Jurisprudenta

Jurisprudenta este stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din
vechile legi. Jurisconsulti romani erau oameni de stiinta, cercetatori ai dreptului numiti
„ jurisconsultis” – „jurisprudente” . Ei nu erau functionari publici, ci desfintau activitatea stiintifica din
proprie initiativa si pe cont propriu. Insa activitatea lor era atat de apreciata incat Cicero spunea
„domus iuris consulti totius oraculum civitatis” –„casa jurisconsultului este oracului intregii cetati”.
La origine, in epoca foarte veche jurisprudenta a avut un caracter sacral/religios deoarece , cand s-a
adoptat Legea celor 12 table nu s-au publicat si normele de drept procesural, adica normele care
guverneaza judecarea proceselor. Ele au ramas in continuare tinute in secret de pontifi.
De aceea numai pontifi puteau desfiniinta o activitate de cercetare stiintifica in drept.
In anul 301 i.H un sclav dezrobit Gnaeus Flavius a divulgat in forum toate normele de procedura. Din
acel moment, orice persoana se putea dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului.
In epoca veche jurisprudenta laica a avut un caracter empiric in sensul in ca jurisconsulti se margineau
sa indice partile ce urme de drept se aplica in catul lor si ce formule solemnice trebuie sa permute cu
ocazia organizari procesului.
Cu toate ca jurisconsulti care erau ......activitatea lor avea unele implicatii parctice exprimate in
cuvintele : „Respondere, cavere si agere”.
Cuvantul „respondere” desemneaza consultatiile pe care jurisconsulti le ofereau in orice problema de
drept.Cuvantul „cavere” desemneaza consultatiile cu privire la forma actelor juridice, iar cuvantul
„agere”desemneaza consultatiile oferite de jurisconsulti judecatorilor.
In epoca clasica jurisprudenta a ajuns la apogeu, deoarece in aceasta epoca jurisconsulti au elaborat
tehnologia juridica. Au formulat principii juridice si au creat institutii care se aplica si in zilele noastre.
Inca de la inceputul epoci clasice (August) s-au creat doua scolii de drept: Scoala sabiniana si scoala
proculiana.
Scoala sabiniana avea o orientare conservatoare intrucat promova solutiile Legi celor 12 table, pe cand
scoala proculiana avea o orientare progresista deoarece urma linia de gandire ale edictului pretorului.
Cel mai valoros jurisconsult care a trait in secolul I d.H. este Caius Cassius Longinus ale carui lucrari
erau atat de apreciate incat la un moment dat scoala sabiniana a fost numita scoala scoala Casiana.
Valoros a fost si jurisconsultul Salvius Iulianus , care a trait in vremea lui Hadrian si a codificat, din
ordinul acestuia edictul pretorului si a scris o lucrare denumita „Digesta”.
In vremea lui Antonin Piul s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o .....a jurisprudentei
romane denumita „Litu singureaus”
In vremea lui Marc Aureliu (161) a trait jurisconsultul Gaius, in legatura cu care s-au scris cele mai
multe lucrari si nu pentru ca Gaius ar fi fost foarte original ci pentru ca una dintre lucrarile sale
„Institutiones” a ajuns pana la noi pe cale directa. Acest „iurtitutae” sunt un manual de scoala adresat
studentilor de drept.
Cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sfarsitul secolului al II-lea inceputul secolului al III-
lea .Este vorba de Papinianus, Paulus si Ulpian.
Aemilius Papinianus a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei, si de contemporani si de
moderni.De altfel Papinian a fost denumit „princep juris consult” primul dintre jurisconsulti datorita
faptului ca prin lucrarile sale a oferit solutii optime pentru toate cazurile reale sau imaginare.
Paul si Ulpian au fost discipolii sai, Paul a fost ......insa avea un stil ermetic, spre deosebire de Ulpian,
care nu a fost atat de ...dar avea un stil foarte accesibil, de aceea o treime din „Digestele lui Justinian
„ este format din fragmentele extrase din opera lui Ulpian.
V.Senatusconsultele

In epoca veche hotararile senatului nu erau obligatorii, cu toate acestea senatul influenta procesul de
legiferare, prin faptul ca legile votate de popor intrau in vigoare numai daca erau ratificate de senat si in
al doilea rand senatul putea influenta procesul de legiferare prin anumite sugestii pe care le facea
pretorului in sensul ca senatorii ii sugerau pretorului sa introduca in edictul sau anumite dispozitii care
pe aceasta cale deveneau obligatorii, dar incepand cu vremea Imp. Adrian senatusconsultele au devenit
obligatorii. Incat s-ar parea ca atributiile senatului au sporit, cu toate ca in realitate, in fapt, senatul era
o simpla anexa a politicii imperiale, dovada ca impartul citea proiectul de senatusconsult, dupa care
parasea incinta senatului, numai astepta votul. De aceea in documentele vremii senatusconsultele mai
erau denumite si orationes adica simple discursuri imperiale.

VI. Constitutiunile imperiale

La inceputul principatului hotararile luate de imparat aveau regimul juridic al edictelor magistratilor in
sensul ca erau valabile numai cata vreme imparatul respectiv isi exercita atributiile, dar incepand din
vremea imp. Hadrian hot. luate de imparat si care erau denumite constitutiuni imperiale au dobandit
putere de lege. Ele se clasifica in 4 categorii: edicte, mandate, decrete si rescriptele

Edictele sunt dispozitii de maxima generalitate adoptate atat in domeniul public cat si in domeniul
privat.
Mandatele sunt dispozitii cu caracter administrativ, sunt instructiuni adresate inaltilor functionari
imperiali, mai ales guvernatorilor de provincii.
Decretele sunt hotarari judecatoresti pronuntate de imparat, pentru ca si imparatii judecau anumite
procese si dadeau hotarari judecatoresti, de regula acele hotarari erau obligatorii numai pentru parti, dar
uneori cu ocazia pronuntarii hotararii imparatul formula o noua regula de drept precizand ca pe viitor
acea regula trebuie aplicata in toate cazurile similare. Pe aceasta cale s-a creat in domeniul dreptului
ceea ce numim precedentul judiciar.
Rescriptele sunt consulatiile juridice pe care unii imparati. Daca erau adresate consultantilor publici
acele consulatii aveau caracter obligatoriu.

VII. Opera legislativa a imp. Justinian

Imparatul Justinian a fost constient de faptul ca societatea sclavagista romana se afla in ultimul stadiu
al descompunerii, iata de ce el a ordonat unor comsii formate din profesori de drept si avocati sa
sistematizeze izvoarele dreptului clasic si sa le repuna in vigoare in speranta ca prin repunere in vigoare
a dreptului clasic societatea sclavagista romana se va revigora, va fi salvata, ceea ce nu s-a intamplat,
totusi opera legislativa elaborata din ordinul lui Justinian prezinta o importanta istorica inestimabila.
Importanta decurgand dintr-un factor conjunctural adica dintr-o intamplare si anume din faptul ca
aproape toate documentele dreptului clasic roman au fost distruse, n-au ajuns pana la noi. Pe cand
opera legislativa a imparatului Justinian s-a pastrat a ajuns pana la noi, incat pe baza acestei opere au
putut fi reconstituite si valorificate toate conceptele, principiile si institutiile juridice romane. Aceasta
opera cuprinde 4 lucrari: Codul, Digestele, Institutele, Novelele.

Codul a fost publicat in 2 editii. Prima a aparut in anul 529, iar a doua in anul 534. Prima editie s-a
pierdut, a fost distrusa, insa cea de-a doua s-a pastrat, a ajuns pana la noi. In aceasta editie sunt cuprinse
CONSTITUTIUNILE IMPERIALE CARE AU FOST DATE DIN VREMEA IMP. Hadrian PANA IN
534. Codul este structurat in 12 carti, cartile sunt impartite in tituluri, titlurile sunt impartite in
constitutiuni, iar unele constitutiuni sunt impartite in paragrafe, aceasta lucrare a fost elaborata de o
comisie formata din 10 profesori si avocati in frunte cu Triubonian.
In anul 533 au fost publicate Digestele lui Justinian. DIGESTELE sunt o culegere de fragmente din
lucrarile jurist-consultilor clasici. Aceasta culegere a fost realizata de o comisie formata din 15
profesori si avocati in fruncte cu acelasi Tribonianus. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilita chiar
de imparat, care a dat in acest scop 3 constitutiuni imperiale, ulterior ele au devenit prefete ale
digestelor. Prin acele prefete Justinian le-a atras atentia membrilor comisiilor ca trebuie sa solutioneze
de asa maniera fragmentele din lucrarile clasice incat ele sa poata fii aplicate in practica instantelor
judecatoresti. Trecand la cercetarea lucrarilor clasice membrii comisilor au constatat ca unele solutii
erau controversate. Dupa cum au mai constatat ca anumite instutii juridice erau inaplicabile, de aceea
imparatul a mai dat 50 de constitutiuni imperiale prin care a pus capat tuturor contrverselor si a
desfiintat toate institutiile depasite. In vederea elaborarii digestelor membrii comisiei au extras cele mai
valoroase fragmente din 2000 de lucrari clasice. Fragmente care au fost sistematizate in 50 de carti.
Cartile au fost impartite in titluri, titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecarui
fragment din digeste se afla INSCRIPTIO prin care se precizeaza din ce lucrare a fost extras fragmentul
respectiv si cine este autorul acelei lucrari.De exemplu daca fragmentul a fost extras din lucrarea lui
Paul denumita Sententie atunci in INSCRIPTIO se va mantiona SENTENTI PAULI. Pornind de la
INSCRIPTIO si procedand in sens invers cercetatorii moderni au putut reconstituii in linii generale
lucrarile jurist-consultilor clasici. Tot in 533 s-au publicat si institutele lui Justinian care sunt un
manual de scoala ca si institutele lui Gaius, dar spre deosebire de institutele lui Gaius cele ale lui
Justinian sunt obligatorii.
Novelele cuprind CONSTITUTIUNILE IMPERIALE pe care Justinian le-a dat intre anii 534-565
sistematizarea acestor constitutii a fost realizata dupa moartea imparatului de persoane particulare care
au inclus in novele si constitutiile imperiale ramase in vigoare si constitutiile abrogate, de aceea in
cazul novelelor o serie de teste se constrazic fireste novelele sunt continuarea codului.

Partea a II a

Procedura civila romana – curpinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza desfasurarea
proceselor private in cadrul celor 3 sisteme procedurale, pe care le-au creat romanii si anume:
PROCEDURA LEGISACTIUNILOR care s-a aplicat in epoca veche, procedura formulara care s-a
aplicat in epoca clasica si procedura extraordinara care s-a aplicat in epoca post clasica. Asadar cel mai
vechi sistem procedual cunoscut in istoria dreptului este procedura legisactiunilor. Cuvantul
LEGISACTIUNE vinde de la “LEGISACTIO” (actiune a legii) deoarece aceste legislatiunile au fost
create prin legi, defapt in realitate aceste legisactiuni sunt tipuri de procese, unele tipuri de procese erau
utilizate in scopul recunoasterii unor drepturi subiective pe cale judiciara si se numesc
LEGISACTIUNI DE JUDECATA, iar alte tipuri de procese erau utilizate in vederea executarii sau
valorificarii acelor drepturi subiective care au fost recunoscute pe cale judiciara si se numesc
legisactiuni de executare, toate aceste tipuri de procese prezinta anumite caractere:
1. era un caracter formalist deoarece fiecarui tip de proces ii corespund anumite formule solemne,
iar greseala unui singur cuvant chiar greseala genului substantivului atragea pierderea
procesului.
2. legisactiunile au un caracter legal devreme ce ele au fost create prin legi iar formulele solemne
corespunzatoare ficarui tip de proces au fost create de Pontifi pe baza unor texte din legi;
3. era un caracter judiciar deoarece procesul se desfasura in doua faze disctincte FAZA INIURE si
INIUDICIO. Faza Iniure se desfasura in fata acelor magistrati care erau investiti cu atributiuni
de ordin judiciar si care se numeau magistrati judiciari. Iar faza a doua a procesului se desfasura
in fata judecatorului.
In prima faza a procesului adica in INIURE era necesar ca ambele parti (reclamantul si paratul) sa fie
prezente in fata magistratului, insa la acea epoca satatul nu avea atributii de citare, astfel incat paratul
trebuia sa fie citat (chemat la proces) chiar de catre reclamant, iar reclamantul avea la dipozitie 3
procedee pe care le denumim procedee de citare.
1 .Cel mai vechi procedeu se numeste IN IUS VOCATIO deoarece reclamantul il cita pe parat prin
cuvintele solemne IN IUS TE VOCO – te chem in fata magistratului, acest procedeu de citare era
primitiv si brutal intrucat daca reclamantul constata cu martori refuzul paratului de a venii la proces il
putea aduce cu forta.
2. VADIMONIU EXTRAJUDICIAR si este mult mai evoluat intrcat partile stabileau de comun
acord o anumita zi in care sa se prezinte la proces.
3. CONDICTIO si se aplica numai atunci cand paratul era pelegrin.

Daca ambele parti se prezentau in fata magistratului incepeau discutiile contradictorii prin
utilizarea formulelor solemne corespunzatoare procesului care se organiza, iar fata de pretentiile
reclamantului paratul putea adopta una din urmatoarele 3 atitudini:

1. sa recunoasca pretentiile reclamantului;

2. sa nege acele pretentii;
3. sa nu-si dea concursul

In primul caz daca paratul recunoastea pretentiile reclamantului el era asimilat cu cel condamnat
potrivit principiului CONFESUS PRO IUDICATO EST – cel ce recunoaste este considerat ca si
condamnat, in acest caz procesul nu mai trecea in faza a doua.
In al doilea caz paratul putea sa nege pretentiile formulate de reclamant dandu-si concursul la
desfasurarea procesului. In acest caz procesul trecea in faza a doua in fata judecatorului si se finaliza cu
pronuntarea unei sentinte, fie de condamnare fie de absolvire.
In al treilea caz atunci cand paratul nu se apara cum trebuie, nu isi dadea concursul la desfasurarea
procesului era iarasi asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu mai trecea in faza a doua.

Magistratii care aveau dreptul sa organizeze un proces erau denumiti magistrati judiciari, iar dreptul
lor de a organiza procesul se numea IURISDICTIO sau JURISDICTIE, iar IURISDICTIO era de doua
feluri: IURISDICTIO CONTENTIOZA sau Jurisdictie Contencioasa si IURISDICTIO GRATIOZA
sau Jurisdictie Gratioasa. In cazul Jurisdictiei Contencioasa interesele partlor erau opuse iar procesul se
finaliza cu pronuntarea unei sentinte fie ce condamnare fie de absolvire, pe cand in cazul Jurisdictiei
Gratioase interesele partilor nu erau opuse ci erau comune, iar partile colaborau cu magistratul in cazul
unui proces fictiv, pentru a obtine anumite efecte juridice spre exemplu partile puteau transmite dreptul
de proprietate asupra unui lucru printr-un proces fictiv, cu alte cuvinte partile se prefaceau ca se judeca.
In acest caz reclamantul era cel care declara magistratului transferarea proprietatii.
In ipoteza in care procesul trecea in faza a doua partlle se prezentau in fata judecatorului, dar in
procedura legisactiunilor ca si in procedura formulara, judecatorul nu era functionar public ci era o
persoana particulara aleasa de parti si confirmata de magistrati, desigur judecatorul era o persoana
particulara nu in sensul ca oricine putea fii ales judecator, ci in sensul ca nu existau judecatori de
profesie, practic puteau fii alesi judecatori numai senatorii sau cavalerii. In fata judecatorului partile nu
se mai exprimau in termeni solemni, ci se exprimau in exprimau in limbajul de toate zilele, daca una
dintre parti nu se prezenta la proces atunci potrivit legii celor 12 table cel prezent avea castig de cauza.
Daca se prezentau ambele parti incepeau dezbateriile contradictorii in limbajul cotidian. Primul vorbea
reclamantul care isi formula pretentiile si administra probele de care dispunea fie inscrisuri, fie proba
cu martori, insa la acea epoca nu exista o erarhie a probelor astfel incat inscrisurile puteau fi combatute
prin proba cu martori. La randul lui paratul isi formula apararea administrand si el probele de care
dispunea. Eventual in sprijinul partilor puteau intervenii si avocatii, dar avocatul roman nu era
reprezentant in justiti, caci nu participa la proces in locul partii ci alaturi de parte, venind in sprijinul ei
prin cunostiintele juridice pe care le avea. Dupa ce judecatorul asculta afirmatiile partilor, dupa ce
aprecia probele administrate eventual dupa ce asculta pledoariile avocatiilor isi forma o convingere
intima, pe baza careia pronunta o sentinta de condamnare sau de absolvire. Totusi judecatorul roman
avea posibilitatea de a refuza sa pronunte sentinta spunand ca pentru el lucrurile nu sunt clare, nu si-a
putut forma o parere, situatie in care partile reveneau in fata magistratului in vederea alegerii altui
judecator. Catre sfarsitul epocii vechi odata cu dezvoltarea economiei de schimb, a afacerilor numarul
proceselor a crescut, iar noile conditii asa cum spune GAIUS, legisactiunile au devenit curioase
romanilor datorita formalismului lor excesiv, de aceea intre anii 149 si 126 i.hr. s-a dat o lege speciala
denumita legea AEBUTIA prin care s-a introdus o noua procedura mult mai evoluata denumita
procedura formulara. Si in procedura formulara procesul se desfasura tot in 2 faze, insa au intervenit o
serie de transformari, in primul rand a fost creat un nou procedeu juridic, un nou mijloc procedual, a
aparut FORMULA, iar formula este un mic program de judecata prin care magistratul ii arata
judecatorului cum sa judece procesul, cum sa solutioneze cauza respectiva. In practica ori de cate ori
magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt juste, sunt legitime ii redacta o formula i-o punea
la dispozitie si astfel ii oferea posibilitatea sa se judece si sa isi valorifice pretentiile pe cale judiciara.
Aceasta formula are o structura formata din 4 parti principale si doua parti accesorii:

Partile pricipale ale formulei sunt:

1. INTENTIO
2. DEMONSTRATIO
3. ALUDICATIO
4. CONDEMNATIO

In INTENTIO magistratul preciza care sunt pretentiile reclamantului, in DEMONSTRATIO se

mentiona care este actul juriric din care izvorasc pretentiile reclamantului, prin ALUDICATIO
magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte iesirea din indiviziune, adica sa faca un partaj ceea
ce inseamna ca ALUDICATIO aparea numa in formulele actiunilor pe care reclamantul cerea iesirea
din indiviziune, iar CONDEMNATIO este partea formulei prin care magistratul il imputernicea pe
judecator sa pronunte o sentinta.

Iar partile accesori sunt: PRESCRIPTIONES sau prescreptiuni si EXCEPTIONES.

Prescriptiones sunt anumite precizari facute in fruntea formulei prin care magistratul venea fie in
sprijinul reclamantului fie in sprijinul paratului, iar exceptiuniile sunt mijloace de aparare prin care
paratul nu neaga pretentiile formulate de reclamant, dar invoca anumite fapte de natura sa paralizeze
acele pretentii.

Spre exemplu: paratul nu neaga ca a primit o suma de bani de la reclamant, dar afirma ca ulterior a
fost iertat de datorie, sau ca a platit.

Pentru ca o exceptiune sa poata fii invocata in fata judecatorului ea trebuia sa formuleze in formula caci
potrivit lui Gaius judecatorul este sclavul formulei si trebuie sa judece procesul in stricta conformitate
cu indicatiile pe care le-a primit prin intermediul formulei, de aceea in procedura formulara
exceptiunile au avut un caracter absolutoriu, in sensul ca ori de cate ori o exceptiune se dovedea
intemeiata judecatorul nu putea pronunta sentinta de condamnare la mai putin, ci trebuia sa
pronunte o sentinta de absolvire.

Spre exemplu: daca reclamantul afirma ca are o creanta de o suta, iar paratul dovedea pe cale de
exceptiune ca datoreaza numai 50, judecatorul trebuia sa pronunte sentinta de absolvire, caci el a fost
imputernicit prin formula sa se pronunte numai in legatura cu suma de 100.

Odata cu introducerea exceptiunilor s-au depasit toate dificultatile care decurgeau din principiul unitatii
de chestiune, principiu care s-a aplicat in procedura legisactiunilor pe cand nu existau exceptiuni, ceea
ce inseamna ca procedura legisactiunilor in acelasi proces nu mai reclamantul isi putea formula
pretentiile fata de parat. Iar daca paratul avea la randul lui de formulat anumite pretentii fata de
reclamant nu le putea formula in acelasi proces. Pe cand in procedura formulara odata cu introducerea
exceptiunilor ambele parti isi puteau formula pretentiile in acelasi proces caci reclamantul isi formula
pretentiile pe cale de actiune (prin intermediul unei actiuni in justitie), iar paratul isi formula pretentiile
pe cale de exceptiune adica paratul isi formula pretentiile prin intermediul unei exceptiuni.

O alta inovatie a fost in legatura cu sensul notiunii de LITIS CONTESTATIO,in procedura

legisactiunilor prin litis contestatio se intelegea luarea de martori care sa constate vointa partilor de a se
judeca,o iar in procedura formulara prin litis contestatio se intelege dictarea formulei de catre reclamant
– paratului sau remiterea unei copii de pe formula de catre reclamant paratului astfel incat paratul sa
stie cum sa se apare in fata judecatorului

LITIS CONTESTATIO prezinta o imporanta deosebita intrucat valorificand efectele lui litis contestatio
pretorul si jurist-consultii au creat noi institutii juridice intradevar litis contestatio produce trei efecte:
efectul exctinctiv, efectul creator si efectul reglator sau fixator.
In virtutea ef. exctincitv dreptul reclamantulu se stingea, dar prin efectul creator in locul dreptului
initial care s-a stins se nastea un nou drept pe care-l denumim DREPTUL NOU CREAT si care purta
intotdeauna asupra unei sume de bani, asadar in procedura formulara ori de cate ori castiga procesul
reclamantul primea o suma de bani indiferent de obiectul pretentiilor sale. Acest sistem este numit
sistemul CONDAMNARII PECUNIARE, iar in virtutea efectului reglator sau fixator in momentul lui
litis contestatio se fixeaza definitiv atat elementele reale cat si elementele reale ale procesului. Prin
elemente reale ale procesului intelegem pretentiile formulate de reclamant, iar prin elemente personale
intelegem identitatea judecatorului si identitatea partilor.