www.cartiaz.

ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

DEZVOLTAREA PRENATALĂ1
Vârsta prenatală este de departe cea mai dinamică etapă a ciclului vieţii. Cele 38/40 de săptămâni (266/280 de zile)2
constituie pentru ontogeneză un interval temporal primordial şi miraculos totodată, dată fiind complexitatea proceselor care transformă
biologicul (gameţii) într-o realitate bio-psiho-socială (nou-născutul).
Sub aspectul cunoaşterii ei, această vârstă a trezit, în ultimii cincizeci de ani, un interes cu totul remarcabil datorat, pe de o
parte, progreselor geneticii şi embriologiei şi, pe de altă parte, neo-nantologiei şi psihologiei, rafinării metodologiei de cercetare în toate
cele patru domenii. Nu este de mirare că multe dintre manualele dedicate psihologiei vârstelor debutează cu acest capitol, care
începe să conţină, tot mai consistent şi rezultate ale investigaţiilor de tip psihofiziologic sau chiar psihologic.
Ca şi în alte perioade ale vieţii, vârsta prenatală poate fi analizată dintr-o perspectivă stadială. O stadialitate bio-fiziologică
însă. Din momentul contopirii ovulului (unul dintre „giganţii” celulelor umane – 200 microni) cu spermatozoidul (unul dintre „piticii”
celulelor umane – 60 microni) se declanşează o procesualitate succesivă în trei etape: 1) etapa germinală (sau pre-embrionară) de la
0 la 2 săptămâni; 2) etapa embrionară (sau fetală timpurie, numită şi primul trimestru al sarcinii) între 2 săptămâni şi 8/12 săptămâni 3;
3) etapa fetală de la 8/12 săptămâni – 38/40 săptămâni (9 luni).
Termenul fœtus (fetus/făt) denumeşte organizarea prenatală post embrionară în care, din punct de vedere morfologic, se
poate identifica specia căreia îi aparţine (vezi figura nr. 1). Genetic, această determinare se poate face mult mai rapid, încă din faza
germinală, pe baza structurii ADN-ului zigotului.
Sunt autori care consideră că etapa fetală începe odată cu apariţia primului os solid (O. Benga, Psihologia dezvoltării, Cluj
Napoca, 2004, p. 47).
peşte salamandră broască găină porc viţel iepure om
ţestoasă

Figura nr. 1 Structurări prenatale succesive la diferite specii

TEMĂ
În Franţa, Comitetul naţional de etică medicală a recomandat, din 1988, utilizarea terminologiei fetus/fetal pentru toate etapele
gestaţiei. De ce?
Cele trei etape prenatale pot fi caracterizate fiecare prin câte trei aspecte fundamentale. Să le urmărim.

1. ETAPA GERMINALĂ (0-2 săptămâni)

La scurt timp după momentul întâlnirii gameţilor începe să se deruleze procesualitatea germinală care cuprinde, în esenţă,
trei aspecte: a) fecundaţia şi migraţia; b) nidaţia şi c) debutul diferenţierii celulare.

1
Pentru structura de prezentare a acestei vârste am apelat la o formulă cu valoare mnemotehnică: 3×3 – trei etape, fiecare cu câte trei caracteristici
fundamentale.
2
Existenţa a două repere temporale se datorează bazei de calcul utilizată. Aceasta poate fi momentul concepţiei (38 s / 266 z) – dificil de identificat
în vivo, dar perfect determinat in vitros, sau perioada fertilă lunară (40 s / 280 z de la ultimul ciclu).
3
Sunt autori care oferă ca reper terminus 8 săptămâni, ceea ce ne readuce în atenţie caracterul orientativ, relativ şi nenormativ al cronologiei.
februarie 2009
1
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

a) Concepţia, un proces cunoscut astăzi şi chiar manipulat genetic, a avut parte de o autentică mitologie, în care preformismul
a premers principiului epigenetic (vezi caseta nr. 1).

CASETA NR. 1

ÎNCEPUTURILE VIEŢII
„De-a lungul istoriei, oamenii au formulat un mare număr de reprezentări şi superstiţii despre
începuturile vieţii umane. Până în secolul al XVIII-lea, era o credinţă comună faptul că viaţa începe printr-o
miniatură completă şi perfect funcţională a fiinţei umane, iar de-a lungul perioadei prenatale această
miniatură nu face altceva decât să se mărească.
O importantă "controversă" a acelei perioade a constituit-o originea acestui făt preformat. Unii biologi
considerau că el era conţinut în ovulul matern, iar spermatozoizii paterni au doar rolul de a stimula dezvoltarea
acestuia. Alţii pretindeau că fătul preformat exista în capul spermatozoizilor, iar uterul matern servea pe post de
incubator. Anton van Leeuwenhoek, inventatorul microscopului optic (1677), a susţinut că folosind noul său
instrument a văzut în spermatozoid mici animale de ambele sexe care se împreunau pentru a forma alte noi
animale. Mai mult, alţi cercetători ai vremii au afirmat că pot diferenţia spermatozoizii de cal de cei de măgar
pentru că animăluţele din gameţii măgarului au urechile mai lungi.
În 1759, Kaspar Wolff a afirmat că ambii parteneri au o contribuţie egală în reproducere, iar viaţa începe
printr-un grup de "globule" (celule). Această idee a avut implicaţii foarte importante, întrucât însemna că
dezvoltarea intrauterină consta în apariţia şi diferenţierea unor sisteme şi structuri noi şi nu doar în mărirea unui
individ preformat”.
(D. Papalia, ş.a., Human Development, 1986, p. 40.)

Figura nr. 2 Un Homunculus.

Oamenii de ştiinţă ai secolului XVII-lea îşi imaginau că în capul spermatozoidului există o fiinţă miniaturală, gata să
crească în uter

La câteva ore după formarea sa, zigotul (celula ou) începe să se dividă. Acest proces are loc concomitent cu deplasarea
produsului de concepţie prin trompa uterină (numită şi canalul falopian sau oviduct) spre uter. Această migraţie durează aproximativ
trei zile. Cariokineza (karyon – nucleu; kinesis - mişcare) are debut precoce (în jurul a 12 ore de la momentul fecundaţiei) şi un ritm
considerabil. Aceasta face ca, în plan celular, viitoarea fiinţă să se prezinte sub forma a: 2 celule identice (după 36 h), 4 celule identice
(48 h) … 16-32 celule identice / 3 zile), … 100 celule (6-7 zile), … în jur de 2000 de celule la sfârşitul etapei germinale, câteva miliarde
(la o lună), şi, în final, sute de miliarde de celule, câte are structura corpului omenesc. Dacă la început ritmul diviziunilor este de două
reprize în 24 ore, ulterior el se diferenţiază pentru cele două jumătăţi iniţiale rezultate din zigot: macromerul – structura primară a
embrioblastului, nucleul viitorului embrion, şi micromerul – structura primară a trofoblastului, nucleul viitoarelor organe anexă: placenta,
sacul amniotic, cordonul ombilical etc.

TEMĂ

Care dintre cele două structuri primare – macromerul sau micromerul – credeţi că va avea ritm mai rapid de divizare? De ce?

În funcţie de structura sa celulară, produsul de concepţie poartă diferite denumiri: zigot (gr. zygoo – unesc) înainte de prima
diviziune, morulă, glastrulă, blastomer, blastocist etc.

TEMĂ

Utilizaţi un dicţionar şi fixaţi-vă sensul corect al conceptelor precedente.

Ceea ce constituie debutul perioadei germinale, fecundaţia, este un fenomen natural cu „logică” probabilistă (vezi caseta nr. 2).

CASETA NR.2

CONCEPŢIA
Ovulul eliberat poate fi fecundat doar pe durata a 24 de ore cât migrează din trompa uterină spre uter.

februarie 2009
2
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Dacă toate ovulele pe care o femeie le va produce sunt prezente într-o formă imatură în ovare încă de la naştere, bărbatul, odată
cu instalarea funcţiei reproductive, produce spermatozoizi în mod continuu. În timpul unui contact sexual normal el elimină aproximativ
400-500 milioane de spermatozoizi, care vor putea supravieţui în tractul genital feminin circa şapte zile, dar pot fecunda ovulul doar în
primele 48 de ore.
Dintr-un anumit punct de vedere este un miracol chiar faptul că spermatozoidul şi ovulul ajung să se întâlnească. Mai întâi, ovulul
poate fi fecundat doar în trei zile din cele 28 ale unui ciclu menstrual. În al doilea rând, doar o mică proporţie de spermatozoizi reuşesc să
treacă prin colul cervical în uter. În al treilea rând, spermatozoidul trebuie să ajungă până în trompa uterină prin propriile resurse, eventual
ajutat de contracţiile musculaturii uterului. În al patrulea rând, el trebuie să fie capabil să intre prin deschiderea trompei uterine. Iar în al
cincilea rând, ovulul trebuie să străbată trompa destul de repede pentru a fi fecundat de spermatozoid atât timp cât ambele celule sunt
încă în viaţă. O astfel de varietate de circumstanţe face ca un cuplu din zece său nu fie capabil de procreere. Din perspectiva logicii
probabiliste s-a emis chiar o concluzie, plastic exprimată: „există mai multe şanse ca un copil gata conceput să ajungă preşedintele ţării
sale decât un spermatozoid să fecundeze un ovul” (G.G. Fein, apud. A. Munteanu, Psihologia copilului şi a adolescentului, Editura
Augusta, 1998, p. 68). Pe de altă parte, să ţinem cont că este suficient unul dintre milioanele de spermatozoizi pentru a fertiliza ovulul, iar
unele cupluri reuşesc aceasta după un singur act sexual.

b) Nidaţia (lat. nidus = cuib) sau incuibarea este procesul de fixare a blastocistului (gr. blastos – germen, kystis – sac) în uter.
Procesul are două faze. După intrarea în uter, germenele aderă la mucoasa uterină (endometru). Fenomenul se produce la circa o
săptămână de la momentul concepţiei. În următoarele 11/12 zile are loc nidaţia propriu-zisă care constă în pătrunderea blastocistului
în mucoasa uterină. Cercetările contemporane indică caracterul dublu activ al acestui proces: şi „gazda” şi „musafirul” au fiecare
atribuţii proprii. Misiunea germenului, pe jumătate „corp străin”din punct de vedere genetic, este să producă ancore (prin intermediul
unor molecule glucidice) de fixare în endometru şi să secrete substanţe chimice care să creeze o zonă de toleranţă imunitară4.

c) Cea de a treia caracteristică a etapei germinale, ţine de debutul diferenţierii celulare. Să ne reamintim că tot procesul
pleacă de la o celulă unică (zigotul), că prima diviziune creează două celule identice (macromerul şi micromerul) din care, până la
sfârşitul primei săptămâni de sarcină, se constituie două structuri cu funcţionalităţi distincte: embrioblastul (nucleul viitorului organism
al copilului) şi trofoblastul (punctul de plecare al anexelor embrionare, vitale în asigurarea cadrului dezvoltării prenatale). În cea de a
doua săptămână începe diferenţierea embrioblastului, numit şi buton embrionar în trei structuri primare. Acest proces debutează acum,
dar se va încheia în etapa ulterioară, embrionară, spre sfârşitul primei luni de sarcină. Cele trei structuri embrionare primare vor sta la
originea sistemelor organice astfel:
ectoblastul → ectodermul – origine pentru: epidermă, s.nervos, organele de simţ
endoblastul → endodermul – origine pentru: s.digestiv, s.pulmonar
mezoblastul → mezodermul – origine pentru: s.muscular, s.osos, s.circulator, s.uro-genital
Această etapă de debut a ontogenezei se conduce după o lege implacabilă – „totul sau nimic”5 – ceea ce se traduce prin doar
două alternative: ori evoluţie normală, ori dispariţie.

2. ETAPA EMBRIONARĂ
Cele trei caracteristici ale acestei etape sunt: a) creştere rapidă; b) stabilirea relaţiei placentare cu corpul matern şi c)
organogeneza.
a) Rapiditatea creşterii se bazează pe un dublu proces. Pe de o parte se continuă fenomenul de multiplicare celulară prin
diviziune (hiperplazie – gr. hyper – peste, plassein – a forma). În plus, apare şi fenomenul creşterii în volum a fiecărei celule deja
formate (hipertrofie – gr. hyper – peste, trophe – hrană). Cele două procese prezintă ele însele o diferenţiere a ritmului în funcţie de
organele cărora le sunt destinate celulele.
b) Stabilirea relaţiei placentare cu corpul matern are, printre altele, semnificaţia schimbării modulului de nutriţie al embrionului.
Dacă până acum resursele nutritive proprii, asigurate de aportul celor doi gameţi la celula ou şi procesul de osmoză, au susţinut un
proces de autotrofie, legătura de tip placentar aduce debutul fazei heterotrofe. Hrănirea se va face pe baza aportului nutrivit asigurat
de corpul matern, prin intermediul circuitului sanguin al mamei, la nivelul vilozităţilor embrionare / fetale din placentă.
c) Organogeneza reprezintă caracteristica etalon a perioadei embrionare. Procesul debutează în a patra săptămână de la
concepţie şi se încheie la sfârşitul primului trimestru al sarcinii. În esenţă, organogeneza reprezintă procesul formării sistemelor
organice. El se va continua cu morfogeneza, caracteristică a etapei fetale, centrată pe definitivarea construcţiei structurii externe a
corpului viitorului copil. În organo- şi morfogeneză este evident că pe lângă procesul diferenţierii celulare (aspect structural) se produce
şi debutul specializării celulare (aspect funcţional). Ce face ca, la mai puţin de o lună de la ivirea unei celule unice, să poată fi vorba,
deja, de structuri şi funcţii celulare diversificate? Este un mecanism biofizic, biochimic, biomecanic, bioenergetic, biomagnetic, bio- ,
bio-…? Deşi încă neelucidat complet, procesul în cauză pare a fi biochimic. El s-ar datora aşa numitelor substanţe morfogene care
prezintă diferenţe de concentraţie în funcţie de localizare. Diluarea concentraţiei acestora pe axa cap-picioare face ca acelaşi fel de

4
S-a reuşit chiar surprinderea în imagine a acestor momente. (L. Nilsson, Naître, Hachette, Paris, 1990, pp. 67-68)
5
C. Maximilian, Drumurile speranţei, Editura Albatros, Bucureşti, 1989, p. 192.
februarie 2009
3
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

celulă, odată ajuns în zone diferite să-şi activeze diferenţiat ADN-ul, încât să devină o structură specializată: celulă hepatică, celulă
osoasă, celulă musculară etc.
Organogeneza ca, mai apoi, şi morfogeneza sunt guvernate de câteva legi: i) cefalopodalitatea şi proximodistalitatea, ii)
recapitularea, iii) rudimentalizarea, iv) vulnerabilitatea critică.
i) Cele două axe ale organismului – cefalopodală (de la cap la picioare, numită şi cefalocaudală – de la cap la coadă) şi
proximodistală (de la centru spre extremitate) sunt repere de „construcţie” în organogeneză6. Procesul începe de la cap şi de la axa
centrală a corpului. Astfel, la vârsta de 2 luni, zona viitorului cap este deja semnificativ prezentă, reprezentând 50% din structura
embrionului. În virtutea centralităţii ei, eboşa tubului neural – origine a creierului şi măduvei spinării – este prima structură care apare.
ii) Organogeneză este marcată de fenomenul recapitulării. În cazul embrionului uman, în cele trei luni de multiplicare,
diferenţiere şi organizare celulară în sisteme organice, se refac secvenţe din milenara evoluţie a speciilor. Aşa cum apare şi în figura
nr. 1, se poate observa că în fazele primare structura morfologică şi funcţională a embrionului uman şi cea a altor specii prezintă
similitudini evidente. Un alt exemplu este oferit de succesiunea a trei structuri anatomice diferite pe parcursul edificării sistemului
excretor al embrionului uman. Primul este reprezentat de pronefroni, alcătuiţi din tipul de celule prezente în rinichii şarpelui de sticlă.
Aceste formaţiuni sunt nefuncţionale şi dispar complet. Mezonefronii, specifici structurilor anatomice din rinichii reptilelor, lasă vestigii şi
la specia noastră. Forma definitivă o reprezintă însă metanefronii, ultimii care apar.
iii) Rudimentalizarea sau moartea celulară este un proces concomitent hiperplaziei şi cu debut timpuriu. Este mecanismul prin
care se asigură „împrospătarea”, dar şi finisarea organismului în acord cu schema morfologică a speciei. Astfel, în cazul embrionului
uman, în săptămâna a şasea, are loc resorbirea celor 12 vertebre care, altfel, ar rămâne ca un apendice caudal. Acesta este funcţional
la mamiferele cu coadă, dar are la embrionul uman doar un caracter pasager, vestigial. Prin acelaşi proces al rudimentalizării se
produce şi dispariţia membranei interdigitale ceea ce conduce la „eliberarea” degetelor. Acest proces al morţii celulare debutează o
dată cu naşterea vieţii pe care o însoţeşte continuu7.
iv) Etapa embrionară este considerată cea mai vulnerabilă în faţa acţiunii factorilor teratogeni (gr. teras – monstru). Explicaţia
este dată tocmai de derularea organogenezei. Aceasta, ca perioadă de dezvoltare accelerată a sistemelor organice, este, în acelaşi
timp, o „bună gazdă” a perioadelor critice, ceea ce face ca efectul influenţelor teratogene să fie maxim acum (vezi figura nr. 3). Regula
este implacabilă: atunci când ritmul formării este cel mai accelerat şi vulnerabilitatea este cea mai mare.

Figura nr. 3 Perioadele critice

6
Vom vedea că aceste principii funcţionează şi postnatal controlând fenomenele de creştere, dar şi pe cele de maturizare neuro-fiziologică
(ex.decalajul temporal al motricităţii voluntare a membrelor, întîi braţele apoi picioarele, se datorează cefalocaudalităţii).
7
O lucrare interesantă care atinge şi acest subiect este: L. Watson, Moartea ca linie a vieţii, Humanitas, Bucureşti, 1994.
februarie 2009
4
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

TEMĂ

Utilizaţi figura nr. 3 pentru a face observaţii comparative între cele trei etape prenatale. Minim trei constatări.

Datele statistice confirmă statutul critic al acestei etape prenatale. Trei din patru avorturi spontane au loc în această perioadă.
De altfel, dacă se compară pierderile naturale din toate etapele prenatale cu reuşitele (nou-născuţi) se vede clar selectivitatea, chiar
„intransigenţa”, naturii8. Se estimează că peste 75% dintre produşii de concepţie dispar9. Pe etape, repartiţia este: 25% - înainte de
nidaţie, 33% imediat după aceea. În perioada germinală, apare, deci, un total de 58%, ceea ce este o perfectă ilustrare a principiului
„totul sau nimic”. Între săptămânile a 5-a şi a 27-a, prin avort spontan mor alţi 15-20% embrioni sau fetuşi. Restul, 1-2%, în ultimele
două luni de sarcină. După cum se observă şi din aceste date, vulnerabilitatea este invers proporţională cu vârsta sarcinii. Această
„risipă” naturală este explicată de specialişti prin imperfecţiunile genetice (40% din pierderi au drept cauză defecţiuni cromozomiale;
unu din trei zigoţi este tarat), dar şi prin efectul factorilor teratogeni. Aceştia pot, pe de o parte, să afecteze viabilitatea embrionului,
fiind cauze ale avortului spontan dar şi ale celui provocat terapeutic. Pe de altă parte, ei se constituie în cauze ale perturbării
dezvoltării embrionare şi apariţia de malformaţii (vezi caseta nr. 3).

TEME

1. Utilizaţi figura nr. 3 pentru a ierarhiza săptămânile 3-16 după varietatea incidenţei acţiunii teratogenilor.
2. Raportându-vă şi la imaginile prezentate la „video-curs”, identificaţi cele 7 ilustrări ale etapei germinale existente în figura nr. 3.
3. Ierarhizaţi perioadele critice din figura nr.3 după durată. Comentaţi.

CASETA NR.3

FACTORI TERATOGENI
Factorii teratogeni au o acţiune distructivă destul de largă. Ei pot afecta viitoarea evoluţie prenatală chiar înainte de concepţie,
alterând calitatea gameţilor, atât pe cel feminin cât şi pe cel masculin. Însă, cele mai studiate sunt efectele asupra zigotului şi embrionilor.
Printre factorii teratogeni recunoscuţi se numără: radiaţiile, disfuncţionalităţile şi incompatibilităţile imuno-hormonale sau metabolice, bolile
infecţioase, unele substanţe chimice etc.
Chiar şi expunerea minimă la radiaţii în scop medical duce la creşterea riscului de cancer infantil şi la deteriorarea ireversibilă a
neuronilor. Dacă mama este expusă excesiv la raze X, mai ales în primele luni de sarcină, fătul poate prezenta risc de malformaţii
structurale severe (sistem osos, organe genitale, ochi).
Secreţia insuficientă a anumitor hormoni de către glandele endocrine ale mamei poate afecta dezvoltarea fetală, iar
incompatibilitatea sângelui între mamă şi copil poate duce la o naştere prematură, întârziere mintală sau tulburări cardiace. Sângele
uman are mai multe tipuri. Cele mai multe nu sunt compatibile între ele, de aceea medicul care recomandă o transfuzie se asigură că
bolnavul primeşte un sânge potrivit. Cel mai adesea nu există o incompatibiltate gravă între sângele matern şi cel fetal. Totuşi, una din
200 de sarcini prezintă o diferenţă crucială la nivelul factorului Rh. Această situaţie apare atunci când mama este Rh negativ iar tatăl Rh
pozitiv, copilul având factorul Rh pozitiv (dominant). De obicei nu există probleme la prima sarcină, ci doar la următoarele pot apărea
anticorpi materni care trec în circulaţia fetală şi distrug globulele roşii. Dacă un astfel de copil supravieţuieşte, el va avea probabil o
întârziere mintală sau paralizie cerebrală. Dacă o astfel de situaţie este depistată la timp, mama poate primi, imediat după naşterea
primului copil, o injecţie cu o substanţă care împiedică formarea anticorpilor, permiţându-i să aibă şi următorul copil cu Rh pozitiv.
Şi unele boli infecţioase, în funcţie de perioada în care apar, pot avea statut teratogen. Dacă mama se îmbolnăveşte de rubeolă
în primul trimestru de sarcină, boala va putea cauza perturbări în dezvoltarea fătului, cum ar fi orbirea, surditatea, afecţiuni cardiace şi
cerebrale. Din fericire, nu toţi copii mamelor cu rubeolă sunt anormali, dar riscul este cu atât mai mare cu cât boala survine mai devreme.
Rujeola are şi ea acest statut. Şi alte afecţiuni ale mamei pot avea, de asemenea, consecinţe nefericite pentru făt. Două astfel de boli
sunt sifilisul şi gonoreea. Ambele sunt boli venerice şi trebuie tratate corespunzător. Pentru a evita conjunctivita gonococică (gonococul
este agentul etiologic al gonoreei), se practică instilarea de picături de soluţie de azotat de argint sau de penicilină în ochii tuturor nou
născuţilor. Pe lista bolilor infecţioase cu posibile implicaţii teratogene sunt şi difteria, febra tifoidă, anumite forme de hepatită, varicela şi
SIDA.
Starea nutriţională a mamei, în special pe durata primului trimestru, este un factor extrem de important pentru dezvoltarea
normală. Unele deficienţe materne severe sunt asociate cu o rată crescută a anormalităţilor. Deficitul de calciu, fosfor, vitamine B, C şi D
determină o frecvenţă mai mare a malformaţiilor fetale. O regulă de aur le sfătuieşte pe femei să ia cât mai puţine medicamente pe durata
sarcinii. Tragedia din anii ‘60, când multe mame, care au luat un sedativ special numit thalidomidă, au născut copii cu braţe şi picioare
deformate, ilustrează consecinţele pe care le pot avea substanţele chimice. Drogurile sunt considerate a avea efecte mutagene,
producând multiple anomalii fătului, alterându-i structura genetică. În anii ‘80, un grup de medici a remarcat că nou-născuţii mamelor
8
Atenţie, procentele nu iau în calcul fenomenul avortului provocat!
9
C. Maximilian, op.cit., p. 54.
februarie 2009
5
 www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

alcoolice sufereau de ceea ce va fi numit sindrom alcoolic fetal (FAS, Jones, 1973). Actualmente sunt în curs programe de cercetare
pentru a preciza efectele consumului de alcool matern. Printre consecinţele certificate se numără: retardul de creştere pre- şi postnatal,
anomalii particulare ale feţei (ochi îndepărtaţi, pleoape lăsate, buza superioară subţiată, uşoare diformităţi ale urechilor) la care se adaugă
defecte ale sistemului osos, organelor interne şi creierului. Riscul de retard mintal congenital este ridicat. Studiile pe animale au arătat că
şi doze moderate de alcool pot produce malformaţii, de aceea se recomandă mamelor să se abţină de la consumul de băuturi alcoolice.
Fumatul poate şi el influenţa fătul. La femei care de obicei nu fumează se produce o creştere a ritmului cardiac fetal. S-a arătat că
mamele care fumează au, în medie, copii mai mici în înălţime şi greutate.
Starea emoţională. Nu este rară afirmaţia că o mamă care a trecut printr-un stress emoţional puternic poate să dea naştere unui
copil afectat de această stare. Acest efect al emoţiilor materne a fost adesea un subiect de folclor. Unele investigaţii au sugerat că starea
emoţională poate să influenţeze starea fătului. S-a demonstrat pe animale şi pe oameni că experienţele stresante ale mamei afectează
greutatea la naştere, dezvoltarea motorie, ritmul cardiac şi emotivitatea copilului. Dacă mamele sunt supuse unui stres emoţional scurt şi
intens, mişcările copilului sporesc doar pentru un scurt timp, dacă stresul este însă prelungit, activitatea generală a fătului este mult
intensificată.
(adaptare după O. Benga, Psihologia dezvoltării, Cluj Napoca, 2004, pp. 49-50)

februarie 2009
6
3. ETAPA FETALĂ
Cele trei caracteristici ale ultimei perioade prenatale sunt: a) creştere accelerată; b) morfogeneza şi începutul
specializării funcţionale a sistemelor organice şi senzoriale; c) apariţia comportamentului şi stabilirea primelor interacţiuni cu
mediul ambiant.
a) Creşterea accelerată: Figura nr. 4 este suficient de convingătoare în a ilustra că, faţă de primele două etape prenatale,
procesul creşterii se accelerează considerabil acum. Reperele lunare ale greutăţii şi lungimii sunt prezentate în caseta nr. 4

Figura nr. 4 Etape ale creşterii

CASETA NR. 4
REPERE ALE CREŞTERII PRENATALE
* *
GREUTATE LUNGIME
zigot: 0,1 – 0,2 mm
l1: 5 gr l1: 0,5 cm (creşte cu 1 mm/zi)
l2: 27 gr l2: 3 cm
l3: 35 gr l3: 7-8 cm
l4: 300 gr l4: 15-20 cm
l5: 600-700 gr l5: 30 cm
l6: 1200 gr l6: 35 cm
l7: 1700 gr → 50 % din greutatea de la naştere l7: 41 cm → 80 % din lungimea de la naştere
l8: 2000-2500 gr l8: 46 cm
l9: 3000-3500 gr l9: 50 cm
*
ATENTIE ! Valorile numerice sunt orientative.
La naştere, în cazul greutăţii, variabilitatea normală este cuprinsă între 2,5 – 4 kg. Cei mai mulţi dintre nou-născuţi se înscriu
între 3-3,5 kg. În lungime, ea oscilează între 44-55 cm.
Ca excepţionalitate, s-au înregistrat noi născuţi (1879, 2002) cu o greutate de 10 kg.(!) Pentru a ne da seama de semnificaţia
fenomenului, să ne reamintim că la un an greutatea este în jur de 9,2 – 9,5 kg. Şi reversul are reprezentare. Sunt consemnate
cazurile unor nou-născuţi (1938, 1989) care au supravieţuit în ciuda unei greutăţi la naştere excepţional de mici: 280 gr !!.
Variabila sex acţionează ca diferenţiator în cazul creşterii pre- şi post natale, fetiţele realizând valori mai mici atât la greutate
cât şi la lungime.
Cu o săptămână înaintea naşterii, creşterea încetează.
februarie 2009
6
 TEMĂ

Pornind de la datele din caseta nr. 4, precizaţi: a) în perioada fetală, cine are un ritm mai accelerat, creşterea în greutate
sau cea în lungime?, b) ce valoare practică vedeţi în ultima afirmţie a casetei?
b) Morfogeneza şi începutul specializării funcţionale a sistemelor organice şi senzoriale. Ca să putem urmări semnificaţia
acestor fenomene ne vom referi şi la premisele lor embrionare (i) şi nu doar la ceea ce se întâmplă în perioada fetală (ii). O atenţie
aparte este consacrată dezvoltării creierului (iii).
i) La 4 săptămâni embrionul are câţiva milimetri lungime şi prezintă nişte structuri cu aparenţă de branhii. Acestea sunt forme primare
ale gâtului şi feţei. Ceea ce pare a fi o „coadă” reprezintă extremitatea inferioară a coloanei vertebrale. Capul ocupă deja ½ din
această structură. Primele diferenţieri la nivelul feţei sunt eboşele ochilor, urechilor, nasului, limbii şi chiar a gingiilor.
ii) Între 8-12 săptămâni, membrele sunt schiţate, apar mugurii viitoarelor degete. Buzele se separă de maxilare, apar germenii dinţilor,
se formează căile respiratorii, creierul are structura de bază. Începând de la 16 săptămâni se schimbă proporţiile corporale. Dacă
până acum capul a fost enorm, începe din acest moment să crească etajul inferior al corpului. După această vârstă aparenţa este
de bebeluş în miniatură. Organele de simţ îşi definitivează aspectul. Toate organele interne şi-au atins forma tipică. Organismul
fetal nu poate încă supravieţui în exterior, deşi toate sistemele de bază şi caracteristicile fizice sunt prezente, până la părul de pe
cap şi glandele sudoripare. Incapacitatea funcţională a sistemului respirator este una dintre principalele cauze ale neviabilităţii în
exteriorul corpului matern. Explicaţia este de natură biochimică. O substanţă specială, surfactantul, îmbracă alveolele pulmonare
ţinându-le deschise. Spre 23 de săptămâni începe producerea şi menţinerea acestei substanţe, dar nivelul producţiei este
insuficient pentru a menţine respiraţia independentă. În exteriorul corpului matern survine moartea prin detresă respiratorie.
După 35 de săptămâni (sau mai devreme), se produce suficient surfactant pentru o fiziologie respiratorie normală. O estimare a
şanselor de supravieţuire în funcţie de vârsta sarcinii este prezentată în caseta nr. 5. Către finalul sarcinii are loc intensificarea
activităţii organelor interne şi rotunjirea formelor corpului prin intermediul unui strat adipos subcutanat. Corpul este acoperit cu
lanugo (un perişor foarte fin) care fixează o substanţă grasă numită vernix caseoza.

CASETA NR. 5

PROGNOSTICUL SUPRAVIEŢUIRII
Vârsta sarcinii (săptămâni) 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 … 38 / 40
Prognostic (procentual) 0 19 32 49 64 79 86 90 94 96 … 100%
Vârsta minimă a supravieţuirii este astăzi de 180 zile (6 luni) cu intervenţie specială de protezare (suplinire) a funcţiilor vitale. Se apreciază că
posibilităţile tehnicii medicale moderne de a proteza „capacitatea vitală” a fătului prematur este în creştere, estimându-se posibilitatea intervenţiei chiar
şi pentru o prematuritate severă 10-12 săptămâni. Este de consemnat că 95 % dintre copii se nasc în intervalul 266-294 zile de gestaţie (se ajunge la
294 de zile deoarece o întârziere sau o devansare a datei naşterii cu 14-15 zile este considerată normală).
(cf. L. Nilsson, Naître, Hachette, Paris, 1990, p. 177)
iii) Dezvoltarea sistemului nervos central (creier şi măduva spinării) este integrată şi foarte rapidă.
În a 18 zi există deja o aglomerare de celule precursoare celor nervoase. Pe măsură ce acestea se multiplică şi diferenţiază se
formează o structură tubulară (tubul neural), care se îndoaie la un capăt. Acesta estre locul în care se va structura creierul. La 4
săptămâni sunt schiţate măduva spinării şi un creier cu doi lobi. La 16 săptămâni structurile principale ale creierului sunt
asemănătoare cu cele ale adultului. Deşi etajele inferioare ale creierului sunt primele care se formează, fiind responsabile de
susţinerea vieţii şi coordonarea unor reflexe, dezvoltarea lor nu este suficientă pentru a susţine viaţa fătului în afara uterului. Între
32 – 36 săptămâni ariile senzoriale şi motorii ale cortexului sunt în parte funcţionale. Sunt de reţinut două evenimente:
• apariţia tuturor celulelor nervoase ale viitorului creier adult (estimate ca fiind între 3 şi 100 de miliarde10). Acestea se
formează la specia umană între a 10-a şi a 20-a săptămână a vieţii prenatale;
• continuarea dezvoltării acestor celule cât şi a celor gliale. Raportul dintre neuroni şi celulele gliale este estimat a fi
între 1/1 – 1/101. Glialele au rol în nutriţia neuronului şi în formarea tecilor de mielină. Aceste celule se multiplică până spre
al 2-lea an, iar mielinizarea continuă până spre 4 ani, iar după alţi autori chiar până în adolescenţă.
Dacă, sub aspectul prezenţei neuronilor, creierul fetal este asemănător celui adult, diferenţele structurale şi funcţionale sunt
însă foarte mari. În forma matură există nouă tipuri de neuroni aşezaţi în şase straturi diferite. În această etapă, nici dezvoltarea şi nici
distribuirea acestor celule nu este completă. Nici conexiunile neuronale nu sunt foarte numeroase în raport cu norma adultă în care
fiecare neuron are în medie 10.000 de conexiuni. La făt sunt prezente conexiunile indispensabile primelor adaptări. Este de reţinut
fenomenul de emondaj, relativ recent descris în literatura de specialitate. Teza tradiţională susţinea doar ideea formării circuitelor
sinaptice ca urmare a activităţii postnatale de adaptare la mediu. S-a evidenţiat şi existenţa unui proces invers: stingerea şi dispariţia
unor conexiuni prenatale neactivate de experienţele postnatale – emondajul.
În sinteză, să reţinem că între 4 – 10 săptămâni este etapa formării precursorilor neuronali, că neurogeneza propriu-
zisă se produce masiv în intervalul 10 – 20 săptămâni, dar continuă şi postnatal, inclusiv la vârsta adultă. Edificarea sistemului nervos
central presupune nu doar apariţia neuronilor, ci şi migrarea acestora la locul prescris în arhitectura cerebrală. In proporţie de 15 – 50

10
În exprimare matematică înseamnă între 3×109 - 1×1011 (R. Lécuyer, Le développement du nourrison, Dunod, Paris, 2004, p. 38)
februarie 2009
7
% are loc şi un proces de sinucidere neuronală programată, explicat fie prin necesitatea eliminării neuronilor redundanţi sau bolnavi,
fie prin competiţia trofică dintre aceştia. Din a doua jumătate a etapei prenatale, începe procesul genezei axonilor şi dendritelor,
continuat postnatal şi dublat de emondaj, ca şi cel de sinaptogeneză, bazat pe jocul redundanţă tranzitorie – stabilizare selectivă.
Sinaptogeneza are două puncte de vârf, în primii doi ani şi la adolescenţă.
c) Apariţia comportamentului şi stabilirea primelor interacţiuni cu mediul ambiant. Aspectele asupra cărora s-au acumulat
până acum date de cercetare sunt: i) motricitatea; ii) senzorialitatea; iii) procesele de învăţarea-memorare. Principala întrebare care îi
preocupă pe cercetători este cât de devreme răspunde viitorul copil şi cum?
i) Motricitatea deţine capul de afiş al descrierilor datorită precocităţii ei, dar şi posibilităţilor de a o surprinde. Muşchii sunt capabili de
mişcare de la 7/8 săptămâni. Mama percepe mişcările fătului începând de la 16 săptămâni. Deci, cel mai precoce răspuns motor
este prezent încă din faza embrionară. Astfel, la 7 săptămâni, stimularea cu un fir de păr în zona gurii conduce la o mişcare
reflexă a capului şi trunchiului. La 9 săptămâni, atingerea palmei conduce la îndoirea degetelor. La 11 săptămâni pot fi evidenţiate
mişcări de înghiţire. La 12 săptămâni fătul îşi mişcă picioarele, îşi strânge degetele, îşi mişcă capul, ca răspuns la stimulările
tactile. La 15 săptămâni se constată un progres. Aceeaşi stimulare în zona gurii conduce acum la mişcări reflexe doar ale acestei
zone. Este un bun exemplu al principiului diferenţierii şi integrării: de la reacţii globale la reacţii specializate.) De la 17 săptămâni
sunt înregistrate reacţii mimice: grimase, încruntări. La 23 săptămâni viitorul copil are o activitate spontană bogată. Doarme şi se
trezeşte ca un nou născut (10-14% din 24 h este activ). Are o poziţie preferată de somn. La 24 săptămâni deschide şi închide
ochii, are mişcări ale acestora sus-jos şi în lateral. Reflexul de apucare este suficient de puternic încât să-şi susţină întreaga
greutate corporală cu o singură mână. Înaintea naşterii comportamentul motor este foarte asemănător cu cel al nou născutului:
apucare, supt, lovire, reflexe tipice etc.
ii) Toate sistemele senzoriale sunt funcţionale înainte de naştere în ordinea: simţ tactil, kinestezic, olfactiv–gustativ, auz, văz. Această
ordine este comună tuturor vertebratelor.
1. Senzorialitatea tactilă este stimulată de contactul precoce cu lichidul amniotic, cu pereţii uterului şi cu părţile propriului corp.
Încă de la 3-4 luni apar reacţii la acest gen de stimuli. După alţi autori chiar mai devreme (7-8 săptămâni) şi la o stimulare,
relativ uşoară, echivalentă cu cea a atingerii cu un fir de păr. Există o cronologie şi o „cartografie” a sensibilităţii tactile: zona
feţei (8 săptămâni), palmă (11 săptămâni), tălpi (12 săptămâni), întregul corp (32 săptămâni), ce confirmă principiile cefalo-
caudal şi proximodistal. (A. Salter, 2001, apud A. Munteanu, Orizontul mirific al psihismului prenatal, Psihologie aplicată, 4, 2002, p. 24).
Sensibilitatea tactilă favorizează declanşarea reflexului de orientare bucală, ceea ce explică precocitatea comportamentului de
găsire şi sugere a degetului. Existenţa senzaţiilor algice (de durere) a fost evidenţiată biochimic prin prezenţa substanţelor
care acompaniază această trăire: betaendorfina, cortizonul etc.
2. Senzorialitatea kinestezică (gr. kinein – a se mişca, aisthesis – senzaţie) se bazează pe proprioceptori (receptorii musculari din
tendoane şi articulaţii) şi pe cei vestibulari (urechea internă). Primii sunt prezenţi din luna a 4-a şi sunt funcţionali la auto-
mişcările fetale sau la presiuni exogene. La 6-7 luni se înregistrează modificări cardiace şi mişcări ca reacţie la presiuni asupra
abdomenului matern. Prezenţa precoce a reflexului Moro (la prematuri de 25 de săptămâni) este semnul unei funcţionări
vestibulare.
3. Senzorialitatea olfactiv-gustativă cunoaşte o exersare timpurie, mediul intrauterin nefiind insipid şi nici inodor. Se estimează
existenţa a aproximativ 120 de substanţe odorifice la care se adaugă variaţiile induse de alimentaţia maternă. Pentru
dimensiunea gustativă, s-a putut evidenţia experimental existenţa de reacţii cam din luna a 4/5-a. Fătul poate discrimina gustul
dulce (zaharina injectată în lichidul amniotic din zona bucală conduce la accelerarea deglutiţiei) şi pe cel amar (lipidolul injectat
în lichidul amniotic din zona bucală conduce la suspendarea deglutiţiei, acompaniată de o mimică de rejectare).
4. Auzul este puternic incitat de două categorii de stimuli. Pe de o parte, zgomotul organismului matern (ritmul cardiac şi
borborismele). În cazul ritmului cardiac, coloana vertebrală maternă are rolul unei adevărate căi de transmisie şi rezonanţă. Pe
de altă parte, acţionează stimulările externe: vocea mamei, muzica, zgomotele, filtrate de lichidul amniotic. Fătul poate fi
condiţionat auditiv încă din luna a 7-a. Acest fapt are la bază capacitatea lui de „ascultare”. Se vorbeşte de o „ascultare”
reactivă din luna a 4-a şi de o „ascultare” activă după 24 de săptămâni (luna 6-a).
5. Senzorialitatea vizuală nu deţine în etapa prenatală locul întâi pe care îl ocupă postnatal. Dar, la fel ca şi celelalte capacităţi
senzoriale şi văzul este activ încă din această etapă. Ochii se deschid de la 5½ - 6 luni. La 7 luni, diferenţierea elementelor
componente ale retinei este realizată, ceea ce permite o sensibilitate la lumină. Aceasta este exersată prenatal, dată fiind
tenta roşietică a luminozităţii din uter, în condiţii naturale speciale (expunerea corpului matern la soare) sau prin practici
experimentale (o lumină rece proiectată pe abdomen, timp de 20 minute, fără atingerea acestuia, declanşează o reacţie fetală
certă). Formele de operaţionalizare ale reacţiei fetale practicate până acum sunt bazate pe înregistrarea ritmului cardiac,
mişcărilor reflexe, elementelor motricităţii generale sau specifice (mimică, deglutiţie etc.), potenţialului EEG, potenţialului
histochimic etc.

TEMĂ

Explicaţi de ce în experimentul invocat mai sus apar precizările că este vorba de o lumină rece care
acţionează fără atingere.

iii) Dintre activităţile decelabile în perioada fetală, cercetarea a insistat asupra învăţării, iar dintre procese, pe formele incipiente de
memorare. Două dintre formele acestora au constituit obiect de studiu predilect: 1) condiţionarea; 2) habituarea.
februarie 2009
8
 1) În cazul condiţionării rezultatele sunt promiţătoare, dar greu de generalizat în interiorul vârstei prenatale. Există însă
certitudinea condiţionării nou născutului (0-2/4 săptămâni) şi bebeluşului încă din faza prenatală11. Studiile anilor ’90 asupra
percepţiei fetale auditive au ajuns la următoarele concluzii: expunerea prelungită la vocea maternă şi la alte categorii de
stimuli sonori, determină:
a. preferinţa pentru vocea maternă;
b. preferinţa pentru limba maternă;
c. preferinţa pentru anumite secvenţe, citite sau cântate.

TEMĂ

Imaginaţi-vă că faceţi parte din echipele care au ajuns la cele trei concluzii menţionate. Descrieţi
procedura experimentală pe care aţi utilizat-o pentru fiecare caz în parte.

2) Habituarea12 (învăţarea negativă) desemnează blocarea unui răspuns reflex necondiţionat în caz de repetare identică ca
intensitate a stimulului. Ea se deosebeşte de extincţie care înseamnă blocarea, stingerea unui reflex condiţionat. Rezultatele
de laborator, dar şi cele obţinute prin observaţia cotidiană, indică:
a) supunerea la o stimulare auditivă repetitivă de tip zgomot duce la diminuarea progresivă a răspunsului motric general şi a
ritmului cardiac. Faptul a primit o confirmare neaşteptată din cotidian. Astfel, nou născuţii care, în perioada fetală, au
„cunoscut” zgomotul marilor aeroporturi, dată fiind situarea locuinţei părinţilor în acele zone, au probat că o mai lungă
expunere prenatală conduce la o mai redusă reacţie postnatală la zgomotul avioanelor, în timp ce nou născuţii din lotul
de control reacţionează prin plâns la acest gen de stimulare. Totuşi, copiii habituaţi la zgomotul avioanelor se trezesc şi
plâng la un zgomot identic ca energie şi spectru sonor, dar de altă provenienţă. Aceasta dovedeşte faptul că nu şi-au
pierdut sensibilitatea generală, ci doar şi-au specializat-o prin habituare.
b) în cazul unor prematuri cu vârsta medie de 31,8 săptămâni, prezentarea repetată a unui miros A (de 10 ori a câte 10 s)
induce reducerea progresivă a amplitudinii expresiei faciale. Aceasta revine în prezenţa unui nou miros, B (Goubert, ş.a.,
2002, apud. R. Lécuyer, 2004).
Habituarea este interpretată şi ca probă a existenţei precoce a unei memorii de scurtă durată. A nu mai reacţiona, presupune
identificarea stimulului prin compararea lui cu cel anterior. Compararea presupune stocarea unor impresii. În funcţie de
concluziile tratamentului noii informaţii – stimul identic, stimul diferit – se declanşează fie o reacţie de blocaj fie una de
răspuns.
4. NAŞTEREA
În ciuda universalităţii sale în lumea mamiferelor şi a asistării naşterii din vremuri imemoriale, mecanismul acesteia este în
continuare obiect de cercetare. Sunt întrebări la care încă se caută răspuns: cum se declanşează procesul?, are fătul partea lui „de
intervenţie”?, cât de mult influenţează variabila culturală procesul naşterii, dat fiind caracterul său psihosomatic recunoscut?, este mit
sau realitate teza neviabilităţii celui născut la 8 luni?
Aspectele la care ne oprim vizează analiza naşterii ca fenomen ce declanşează un proces adaptativ major, dată fiind ruptura
de mediu pe care o provoacă (vezi caseta nr. 6) şi statutul său de variabilă diferenţiatoare între nou născuţi.

CASETA NR. 6
NAŞTEREA CA SCHIMBARE DE MEDIU

Caracteristici ale Caracteristici ale Cerinţe Sisteme şi organe implicate

mediului prenatal
٠ mediu lichid
٠ digestie parazitară
(heterotrofă) simplificată
٠ temperatură constantă (±
360C)
٠ circulaţie sangvină
dependentă de organismul
matern
٠ organe de simţ slab stimulate ٠ „bombardament” senzorial
٠ imunitate heteronomă (aport
matern) sau prin intermediul
filtrelor placentare
٠ efort diminuat
٠ creştere accelerată
mediului postnatal
٠ mediu aerian
٠ digestie autonomă activă
٠ temperatură variabilă
٠ circulaţie sangvină
independentă
٠ invazie de agresori
٠ efort mare
٠ scădere temporară în greutate ٠ nou echilibru prin reorga-nizarea ٠ sistem endocrin
٠ organizarea respiraţiei ٠ sistem respirator
٠ organizarea procesului asimilării ٠ stomacul, rinichii, glandele
şi digestiei (consecinţă: icterul
fiziologic din primele zile)
٠ termoreglare* proprie ٠ sistem nervos –
hipotalamus
٠ oxigenarea şi asigurarea ٠ sistem circulator
aspectului nutritiv autonom
٠ adaptare senzorială primară ٠ organe de simţ,
sistem nervos
٠ formarea coeficientului personal ٠ splina,
de imunitate măduva spinării
٠ consum energetic masiv ٠ ficatul şi sistemul muscular
metabolismului

11
Al. Piontelli, From Fetus to Child, Routledge, New York, 1992 (Biblioteca de Pedagogie – III.12438)
12
R. Rogozea, Viorica Florea-Ciocoiu, Învăţarea negativă: habituarea, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982
februarie 2009
9
٠ antrenare cerebrală redusă ٠ solicitare foarte intensă ٠ adaptare activă ٠ sistemul nervos
* Importanţa termoreglării provine din faptul că asigurarea funcţiilor celulare este realizată de enzime. Acestea pot funcţiona doar într-un interval
termic îngust. O scăderea bruscă a temperaturii duce la încetinirea funcţiilor, ceea ce pune întregul metabolism în pericol. O creştere a
temperaturii conduce la accelerarea activităţii fiziologice, cu riscul opririi acţiunii enzimelor. Se poate ajunge la perturbarea respiraţiei (se
accelerează), creşterea acidităţii sângelui şi la un dezechilibru biochimic şi fiziologic. În instalarea propriei termoreglări, problema nou-
născutului este generată de raportul inegal dintre suprafaţa corporală mai mare şi greutatea lui, la care se adaugă stratul adipos redus. Aceşti
factori determină, în aceleaşi condiţii termice, pierderi de căldură de 4 ori mai rapide decât ale adultului. Deşi mecanismele de termoreglare
intră rapid în funcţie după naştere (la circa 15 minute) şi funcţionează după modelul adult în 2-3 ore, acestea sunt suprasolicitate De aceea
este necesară o intervenţie de susţinere termică a nou-născutului din partea mediului.
(adaptare după U. Şchiopu, E. Verza, Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1981, p.49)

Vârsta şi greutatea la naştere sunt criterii diferenţiatoare între nou-născuţi.

Conform celei dintâi se operează cu următoarele categorii: a) nou născutul la termen; b) prematurul – cei născuţi înainte cu 3
săptămâni sau mai mult; c) postmaturul – întârziere de două săptămâni şi peste (aceştia reprezintă circa 10% dintre nou născuţi); d)
dismaturul/imaturul – copiii născuţi la termen, dar cu nedezvoltări funcţionale cu etiologie diversă.
În funcţie de greutatea la naştere se deosebesc: a) nou născuţii ponderali (de peste 2500 gr.); b) nou născuţii cu greutate
mică (între 1500 şi 2500 gr), nou născuţii cu greutate foarte mică (1000-1500 gr.). Există şi situaţii limită, nou născuţi cu greutate între
500-1000 gr. Date fiind posibilităţile moderne de intervenţie 50 % dintre ei pot supravieţui.
Toţi nou născuţii asistaţi medical sunt supuşi unor evaluări încă din primele minute după naştere. Rezultatele la testul APGAR
apreciază funcţionalitatea nou născutului şi necesarul intervenţiei pediatrice în acel moment (Procedura a fost iniţiată în 1953 de
medicul pediatru Virginia Apgar). Sunt notaţi cinci parametri, fiecare cu câte trei expresii posibile (vezi tabelul de mai jos). Nota maximă
este 10.

IRITABILITATE
PULS EFORTUL RESPIRATOR TONUS MUSCULAR CULOAREA TEGUMENTELOR
(ciupit picior/sondă nas)
Absent 0 absent timp de 60” 0 flasc 0 absentă 0 palidă / albastră* 0
Sub 100 1 încet, neregulat 1 uşoară flexie 1 grimasă 1 roz, doar extremităţile 1
/ mişcare uşoară albe
100-140 2 bun, cu strigăt 2 flexie, mişcare activă 2 plâns, strigăt 2 roz, întregul corp 2
*
Tenta albastră se datorează fenomenului de anoxie: deprivarea de oxigen survenită în timpul naşterii. Este foarte periculoasă pentru viaţa celulelor,
mai ales a celor nervoase, nonreproductibile.

Imediat după naştere, nota 10 este rară, dar după 5 minute 85-90% dintre nou născuţi o obţin.
Semnificaţia notelor APGAR: 10-7 – normal, asistenţă curentă; 4-7 – sunt probleme care reclamă ajutor specializat; sub 4 –
pericol, intervenţie de tip reanimare. S-au încercat diverse studii corelaţionale între scorul APGAR şi dezvoltarea ulterioară a copiilor.
Rezultatele obţinute până în acest moment sunt contradictorii.
O altă problemă care i-a interesat pe cercetători a fost cea a bonding-ului (engl. bond – legătură, înlănţuire). Fenomenul
denumeşte ataşamentul instantaneu al mamei pentru copil în momentele ce urmează naşterii. Din perspectivă etologică, bonding-ul
este echivalentul fenomenului de imprinting. S-a crezut că există o perioadă sensibilă pentru bonding (zile, luni), la fel ca şi în cazul
imprinting-ulu. Rezultatele unor echipe diferite de cercetare sunt însă contradictorii. Ceea ce a rămas este o consecinţă practică a ideii
de bonding. Ea s-a materializat în încetarea practicilor de separare a copilului de mamă imediat după naştere. Maternităţile moderne,
şi în virtutea „spiritului bonding-ului”, permit asistenţa tatălui la naştere, cât şi rămânerea copilului lângă mamă pe tot timpul spitalizării.
5. DEZVOLTAREA PRENATALĂ. CONCLUZII
• Etapa prenatală este departe de a-şi fi dezvăluit resursele şi secretele, inclusiv din punct de vedere fiziologic.
• Interacţiunea copil-mediu începe înaintea naşterii sale şi nu are doar caracter biologic.
• Primele experienţe ale vieţii psihice sunt trăite încă de acum şi ele pot marca cel puţin reacţiile postnatale imediate.
• În etapa prenatală fătul nu este un factor pasiv, ci, prin sistemul său hormonal, acţionează nu numai asupra fiziologiei materne, ci
şi asupra propriului psihism. El are hormoni proprii de creştere, biochimism intern propriu, funcţii şi reacţii adaptative
personalizate.
• Chiar din acest stadiu, fiecare dintre noi îşi manifestă unicitatea. Acum ea se exprimă în natura şi cantitatea mişcărilor, în poziţiile
preferate, în pattern-ul reactivităţii senzoriale.

Aceste date induc firesc întrebarea: Când începe viaţa? Suntem încă departe de a avea un unic răspuns. Geneticienii creştini tind să
fixeze acest moment odată cu formarea zigotului. Argumentul lor este că din momentul în care a început procesul acesta este
nonreversibil şi conduce la formarea unei noi vieţi, ca structură unică bio-psiho-socială. Embriologii leagă răspunsul lor de instalarea
autonomiei fiziologice a fătului, ceea ce înseamnă o vârstă de 3 luni. Este evident că natura răspunsului dat la această întrebare stă la
baza alegerii deontologiei de cercetare experimentală a acestei perioade. Se conturează patru variante. Cercetarea prenatală adoptă
normele deontologice echivalente celor practicate în experimentele vizând: a) organismul matern din care fătul constituie o parte; b)
organismul animal; c) o entitate vie, dar nefiinţă; d) organismul infantil.

Bibliografie alternativă: Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Polirom, 2006

februarie 2009
10