi aveam
flori proaspete pe noptiera si prin somn ii simteam mana lui calda tinand-o strans pe a
mea. Ca de obicei, pleca inainte ca eu sa ma trezesc.
Trecuse ceva timp de la accidentul nefericit pe care il suferisem in acea noapte, iar
spatele meu dadea semne ca isi revine, raceala si tusea disparusera si acum simteam
si eu mirosul parfumat al florilor. Una dintre asistente, Lori, care imi era mai apropiata,
imi zisese ca tanarul misterios avea sa-si faca identitatea cunoscuta in fata ochilor mei
maine. Simteam cum inima imi tresarea de bucurie doar la auzul acestor cuvinte. Erau
simple cuvinte, nimic concret, dar ma multumeam cu atat. Acele simple vorbe imi
aduceau zambetul pe buze si dorinta de ma insanatosi cat mai repede. In noaptea
aceea nu am dormit deloc, gandindu-ma la tanarul care se ocupase de mine atata
vreme. Priveam tavanul alb al salonului, viata capata brusc sens si aveam o motivatie in
plus sa continui sa traiesc clipa, sa zambesc, sa ma pun pe picioare cat mai repede.
Acea noapte a fost ca un monolog cu mine insami.
In sfarsit, dupa o noapte alba, a venit si clipa mult asteptata. Lori venise la mine cu o
ora inainte de a sosi el, ma aranjase, ma machiase si pieptanase ca pentru o intalnire.
Ma priveam in oglinda si realizam ca sunt frumoasa si plina de viata, radiam de fericire.
Asistenta imi povestea acum o intamplare mai veche de pe vremea cand era in primii
ani ai meseriei. Radeam cu pofta, era amuzanta. Totusi rasul meu s-a oprit in clipa in
care am auzit pasii lui in salon. Inima mi s-a oprit in loc, respiratia mi-a devenit grea.
Lori s-a ridicat, mi-a strans mana intr-un gest de incurajare si a plecat grabita. Nu stiu
ce asteptam de la tanarul misterios, dar am inchis ochii si am asteptat sa se aseze
langa mine. El m-a luat de mana atunci si mi-a soptit ca natura ma face mai frumoasa
decat salonul in care ma aflam. "E bine, mi-am zis, gandim la fel!". Am deschis ochii...
Si am ramas blocata. Langa mine era Marc, acelasi Marc responsabil de aflarea mea in
spital. "Dar cum e posibil?" m-am intrebat in sinea mea. Nu am scos nici un cuvant, am
ramas tacuta. El se uita la mine cu aceiasi ochi limpezi. Au urmat multe clipe de liniste.
In final, a rupt tacerea:
-- Si cum te simti, Michelle?
Eu insa nu ii raspundeam.
-- Mai bine?
Eu tot nimic.
-- De ce nu spui nimic?
"Si ce ar trebui sa spun?" ma gandeam eu. Inca eram in stare de soc, nu mai stiam ce
sa cred. Simteam ca ma pierd cu totul. Atunci insa mi-a venit in minte episodul din acea
seara si felul in care m-am simtit tot drumul din cauza lui. In acel moment nu m-am mai
putut abtine:
-- Idiotule! Mai ai tupeul sa vii la mine, dupa ce am ajuns in starea asta datorita tie?
El ma privea intrebator si nu zicea nimic. Avea obiceiul sa ma lase sa ma descarc pe el
si apoi relua discutia.
-- Nu incepe iar cu atitudinea ta calma si intelegatoare, stii cat de mult ma enervezi
cand esti asa!
-- Imi cer scuze, imi zise dupa cate clipe de liniste, nu stiam ce simti tu pentru mine
atunci seara... Nu am vrut sa te vad, aveam prea multe pe cap, oricum nu as fi bagat de
seama daca mi-ai fi zis atunci...
-- Si vrei sa te cred? Era sa-mi pierd viata din cauza chefului tau de a ma vedea si
acum revii ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat?
-- Ma asteptam macar la un "Multumesc!" pentru ca ti-am salvat viata... Daca nu eram
eu...
Si iar incepu cu glumele lui seci, de prost-gust, la care nu puteam sa rad, in starea in
care ma aflam.
-- Si ce ar trebui sa fac? Sa-ti ridic o statuie pentru ca m-ai salvat? Tu esti motivul
pentru care am ajuns asa inca de la inceput...
-- Cred ca exagerezi, Michelle...
-- Exagerez? Daca nu ai fi fost tu, eram fericita acum si aveam un ghinion in minus.
Speram sa-l intalnesc azi pe salvatorul meu, dar se pare ca nu esti tu acela...
-- Nu sunt? Chiar ca m-ai infuriat acum... Ce ar trebui sa fac? Sa-mi cer scuze de mii
de ori? Probabil ca tot nu ar avea rezultat...
-- Marc, stii bine ca pe mine trecutul ma urmareste, ma obsedeaza, face parte din viata
mea si nu-l pot uita atat de usor... Nu te pot ierta, imi pare rau!
-- In final e decizia ta... Se pare ca nu mai vrei sa fac parte din viata ta...
-- Sunt sigura ca e mai bine pentru amandoi sa incheiem aici si sa ramanem doar ceea
ce am fost dintotdeauna: prieteni! Nimic altceva!
-- Fie cum vrei... Dar sa stii ca eu chiar as fi vrut sa fie ceva frumos. Nu se poate, asta
este! Viata merge inainte!
-- Da, merge inainte pentru amandoi!
Si au urmat alte clipe de tacere. In final, nu am mai suportat tensiunea si am hotarat sa
incheiem totul.
-- Cred ca e momentul sa ne luam ramas-bun, Marc...
-- Da... Mi-e greu sa ma obisnuiesc fara tine, dar inteleg ca nu sunt decat un obstacol
in calea ta.
-- Din pacate esti, dar nu-ti port pica! Vreau sa ai grija de tine, pentru ca am tinut enorm
la bunul meu prieten.
-- Voi avea! Si tu sa ai grija de tine si pentru mine!
-- Asa sa fie!
Si tanarul misterios a plecat, lasand tacerea in urma lui. Dar eu nu mi-am pierdut
zambetul, in sinea mea i-am multumit ca mi-a fost alaturi, insa am realizat ca nu as fi
putut trai alaturi de el. Aveam viata inainte si nimic nu avea sa mai conteze. Se nascuse
in mine din nou ignoranta si indiferenta pe care le simtisem candva...
Poate ca acesta era inceputul unei noi vieti sau continuarea aceleasi vieti pline de
dezamagiri si esecuri. Oricum nu imi mai pasa. Eram singura ca la inceput. Uitasem si
de amintirea parintilor si de rudele care mi-ar fi limitat libertatea si mi-ar fi ucis
personalitatea. Nimic nu mai conta acum, eram din nou libera, fara obligatii, fara o
greutate imensa atarnand asupra inimii mele, gata sa o zdrobeasca in orice secunda.
Nu aveam la cine ma intoarce, dar nici nu simteam nevoia. Nu simteam nevoia sa
iubesc sau sa fiu iubita, chiar daca era constienta ca, intrand intr-o incapere, cuceream
inimile oamenilor si simpatia lor printr-un zambet si o vorba buna. Imi acceptam astfel
incet, dar sigur, conditia: un suflet singuratic, dar care avea sa-si urmeze visul si sa
infrunte pana si destinul pentru a realiza ceva in viata. Viata, practic era o lupta acum.
De fapt fusese o lupta inca de la inceput, insa abia acum avea sa devina un adevarat
razboi intre mine si cei din jur.
Imi amintesc de zilele ce au urmat, in care zambeam si radeam, de parca totul ar fi fost
doar un cosmar. Acum nu ramasese decat o amintire data uitarii, dar nu aveam sa o uit
cu adevarat pe parcursul vietii mele.
Lori venea zilnic la mine, isi facea timp sa stea macar o ora pe zi si sa vorbim, sa-mi
povesteasca de toate intamplarile prin care trec asistentele. Majoritatea erau amuzante,
comice, poate chiar putin modificate de ea, pentru ca ii placea sa infloreasca un fapt
astfel incat sa-l faca mai interesant. Avea darul povestirii, pur si simplu ar fi captat
atentia oricui ar fi avut timp sa o asculte. Era o asistenta draguta si cumsecade,
sensibila si atasata de bolnavi. Imi amintesc si acum cat a plans in ziua in care m-am
externat. Stia ca avea sa nu ma mai vada vreodata, dar totusi era impacata cu ideea ca
m-a cunoscut.
Cu o zi inainte sa plec din nenorocitul si plictisitorul meu salon, in care statusem vreo
luna si jumatate, Lori a venit la mine. Era trista, abatuta. Nici nu avea chef sa-mi
povesteasca ceva, sa ma faca sa rad... S-a asezat langa mine...
-- Lori, de ce esti trista azi? Nu vrei sa imi mai povestesti ce au patit asistentele noi?
-- Nu azi... Michelle, de ce vrei sa pleci? Nu esti nevoita sa pleci chiar maine, mai poti
sta cat vrei... Nu esti pe deplin recuperata, nu ti-ar strica sa mai stai cateva zile, departe
de aglomeratia orasului si de stresul aflat dincolo de cladirea spitalului. Crezi ca grijile ti-
ar face vreun bine? Esti inca slabita... Te rog, ramai! Ne-am obisnuit toti cu tine, nu ne
surade ideea de a te lasa, in starea ta, sa iei viata de la capat, sa infrunti atatea
greutati... Gandeste-te la ce ti-am spus, te rog!
-- Lori, stiu ca toti de aici isi fac griji pentru mine, dar nu mai pot ramane... Ma simt
precum o pasare intr-o colivie. Nu am loc, ma simt inghesuita, am nevoie de libertate,
de aglomeratia si de stresul aflat dincolo de usile spitalului. Am nevoie sa simt ca
traiesc, ca infrunt viata! Nu pot fugi la nesfarsit, nu ma pot ascunde la infinit intr-un
salon asa cum nu pot ignora chemarea... Simt ca lumea de afara ma cheama la ea,
Lori... O simt de cateva zile si parca e din ce in ce mai puternica acea chemare... Ce pot
sa fac altceva decat sa raspund? Sunt ca soldatul chemat la datorie: niciodata nu va
fugi daca tara mai are nevoie de el... Eu de ce as fugi de ceva normal? Pentru ca e
normal sa infrunt viata, sa sufar si sa ma bucur, sa plang si sa rad... Altfel viata nu
merita traita. Eu nu pot trai in captivitate, la fel cum un animal salbatic nu poate
supravietui departe de natura. Natura mea ma cheama, stii bine ca nu sunt genul de om
care sa ma multumesc cu putin, sa duc o viata damnata in spatele unei celule, captiva
intre patru pereti reci. Asa percep eu salonul si spitalul: o inchisoare, in care am intrat
fara voia mea, desi eram nevinovata. Trebuie sa ma intelegi, Lori... Nu-mi poti cere sa
raman aici, nu poti fi atat de egoista incat sa ignori ceea ce altii vad clar: pe mine
salonul acesta ma imbolnaveste, imi taie pofta de viata...
-- Dar... noi tinem la tine, esti ca o sora pentu noi... Poti ramane aici, ii poti ajuta pe
ceilalti sa-si revina, esti un exemplu pentru toti!
-- Nu! Nu-i pt ajuta acum pe altii, inainte de a ma ajuta pe mine insami... Stii foarte bine
ca am nevoie sa infrunt viata, sa simt cu adevarat cum curge sangele prin vene, sa simt
ca traiesc. Aici nu as fi cu adevarat fericita, nu as gasi fericirea, poate doar una falsa,
insa cea adevarata sigur nu o voi gasi intre peretii unui spital. Am nevoie sa gasesc
adevarata fericire, Lori, pentru binele meu si al celor din jur. Acum nu sunt in stare sa
ma gandesc la altii, ei va au pe voi si stii prea bine ca e de-ajuns ca cineva sa stea
cateva minute cu tine si deja ii apare zambetul pe buze. Esti o persoana cu adevarat
speciala pentru mine, te consider a fi o sora mai mare, dar tocmai pentru ca te consider
astfel am si pretentia sa ma intelegi. Sunt sigura ca stii cum ma simt de fapt. Chiar daca
ti-e greu sa recunosti, si tu vrei sa ma vezi cu adevarat fericita. Si fericirea mea e
undeva, acolo, in lumea mare,nu intr-un spatiu restrans, unde domnesc bolile, halatele
albe, medicamentele si mirosurile de iod si spirt. Fericirea mea, visul meu e pierdut
undeva, in lume, ma cheama, asteapta sa fie gasit... Trebuie sa-mi redobandesc ceea
ce am pierdut candva. Lori, te rog, nu mai insista, ci mai degraba ajuta-ma sa ma
pregatesc pentru marea aventura a vietii ce ma asteapta de maine! Te rog, ca de la
sora la sora, am incredere ca te vei impaca cu ideea ca am plecat de aici cu o noua
motivatie, cu speranta in suflet si cu zambetul pe buze!
-- Michelle, esti la fel de incapatanata ca intotdeauna, de aceea poate ca nu ma pot
opune rugamintii tale. Nu sunt in stare sa te opresc acum, stiam ca nu am cum, dar mi-
am zis ca trebuie macar sa incerc... Ma bucur intr-un fel ca ai ales sa fii libera, sa faci
totul asa cum iti doresti, in timp ce eu raman aici, blocata in prezent, intre peretii acelui
loc pe care l-ai descris si tu: taramul bolilor, halatelor albe, mirosului de spirt si de
medicamente. Dar sunt fericita acum ,pentru ca scopul meu este sa aduc un zambet pe
buzele bolnavilor si celor loviti de soarta, sa ii ingrijesc si sa iau parte la insanatosirea
lor. Ma bucur ca am avut ocazia sa te cunosc, inainte munca mea de asistenta era
aceeasi, banala, fara nici o implinire. Acum insa am realizat ca acesta este visul meu:
sa lucrez aici, sa fac un bine cuiva, sa am grija. Multumesc Michelle, fara tine nu as fi
reusit sa vad adevaratul meu drum in viata. Si nu iti fa probleme, maine pe vremea asta,
vei fi in cautarea propriei tale fericiri, iti vei regasi visul pierdut candva!
Si m-a strans in brate ca pe o sora mai mica, promitandu-mi ca va face tot ce-i sta in
putere ca maine sa plec, ii va convinge si pe ceilalti sa nu ma opreasca. Atunci am
simtit ca apartin unei familii cu adevarat, o familie pe care o voi lasa in urma, dar pe
care mereu o voi purta in suflet.
In acea noapte am dormit adanc, nu imi amintesc ce am visat, desi dimineata eram cu
zambetul pe buze. Probabil doar gandul ca in curand aveam sa fiu un suflet liber ma
incanta cu desavarsire. Imi amintesc si acum in ce graba mi-am facut bagajul, destul de
simplu si usor. Nu aveam prea multe haine ori alte bunuri asupra mea. Tot ceea ce
primisem de la Marc ii dadusem inapoi, asa ca nu ramaneau prea multe de impachetat.
Lori venise la mine impreuna cu asistentele si ceilalti prieteni pe care mi-i facusem in
timpul sederii mele in spital. Tin minte ca mi-au daruit un cadou de ramas-bun. Era o
lumanare parfumata, alaturi de o cutiuta maro. Cand am deschis cutiuta, am vazut o
fotografie - imi amintesc de ziua cand facusem fotografia cu toate asistentele -, o scoica
si o bricheta. Am ramas uimita, desi era un cadou simplu, avea o puternica semnificatie
afectiva. Lori m-a imbratisat din nou:
-- Poate te asteptai la ceva mai mult, noi oricum ti-am pus alaturi si un plic cu o mica
suma de bani, sa-ti ajunga pana iti gasesti ceva de lucru. Nu e mult, dar e tot ce-am
strans noi perioada cat ne-ai fost alaturi...
Ramasesem fara cuvinte... Atatea lucruri minunate au facut oamenii acestia pentru
mine, iar eu plecam fara sa le las nimic in urma, decat o amintire...
-- Nu trebuia sa faceti asta! Ma faceti sa plang... Imbratisare de grup!
Si toti ne-am imbratisat atunci si parca acea clipa a durat la nesfarsit...
-- Michelle, noi nu stiam exact ce sa-ti luam, dar ne-am gandit ca o lumanare va
parfuma atmosfera cand vei simti tristetea in jur. Bricheta este pentru tine, sa ai mereu
o lumina aproape de tine, in afara de lumina sufletului tau. Cand vei simti ca te afunzi in
intuneric sau te-ai ratacit, aprinde bricheta, gandeste-te la noi si poate ca iti va fi de
ajutor. Iar scoica... scoica e pentru visul tau. Atunci cand il vei regasi, sa-l prinzi in ea,
sa-l tii alaturi de tine pentru totdeauna, sa nu-l mai pierzi vreodata!
-- M-ati lasat fara cuvinte din nou... ce pot sa spun decat un enorm "Multumesc!" de o
mie de ori. Nu va voi uita niciodata, mereu veti avea o particica din inima mea rezervata
voua...
Abia m-am abtinut sa nu plang, oricum as fi plans de fericire, dar poate ca m-as fi gandit
sa raman, iar locul meu nu era printre acei oameni minunati. Locul meu era altundeva,
in universul mare ce ma astepta. Si nu-mi voi incheia calatoria pana nu-mi voi gasi
locul!
Si mi-am luat ramas-bun de la prieteni, de la Lori care a ramas inlacrimata, privind cum
pasesc spre strada... Iar usa spitalului s-a inchis in urma mea...