Sunteți pe pagina 1din 34

Definire

 Curentul literar este greu de definit el desemnând o


realitate (cea artistică) de o complexitate uriaşă în
continuă prefacere şi reaşezare în primul rând
recalcitrantă la etichetări şi delimitări stricte
definitive. Curentul literar este o mişcare literară de
o anumită amploare şi durată; convergentă a unor
principii generale de natură complexă (artistică,
ideologică, filozofică) exprimate în literatură, care se
pot subsuma unor viziuni comune într-o anumită
perioadă istorică şi rezultanta generală a tendinţelor
unei epoci.
 În funcţie de perioada în care s-au desfăşurat curentele literare
se împart în zece mari epoci ale literaturii: umanismul,
clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul,
parnasianismul, simbolismul, expresionismul, postmodernismul.

 Unul dintre curentele cele mai semnificative şi cu o mare


dezvoltare este romantismul. Epoca destrămării feudalismului şi a
dezvoltării capitalismului, epoca revoluţiilor burghezo-democrate
şi a războaielor pentru eliberare şi independenţă naţională, aduc
in câmpul literaturii un nou curent literar numit romantism.
Cultivat şi afirmat de o clasă socială ridicată de jos şi potrivnică
nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin
setea de libertate, spargerea normelor convenţionale şi rigide ale
clasicismului, înclinarea spre reverie şi spre explorarea
complexităţii eului uman.
Aparitia curentului
 Pentru ca romantismul sa se manifeste ca o miscare artistica, a
fost necesara evolutia societatii si generalizarea unor stari,
atitudini psihice; acestea nu s-au realizat simultan in diferitele
tari. Entuziasmul spiritismului liberal fata de idealurile revolutiilor
din Anglia (1688), Franta (1789 – 1794), framantarile din plan
social, lupta dintre fortele societatii feudal-monarhice si miscarile
burghezo-democratice, respingerea feudalismului pe plan
ideologic si politic determina negarea clasicismului si impun o
estetica noua.

Romantismul este “liberalismul in literatura”, care


completeaza liberalismul politic, va sublinia V. Hugo in prefata lui
Hernani (1830).

Romantismul se afirma mai intai in Anglia, in Germania si in Franta


in primele decenii ale secolului al XIX – lea, difuzandu-se apoi
dincolo de continentul nostru, ca o miscare ampla, ce cuprinde nu
numai literatura, ci si artele plastice, muzica, filozofia , istoria,
estetica.
Romantismul
romanesc
 Prezintă caractere proprii, specifice condiţiilor sociale şi
politice din ţara noastră. Mai întâi trebuie remarcat faptul că
la noi, romantismul, cu toate ca predomină, coexistă alături de
clasicism şi realism. La scriitori ca Alexandrescu, Negruzzi,
Alecsandri, găsim, alături de atmosfera romantică dominantă
şi elemente clasice sau realiste. În al doilea rând,
romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru
eliberare şi al deşteptării conştiinţei naţionale. Literatura
romantică din perioada paşoptistă nu se pierde în zugrăvirea
zbuciumului şi a căutărilor intime, ea este o literatură
angajată, pusă în slujba idealului naţional. Romantismul
românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine
definit, care ridică literatura noastră de la încercările minore
ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu.

În evoluţia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai
multe etape. Intr-o prima etapa, preromantica, scriitori cum sunt
Vasile Cârlova, Heliade Rădulescu sau Gh. Asachi prezinta o
literatură a ruinelor cu un usor regret faţă de un trecut eroic care
poate servi ca exemplu al luptei prezentate în care visul,
fantasticul şi meditaţia primează.


O a doua etapă, momentul paşoptist propriu-zis, aduce o
poezie lirică, militantă, patriotică şi vizionară, de evocare istorică,
cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric, aşa cum apare la
scriitori ca Bălcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo,
Kogălniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Mureşianu.

O a treia etapă postpaşoptistă când burghezia realizează
monstruoasa coaliţie trădând masele populare, duce la
maturizarea estetică a romantismului, dar şi la o reacţie critică şi
pamfletară faţă de societate sau platitudini elegiace, pesimiste
chiar, de refugiu în natură şi mitologie, aşa cum se manifestă la
genialul nostru poet Mihai Eminescu.


Filonul romantic, ca manieră de creaţie şi atitudine faţă de
viaţă, se prelungeşte apoi şi mai târziu prin opera lui Obodescu,
Hasdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu.
Principalele caracteristici ale romantismului românesc paşoptist
rămân patriotismul şi lupta pentru realizarea idealului naţional,
o conştiinţă militară cetăţenească, o inimoasă dăruire şi slujire
a poporului.

Specificitatea romantismului românesc se exprimă în specii


literare ca doina şi balada de inspiraţie populară, meditaţia şi
elegia, drama, legenda istorică şi poemul în versuri sau în proză
şi se concretizează în opere de aparte ţinută estetică şi înalt
mesaj patriotic. Operele reprezentative pentru romantismul
românesc sunt: „Poezii populare ale românilor”, „Coana Chiriţa
la Iaşi”(Vasile Alecsandri), Cântarea României (Alecu Russo).
Trasaturile generale
ale romantismului
 Cu toata diversitatea de forma nationale ale romantismului, se pot
stabili anumite trasaturi generale, caractersitice intregului curent:

 Cultul sentimentului si al fanteziei creatoare.

Romantici au infrant limitele inchise ale idealului de umanitate si ale


conceptiei artistice clasice prin exaltarea sensibilitatii, a fanteziei si
dascatusarea fortelor vizionare ale omului. Suprimand limitele si
legile experientei concrete, ofera constiintei si imaginatiei un camp
nemarginit, acordant spiritului individual libertatea si capcitatea
unui loc neingradit cu starile sufletesti si propriul eu. “Zugravind eul
poetic, poezia va zugravi umanitatea intreaga. Intradevar inima
omului nu se schimba, afirma V. Hugo, ea va ramane todeauna
inima omului, temelia artei. Ecoul sonor al veacului sau, poetul
trebuie sa fie si calauza acestuia spre ideal”. Lasand cea ce este
“trecator” ,el trebuie sa arate marele drum al viitorului ideal.
 Scriitori romantici, nesatisfacuti de realitatea obiectiva,
incearca sa o depaseasca, sa evadeze din ea.

In permanenta cautare a unui ideal, scriitorul romantic evadeaza


din prezent in trecut sau viitor, din spatiul sau cunoscut, spre un
spatiu fara contururi clare. Aceasta chemare spre alte zari,
reintoarcerea in trecut si incercarea de a-l reinvia, nu este o simpla
curiozitate, “ci e ca si cum ai reveni la izvor sau ca si cum ai urmari
in amintire o melodie din copilarie” (Albert Bèguin). De aceea in
operele romanticilor predomina inspiratia din istorie (evul mediu), in
tarile sudice si orientale, cu accentul pe latura exotica.

In drama mai ales, istoria devine adevaratul subiect. Antichitatea


clasica trebuie inlocuita cu istoria moderna, inclusiv cu evul mediu,
atat de bogat in subiecte dramatice. Autorul dramatic va aduce in
opera lui mari evenimente in legatura cu un caracter interesant sau
diferite caractere aflate in conflict cu un anume eveniment.
Evocarea trecutului nu este un simplu refugiu dintr-un prezent
obositor, ci o forma de a insufla contemporanilor idealuri nationale
superioare. “Teatrul este o tribuna, teatrul e o catedra, arta are o
misiune sociala, o misiune umana… Poetul raspunde de sufletul
oamenilor” (V. Hugo).
 Descoperirea infinitului spatial si temporal.
In cautarea altor “ zari” , scriitorul romantic aspira
spre infinit, de dragul deschiderii lui in toate directiile.
Limitarii clasice i se opune inclinatia spre nelimitat,
din convingerea ca esenta omului se implineste in
nemarginire. De aici, setea de absolut, cautarea
neobosita si cu orice sacrificii a drumului spre ideal,
nevoia nestinsa de depasire a realului, a conditiei
date. Ideea este surprinsa de Novalis in toata
profunzimea ei: “In noi, sau nicaieri, este eternitatea
cu lumile ei, trecutul si viitorul”. Descoperirea
infinutului da relief sufletului romantic si explica alte
caracteristici: nostalgia primordialului, a arhaicului si a
miticului, dorul de adncimile istoriei. Agitatia sufletului
atras de infinit – insetata de absolut – nu cunoaste
liniste, caci pentru scriitorul romantic adevarul nu se
gaseste ca pentru clasici in avantul ideii,ci numai in
imensitatea infinitului.
 Romantismul patrunde mai adanc in tainele sufletului,
exprima sentimentele profunde ale scriitorului.

“Poezia, scria Hugo, este ceea ce e mai intim in toate”. Iar


Lamartine sustine aceasi idee: “Poezia trebuie sa ne arate mai
putin pe poet si mai mult pe om insusi”. Ea trebuie “sa scoata
la lumina ceea ce I s-a revelat poetului” prin “privirile furisate
in sanctuarul sufletului”.

Stradaniile romancierilor tind sa ajunga dincolo de aparente, in


profunzimile vietii psihice. “ E nemaipomenit ca tocmai
inauntrul tau trebuie sa privesti ce e afara. Profunda si
intunecata oglinda e in adancul omului. Acolo e acel clar
obscur inspaimantator. Ceea ce se oglindeste in sufletul
oamenilor e mai ametitor decat vazul direct […]. Aplecandu-ne
spiritul peste acel put, intrezarim aici, undeva in adanc, ca
intr-o prapastie, intr-un cerc ingust, intreaga imensitate a
lumii” (V. Hugo). De aceea, poetii roamntici patrund in
adancimile infinite ale sufletului, descifrand trairi dincolo de
zona constientului. Interesul pentru straturile adanci ale vieti
sufletesti aduce si inclinatia spre meditatia fiziologica, precul
si cultivarea visului.
 Interesul pentru frumusetea si
pitorescul naturii, pentru culoarea
locala.

Romantici considera omul un microscosm


(mic univers), in care se oglindeste si se
rezuma macrocosm (universul mare), intr-o
perfecta comunicare cu natura. In universul
naturii romantice se manifesta predilectia
pentru abisurile noptii, cerul cu marii astri si
lumi siderate, oceanul, marea, lacurile,
izvoarele, codrul , vegetalul abundent,
floralul cu o gama sugestiva de culori etc.
 Largind cadrul de inspiratie al artistului,
romantismul scoate in evidenta si valoarea
artistica a ceea ce nu este frumos.

Uratul se prezinta si el in numeroase forme si


“fidelitatea”, fata de natura impune surprinderea
extremelor naturii: frumos – urat, ochiul
romaticului fiind creat pentru a descoperi
contrastele.
 Interesul pentru creatia populara si pentru
traditiile nationale.

Romantismului i se datoreaza redescoperirea


bogatiei fondului si formei operelor folclorice.
 Personajul romantic provine din toate
mediile sociale, este un erou exceptional
care actioneaza in imprejurari exceptionale.

Autorul romantic realizeaza personajele din


trasaturi psihice antitetice, din alb si negru, cu
sentimente contrastante. “Personajele dramei
trebuie sa fie niste oameni, nu acei eroi artificiali
din care spectacolul nu vede decat profilul
avantajos. Ca si ceilalti oameni, ele trebuie sa fie
complexe si nuantate, alcatuite in adancul lor de
bine si din rau” (V. Hugo).
 Arta romantica, in opozitie cu arta clasica,
preocupata de unitate, este caracterizata de
amestecul genurilor, de renuntarea la regulile
unitatilor in numele verosimilului si al culorii
locale.

Un mare eveniment istoric, va sublinia Hugo, nu


poate sa se desfasoare doar intr-un loc si in decurs
de douazeci si patru de ore. Tabloul amplu al vietii
necesita amestecul genurilor, caci adevarata poezie
se afla in armonia contrariilor. Caracteristica
romantismului este si largirea vocabularului poetic
prin patrunderea arhaismelor, regionalismelor si a
cuvintelor populare. Printre procedeele stilistice
caracteristice romantismului, antiteza este prezenta
in definirea unor situatii, ideei, atitudini sau in
caracterizarea personajelor.
 Ironia romantica, bazata pe simularea acordului
cu un anumit punct de vedere, apare mai ales in
opera romanticilor germani. In exprimarea ironica,
sensul mesajului transmis este contrar intelesului
cuvintelor care il compun. Nu numai cuvintele, ci si
tonul in care este exprimata ironia, amestecul
umorului cu sarcasmul sau sentimentul contribue la
accentuarea mesajului pe care-l transmite opera.
Ironia apare ca un mijloc de a iesi din proza
cotidiana a vietii, de atrece dincolo de ea, intr-o
lume iluzorie. Uneori, romanticii recurg la ironie
pentru a spulbera desartele iluzii, pentru a arata
inconsistenta lor, caci, de indata ce se izbesc de
realitate, se destrama.
Particularitatile
romantismului
 Global privind romantismul a fost o mişcare conştienta de ea însăşi şi
mai cu seamă de ceea ce opunea sistemului de idei estetice
până atunci în vigoare.

 Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama


romantică. Se afirmă că Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos.
Drama romantică apare în urma unei evoluţii lente cu origini în tragedia
clasică. Pe parcursul acestei evoluţii întâlnim drama burgheză, comedia
lacrimogena şi melodrama. Visul, viziunile, întâmplările supranaturale,
atracţia pentru elementul ocult îşi găseşte locul în producţia
dramatică, sfidând uneori legile teatrului care pretinde personaje cu
existenţă proprie, antrenate în acţiuni obiectiv justificabile. În domeniul
dramei romantice se remarcă în Germania Zacharias Werner, Heinrich
von Kleist, în Franţa se remarcă V. Hugo care are ca model pe
Shakespere.
 Un alt model care are la bază romantismul este romanul epocii
romantice în care istoria poate fi obiectul unei negări sau
dimpotrivă aşa cum se întâmplă în romanul lui Xalter Scott o
realitate fundamentală, generatoare de conflicte sociale si
psihologice.

 Dintre speciile literare care se afirmă, se dezvoltă şi cunosc


apogeul având o grandioasă răspândire în romantism, romanul
istoric este în cel mai înalt grad ilustrativ pentru specificul
istorismului romantic. Creatorul lui a fost Walter Scott. Multe dintre
evocările istorice ale romantismului se hrănesc din sistemele
filozofice dominate de ideile transformiste, sisteme elaborate de-a
lungul întregului sec al XVIII-lea şi mai ales în preajma şi în perioada
imediat următoare revoluţiei din Franţa.
 Pe lânga romantismul de tip istoric există şi un
romantismul antichizat. Atitudinea
romanticilor faţă de antichitate depăşeşte sfera
istorismului romantic, pentru ca mai mult decât
valorificarea dintr-un punct de vedere modern a
unei epoci trecute el oferă numeroase implicaţii
de ordin etic şi estetic. Câteva dintre cele mai
decisive tendinţe ale curentului care au conlucrat
la prodigioasa inflorescenţă a fantasticului în
literatură romantică sunt: atracţia pentru folclor,
viziunea mitică, sondajele în straturile profunde
ale conştiinţei, fascinaţia tenebrelor interioare,
predilecţia pentru expresia simbolică.
 Scriitorii romantici au aspirat cu toţii la o
fericire ideală. Romantismul apare ca un
avânt al genului individual în căutarea
Absolutului.
Reprezentanti
 Ludwig Tieck (1773 – 1853), scriitor roamantic plin de
originalitate, creeaza un tip propriu de basm, situat la limita dintre
realitate si vis, plin de groaza si puteri ale intunericului, de mister
si spaima, apropiat de legenda populara. In substanta epica a
basmului, Tieck afla coordonatele fundamentale ale unui substrat
liric din care se naste aparenta miraculoasa si miraculosul
realitate. Manuieste cu maiestrie umorul si ironia romantica in
satirile literare la adresa filistinismului (piesele Motanul incaltat,
Printul Zerbino). Evitand filozofia, el urmareste sa povesteasca
intr-o forma captivanta. Privelistile lui Tieck apartinand unui
univers schimbator, vazut prin ochi visului, in care formele si
fiintele se lasa in voia unor neincetate transformari.

Tieck este un maestru al naratiuni concise, al miniaturilor narative.


 Wiliam Wordsworth (1770 –
1850) impreuna cu Coleridge
scriau Baladele lirice, volum
care marcheaza inceputul
romantismului englez. Prefata
la editia a II – a, scrisa de
Wordsworth, constitue
manifestul romantismului.
Echilibrului, masurii
caracteristice secolului al XVIII
– lea, ca si purismul formal le
sunt opuse efuziunea
spontana, interesul pentru
natura si tonalitatea grava,
melancolia, meditatia.
 Heinrich Hiene (1797 – 1856).
Opera lui Hiene marcheaza
momentul in care romantismul
incepe sa-si traiasca declinul.
Poezia lui a reluat aproape toate
temele roamtice, abordate intr-un
original amestec de
sentimentalism si sarcasm,
entuziasm si pesimist. Arta lui
este o punte de legatura intre
lumea veche si cea noua. Vulumul
“Cartea cantecelor” se resimte
de influenta folclorului german si a
traditiei cantecului popular.
Versurile apartin, in dominanta lor,
lirici erotice.
 Walter Scott (1771 – 1832). Romancier de seama si poet scotian
de limba engleza, este un admirator pasionat al literaturi germane
din perioada “furtunii si avantului”. Manifesta interes deosebit
pentru productiile folclorice, culegand legende si basme scotiene,
pe care le publica sub titlul “Cantece de la fruntariile Scotiei”.
Dintre romanele istorice scrise de Walter Scott, unele sunt inspirate
din trecutul Scotiei Waverley, Rob – Roy), altele din istoria
Angliei, Frantei si a altor tari europene, precum si din viata
contemporana. Walter Scott a creat romanul istoric, folosind unele
traditii ale literaturii anterioare, indeosebi din Goethe si din
romanul iluminist englez. Personajele romanelor sale au o misiune
istorica si mijlocesc intre fortele care se ciocnesc in lupta. Cu o
intriga complexa, captivanta, romanele lui Walter Scott ii permit sa
manuiasca o bogata informatie istorica. Scriitorul reinvie aspecte
ale vietii populare engleze, evoca vanatori pline de peripetii,
contureaza portrete de cavaleri viteji si reconstituie prin detalii
atmosfera epocii. Prin acest gen, Walter Scott a exercitat o
considerabila influenta asupra literaturii europene.
• Victor Hugo (1802 – 1885). Prin forta talentului si diversiunea
genurilor pe care le abordeaza, prin opera ampla si durabila,
Victor Hugo continua linia vigurosilor scriitori in care se situeaza
Homer, Vergiliu, Dante, Shakespeare, Goethe. Intreaga sa creatie
artistica exprima propria conceptie despre rolul scriitorului si al
artei, asa cum rezulta si din preafata la volumul de versuri
Contemplatii. Poet, dramaturg si romancier, militant pentru
idealurile umaniste revolutionare ale Frantei, V. Hugo este
teoreticianul romantismului francez.

• Opera sa poetica are un registru tematic larg, cu o gama bogata


a mjloacelor expresive ale limbii, interferand epicul cu liricul si
dramaticul in specii variate, de la elegie pana la poem, satira si
epopee. Definind domeniul poeziei , V. Hugo subliniaza: “ Privind
lucrurile de la o anumita inaltime, nu exista in poezie subiect
bun sau rau, ci poeti buni si poeti lipsiti de talent. De altminteri,
totul este subiect, totul aspira spre arta, totul are dreptul de a
intra in cetatea poeziei, unde nu se afla fruct oprit”(Prefata de la
Orientale).
 Edgar Allan Poe (1809 – 1849), poet si nuvelist, este
unul dintre marile nume ale literaturii americane care
patrund in aria universala. Intr-o existenta
zbuciumata, in continuu conflict cu lumea, inadaptabil
si iremediabil nonconformist, stapanit de o nestinsa
sete de cunoastere, Poe realizeaza o opera literara cu
un univers alcatuit din elementele unei bogate si
indraznete fantezii.

 Cu o structura psihica ciudata, artistul romantic


evadeaza din existenta sociala strivitoare intr-o lume
proprie, a visului si a imaginatiei . Inclinatia spre
visare, apropierea sa de filozofia idealista germana,
influenta folclorului negrilor cu fabulosul lui specific
sunt coordonatele care explica originalitatea operei
sale. Ca si Tieck si Hoffmann, Poe incearca
desprinderea de realitate, refugiul in starea de visare
ingaduindu-i o aparenta impacare cu viata.
Bibliografie
 Ovidiu Drimba; Cristiana Ionescu; Viorel
Alecu; Gheorghe Lazarscu: “LITERATURA
UNIVERSALA” (Manual pentru clasele a
XI-a si a XII-a Scoli normale, licee si clase
cu profil umanist) Editura didactica si
pedagogica, R.A., Bucuresti – 1998;
 Walter Scott, “Ivanhoe”, Bucuresti, Editura
Tineretului, 1956;
 Victor Hugo, “Versuri”, Bucuresti, Editura
Tineretului, 1958.
SFARSIT
 Autorii proiectului: Ababei Georgiana
Andron Oana – Alexandra
Anei Lavinia
Berghiu Diana
Bodaie Adriana
Chifan Alina
Florea Diana

Clasa a X – a A Scoala Normala “Vasile Lupu”