DETERMINĂRI ALE EFECTELOR ADVERSE GENERATE DE

INSTITUŢII

Izolarea socială a copilului şi absenţa legăturii afective primare cu mama ori cu

un înlocuitor al acesteia au fost trăsături depistate de foarte timpuri 13513d318n u ca fiind

responsabile pentru problemele copiilor din instituţie. În această privinţă, Provence şi

Lipton vin cu o descriere condensată a realităţilor vieţii institulionale, constatând:

Absenţa figurii materne specifice, cu tot ceea ce implică acest lucru.

Autoarele fac referinţă aici la nevoia copiilor de a fi îngrijiţi în principal de o singură

persoană, pentru a se asigura dezvoltarea mentală şi emolională adecvată. Numărul mare

al persoanelor care lucrează, în instituţie duce la o fragmentare a îngrijirii şi o lipsă a

continuităţii, care face mai dificilă dezvoltarea, la copil, a conştiinţei despre sine insuşi

şi despre mediu. Acest fapt marchează puternic capacitatea de invăţare, în sens larg.

Scurtarea timpului petrecut pentru îngrijirea copilului este un deficit

cantitativ important. Este nevoie de o anumită cantitate de timp acordat fiecărui copil-în

parte, fără de care dezvoltarea acestuia suferă. Se ştie că cei mai mulţi copii din instituţii

nu primesc o destulă îngrijire de tip matern (considerându-se aici numai durata, nu şi

calitatea îngrijirii).

Lipsa unei îngrijiri personalizate este un alt deficit important. Aici, autoarele

au în vedere două lucruri. Primul este interesul şi implicarea emoţională a

persoanei care îngrijeşte de copil în instituţie, îngrijire ce extrem de rar se poate

compara cu cea a mamei pentru propriul său copil. Comunicarea dintre mamă şi

copil - care oferă unul din cele mai importante elemente în dezvoltarea celui mic -

este redusă la minimum într-o instituţie. Al doilea element se referă la faptul că

îngrijirea copilului institulionalizat este rutinizată la maximum şi doar ocazional este legată

de nevoile specifice ale unui anumit copil, la un numit moment. Acesta este hrănit,

schimbat de scutece, ridicat, pus la culcare,după un orar care este aproape exclusiv

alcătuit după criterii exterioare. Copilul are astfel, foarte puţine experienţe în care

adultul răspunde necesităţilor sale atunci cand le exprimă (de exemplu, a-i da de

mâncare atunci când ii este foame şi nu după orar) şi astfel, prilejurile în care copilul

efectiv poate invăţa ce anume, ori cine anume îi aduce confort sau plăcere, sunt rare şi

sărace în conţinut.

Legată de celelalte absenţe, apare şi lipsa relaţiilor personale şi de dragoste.

,,Această trebuinţă neîmplinită pentru o relaţie stabilă cu o persoană ori un număr mic de

persoane care să rămână în contact permanent cu copilul, pe care el poate îndrdzni s-o

iubească" şi de care el poate depinde, este una din cele mai serioase deficienţe ale vieţii

în instituţie".

David şi Appell găsesc acuze asemănătoare în ceea ce priveşte viaţa în

instituţie, considerând că principalii factori de risc legaţi de viaţa în instituţie

sunt:

a) schimbările multiple ale mediilor de viaţă şi îngrijitorilor, ceea

ce determină la copii o angoasă crescută, teama de necunoscuţi şi străini,

datorită pierderilor repetate de persoane de care se ataşează;

b)îngrijirile depersonalizate şi depersonalizările, prin care copiii sunt

luaţi brusc şi duşi pentru baie, pentru hrănire, schimbarea lenjeriei, la plimbare,

fără a fi preveniţi,fără a li se explica ce se întâmplă, fără a li se vorbi şi chiar fără

a fi priviţi şi a se fine cont de reacţiile lor. Copilul este tratat ca un obiect şi

este manipulat ca atare, el nu are cum se manifesta ca persoană, pentru că nimeni

nu-1t rateazăa stfel.

c) imposibilitatea creării unei relaţii afective privilegiate şi având o

calitate structurantă; tratarea impersonală a copilului şi lipsa ofertei pentru o

relaţie umană stabilă şi un răspuns afectiv specific determină o incapacitate, a

copilului de a simţi continuitatea existenţei sale şi a personalităţii sale, contribuind

la persistenţa unei imagini fragmentate a lumii din jurul lui şi la

imposibilitatea, pe măsura dezvoltării şi maturizării, de a se situa în timp şi

spaţiu, de a-şi găsi un loc în lume;

d) hipostimularea dezvoltării psihomotorii este o altă caracteristică a

mediului instituţional, pe care foarte mulţi autori, alături de cei citaţi, o

consideră ca unul din factorii determinanţi ai întârzierilor şi tulburărilor de

dezvoltare.

Spitz nota că în instituţii, activitatea motorie este inhibată din motive

organizaţionale; lipsa personalului adecvat de îngrijire face ca micuţii să-şi petreacă

cel mai mult timp în pat şi să se mişte liber pe podea numai pe perioade mici de

timp. Gindl, Hetzer şi Sturm in 1937, arătau tot în acest context, cum sunt obligaţi

copiii să rămână într-o pasivitate pronunţată: ei au foarte puţin timp de mişcare şi

de joacă; copilul, în instituţii, trebuie să-şi petreacă foarte mult timp în

aşteptare; a aştepta să fie spălat,a aştepta să fie îmbrăcat, a aştepta să fie hrănit,a

aştepta să meargă la plimbare etc., deoarece totul se petrece în grup şi trebuie

aştepta ca şi ceilalţi copii să fie gata.( Instituţia casei de copii,