Sunteți pe pagina 1din 138

CREDINŢĂ PROASPĂTĂ

de Jim Cymbala

Titlul original FRESH FAITH Copyright © 1999 by Jim Cymbala, Zondervan


Publishing House
Grand Rapids, Michigan 49530
Copyright © 2002 Fundaţia M.B.K. Tabitha MBK - MY BROTHER'S KEEPER
P.O.Box 11, Main Street Roxbury, Pennsylvania 17251 Telefon: (717) 532-7954
Dreptul de publicare al acestei ediţii aparţine
Editurii Casa Cărţii
O.P. 1, CP. 270, 410670 Oradea
Tel.: 0259-210056
Tel./Fax: 0259-469057
Email: casa.cartii@rdslink.ro
Traducerea şi editarea: Mihaela Fodor Tehnoredactarea: Vasile Gabrian
Coperta: Cornelia Costi •.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CYMBALA, JIM
Credinţă proaspătă / Jim Cymbala, Dean Merrill; trad.: Mihaela Fodor. -
Oradea: Casa Cărţii, 2002 p. 242; 20 cm.
Index.
ISBN 973-85617-2-8
I. Merrill, Dean
II. Fodor, Mihaela (trad.)
28
Printed in România by Tipografia LES srl 3900 Satu Mare, str. Arenei nr. 16
tel./fax: (0261) 768 352 e-mail: gabriel_les@zappmobile.ro
opere
Nota editurii
Partea întâi—Ceva lipseşte
1. Bunul furat 13
2. Povestea Amaliei 29
3. întrebarea pe care nu o pune nimeni 47
Partea a doua—Să treci dincolo de baricade
4. Eliberat de un trecut dureros 63
5. Pot să am încredere că Dumnezeu mă va călăuzi? 77
6. Preţul mare al isteţimii 97
7. Credinţa măsoară timpul diferit 109
8. Biruinţa asupra descurajării 127
9. Un har mai mare 143
Partea a treia—Să urmezi canalul divin
10. Tatăl celor credincioşi 165
11. Lucrarea mai profundă a lui Dumnezeu 179
12. Adunare prin scădere 197
13. Atmosfera credinţei 211
Epilog: 33 de comori 233
Note 239
Ca o fântâna cu apă limpede curâtind o cultură inerta si cinică...

CREDINŢĂ PROASPĂTĂ

Un lucru îl mişcă pe Dumnezeu: credinţa. Nu cunoştinţele de doctrină. Nu


puterea voinţei. Numai încrederea în El îl provoacă pe Dumnezeu să acţioneze
miraculos pentru noi. Jim Cymbala, autorul cărţii Vânt proaspăt, foc proaspăt, a
văzut mereu şi mereu puterea credinţei manifestată în vieţile oamenilor de rând
din biserica lui—şi în propria lui viaţă. El a văzut eliberaţi dependenţi de droguri
şi prostituate, a văzut familii restaurate şi păcătoşi transformaţi de dragostea lui
Isus Hristos. Toate acestea prin acea credinţă vie şi radicală, descrisă în această
carte. Citeşte despre ea şi descoperă cum credinţa proaspătă poate schimba şi
viaţa ta.
Într-o eră brăzdată de îngrijorare faţă ziua de azi
şi cinism faţă de ziua de mâine...
Într-un climat în care am obosit să mai sperăm în
minuni şi ne-am săturat de pretenţii trâmbiţate...

Pastorul bisericii Brooklyn Tabernacle, Jim Cymbala, ne aminteşte


că Dumnezeu este la fel de puternic şi activ cum a fost şi până acum şi gata să
răspundă credinţei oriunde o găseşte.
Ce este credinţa—credinţa reală care deschide zăgazurile cerului? Pastorul
Cymbala subliniază că ea este ceva cu mult mai mult decât o acceptare mentală
a unui set de credinţe. Nu o putem mânui ca pe o formulă magică, sperând că
vom obţine ceea ce vrem dacă credem cu tărie un anumit timp. Nici nu putem să
găsim calea spre credinţă urmând propriul nostru set de reguli şi legi.
Ci, scrie Cymbala, adevărata credinţă apare atunci când inimile
noastre se apropie mai mult de Dumnezeu însuşi şi primim promisiunile Lui
adânc în lăuntrul nostru. Credinţa biblică, autentică este onestă şi dependentă
peste măsură de Dumnezeu, o credinţă capabilă să ne transforme vieţile,
bisericile şi naţiunea.
Pastorul Cymbala ne cheamă să ne întoarcem la credinţa prospătă—
la un interes deosebit, pasionant şi incandescent pentru Dumnezeu, care va
aduce înapoi ceea ce duşmanul ne-a răpit:

Dragostea noastră dintâi pentru Isus


Zelul nostru
Căsniciile noastre rănite
Copiii noştri răzvrătiţi
Bisericile noastre moarte şi divizate

Născut din inima şi sufletul bisericii Brooklyn Tabernacle, mesajul


din cartea Credinţă proaspătă este ilustrat de povestiri adevărate ale bărbaţilor şi
femeilor ale căror vieţi au fost schimbate de puterea credinţei.
Aceeaşi credinţă care poate transforma şi viaţa ta— începând de azi, dacă o
alegi.

NOTA EDITURII

Ne place să ne amintim de eroii prezentaţi pe paginile Sfintelor Scripturi şi


suntem impresionaţi de modul în care Dumnezeu i-a folosit. Unii au fost oameni
simpli, alţii oameni aflaţi în diferite poziţii de autoritate. Unii au fost bogaţi, iar
alţii săraci.
Analizându-le viaţa suntem şocaţi să descoperim că în umblarea lor
cu Dumnezeu, aceştia nu s-au folosit de influenţă, bani, relaţii sau alte lucruri
devenite atât de „comune" şi „necesare" astăzi. Ceea ce i-a făcut însă demni de a
fi pomeniţi în Sfânta Scriptură este credinţa lor fermă în Dumnezeu. Toţi aceşti
eroi ai credinţei au ştiut două adevăruri fundamentale despre credinţă, adevăruri
veşnice, aplicabile şi în mileniul trei. Primul este: „Cel neprihănit va trăi prin
credinţă", iar al doilea: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui."
Adeseori, confruntându-ne cu greutăţile vieţii de zi cu zi, suntem
tentaţi să credem că acel mod de viaţă biruitor nu mai este la îndemâna noastră
sau că în vremea în care trăim credinţa operează diferit faţă de modul prezentat
în Scripturi.
Cartea Credinţă proaspătă, a pastorului Jim Cymbala, dovedeşte
contrariul. Adică, în mileniul trei, credinţa în Dumnezeu este la fel de puternică
şi de proaspătă ca aceea despre care citim în Biblie. Şi în vremea noastră doar
prin credinţă putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. Cât despre umblarea prin credinţă,
ea este posibilă şi ar fi de dorit ca tot mai mulţi creştini să o dovedească, mai
degrabă decât doar să vorbească despre ea.
Suntem bucuroşi să recomandăm această carte despre mărturii
autentice de trăire şi umblare prin credinţă, ale unor oameni care au înţeles că
„Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci."
Nădăjduim că această carte va fi un ajutor spiritual pe calea credinţei
pentru toţi acei care poate au ajuns să aibă îndoieli sau au început să se clatine
datorită greutăţilor vieţii.
Citatele biblice folosite în această carte sunt din traducerea
Cornilescu a Sfintei Scripturi, iar pentru accentuarea anumitor idei din
paragrafele citate, autorul a adăugat italice textului normal.

PARTEA ÎMTÂI

*
Ceva lipseşte
1

Bunul furat
Locuiesc într-un oraş unde se fură tot timpul. Pe Flatbush Avenue, unde se află
biserica noastră, furtul de maşini e un eveniment obişnuit. La fel sunt şi jafurile,
pungăşiile şi spargerile de apartamente.
La predica dintr-o duminică seara am făcut greşeala de a cere celor
prezenţi să ridice mâna dacă au experimentat, pe propria piele, vreuna din aceste
forme de furt. Audienţa a izbucnit în râs în timp ce 98% din mâini s-au ridicat. E
stupid să pui o astfel de întrebare new-yorkezilor!
Eu şi cu soţia mea, Carol, locuim în cartierul Queens, la est de
aeroportul LaGuardia şi Stadionul Shea, unde joacă Mets (echipă de baseball—
n.tr.). într-o dimineaţă, acum câţiva ani, mă îndreptam spre maşina mea, parcată
în faţa casei, când am observat că fusese jefuită. Cum am deschis portiera şi am
intrat înăuntru, am văzut o gaură uriaşă în mijlocul volanului, acolo unde fusese
perna de aer.
Dependenţii de „crack" (cocaină purificată—n. tr.) adoră pernele de aer pentru
că sunt produse uşor de vândut. In numai câteva minute ei pot păşi într-un
„chop-shop"—atelier unde maşinile furate sunt vândute pe piese—şi schimbă
perna de aer pe 200 de dolari. Acesta este doar unul din modurile în care cocaina
purificată a devastat New York-ul şi alte oraşe din America. Heroina a fost ceva,
cocaina aspirată pe nas la fel—însă „crack" a adus şi aduce distrugere în masă.
Am gemut în interiorul meu la gândul pierderii. „Ăsta-i marele tău
noroc" mi-a spus agentul de asigurări când l-am sunat. „Se întâmplă tot timpul."
împreună am completat cererile de despăgubire şi am dat comandă pentru o
nouă pernă de aer. Nu am mai întrebat ce efect va avea aceasta asupra viitoarelor
mele rate la maşină; pur şi simplu nu doream să ştiu.
Au trecut câteva luni înainte ca să fiu programat, într-un final, la
mecanic pentru montarea noii piese. Defecţiunea era acum îndreptată.
Dar nu credeţi că în trei săptămâni am fost jefuit din nou! Acelaşi loc
de parcare din faţa casei mele, acelaşi geam forţat să se deschidă. Sunt aproape
sigur că a fost şi acelaşi hoţ.
De data aceasta nu m-am mai obosit să completez formularele de
despăgubire. Am plătit 800 de dolari din buzunarul meu pentru înlocuirea ei, ca
să nu risc o mărire incontrolabilă a ratelor.
Ba am găsit şi o cale de a glumi cu cineva pe această temă. „Ştii ce,
poate că ar trebui să las nişte cafea şi dulciuri pe scaunul din faţă, pentru acest
individ... împreună cu un bileţel pe care scrie: 'Hei, hai să devenim prieteni! Te
aprovizionez cu alte lucruri pe care să le vinzi, ca să nu-mi mai spargi maşina la
fiecare câteva luni.”

MAI MULT DECÂT UN SIMPLU PRODUS

Din fericire, pernele de aer pot fi înlocuite, şi chiar dacă nu te încântă pierderea
şi discomfortul, vei continua să-ţi vezi de viaţă. Peste un an, poate că nici nu-ţi
vei mai aminti ce s-a întâmplat.
Pe tărâm spiritual însă, în multe vieţi are loc un jaf care este cu mult
mai serios. Satan pune la cale răpirea unor lucruri care sunt cu mult mai de
valoare decât o pernă de aer. Aceasta este natura lui. Aşa cum a spus Isus în Ioan
10:10, „Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească."
Lui Satan nu-i pasă de piesele de la maşină. El nu-ţi vrea nici casa; el
nu locuieşte într-o casă. Nu are nevoie de maşina ta, pentru că el are alte
mijloace de transport. Nu-1 interesează hainele tale; el este spirit. Nu-1 pre
ocupă investiţiile tale; ce-ar însemna banii pentru el?
Satan arată însă un mare interes faţă de sustragerea comorilor
spirituale—acele lucruri care au valoare în ochii lui Dumnezeu şi sunt de o
importanţă atemporală. Să luăm, de exemplu, scopul vieţii noastre. Satan îşi
găseşte plăcerea în a prinde în laţ bărbaţi şi femei— oameni cu potenţial—de pe
străzile oraşului meu şi al tău şi a-i transforma în rătăcitori prin viaţă, cu ochi
goi, fără nici un ţel, trăind de pe o zi pe alta. Ei stau întinşi noaptea în paturile
lor, privesc tavanul şi se întreabă, „Care-i rostul meu? Doar să produc bani?
Numai să am copii? De ce?" '
Oamenii se îndreaptă spre droguri şi alcool pentru că habar nu au de
ce se află în această lume. Alţii se orienteză spre o carieră strălucită, spre plăcere
sau materialism... spre ceva, orice, care să le umple golul. Însă golul nu se
umple. Dumnezeu i-a creat pentru ca ei să I se închine şi să se bucure în
prezenţa Lui pentru totdeauna, însă această conştienţă a fost furată din
conştiinţele lor. Observaţi progresia din Ioan 10:10. Prima mişcare a lui
Satan este doar un furt de lucruri mărunte. Când acesta îi reuşeşte, el trece la
uciderea propriu-zisă şi de acolo la distrugerea în masă. Fură... ucide...
nimiceşte! Dar totul începe cu furtul.

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU „DRAGOSTEA


DINTÂI"?
Diavolul are o strategie de jaf chiar şi printre creştinii Am asistat, de exemplu,
ca păstor, la pierderea repetată şi tragică a dragostei noastre dintâi pentru Isus. In
vieţile noastre a existat un timp când îl iubeam pe Isus mai mult decât o facem
azi. Apetitul pentru Cuvântul lui Dumnezeu era de nestăvilit. Dragostea pentru
casa lui Dumnezeu era molipsitoare. Dorinţa de a răspândi Evanghelia era atât
de puternică... Cum suntem acum? Da, încă îl iubim pe Domnul; continuăm să
venim la biserică. Dar ce s-a întâmplat cu toată acea energie şi pasiune?
Aceasta e problema pe care Isus a depistat-o la biserica din Efes, în
Apocalipsa 2:2-5: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta... Dar ce am
împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai
căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi
voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti."
Unde se duce „dragostea dintâi"? Zelul şi intensitatea nu se
evaporează pur şi simplu. Satan fură cărbunii aprinşi ai devotamentului şi
consacrării. Suntem jefuiţi. „Trebuie să înţelegi", s-ar putea să spună cineva, „că
atunci când L-am întâlnit pe Hristos eram un adolescent plin de energie. De
atunci s-au întâmplat multe. Ştii, toţi ne pierdem vlaga cu timpul." Chiar crede
cineva aşa ceva? Biblia spune că planul lui Dumnezeu cu privire la noi este să
fim „schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul
Domnului" (2 Corinteni 3:18). Nu există limite pentru puterea pe care El vrea să
o manifeste prin vieţile noastre. Biblia nu are în vedere pensionarea. Dumnezeu
poate să-şi păstreze oamenii aprinşi pentru El, poate să-i ţină vigilenţi, plini de
zel. Să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem ce se întâmplă. Nu are rost să
ne înşelăm singuri. Am fost prădaţi de către domnul tuturor hoţilor.

CHEMAREA UITATĂ

Ce spuneţi despre acea chemare unică, acea parte integrantă din viaţa fiecărui
creştin—darul de a sluji altora în Numele Domnului? Acum zece ani exista un
imbold în interiorul tău; El îţi dăduse un vis despre ce dorea să faci în viaţă.
Poate că dorinţa Lui era să predai copiilor. Poate că El dorea să cânţi. Poate că
El dorea să fii un uriaş în rugăciune, un om care să stea în spărtură pentru cei în
nevoie. Poate a existat chiar şi o atracţie spre câmpul de misiune, născută de
însuşi Duhul Sfânt.
Dar apoi... te-ai descurajat. Cineva te-a dezamăgit. Lucrurile au
început să meargă prost în biserica ta. Ai încercat o dată sau de două ori, însă
cineva te-a criticat. Curând, visul a dispărut şi chemarea nu a mai părut atât de
reală. Toată inspiraţia pe care o vei fi simţit s-a pierdut, întâlnesc uneori şi
pastori în această situaţie—o imagine pală a ceea ce au fost ei înainte. Nu mai au
nici un strop de energie, îndeplinesc cerinţele slujbei într-un mod mecanic.
Vei fi înclinat să-ţi imaginezi că aceasta li se întâmplă, în principal,
datorită multelor descurajări pe care le întâmpină lucrătorii şi a agendei lor
supraîncărcată, care duce la epuizare. De fapt, acestea sunt numai două din
strategiile pe care Satan le lansează împotriva păstorilor din turma lui
Dumnezeu. Dar El mai are multe altele.
Cu ani în urmă am întâlnit un bărbat ce părea cu adevărat sincer în
lucrarea lui neobosită de a pune pe picioare o adunare de credincioşi dintr-un
oraş mare. Binecuvântarea lui Dumnezeu peste mesajele lui era evidentă.
Biserica începea să crească.
Câţiva ani mai târziu s-a întâmplat să fiu la unul din serviciile lui. Ceva se
schimbase. Pastorul a ajuns să creadă că era deosebit. Lumina reflectoarelor era
mai mult pe el acum decât pe Isus Hristos. Mesagerul devenise, în mod tragic,
mai important decât mesajul.
În discuţia de la sfârşit el m-a întrebat direct care era părerea mea cu
privire la direcţia spre care se îndrepta biserica lui. L-am încurajat atât cât am
putut, însă am adăugat apoi: „Aminteşte-ţi, prietene, să nu te iei niciodată prea în
serios. Duhul lui Dumnezeu este cel care lucrează în vieţile oamenilor pentru a-i
aduce mai aproape de Isus. Noi nu suntem chemaţi la altceva decât să le slujim.
Transmite Cuvântul cu credincioşie şi apoi retrage-te în spatele scenei, pentru ca
Dumnezeu să-Şi primească toată slava."
Nu a părut prea încântat de ultimele mele remarci.
Faima lui limitată părea să i se fi urcat prea repede la cap şi curând,
acea sinceritate simplă şi copilărească, ce caracteriza eforturile lui de la început
pentru Dumnezeu, a fost înlocuită de o manifestare afectată şi stridentă, foarte
distructivă pentru cauza lui Hristos. Predicarea eficientă şi darul spiritual al
acestui om au dispărut cu repeziciune.
Unde crezi că s-au dus? Pe parcurs, ceva foarte preţios a fost furat.
Diavolul încearcă mereu să ne lipsească de binecuvântarea cu care
ne binecuvintează Dumnezeu. Şi când reuşeşte, darurile spirituale par să se
estompeze, iar atenţia ne este ocupată zi şi noapte de lucrurile materiale.

SPĂRGĂTORII DE CASE
Gândeşte-te la subiectul căsătoriei. Ultimele sondaje efectuate de sociologul
George Bârna arată că rata divorţului în rândul celor care frecventează o biserică
este aproximativ egală cu cea a populaţiei în general. Dacă aş fi ateu sau
agnostic aş spune: „Ia te uită! Cum de nu poate Isus să vă ţină pe voi doi
împreună? Parcă spuneai că El e atât de minunat..,"
De ce se despart cuplurile creştine? Din cauză că de la bun început
nu ar fi trebuit să se căsătorească? Sau pentru că provin din familii dezmembrate
şi au crescut cu modele negative? Există ceva mai mult de atât. Hoţul vine ca să
fure...
De fapt, Satan are tot interesul să-mi distrugă mariajul cu soţia mea, Carol, chiar
dacă am slujit împreună, cot la cot, în aceeaşi lucrare. Acestea sunt realităţile
războiului spiritual. Numai puterea lui Hristos ne poate păstra împreună, potrivit
planului lui Dumnezeu şi ne poate da victorie asupra puterii distructive a lui
Satan. Nici un lucrător sincer al Evangheliei nu va nega faptul că cel rău ia cu
asalt din plin mariajul lui. Subiectul nu se discută de obicei în public, însă multe
lacrimi se varsă şi multe rugăciuni se înalţă spre Dumnezeu atunci când slujitorii
sinceri ai lui Dumnezeu au de luptat împotriva forţelor demonice, decise să
jefuiască unirea, credibilitatea şi eficienţa lor.
Ce să spunem despre copiii şi nepoţii noştri? Cânva, i-am închinat
Domnului la altar. Am stat acolo, în faţa slujitorului Domnului şi am zis cu toată
sinceritatea: „O, Dumnezeule, acest copil îţi aparţine." însă ceva s-a întâmplat în
anii care s-au scurs de atunci. Acum tânărul sau tânăra nu mai trăieşte pentru
Dumnezeu— nici măcar nu mai are rost să ne prefacem că ar trăi.
Să nu închidem ochii şi să ne furăm singuri căciula, înainte ca să
putem vedea ceea ce numai Dumnezeu poate face, trebuie să punem un
diagnostic corect, din punct de vedere spiritual la ceea ce se întâmplă în jurul
nostru. A nega realitatea nu face parte dintr-o trăire creştină adevărată.

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU CREDINŢA?

La rădăcina tuturor acesor pierderi pe care le-am menţionat este răpirea, fără
zgomot, al celui mai important element din umblarea noastră spirituală: credinţa.
Ce este credinţa? E o totală dependenţă de Dumnezeu, dependenţă care devine
supranaturală în manifestările ei. Oamenii care au credinţă dezvoltă un văz
secundar. Ei văd dincolo de împrejurări; ei îl văd pe Dumnezeu chiar lângă ei.
Pot ei să o dovedească? Nu. însă prin credinţă, ei ştiu că El este acolo fără doar
şi poate.
Fără credinţă, spune Evrei 11:6, este imposibil să-I fim plăcuţi lui
Dumnezeu. Nimic altceva nu mai are valoare, dacă această credinţă lipseşte. Nu
există altă temelie pentru trăirea creştină, oricât de mult efort sau energie am
depune. Nimic nu atinge inima Tatălui mai profund decât atunci când copiii Lui
se încred în El din toată inima.
Întâlnesc oameni care, cândva, s-ar fi rugat pentru orice. Dacă şi-au
pierdut ochelarii, s-ar fi rugat să-i găsească—şi, în mod uimitor, ochelarii erau
găsiţi. Acum, aceeaşi oameni par să creadă că Dumnezeu nu poate face prea
multe lucruri.
Oh, îţi vor recita încă mărturia standard de credinţă: „Da, cred într-
un Dumnezeu care răspunde la rugăciuni." însă nu mai există acea încredere
vibrantă şi acea aşteptare. Ei nu mai spun: „Vino să mergem până la rădăcina
problemei, în Numele Domnului." Au fost jefuiţi.
Există o relatare mai puţin importantă la sfârşitul cărţii 1 Samuel,
care vorbeşte despre acest subiect în detalii pline de culoare. Este unul din
punctele slabe din viaţa lui David. Tânărul învingător al uriaşului Goliat fuge
acum de împăratul Saul. Atât de multe ameninţări, de atâtea ori faţă în faţă cu
moartea... încât se duce să locuiască un an printre filisteni, deoarece nu mai
găsea nici un loc unde să se ascundă în Israel.
David avea propria lui armată, din 600 de bărbaţi, pe lângă femeile şi
copiii lor. Au tăbărât într-un loc numit Ţiclag. Când filistenii s-au hotărât să
pornească război împotriva lui Israel, David se vede prins la mijloc. Deoarece şi
el era un luptător, un războinic, se alătură armatei împăratului Achiş. însă
generalii filisteni dau peste el şi îi spun împăratului lor: „Ce crede David că
face?"
„De ce? Ce vreţi să spuneţi?"
„Renumitul ginere al împăratului Saul, nu-i aşa? Sub nici o formă nu
va veni cu noi în această campanie!"
Achiş încearcă să-i ia apărarea lui David, însă nu prea reuşeşte. „Ştiţi
ce se cântă peste tot în Israel? continuă generalii—Saul a ucis miile şi David
zecile lui de mii— şi unele din acele zeci de mii au fost ale noastre. Hotărât nu
va porni la luptă împreună cu noi!"
Aşa că David şi oamenii lui sunt trimişi acasă.
Când s-au apropiat de Ţiclag, au zărit nori de fum la orizont. Au
început să galopeze şi curând au descoperit ceva îngrozitor; fiecare soţie, fiecare
fiu, fiecare fiică şi fiecare vită şi miel dispăruseră. Cineva a organizat un raid
secret, incendiind până la temelii cetatea şi jefuind totul.
Aceşti bărbaţi şi taţi sunt ca loviţi în moalele capului de această
pustiire. Inima li se frânge... Imaginează-ţi-i gândindu-se cum soţiile şi fiicele
lor au fost capturate de vreo bandă rătăcitoare de jefuitori. Iubita mea soţie
lipseşte! Unde se află în acest moment fiica mea de 14 ani? Nu puteau decât
să-şi imagineze brutalitatea şi cruzimea dezlănţuite care cu siguranţă au avut loc.
Au început să plângă atât de tare încât le-au secat lacrimile. Erau devastaţi.
Printre cei dispăruţi se numără şi familia lui David. Totul e pierdut.
Într-un astfel de moment de durere umană, mai intră în joc şi alte
emoţii. Mânia şi resentimentul clocoteau. Când oamenii nu pot face faţă agoniei
momentului, ei se întorc adesea spre cei în poziţii de autoritate. Pentru că nu pot
suporta durerea, ei refulează. Oamenii lui David au început să spună: „Ce am
căutat noi acolo? A cui a fost strălucita ideea de a ne alătura armatei filistene?
Ar fi trebuit să ne purtăm de grijă familiilor noastre. Să-l ucidem cu pietre pe
David pentru necazul acesta!"
Aici apar acele cuvinte minunate din 1 Samuel 30:6: „Dar David s-a
îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui." Când totul părea să se
prăbuşească, el s-a retras probabil într-un loc liniştit să se roage şi să se
reculeagă înaintea lui Dumnezeu.
Indiferent cât de jos ai ajunge, indiferent de prăbuşirile din jurul tău,
indiferent cine te respinge sau te răneşte—Dumnezeu te poate încuraja. El te va
ajuta să depăşeşti criza. Te va întări în adâncul inimii tale, în acel loc unde
nimeni altcineva nu poate ajunge.
După ce şi-a revenit şi şi-a recăpătat echilibrul spiritual, David se
duce la preot pentru a vorbi cu Dumnezeu în legătură cu ceea ce trebuia făcut.
David nu rata niciodată când umbla în har şi îl căuta mai întâi pe Domnul.
Acesta e cel mai indicat lucru pe care îl poate face cineva, când nu e sigur de
pasul următor.
„Să mă duc după cei care ne-au pustiit cetatea, şi dacă da, îi voi
găsi?" întreabă el. O întrebare foarte înţeleaptă. (Gândeşte-te la toate acele
consecinţe nefericite pe care le-am evita dacă am urma exemplul lui David!)
„Da, du-te după ei—şi-i vei găsi", îi răspunde Dumnezeu.
Şi au pornit la drum. Traversând pustia, au dat peste un sclav egiptean, pe
jumătate leşinat. După ce îl trezesc cu puţină apă rece, omul le dă nişte
informaţii vitale. „Eram cu Amaleciţii şi am făcut un raid prin acest ţinut. Am
ars cetatea Ţiclag:—dar apoi eu m-am îmbonăvit."
„Ce-ar fi să ne ajuţi acum pe noi în schimbul vieţii tale?!"
N-a fost nevoie ca omul să se gândească de două ori înainte să le dea
un răspuns. S-a învoit să-i călăuzească pe David şi pe armata sa, aşa că au pornit
din nou la drum. Curând au ajuns pe creasta unui deal, de unde îi puteau vedea
pe Amaleciţi în vale, sărbătorind.
David, în Numele Domnului, îşi conduce oamenii în valea unde
tăbărâseră Amaleciţii. şi timp de douăzeci şi patru de ore—toată noaptea şi toată
ziua următoare— au lovit din plin.

O ÎNTOARCERE DIFERITĂ

Aceasta a fost ziua când David a descoperit că Dumnezeu este mai mult decât
Creator. Este mai mult decât un Apărător. E mai mult decât o Stâncă sau un
Turn Puternic, aşa cum îl numea în unii din Psalmii lui. Dumnezeu este mai mult
decât un Protector împotriva împăratului Saul, atunci când se ascundea.
David a învăţat adevărul profund că Dumnezeu aduce înapoi bunul
furat. El ştie cum să întoarcă ceea ce a fost răpit. Numai Dumnezeu poate
răscumpăra ceea ce a fost furat.
Şi aici intervine partea cea mai interesantă: David descoperă că toate
soţiile, toţi fiii, toate fiicele erau încă în viaţă! Uimitor! Nici măcar un miel nu
era pierdut.
Ascultaţi cum descrie Biblia această scenă. Sclavul egiptean

...i-a slujit (lui David) astfel de călăuză. Şi Amaleciţii erau risipiţi pe tot ţinutul,
mâncând, bând şi jucând de bucuria prăzii celei mari pe care o luaseră din ţara
Filistenilor şi din ţara lui Iuda. David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara
şi n-a scăpat niciunul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încălecat pe
cămile şi au fugit. David a scăpat astfel tot ce luaseră Amaleciţii şi a scăpat şi pe
cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu,
nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase: David a adus înapoi
totul. Şi David a luat toate oile şi toţi boii; şi cei ce mânau turma aceasta şi
mergeau în fruntea ei, ziceau: „Aceasta este prada lui David!" (1 Samuel 30:16-
20).

Ce victorie! Pe lângă toate bunurile pe care le-au recuperat, David şi


armata lui au capturat o cantitate impresionantă dintre bunurile Amaleciţilor, aşa
că la întoarcere spre Ţiclag exista şi un surplus. Toţi îl slăveau pe Dumnezeu.
„Priviţi ce ne-a dat Dumnezeu", strigau ei. S-au întors cu mai mult decât
pierduseră.
De ce vă relatez această întâmplare obscură din Vechiul Testament?
Pentru a ajunge la această concluzie de maximă importanţă: David şi oamenii lui
au atins punctul când au decis să se ridice şi să meargă după ceea ce au pierdut.
Şi pentru mine şi pentru tine trebuie să existe un moment când să spunem, „Stai
aşa puţin—doar n-am să continui să stau aici plângându-mi de milă. Îmi voi cere
fiul, fiica sau nepotul înapoi, în Numele Domnului. În Numele Domnului nu voi
renunţa la chemarea mea, potenţialul pe care îl am în viaţă. Satano, îmi vei da
înapoi ceea ce îmi aparţine! Vin împotriva ta şi îţi voi ţine piept în Numele lui
Isus Hristos, Domnul meu."
Amintiţi-vă că noi nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui. Ci
suntem angajaţi într-un război spiritual. Şi acum, la începutul secolului al XXI-
lea, atât în viaţa mea cât şi în viaţa ta trebuie să se ridice cineva şi să lupte, cu
armele credinţei şi rugăciunii, pentru ceea ce ni s-a furat. Trebuie să-i spunem
diavolului, „Ajunge! Voi fi ca David şi voi porni să recuperez ce-i al meu.
Pregăteşte-te!"
Duşmanul nostru nu are nici un fel de simpatie pentru noi. Dacă nu-i
ţii piept, el te va jefui în fiecare săptămână, pe tot parcursul anului. Acesta este
planul lui diabolic. Insă Isus a venit ca noi să avem viaţă—viaţă din abundenţă.
El poate reînsufleţi mariajul tău. El poate aduce din nou flacăra în sufletul tău.
Chemarea ta spirituală poate renaşte.
Poţi să îţi recuperezi credinţa pe care ţi-a furat-o diavolul. Nu
vorbesc aici despre recunoaşterea pe care mintea ta o acordă adevărurilor biblice
auzite mereu şi mereu. Ci vorbesc despre credinţa vibrantă şi încrederea
copilărească într-un Hristos înviat şi supranatural—acel gen de credinţă care îţi
schimbă modul în care trăieşti, vorbeşti şi simţi.
Satan vrea să îţi sustragă acest bun mai mult decât orice, pentru că el
ştie că „cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Romani 1:17). El ştie că „fără
credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei 11:6). El ştie că
adevărata credinţă este puntea noastră de legătură cu harul şi puterea lui
Dumnezeu. Dacă reuşeşte să rupă legătura pe care o crează credinţa, atunci a
câştigat o mare victorie. El ştie că fără o credinţă vie, rugăciunea, ca forţă a
vieţilor noastre, va fi slăbită. Curând, vom îndeplini în mod mecanic acele
ritualuri exterioare ale religiei, fără să experimentăm nimic din puterea lui
Dumnezeu.
Însă, Dumnezeu poate renaşte credinţa în sufletele noastre, dacă I-o
cerem. El va aduce o credinţă vie prin Cuvântul Lui, aşa cum afirmă Romani
10:17: „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos."
Pentru Dumnezeu, nimic nu este imposibil. De fapt, II vei vedea recuperând
mult mai mult decât ai pierdut, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui David. Aceasta
ne promite Biblia când spune că putem fi „mai mult decât biruitori, prin Acela
care ne-a iubit" (Romani 8:37). Singura întrebare e: crezi, sau cred eu că
Dumnezeu ne va aduce înapoi bunurile furate? Sau ne gândim că situaţia a
scăpat până şi de sub controlul Lui?
Acesta este motivul pentru care vreau să vă spun povestea unei
femei, numită Amalia, care a experimentat una din cele mai uimitoare reveniri
pe care le-am văzut în viaţa mea. Oricât de îngrozitor ai fi fost jefuit şi
deposedat de tot ce ai bun în viaţa personală, nici atunci, probabil, nu te vei
putea măsura cu traumele ei, însă, experienţa ei îţi va arăta cum puterea lui
Dumnezeu poate răsturna întreaga situaţie.
2

POVESTEA AMALIEI

„Este cineva care vine la biserică de două săptămâni şi care ţine neapărat să
vorbească cu dumneavoastră", m-a anunţat, într-o marţi după-amiaza, în biroul
meu, pastorul asistent Carlo Boekstaaf. „Dacă nu aveţi nimic împotrivă, am
invitat-o pentru ora şase, în această seară, înainte de a începe ora de rugăciune.
Cu siguranţă Dumnezeu a început să lucreze în viaţa ei."
Trăind toată viaţa mea în New York City şi păstorind deja de mai
mulţi ani, m-am gândit că nimic nu mă mai poate lua prin surprindere, când era
vorba de relatările celor din afară, însă trebuie să recunosc că ceea ce am auzit în
acea seară mi-a tăiat respiraţia. În biroul meu a păşit o tânără atractivă, însă
deşuchiat îmbrăcată. Părea să trimită o combinaţie ciudată de semnale; deşi se
vedea că petrecuse timp pe „străzi cu proastă reputaţie", exista în ea o
vulnerabilitate şi o tristeţe adâncă, ce se făceau remarcate în ciuda hainelor
mulate pe corp şi a machiajului strident.
„Bună ziua, Amalia", am spus încetişor, arătându-i un scaun. „Sunt
pastorul Cymbala. Mi s-a spus că vrei să vorbeşti cu mine."
Ea a înclinat uşor din cap şi s-a aşezat, trăgând de tivul fustei.
„Vorbeşte-mi despre tine, dacă nu te deranjează. Cum pot să te
ajut?"
Cu o voce joasă şi răguşită ea şi-a început povestea uimitoare şi
nespus de tristă, iar ceea ce am auzit timp de o oră este redat, în esenţă, în ceea
ce urmează...
Am crescut în Smith Projects. * Smith Projects se numără printre acele blocuri
publice infame care punctează New-York-ul; acesta se află aproximativ între
Chinatown, Little Italy si Wall Street, în partea de jos a Manhattanului.
Eram a treia din cei şapte copii îngrămădiţi într-un apartament la etajul al
şaisprezecelea. Tata lucra ca ajutor la bucătărie, într-unul din marile hoteluri;
atât el cât şi mama sunt originari din Puerto Rico.
Lucrul pe care mi-1 amintesc cel mai adesea în familia noastră era cearta. Se
părea că niciodată nu înceta. Tata era alcoolic şi ne făcea viaţa mizerabilă. Avea
un par pe care îl învârtea ca un nebun în faţa oricui îi stătea în cale sau îl irita.
Nu-mi amintesc ca familia noastră să fi stat vreodată împreună la masă. Am
crescut fiind mereu foarte confuză; principala mea preocupare era să nu dau de
vreo belea.
Părinţii mei se certau mult din cauza banilor, deoarece se părea că
tata nu-i dădea îndeajuns mamei cât să ne hrănească şi să ne îmbrace pe toţi. Ne
mai ajutau din când în când fundaţiile de binefacere catolice. Întotdeauna existau
bani pentru alcool, chiar şi atunci când nu existau destui pentru cele necesare.
Aceasta nu făcea, bineînţeles, decât să înteţească certurile. Când îl vedeam cum
o loveşte şi o împinge, fugeam în camera mea şi fierbeam de mânie.
Aveam nouă ani când m-am împotrivit lui pentru prima oară. „Dacă
o loveşti pe mama, te omor!" i-am spus eu într-o seară în toiul urletelor. Cum
anume mi-aş fi dus la capăt ameninţarea, nu aveam, bineînţeles, nici cea mai
mică idee; eram supărată pe el.
M-am întors spre mama şi am continuat: „uite ce-i—tu mergi şi
dormi în patul meu ca să scapi de el şi eu voi dormi în al tău." Credeam că aşa
voi rezolva situaţia. Mama era o femeie de treabă şi eu doream să o protejez
cumva.
Însă aceasta s-a dovedit a fi cea mai mare greşeală a vieţii mele—
pentru că acolo, în dormitorul părinţilor mei, în acea noapte, tata a început să mă
molesteze. Nu puteam înţelege ce făcea sau de ce. Nu ştiam ce să spun—la urma
urmelor nu eram decât o fetiţă în clasa a patra.
Am reuşit să supravieţuiesc acelei nopţi, însă din punct de vedere
emoţional, eram o epavă.
Foarte curând a izbucnit o altă ceartă domestică—ce trebuia să fac
acum? Mi-am spus că ar trebui să încerc din nou să o protejez pe mama; poate
că de data aceasta va fi altfel.
Însă nu a fost, şi astfel s-a instaurat un obicei îngrozitor. Singurele
cuvinte pe care le puteam găsi erau: „Nu tată, nu vreau."
„Dacă nu vrei", îmi spunea el, „o voi bate pe maică-ta." Eram prinsă
în capcană; simţeam că trebuia să-i fac pe plac.
Nu după mult timp am început să observ că el începea de fapt aceste certuri cu
mama, doar ca să ne facă să ne schimbăm dormitoarele. Sau pur şi simplu mă
striga din camera lui: „Vino aici, Amalia. Vreau să fii aici cu mine." Cu timpul,
mi-am dat seama cu groază că luasem locul propriei mele mame într-un mod
grotesc.
„Să nu îndrăzneşti să-i spui ceva lui maică-ta!", îmi poruncea el.
„Dacă scoţi o vorbă, te omor." Punctul central al ideii mele atât de originale
fusese de fapt să o protejez pe mama, într-un fel sau altul, aşa că mi-am ţinut
gura.
Din cauza a ceea ce se întâmpla acasă, şcoala devenise o tortură. Nu
mă puteam concentra. Stăteam în clasă şi în loc să fiu atentă la ce spunea
învăţătoarea, mă gândeam: oh, nu—peste doar vreo două ore va trebui să mă duc
din nou acasă. Eram atât de confuză şi deprimată. Nu ştiam ce să fac. Nu am
avut şansa de a creşte ca un copil normal, jucân-du-mă cu păpuşi sau fiind o
fetiţă veselă. Sufletul meu era amorţit.
Odată am avut şansa de a merge la o prietenă, după şcoală; o chema
Jeanette. Spre marea mea mirare, nimeni nu se certa în acea casă. Era un loc
calm şi primitor, iar membrii familiei îşi acordau atenţie unii altora şi zâmbeau.
Inima mea a început să se trezească. Ce mult aş vrea să locuiesc şi eu într-o
astfel de casă!
Era atât de bine acolo încât am stat mai mult decât ar fi trebuit. Când
mi-am dat seama cât e ceasul şi am păşit afară, mama mă aştepta. „Unde-ai
fost?" m-a întrebat ea îngijorată. „Te caută taică-tu. şi e foarte furios!"
M-a înşfăcat imediat ce am trecut pragul apartamentului şi m-a tras
în camera lui. Am luat aşa o bătaie, că atunci când am ieşit de acolo eram plină
de sânge. Mama mi-a aruncat o scurtă privire şi m-a băgat iute în cadă, unde, cu
dragoste, mi-a spălat sângele de pe braţe, picioare, faţă şi păr.
Am ajuns în aşa fel încât atunci când ştiam că trebuie să petrec
noaptea cu tata, ascundeam o şurubelniţă sau un cuţit sub saltea, plănuindu-mi
să-1 omor. Da, îmi e tată, mă gândeam eu, însă ceea ce face e absolut greşit. E
atât de rău, încât trebuie să moară.
Însă când venea timpul să folosesc arma... nu reuşeam niciodată să
îmi adun curajul. Continuam să.mă supun lui noapte după noapte. Cred că eu
eram cea mai timidă şi mai supusă dintre toate surorile mele. Pur şi simplu nu
puteam să mă împotrivesc.
Aşa au stat lucrurile până când am împlinit şaisprezece ani şi, ca
toate surorile şi fraţii mei, îmi făceam cu febrilitate planuri de a pleca din acea
casă cât mai repede posibil. Pentru mine calea de scăpare a fost un băiat pe
nume Richard, care locuia în blocul de vizavi şi care, la şcoală, era în acelaşi an
cu mine. Am început să ne întâlnim—lucru nu tocmai pe placul tatei. Ştiam
numai o singură cale de al face pe Richard să mă accepte şi să mă iubească şi
anume, să-mi ofer trupul. Nu asta îşi doresc toţi bărbaţii?
Am găsit un preot care să ne căsătorească şi am dat o masă mare, în
stil puertorican, la sala de cultură din cartierul nostru. Nu-mi amintesc să fi par
ticipat şi tata; fusese întotdeauna duşmănos cu prietenii mei şi era cu siguranţă
ostil noului meu soţ.
Nu ne-am permis să mergem în luna de miere; ne-am mutat doar
într-o casă pe care o rudă îndepărtată ne-a lăsat să o folosim. Acesta a fost, de
fapt, sfârşitul mersului meu la şcoală. Richard lucra la spitalul Metropolitan şi eu
îmi imaginam că, de acum încolo, el îmi va purta de grijă; nu mai era nevoie ca
eu să îmi termin liceul. Visurile, că şi eu aş fi putut deveni cineva în viaţă, au
început să se estompeze.
Îmi era greu să am o relaţie sexuală normală cu soţul meu şi el
adolescent. Intimitatea de orice fel mă făcea întotdeauna să mă gândesc la tatăl
meu. Căsătoria noastră nu a avut, de la început, nici o şansă.
Între timp, Richard m-a introdus în lumea drogurilor, începând cu
marijuana. La început nu mi-a plăcut, însă el a continuat să încerce să mă convin
gă, până când mi-am dat seama că ele mă puteau face să uit de toate problemele
mele, cel puţin pentru un timp. Apoi au apărut LSD-ul şi cocaina. Am încercat
să-mi injectez şi ceva heroină—însă nu mi-a plăcut pentru că era un sedativ.
Doream ca tot ceea ce luam să mă extazieze şi să mă facă fericită.
Căsătoria a durat puţin mai mult de un an. M-am trezit încurcată cu
alţi bărbaţi, dar şi cu femei, deopotrivă. Ne-am despărţit şi la puţin timp Richard
a intrat în armată. Între timp, eu treceam de la o relaţie la alta, încercând să îmi
menţin starea de euforie douăzeci şi patru de ore pe zi. Am avut diferite slujbe
ciudate—într-o fabrică de încălţăminte, într-o patiserie, orice puteam găsi cu
educaţia mea limitată, însă mă putea avea orice bărbat care îmi oferea puţine
vorbe dulci şi un loc unde să stau. Şi dacă îmi mai procura şi droguri, atunci cu
atât mai bine.
Purtam haine aiurite numai ca să atrag atenţia pe stradă. Am obţinut
un post de vânzătoare la un boutique destul de deşuchiat, numit „Superfly", la
intersecţia dintre Strada 47 şi Broadway, care mă ţinea la curent cu ultima modă.
Nu ştiu cum, dar aveam reputaţia de a ieşi cu boxeri, într-o seară, eram într-o
discotecă subterană, când şi-a făcut apariţia un renumit boxer, campion mondial.
Prietenul lui m-a provocat să merg şi să-1 invit la dans, ceea ce am şi făcut. Spre
sfârşitul serii, mă şi invitase deja în camera lui de hotel.
Eram cu un alt tip în acea seară, aşa că l-am refuzat pe campion. Insă
câteva zile mai târziu, el şi-a făcut apariţia în magazinul meu, urmărit de o mare
mulţime de fani. Venise, nu atât de mult pentru magazin, cât pentru a-mi cere să
iau cina cu el. Am acceptat. în acea noapte, în timp ce stăteam la masă într-un
restaurant de lux, el mi-a spus: „Am o pastilă pentru tine. Ia-o—te va face să te
simţi bine."
„Ce este?" am întrebat eu.
„E bună. Ai încredere în mine" mi-a răspuns el.
Nu ştiu la ce anume se aşteptase el—însă pentru mine acea pastilă a avut efectul
contrar. în câteva minute eram la toaletă, vomând! M-am simţit îngrozitor pe tot
parcursul cinei. Mai târziu m-a dus în camera lui de hotel, însă cu siguranţă nu a
avut loc nici o „acţiune" în acea noapte—mă durea prea tare stomacul. I-am spus
într-un final că trebuia neapărat să iau un taxi pentru a ajunge acasă. I-am cerut
bani, însă era atât de dezgustat încât m-a refuzat, şi mi-am plătit singură drumul.
Un alt tip cu care obişnuiam să ies în acele zile era, de fapt, peşte,
deşi eu nu mi-am dat seama. Când ieşeam împreună, îşi parca maşina sa
Cadillac pe Strada 47 W şi urmărea anumite prostituate, făcându-mă să mă
întreb: de ce? Nu-l interesez? Nu m-am prins că acelea erau fetele lui! M-am
trezit abia atunci când a încercat să mă introducă şi pe mine în această afacere şi
am încetat să-1 mai văd.
Aveam acum în jur de douăzeci şi cinci de ani şi toată această viaţă
tumultoasă nu mai părea atât de strălucitoare pe cât am crezut. M-am gândit că
poate ar trebui să-mi găsesc o slujbă mai stabilă, aşa că m-am înscris la un curs
de barmani. Nu ştiu de ce, pentru că de fapt uram alcoolicii.
Am găsit cu greu o slujbă după ce am terminat cursul şi am obţinut
diploma. În acele zile, nu prea multe locuri erau deschise ideii ca o femeie să ser
vească la bar. Când mi-am depus cererea, într-un loc din Midtown numit
„Metropole", ei m-au refuzat, însă s-au oferit să mă angajeze ca ajutor de
barman. Datorită proastei păreri pe care o aveam despre mine, am spus da şi mi-
am început serviciul. Abia atunci mi-am dat seama la ce era folosită scena mică
din centrul localului. Acesta era de fapt un topless bar. În ce m-am mai băgat
acum? m-am întrebat, însă slujba era slujbă—şi eu cu siguranţă aveam nevoie de
una—aşa că am continuat sa merg la lucru.
Bărbaţii care îl frecventau erau prietenoşi cu mine, iar uneori îmi
spuneau lucruri de genul: „Hei, de ce nu urci şi tu pe scenă?"
Trăgeam cu ochiul la fetele de pe platformă... şi curând am ajuns la
concluzia că acolo se puteau face adevăraţii bani. Iată-mă pe mine aici, slugărind
pentru 200 de dolari pe săptămână, fără bacşişuri, în timp ce ele primeau un
salariu fix pe lângă toate acele bancnote de 20 şi 50 de dolari pe care clienţii le
introduceau în costumele lor atunci când dansau.
Îmi era frica... dar după un timp, pe măsură ce încurajările sporeau,
m-am dus la patronul localului pentru a-mi schimba slujba.
La prima ieşire pe scenă am fost, un pachet de nervi. Probabil că nici
n-aş fi făcut-o dacă nu m-aş fi drogat mai întâi. Pe măsură ce minutele treceau şi
clienţii începeau să mă aplaude şi să arunce cu bancnote în direcţia mea, am
văzut beneficiile unei astfel de ocupaţii.
... şi asta fac de patru ani. Nu sunt încântată— dar ce altceva aş putea
face? Cum de am ajuns aici? mă întreb uneori. Mă degradez. Nu asta e ceea ce-
mi doresc. Mă deprim şi apoi mă gândesc că nu există altceva. Tatăl meu
distrusese deja tot ceea ce am visat că voi deveni vreodată. Acum nu-mi mai
pasă unde ajung... şi, cu toate astea, îmi pasă, înţelegeţi? Finanţele mele au
primit o lovitură acum doi ani, ca rezultat al întâlnirilor mele, la Metropol, cu un
bărbat numit Gilbert. Mă atrăgea. Am început să ieşim împreună. Apoi, într-o
noapte, în timp ce dansam, am leşinat—m-am prăbuşit chiar acolo pe scenă.
M-am gândit că poate băusem prea multe pahare de Black Russian în
acea noapte. însă adevărata cauză era sarcina. Rămăsesem gravidă şi înainte, de
câteva ori, dar de fiecare dată avortam, pentru a putea continua să lucrez. De
data aceasta era altceva. Doream să păstrez sarcina şi să văd cum e să ai un
copil.
Pe Gilbert nu-l pasiona o astfel de perspectivă şi a şters imediat
putina. Eram devastată. Am rămas singură—şi incapabilă să lucrez din cauza
sarcinii. Cu timpul mi s-a tăiat şi curentul, căci nu aveam cu ce plăti facturile.
Eram la marginea prăpastiei. Atunci m-am gândit că poate ar fi mai bine dacă
mi-aş lua viaţa, fie tăindu-mi venele, fie sărind de pe un pod. Am luat o lamă şi
am început să trag o linie fină la încheietură. Am început să sângerez. însă nu
am îndrăznit să mă tai îndeajuns de adânc pentru a sfârşi treaba.
A trebuit să mă umilesc şi să o întreb pe mama dacă mă pot muta din
nou acasă. (Tata o părăsise deja—se gândise să părăsească New York-ul, după
ce poliţia a fost chemată de nenumărate ori pentru a-1 linişti.) M-a primit.
Recunosc că mi-am vărsat o parte din resentimente asupra ei. Într-o zi m-a între
bat cum de nu puteam termina o singură propoziţie fără să folosesc acel cuvânt
murdar. Ne-am certat îngrozitor. Cred că undeva, în subconştient eram încă
furioasă pe ea pentru ce mi s-a întâmplat cu ani în urmă.
Când mi-a sosit timpul, am născut un băieţel sănătos, pe care l-am
numit Vinny. A fost cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea. Privindu-1 în
braţele mele, nu puteam să nu-i fiu recunoscătoare lui Dumnezeu.
Acum mă întrebam, cum îl voi creşte. Ce îl voi învăţa? Nu ştiu...
A trebuit *să mă întorc la vechea slujbă pentru a câştiga bani. Mama
avea grijă de el în fiecare zi cât eu eram plecată.
Odată, după încă o ceartă cu marna, m-am urcat pe acoperişul
blocului. Privind în jos, de la înălţimea celor optsprezece etaje, mă gândeam la
cât de jalnic îmi îndeplineam datoria de mamă— ajungând acasă la trei
dimineaţa, ruptă de oboseală şi lăsând-o pe mama să ducă tot greul. Poate că ar
trebui să mă arunc. Am început să tremur şi să plâng.
Am reuşit totuşi să mă îndepărtez de margine, am coborât scările şi
m-am dus să mă aşez pe o bancă, în liniştea oferită de biserica catolică pe care o
frecventa mama. Continuam să tremur şi să plâng în timp ce murmuram:
„Dumnezeule, de ce trec eu prin toate acestea? Cum se face de ai lăsat viaţa mea
să scape atât de mult de sub control? Toată vina îţi aparţine."
Apoi, m-a părăsit şi ultimul iubit pe care îl aveam; iar eu eram mai
devastată şi mai confuză, începeam să iau serios în considerare un plan de
sinucidere; să merg pe unul din podurile peste East River şi să sar în apă. Îmi era
teamă să o facă, dar îmi era şi mai teamă să continui să trăiesc.
Mickey, soţul surorii mele, mă însoţise în trecut la multe petreceri.
însă acum devenise creştin. La fel şi o prietenă numită Carmen. Pe neaşteptate
nu mai era deloc interesată în a se droga împreună cu mine; acum nu făcea;
altceva decât să-mi vorbească despre Isus.
Aşa că acum două săptămâni, Mickey ne-a invitat pe mine, pe mama
şi pe ceilalţi să venim cu el la biserica dumneavoastră. „Bine, voi merge", am
spus. M-am aşezat la balcon. Probabil că nu eram îmbrăcată ca pentru biserică—
dar asta nu are importanţă. Mickey părea atât de fericit, aşa cum stătea acolo cu
un zâmbet mare pe faţă. Nu mă puteam dumiri de ce.
Am devenit atentă când v-aţi ridicat să predicaţi şi aţi început să
vorbiţi despre dragostea lui Dumnezeu. îmi amintesc că aţi spus ceva de genul:
„Isus te iubeşte în ciuda a ceea ce ai făcut. El te va ierta şi te va scoate din starea
în care eşti."
Începusem deja să mă gândesc: cum de ştie-prin ce trec? l-a povestit
cumva Mickey despre viaţa mea? Nu . puteam crede că Dumnezeu înţelege
ceva din viaţa mea haotică. în minte mi-au apărut tot felul de întrebări.
Apoi am început să plâng fără să mă aştept. De obicei sunt destul de
dură, însă nu puteam reţine acele lacrimi. Mi se strica tot machiajul.
Când le-aţi cerut oamenilor să vină în faţă pentru rugăciune, m-am
alăturat şi eu celorlalţi. O femeie s-a apropiat de mine şi şi-a pus mâna pe
umărul meu. Asta m-a cam neliniştit puţin—nu sunt deloc obişnuită cu aşa ceva.
însă ea nu făcea altceva decât să se roage pentru mine.
Am continuat să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat şi după ce am
plecat acasă. Eram încă nedumerită în privinţa unor lucruri. A doua zi, unul din
pastorii dumneavoastră a sunat să-mi mulţumească pentru că am venit şi să mă
întrebe ce mai fac. La sfârşit m-a întrebat: „Eşti gata să-ţi încredinţezi viaţa lui
Hristos?"
„Păi, nu cred că sunt pregătită pentru aşa ceva" am răspuns. La urma
urmelor, eu eram doar cea care râdea, sub influenţa LSD-ului de programele
creştine de la televizor. însă ceva se întâmpla în interiorul meu. M-am gândit să
mă întorc la biseri ca dumneavoastră şi să aflu cel puţin dacă nu mi s-au
„înscenat" toate astea, dacă nu cumva aveţi toţi un plan de a ajunge la mine.
Aşa că m-am întors duminica trecută. Mesajul dumneavoastră a fost
despre pacea lui Dumnezeu.
Acelaşi pastor a dat din nou de mine şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să
vă vorbesc. Am încercat să mă arăt stăpână pe mine—„şi de ce aş face-o?" însă
acolo, în interior, ştiam că aveam nevoie.
Dacă nu se schimbă ceva cât mai repede, pastore —atunci am
încurcat-o rău. Voi fi sinceră cu dumneavoastră—mă simt murdară chiar numai
stând aici în biroul dumneavoastră. Nu ştiu dacă ar fi trebuit să vă spun toate
astea, dar...ăăă... poate că ar trebui să mă opresc chiar acum...

Lacrimile se adunaseră în ochii mei pe măsură ce Amalia îşi relata


povestea. în gâtul meu era ceva ce mă împiedica să vorbesc. Am stat acolo, în
linişte, cufundaţi fiecare în gândurile noastre. Mi se părea că ea trăise deja trei
sau patru vieţi—fiecare dintre ele incredibil de îngrozitoare.
M-am uitat la această sărmană femeie, răvăşită de păcat şi de Satan
şi inima mi s-a frânt. S-a întors spre mine ca şi când ar fi vrut să spună: Ce mai
urmează acum? Sunt fără speranţă? Vreţi pur şi simplu să mă aruncaţi afară în
stradă, sau ce?
Am privit pe furiş ceasul şi mi-am dat seama că rugăciunea trebuia
să înceapă curând. Atunci am ştiut exact ce voi face.
„Amalia", am spus, „vom merge acum la întâlnirea de rugăciune şi îi vom cere
lui Dumnezeu să facă o minune. Isus Hristos te poate curaţi şi poate face din tine
o femeie după placul Lui. El te-a adus aici pentru ca noi să îţi putem arăta calea
de ieşire din mocirla în care eşti.
Vino cu mine chiar acum, dacă vrei ca Hristos să te salveze şi să te
schimbe şi voi ruga întreaga biserică să se roage pentru tine."
A dat reticentă din cap şi am părăsit biroul. Oamenii se rugau deja de
jur împrejurul nostru când am păşit pe culoarul central dintre bănci. Ne-am
aşezat pe prima bancă.
Mai târziu, am luaf microfonul şi am anunţat că Dumnezeu ne
trimisese un vizitator special în această seară. Amalia stătea acum în picioare în
faţa întregii biserici. Nu le-am spus nimic despre viaţa ei, ci doar că a ajuns într-
un moment de criză şi că dorea să-L primească pe Hristos ca Mântuitor. Ce timp
minunat am avut, rugându-ne împreună şi apoi lăudându-L pe „Părintele
îndurărilor şi Dumezeul oricărei mângâieri" (2 Corinteni 1:3)!
Amalia mi-a spus mai târziu că, după ce a ajuns în acea seară acasă
la mama ei, care avea grijă de micuţul Vinny, a exclamat: „Mamă, ia ghiceşte ce
am făcut în seara acesta! Mi-am dat inima lui Isus Hristos şi El m-a salvat! El m-
a curăţit! Nu mai sunt aceeaşi."
Mama a rămas fără grai. Fiica ei cea rătăcitoare, să se fi întors în
sfârşit la calea cea dreaptă?
„În acea noapte am dormit cum nu mai dormisem niciodată", mi-a
raportat Amalia, „pentru că mă simţeam curată. Gata cu coşmarurile, gata cu
drogurile, gata cu autodistrugerea, gata cu deznădejdea."
Pastorul Boekstaaf şi soţia lui, Ingrid au primit-o pe Amalia în
grupul de ucenicie, care se întâlnea în casa lor în fiecare luni seara. Curând am
început să vedem în viaţa ei o transformare. Începea să arate altfel. Ochii i se
luminaseră. Garderoba i s-a schimbat. A început să se poarte ca o tânără femeie
evlavioasă, în locul a ceea ce păcatul o făcuse să devină. A găsit de lucru ca
recepţi-oneră la o mică firmă de avocatură, apoi s-a mutat la o casă de asigurări
de pe Wall Street.
Cu timpul, Amalia s-a alăturat corului Brooklyn Tabernacle. Un an
sau doi mai târziu, la un mare concert public ţinut la Radio City Music Hali, am
rugat-o să-şi depună mărturia, înainte de melodia scrisă de soţia mea, Carol şi
intitulată „Sunt curat!" După relatarea ei, corul a început să cânte:

Sînge, sânge purificator care curge de pe Calvar,


şi în acest sânge e o putere mântuitoare,
Căci el m-a făcut alb şi m-a făcut curat...
Oh, azi am inima atât de curată;
Sunt liber cu adevărat prin sângele pe care Isus 1-a
vărsat.

In timp ce corul cânta, pe un ecran mare, erau proiectate una după


alta o serie de imagini pe care Amalia ni le împrumutase. Împietrirea şi
degradarea continuau să se adâncească până când, într-un final imaginea prindea
încet conturul unei femei minunate într-o robă albă de cor, femeia care ea
devenise acum. Părea că toţi cei şase mii de oameni prezenţi izbucniseră dintr-o
dată în lacrimi.
La câţiva ani după întoarcerea ei, Amalia a întâlnit în biserica noastră un
tehnician dentar; s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Domnul le-a dat un fiu, un
frate pentru Vinny şi familia s-a mutat în 1987 într-un alt stat. Ei continuă şi
astăzi să umble cu Dumnezeu acolo unde sunt, închinându-se şi slujind într-o
biserică păstorită de un bun prieten de-al meu.
V-am relatat mai în detaliu aici povestea Amaliei, pentru a sublinia
că, indiferent cât de adânc te-ar înfunda cel rău în mocirlă, indiferent de vârsta la
care începe el să o facă şi oricât de înfricoşător ar corupe el sufletul uman—
Dumnezeu poate recupera ceea ce s-a furat.
Dacă Dumnezeu a fost capabil să o schimbe pe Amalia, ce anume
din experienţa prin care treci tu acum ar fi „prea imposibil" pentu El? Dacă
Dumnezeu a răspuns strigătului ei după îndurare şi har, ce te-ar opri pe tine să
strigi după Domnul chiar acum? Dumnezeu te cheamă şi nici un moment nu e
mai prielnic decât astăzi. Dă curs invitaţiei Lui iubitoare: „Cheamă-mă în ziua
necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi" (Psalm 50:15)!
Îl poţi vedea pe Isus Hristos manifestându-Se cu mai multă putere,
decât hoţul care fură. Momentul de faţă e crucial, momentul în care tu citeşti
aceste rânduri.
Evaluează-ţi adevărata stare spirituală şi porneşte să recuperezi tot ceea ce
Dumnezeu ţi-a desoperit că Satan ţi-a luat cu atâta dibăcie. Zelul şi dragostea
pentru Hristos pe care le-ai avut odată pot fi recuperate. Chemarea de a-L sluji
pe Domnul într-o anumită lucrare poate fi încă pusă în aplicare.
Nu este prea târziu nici ca Dumnezeu să-i ajungă pe fiul sau fiica ta,
indiferent unde ar fi sau ce ar face. O familie care se destramă chiar acum, nu
este un caz dificil pentru Dumnezeu, dacă stai înaintea Lui şi îi ceri cu credinţă
ca El să repună în drept ceea ce hoţul a încercat să fure. Dumnezeu o va face, iar
tu îl vei lăuda într-un mod nou.
3
*

întrebarea pe care nu o pune


nimeni
Când ne gândim la nivelul spiritual la care am ajuns, majoritatea dintre noi, ne
gândim, de fapt, la lucrurile de suprafaţă. Tragem linii în dreptul
comportamentului nostru—am bârfit azi?—am fost credincios(oasă) partene
rului meu?—am citit Biblia?—am dat zeciuială? Ne concentrăm asupra
manifestărilor exterioare, uitând că ele sunt doar roadă unui factor spiritual mult
mai profund.
Prea mulţi pastori din bisericile organizate se preocupă numai de
prezenţă, fapt care nu are nimic de a face cu sănătatea bisericii. Nu contează câţi
oameni îşi fac apariţia, ci cât de activă şi vibrantă este credinţa lor în Dumnezeul
pe care-L slujesc. Poţi umple cu uşurinţă o clădire, fără să fii totuşi pe placul lui
Dumnezeu, deoarece numărul nu este garanţia spiritualităţii.
Când Pavel 1-a trimis pe Timotei să vadă ce mai face noua biserică
din Tesalonic (unde a reuşit să stea numai trei săptămâni înainte de a fi izgonit
din cetate), ne-am aştepta ca el să fi întrebat mai întâi despre dezvoltarea
bisericii. Au clădirea lor proprie? Câţi participă duminica? Banii strânşi din
colectă acoperă toate cheltuielile? In ce-i priveşte pe oameni: s-au oprit din
înjurat, băut sau chefuit? Mai merg pe la spectacole proaste? îşi mai înşeală
partenerii de viaţă?
În 1 Tesaloniceni 3, apostolul Pavel îşi dezvăluie adevărata
preocupare pentru nivelul de credinţă al preţioşilor săi convertiţi. El vrea să le ia
temperatura sănătăţii lor spirituale, iar indicele căutat este credinţa. El nu
presupune că, doar pentru că sunt creştini, ei au în mod automatic o credinţă
robustă. Ascultaţi cuvintele lui şi observaţi cât de neobişnuite sunt urechile
noastre cu o astfel de abordare:
• „V-am trimis pe Timotei ... ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa
voastră" (v.2).
• „în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră" (v.5).
• „Dar chiar acum a venit Timotei de la voi la noi şi ne-a adus veşti bune despre
credinţa şi dragostea voastră"{v.6).
• „De aceea, fraţilor, în toate strâmtorările şi neca zurile noastre, am fost
mângâiaţi cu privire la voi, prin credinţa voastră" (v.7).
• „Zi şi noapte îl rugăm nespus să vă putem vedea faţa şi să putem împlini ce
mai lipseşte credinţei voas tre" (v.10).

Pavel era captivat, de la începutul până la sfârşitul capitolului, de un


singur cuvânt. Ceea ce face el e mai mult decât o evaluare, o inspecţie. El îl
trimesese pe Timotei „să-i întărească şi să-i îmbărbăteze" pe oameni în credinţa
lor—cu alte cuvinte, să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a îmbunătăţi situaţia.
Timotei a adus înapoi veşti grozave—aşa cum au fost ele citate mai
sus. Observaţi că nu ni se spune nimic despre vreo clădire. Nu ni se spune nimic
despre sunet, lumini sau mochetă. Ci foarte multă atenţie este acordată credinţei
lor. Dar nici aceasta nu este de ajuns pentru Pavel. în versetul 10 el spune că
vrea să călătorească el însuşi până acolo pentru ca „să vă putem vedea faţa şi să
putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre." Credinţă. Credinţă. Credinţă.
Credinţă.
De ce această accentuare?

CE MIŞCĂ INIMA LUI DUMNEZEU

Pavel ştia, ceea ce se pare că noi am uitat, că oamenii eşuează în


comportamentul lor, alunecă într-un mod de viaţă păcătos sau se răcesc faţă de
Domnul atunci când, mai întâi, se destramă credinţa lor. Accesele dese de furie
ale unei persoane nu sunt adevărata problemă; undeva în profunzime, credinţa a
şubrezit. La fel e şi în cazul tuturor abaterilor noastre de la o viaţă corectă.
Ţelul meu în lucrarea pe care o fac la Brooklyn Tabernacle nu este
umplerea clădirii, ci predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în aşa fel încât
credinţa oamenilor în Hristos să crească. Dumnezeu nu are nevoie de armonia
unui cor de biserică. Dacă ar vrea muzică bună, I-ar pune pe îngeri să cânte! Ei
nu sar niciodată peste vreun cuvânt şi nici nu cântă fals. Dumnezeu caută un
popor care să manifeste o credinţă puternică şi personală în El.
Dumnezeu nu are nevoie ide armonia unui cor de biserică. Dacă ar vrea muzică
bună,( I-ar pune pe îngeri să cânte! 3- '
De ce credeţi că ar fi nevoie pentru a-L impresiona pe Isus? La urma
urmelor, toată natura şi toată omenirea au fost create prin El. El a existat
dintotdeauna în cer. Iar pe pământ, a existat vreodată ceva care să-L fi
impresionat atât de mult încât să exclame: „Asta e ceva!"? Isus nu a fost mişcat
de neprihănirea nimănui, în niciuna din cele patru Evanghelii. El însuşi era în
totalitate neprihănit şi sfânt. N-a fost niciodată emoţionat de înţelepciunea sau
educaţia cuiva. Isus nu a exclamat niciodată: „Ce deştept e Matei! Am dat aici
peste un geniu în finanţe!"
Un singur lucru L-a impresionat: credinţa oamenilor.
Când i-a spus sutaşului roman că va veni în casa lui pentru a-i
vindeca slujitorul, iar sutaşul i-a răspuns să nu se deranjeze, ci doar să spună un
cuvânt de vindecare, Isus „S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care
mergea după El şi a zis: Vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă atât de
mare" (Luca 7:9).
Evreii care erau cu El nu au apreciat probabil ideea că acest roman e
considerat mai presus decât ei, dar chiar aşa şi era.
Când o altă „străină", o femeie canaanită, a venit să mijlocească
pentru fiica ei posedată de demoni şi nu a acceptat nici un refuz, Isus a exclamat:
„O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum voieşti" (Matei 15:28).
Pe de cealată parte, atunci când s-a întors în cetatea în care a crescut, Nazaret,
„n-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva
bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor" (Marcu 6:5-6).
Putem fi siguri că nici o boală nu era prea gravă, nici un demon prea puternic
pentru Fiul Dumnezeului Celui Viu. însă, în acea zi, în Nazaret, mâinile Lui au
fost legate de necredinţa lor. De fapt, atunci a făcut El această afirmaţie, ca un
prim principiu: „Facă-vi-se după credinţa voastră" (Matei 9:29).
Nu putem despica firul în patru din punct de vedere teologic şi să
spunem: „Poate n-a fost voia lui Dumnezeu ca El să îi vindece pe acei oamnei
din Nazaret." Textul nu ne dă nici o indicaţie în acest sens. Însă spune limpede
că Fiul lui Dumnezeu a fost limitat în acea zi.
Numai credinţa este mecanismul de declanşare şi eliberare al puterii
divine. „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu", scrie Petru „prin credinţă"
(1 Petru 1:5). Nici încercarea, nici sforţările, nici promisiunile noastre nu vor
avea succes—Dumnezeu caută credinţă. Ea este cheia relaţiei noastre cu El.

MAI MULT DECÂT VORBE

Credinţa este mai mult decât vorbe. Noi nu suntem mai buni, de cele mai multe
ori, decât cei de pe vremea lui Isaia, cărora Domnul le-a spus: „Când se apropie
de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este
departe de Mine" (Isaia 29:13).
In vremea noastră, întregul concept de credinţă a fost transformat în
unele locuri într-o simplă respectare a unor cuvinte, în a avea o „mărturisire
pozitivă", sau în a aclama, cu o încredere exagerată sănătate, prosperitate sau
alte binecuvântări. Un fel de mantra spirituală. O formulă mentală „a modului în
care Biblia va funcţiona pentru tine" este pe primul şi al doilea loc, în timp ce
rareori se aminteşte despre o credinţă adevărată venită din inimă şi o comuniune
cu Hristos cel înviat.
Această formulă nu se regăseşte în spiritul sau mesajul Noului
Testament şi duce la absurdităţi. De fapt, această formulă a slăbit dorinţa pentru
adevăratele întâlniri de rugăciune, pe tot cuprinsul ţării. Oamenii nu pot să
apeleze la Domnul pentru răspunsuri la problemele lor deoarece, potrivit
învăţăturii lor, nu ar trebui să spui niciodată că ai vreo problemă. A admite că
eşti bolnav sau în necaz este considerat un lucru rău; îţi foloseşti gura pentru a
spune ceva negativ şi aceasta nu mai e „trăire prin credinţă."
Dacă acest lucru e adevărat, de ce a mai afirmat apostolul Iacov:
„Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! ... Este vreunul printre voi
bolnav? Să cheme pe presbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-1 vor
unge cu untdelemn în Numele Domnului" (Iacov 5:13-14). Cum să ne rugăm
eficient, sau să le cerem altora să se roage pentru noi, dacă mai întâi nu
recunoaştem că avem de-a face cu o problemă reală? Cel puţin aşa făceau
credincioşii din Noul Testament.
Un lucrător mi-a spus odată că atunci când oamenii din biserica lui
vin la altar pentru rugăciuni individuale, el i-a învăţat să nu spună „sunt răcit"
sau „sunt diabetic" sau orice altceva. Ci ei ar trebui să spună: „am sitmtomele
unei răceli" sau „am simptomele diabetului." Altfel, ei nu umblă „prin credinţă."
(Mă gândesc că dacă cineva nu mai respiră de două săptămâni, înseamnă că nu
are decât „simptomele morţii.")
Pentru mine e mai mult decât un joc al minţii. Credinţa pe care
Dumnezeu o vrea de la noi nu evită să dea ochii cu realitatea problemei. Când a
văzut că anii trec fără ca în casa lui să apară vreun copil, Avraam nu a spus: „Se
pare că eu şi nevastă-mea avem simptomele infertilităţii." Din contră, el a fost
foarte direct: „Fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care
era îmbătrânit— avea aproape o sută de ani—nici la faptul că Sara nu mai putea
să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci,
întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce
făgăduieşte, poate să şi împlinească" (Romani 4:19-21).
Nu sunt aceste versete pline de putere? Realismul faţă de probleme
nu e nicidecum anti credinţă. De fapt acest realism l-a făcut pe Avraam să
spună: „O, Dumnezeule, Tu eşti singurul care poate schimba această situaţie.
Vino şi ajută-ne, Te rugăm!"
Pavel şi ceilalţi scriitori ai Bibliei nu au promovat o „credinţă
fantezistă" sau o „hiper-credinţă." Nimic din 1 Tesaloniceni nu pare să se atingă
de modul în care creştinii din acea cetate vorbeau, sau ce fel de declaraţii făceau.
Pavel căuta ceva cu mult mai profund: credinţa adevărată.
LUPTĂ Şl IAR LUPTĂ?

Prin contrast, în America există mulţi oameni care merg la biserică, dar a căror
credinţă e amorţită. Bineînţeles că nu vor recunoaşte niciodată acest lucru. Ei
vor pretinde că au credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. în fiecare duminică
dimineaţa se ridică cu toată biserica şi recită Crezul apostolic.
Însă dacă îi priveşti cu atenţie vezi un fel de creştinism hibrid. Vezi
oameni care cred că obiectivul creştinismului este să citeşti Biblia în fiecare zi,
să încerci să trăieşti o viaţă bună, pe cât posibil şi astfel să câştigi aprobarea lui
Dumnezeu.
Cuvântul lor cheie în descrierea vieţii creştine este: „luptă sforţare
străduinţă." Vor spune lucruri precum „Mă străduiesc să ascult de Domnul şi să
fac voia Lui. Fac tot ce pot. ştii, toţi ne luptăm." Această atitudine descoperă un
creştinism bazat mai degrabă pe abilitatea noastră decât pe Dumnezeu.
Ce s-a întâmplat cu acel adevăr fundamental al Reformei Protestante
şi anume că noi nu ne putem câştiga meritele în faţa lui Dumnezeu, ci primim
harul Lui prin credinţă? Noi ne-am îndepărtat, ca şi Galatenii, de ceva vital. Nici
nu e de mirare că apostolul Pavel le trimite o scrisoare severă prin care le spune:
„Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să
sfârşiţi prin firea pământească?" (Galateni 3:3).
Pe de cealaltă parte, adevăratul creştinism este să-L cunoşti pe Isus şi
să te încrezi în El, să te bazezi pe El, să recunoşti că toată tăria vine din El. Nu
numai că acest gen de credinţă place lui Dumnezeu, dar el este şi singurul canal
prin care puterea lui Dumnezeu inundă vieţile noastre pentru ca noi să putem trăi
victorioşi prin El. Asta a vrut Pavel să spună când a scris: „Pot totul in Hristos,
care mă întăreşte" (Filipeni 4:13).
Coautorul acestei cărţi, Dean Merrill, a fost recent la o nuntă unde
răspunsul miresei şi al mirelui la jurămintele depuse nu a fost doar tradiţionalul
„Da", ci „Da, aşa să mă ajute Dumnezeu." Predicatorul care a scris cuvintele
pentru ceremonie ştia că doar efortul uman nu va fi îndeajuns să ţină acest cuplu
tânăr în lumea de azi „până când moartea vă va despărţi." Prin urmare, el i-a
sfătuit să implore ajutorul lui Dumnezeu în edificarea căminului lor.
Această declaraţie se aseamnă foarte mult cu ceea ce Solomon a spus
la dedicarea Templului: „Domnul Dumnezeul nostru, să fie cu noi, cum a fost cu
părinţii noştri; să nu ne părăsească şi să nu ne lase, ci să ne plece inimile spre El,
ca să umblăm în toate căile Lui şi să păzim poruncile Lui, legile Lui şi
rânduielile Lui, pe care le-a poruncit părinţilor noştri!" (1 împăraţi 8:57-58). în
acest paragraf, Solomon a dovedit o percepţie deosebită a faptului că Dumnezeu
însuşi trebuie să ne întoarcă inimile spre El; altfel ne vom rătăci.
Majoritatea oamenilor doar „se străduiesc mai tare", atunci când
eşuează în viaţa lor de creştini. Mult noroc! Cu ce să te străduieşti mai tare? Am
aruncat o privire în interiorul meu şi mi-a fost de-ajuns. Nu există nimic bun sau
folositor acolo. Pe de cealaltă parte, dacă mă îndrept în direcţia opusă şi încep să
mă uit „ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre" (Evrei 12:2), găsesc
tot ce am nevoie.
Nu foloseşte la nimic să încerci să-i controlezi pe oameni şi să-i ţii în
frâu, dându-le numai legi şi ameninţându-i cu iadul. Te vei împotmoli şi ei nu se
vor schimba. Cum anume trăieşte cel neprihănit? „Prin credinţă."
Când eram mai tânăr, credeam că cel care umblă cu umerii aduşi
spre spate, din cauza extraordinarei puteri şi tării interioare, care citează versete
şi îşi face simţită prezenţa imediat ce ajunge într-un loc, este cel mai mare
creştin. De atunci am învăţat că un creştin matur este cel care se apleacă,
rezemându-se cu toată fiinţa pe Domnul şi care îşi recunoaşte incapacitatea
totală de a face ceva fără Hristos. Creştinul cel mai bun nu este cel care a rea
lizat cel mai mult, ci cel care a primit cel mai mult. Harul, dragostea şi îndurarea
lui Dumnezeu izvorăsc din el din abundenţă, deoarece el umblă într-o
dependenţă totală.
Îmi amintesc cum, acum mulţi ani, într-o după-amiază, Dumnezeu a
pus în inima mea acest adevăr. Conduceam pe un bulevard din New Jersey şi îl
ascultam pe un predicator mai în vârstă din Marea Britanie, ale cărui cărţi au
fost o binecuvântare pentru mine când am devenit pastor. Staţia de radio difuza
o casetă cu unul din ultimele lui mesaje ţinute la o conferinţă biblică foarte
cunoscută aici în America.
Vorbitorul a relatat cum, după mulţi ani de slujire plină de succes ca
învăţător şi expozitor al Cuvântului lui Dumnezeu, a fost silit să stea acasă din
cauza unei boli îndelungate. Această schimbare în programul lui ocupat de
obicei cu predicarea, călătoriile şi scrisul a început să aducă, încetul cu încetul o
formă de depresie. A luptat să o depăşească, concentrându-şi atenţia asupra
Cuvântului lui Dumnezeu, însă îi era greu din cauza sănătăţii şubrede.
„Dintr-o'dară", relata el „parcă fusese ridicat capacul unui canal de
scurgere şi un învălmăşag grotesc de ispite, iritări şi gânduri necurate s-a ridicat
să mă asedieze. Iată-mă pe mine, un învăţător al Bibliei şi autor recunoscut,
luptându-mă cu lucrurile pe care le credeam uitate de mulţi ani." Vocea lui s-a
frânt uşor pe măsură ce împărtăşea oroarea de a fi ispitit să înjure, lucru ce nu
ieşise niciodată la suprafaţă în întreaga lui viaţă, chiar şi înainte de a deveni
creştin.
„Cum e posibil?" a strigat el către Domnul. „După toţi aceşti ani de
slujire creştină şi studiere atentă a Bibliei, de ce mă aflu într-o luptă atât de
disperată?"
Pe când îl căuta pe Domnul, Dumnezeu i-a descoperit că natura lui
umană nu fusese niciodată cu adevărat schimbată. O, da, „dacă este cineva în
Hristos este o făptură nouă" (2 Corinteni 5:17)—dar numai pentru că Hristos
este în el ca Mântuitor şi Ajutor.
Am tras pe dreapta în acea după-amiază şi am plâns. Unul din eroii
mei în credinţă tocmai m-a năucit cu vulnerabilitatea lui. în acelaşi mod a trebuit
să admit şi eu că omul Jim Cymbala nu se schimbase niciodată— „omul cel
vechi", firea, natura mea păcătoasă. Departe de harul şi puterea lui Dumnezeu
eram lipsit de speranţă.
Adevărul e că Dumnezeu nu lucrează niciodată cu „firea" noastră,
sau cu natura veche—aşa de depravată este. De aceea nu încetăm niciodată de a
avea nevoie de puterea Duhului Sfânt în pelerinajul nostru aici pe pământ. Nu
vom atinge niciodată acel punct când să putem trăi victorioşi, despărţiţi de harul
de zi cu zi din vieţile noastre. Numai Duhul poate produce roadă, în şi prin noi,
care ne face plăcuţi lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu trebuie să ne arate regulat ce
mare este această nevoie.
Însuşi marele apostol Pavel a trebuit să înveţe acel paradox în
aparenţă al tăriei lui Dumnezeu care îşi trage seva din slăbiciunea personală. El
scrie în 2 Corinteni 12:9-10 că Domnul i-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci
puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." „Deci mă voi lăuda mult mai
bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.
De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în
strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare."
Pavel nu încearcă aici să fie prea modest sau să se dezaprecieze pe
sine. El a găsit secretul şi anume că noi am fost creaţi să fim doar vase
primitoare—fără nici o tărie în noi înşine, ci depinzând doar de Dumnezeu pen
tru a ne umple cu tot ce avem nevoie. Pavel ştia, de asemenea, că Dumnezeu
foloseşte necazul şi încercările de toate felurile pentru a ascuţi acea sensibilitate,
ca prin credinţă noi să putem folosi resursele divine.
Nu renunţa astăzi doar pentru că te simţi slab şi copleşit—aceasta e
de fapt starea de unde puterea divină te va ridica numai dacă crezi în Domnul şi
apelezi la El într-o totală dependenţă. Credinţa ca de copil, în Dumnezeu, nu
numai că îi face plăcere, dar este şi secretul tăriei şi puterii noastre.

„AJUTĂ, DOAMNE!"

Dacă atacăm numai simptomele necredinţei—cum sunt, de exemplu, erupţiile


variate ale păcatului în bisericile noastre—nu vom ajunge niciodată la rădăcina
problemei. De aceea predicile legaliste nu vor produce niciodată adevărata
spiritualitate. Pe moment s-ar putea să pară că produc, însă nu durează. Creştinii
devin tari numai văzând şi înţelegând harul lui Dumnezeu, care este primit prin
credinţă.
Cu câţiva ani în urmă am ieşit la plimbare cu nepoţica mea Susie,
când doi vagabonzi s-au apropiat de noi. Înfăţişarea lor neglijentă a speriat-o. În
mintea ei micuţă, ea a crezut că îi vor face rău. Mă ţinea de mână, însă dintr-
odată am simţit-o împingându-se în mine şi apucându-mă de cracul
pantalonului. „Bunicule!", a şoptit ea. Bineînţeles că mi-am pus braţul
împrejurul ei şi i-am spus că totul va fi bine. Bărbaţii au trecut pe lângă noi pe
trotuar, fără nici un incident.
Inima îmi era plină. Acel reflex instantaneu de a căuta ajutorul în
mine a însemnat că ea credea că eu voi fi în stare să rezolv orice problemă.
Acesta a fost un dar mult mai preţios decât orice pulover pe care mi l-ar fi dat de
Crăciun. Ea a arătat că are o credinţă adâncă în mine; că voi veni să o salvez; că
îi voi împlini nevoile; că îi voi purta de grijă.
Iată ce delectează inima lui Dumnezeu. El se bucură când alergăm la
El şi ne aruncăm în braţele Lui prin rugăciunea cu credinţă. El nu vrea ca eu să
trebuiască să mă descurc de unul singur, încercând să câştig medalii de la El. Ci
El vrea să ne rezemăm de El, să păşim alături de El, cât mai aproape posibil. Pe
El nu II interesează atât de mult ce facem, cât ce primim de la El. Căci ce-am
putea noi face, spune sau birui fără ca mai întâi să primim har de la tronul lui
Dumnezeu, care să ne ajute în vreme de nevoie (Evrei 4:16)? Iar toată acesta
primire are loc prin credinţă.
Poate că în viaţa ta e nevoie să opreşti toată această luptă prin
propria ta putere. Eliberează-te şi cheamă-L pe Dumnezeu cu o credinţă simplă.
Aminteşte-ţi că nimeni nu a fost vreodată dezamăgit după ce şi-a pus încrederea
în El. Nici un om, din întreaga istorie a omenirii nu a ajuns vreodată la concluzia
că Dumnezeu L-a dezamăgit atunci când a depins de El. Niciodată! Nici unul!
Recunoaşte acest fapt atât de evident, că problema sau nevoia este prea mare ca
să te ocupi tu de ea. Foloseşte-ţi insuficienţa ca o trambulină spre o nouă şi
sinceră încredere în promisiunile statornice ale lui Dumnezeu.

De aceea orice om evlavios să se roage Ţie


la vreme potrivită;
şi chiar de s-ar vărsa ape mari,
pe el nu-1 vor atinge deloc.
Tu eşti ocrotirea mea,
Tu mă scoţi din necaz,
Tu mă înconjuri cu cântări de izbăvire. Oprire
„Eu - zice Domnul - te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea
pe care trebuie s-o urmezi,
te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta."
Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere
pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi.
ca să nu se apropie de tine.
De multe dureri are parte cel rău,
dar cel ce se încrede în Domnul
este înconjurat cu îndurarea Lui.
Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă! Scoateţi strigăte de bucurie,
toţi cei cu inima fără prihană! (Psalmul 32:6-11)
PARTEA A DOUA

Să treci dincolo de baricade


4

Eliberat de un trecut dureros


Toată această discuţie despre credinţă şi promisiunile lui Dumnezeu e
nemaipomenită, dar am învăţat că uneori intră pe o ureche şi iese pe cealaltă.
Oamenii poartă răni din trecut. Viaţa nu a fost blândă cu ei. Ideea că Dumnezeu
ar putea să intervină cu putere spre binele lor e prea frumoasă ca să fie adevărată
pentru ei. Poate că pentru altcineva, dar nu pentru mine. Alţii primesc răspunsuri
la rugăciunile lor, eu nu. Aproape nimic nu mai poate schimba viaţa mea acum.
Prea multe s-au întâmplat, prea multe lucruri merg deja prost...
Ori de câte ori întâlnesc o astfel de persoană, mă gândesc la secretul
deosebit din viaţa lui Iosif. Chiar dacă acea persoană a mai auzit istoria lui, eu i-
o repet spunându-i cum Iosif a crescut în ceea ce noi am numi un caz clasic de
„familie disfuncţională." Majoritatea întâmplărilor din copilăria lui au fost în
afara controlului său. El era al unsprezecelea fiu din cei doisprezece— aproape
de capătul listei.
Iacov, tatăl lui Iosif, îl favoriza. Exista în Iosif ceva care, din
anumite motive, atingea o coardă sensibilă în inima lui Iacov. Băiatul apăruse la
bătrâneţe şi era întâiul născut al iubitei lui Rahela.
Toată această atenţie va deveni blestem şi nu binecuvântare pentru
Iosif. Haina deosebită pe care o primeşte de la tatăl său, face din el un tânăr
suspect pentru fraţii lui. Cu cât Iacov face mai mult pentru el, cu atât mai tare îl
urăsc ei. (Fraţii au un talent deosebit în a remarca orice mică discriminare făcută
între ei; o observă din prima şi i se opun.)
Pe la şaptesprezece ani, Iosif îşi pârăşte fraţii pentru unele lucruri pe
care le făcuseră pe câmp (vezi Geneza 37:2). Aceasta n-a avut deloc darul de a
îmbunătăţi situaţia. Nimănui nu-i este plăcut un turnător, mai ales când el e
favoritul tatei.
Pe lângă toate acestea, Dumnezeu începe să-i dea lui Iosif visuri
despre viitor. Nu a fost la cererea lui Iosif; pur şi simplu aşa s-a întâmplat. În
imaturitatea sa, el face greşeala de a povesti acele visuri—snopii de grâu care se
vor pleca toţi înaintea snopului său, soarele, luna şi stelele care se vor închina
înaintea lui. Până şi tatăl se supără la acesta din urmă. „Mai las-o baltă, fiule"
(parafrazez aici). „Ce vrei să spui? Că tu vei prelua conducerea întregii familii?
Că eu, maică-ta şi toţi fraţii tăi îţi vom face plecăciuni?"
„Nu ştiu ce înseamnă, tată. Nu-ţi spun decât ce am văzut."
Lucrurile în această familie nu merg tocmai pe roate. Noi cei care am trecut prin
momente grele în timpul copilăriei, noi cei care am fost răniţi de vreun membru
al familiei, putem înţelege. Fraţii lui Iosif nu văd nimic bun în el şi nu-i spun
niciodată nici un cuvânt binevoitor. Toate astea lasă urme în inima lui fragedă.

INTRIGA SE COMPLICĂ

Iosif este trimis într-o zi să vadă cum se descurcă fraţii lui cu oile pe* câmp.
După două opriri îi găseşte la Dotan. Pe când se apropia, ei şi-au ridicat privirea
şi au văzut haina colorată. „Iată că vine băiatul tatii," mârâie unul dintre ei.
Mânia le dă din nou în clocot.
Sunt singuri pe câmpiile întinse. Un cadru perfect pentru răzbunare
şi în mintea lor se înfiripă un plan. Nu-1 vor mai ignora, batjocori, nici chiar lovi
—de data aceasta îl vor omorâ.
L-au înşfăcat în câteva clipe şi i-au sfâşiat haina atât de dispreţuită.
Fără îndoială că Iosif, adolescent pe atunci, s-a împorivit cu înverşunare. S-a
zbătut însă în zadar; pus în inferioritate numerică, el e învins. Unii din ei
intenţionau să-1 omoare imediat, însă Ruben, cel mai mare dintre ei, le
sugerează să-1 arunce într-un puţ, o groapă adâncă în pământ în care se
acumulează apă. El alunecă cu repeziciune în gaura noroioasă, cu inima
încleştată de panică şi simţindu-le ura.
Iosif, un tânăr sensibil, i-a auzit de fapt pe proprii lui fraţi punând la
cale uciderea lui. Imaginează-ţi trauma emoţională de a sta acolo în groapă
neajutorat, auzin-du-i pe proprii tăi fraţi făcând planuri împotriva ta. Ce lovitură
pentru mintea şi inima lui tânără!
În tot acest timp, fraţii lui se aşează cu nepăsare să ia prânzul
(Geneza 37:25).
Pe când mâncau, apare o caravană. Lui Iuda îi vine dintr-odată o idee
strălucită. „Uitaţi care-i treaba, va fi mult mai uşor dacă în loc să-1 omoram, îl
vindem, pur şi simplu ca sclav acestor negustori. În acest fel, scoatem şi un mic
profit din toată acesta afacere."
Imaginează-ţi-1 pe Iosif scos din puţ de către fraţii săi, cu hainele
pline de noroi, dacă nu fusese deja despuiat de ele. Ochii i se măresc din cauza
şocului provocat de târguiala fraţilor lui cu negustorii. „Un tinerel arătos, ce
ziceţi? Cât ne daţi pe el? Numai doisprezece şecheli? Ei, omule, valorează mai
mult de-atât! Cel puţin douăzeci şi cinci."
Iosif e deja în stare de şoc. Proprii lui fraţi îl vând şi îl trimit în
Egipt. Târguiala continuă. Până la urmă se opresc la douăzeci de şecheli.
„Vândut!"
Urmăreşte cu privirea cum sunt număraţi argintii. În ochi îi apar
lacrimi. Nu se poate să fie adevărat, nu-i aşa? Nu se va mai întoarce acasă.
Străinii îl apucă nemilos, îl tratează ca pe o bucată de carne şi îl împing spre
caravana lor.
(E bine că Iosif nu a mai ştiut ce i-au spus lui Iacov, fraţii lui la
întoarcere acasă: „Priveşte tată!—am găsit haina lui Iosif plină de sânge. Ceva
groaznic s-o fi petrecut." Iar când tatăl s-a prăbuşit de durere, ei au avut
nesimţirea de a pretinde că jelesc împreună cu el. „Dumnezeu să fie cu tine, tată.
Ştim că ţi-e greu! A fost un frate minunat..." Ce grup încântător de tineri.)

SI TOTUŞI UN VIITOR?

Însă Biblia spune în Geneza 39:2 că „Domnul era cu Iosif." Acolo, în piaţa de
sclavi egipteană, el ajunge să fie cumpărat de Potifar, un om bogat şi cunoscut.
Apoi pe măsură ce săptămânile şi lunile trec, un lucru ciudat începe
să se întâmple. Stăpânul observă că pe orice pune mâna Iosif prosperă. Potifar
îşi dă seama că poate avea încredere în acest tânăr sclav evreu şi îi dă din ce în
ce mai multe responsabilităţi. Cu timpul, îl face manager principal al
gospodăriei lui.
Singura problemă e că nevasta lui Potifar pare să aibă alte gânduri cu
privire la Iosif, care e un pic prea tânăr şi prea arătos ca ea să-1 poată ignora.
Începe să-1 abordeze. El o refuză, dar ea nu pare să se lase prea uşor. Continuă
să flirteze cu el până într-o zi când soţul ei era plecat la lucru şi nu era nimeni
prin preajmă—doar ei doi. Deodată, ea întinde mâna spre el, îl prinde de haină şi
insistă să se supună dorinţelor ei.
Însă Iosif nu vrea ca cedând acestei femei să păcătuiască nici
împotriva lui Dumnezeu şi nici împotriva lui Potifar, stăpânul lui. El va pierde
tot ce are valoare în viaţă dacă pierde aprobarea lui Dumnezeu. Se luptă să iasă
repede din haină şi fuge spre prima ieşire.
(Interesant cum Iosif pare să aibă necazuri cu haina lui, nu-i aşa?)
Umilită, nevasta lui Potifar începe imediat să ţipe: Viol! Viol! Ceilalţi servitori
se grăbesc să-i vină în ajutor şi în acea seară Potifar află întreaga ei versiune
răstălmăcită a ceea ce s-a întâmplat. A doua zi, viaţa lui Iosif se prăbuşeşte
pentru a doua oară. El e arestat imediat şi ajunge în temniţă.
La ce se gândeşte el acum? Cum e posibil? De ce?! Totuşi
Dumnezeu este cu Iosif chiar şi în închisoare. Talentul şi onestitatea lui ies la
suprafaţă ca smântână deasupra laptelui. Gardienii încep să observe aceleaşi
caracteristici, care, la început îi atraseră atenţia lui Potifar. Nu trece mult şi Iosif
e pus şef peste celula lui. Locul nu e la fel de luxos ca şi casa lui Potifar, nu
încape îndoială, însă cel puţin avea un pic de libertate de mişcare.
Lunile trec. În fiecare noapte, Iosif zace în pat gândin-du-se la tot ce
i s-a întâmplat. Dezastrul din acea zi de pe câmpurile din afara Dotanului...
călătoria cu caravana spre Egipt... speranţele călcate în picioare când lucra
pentru Potifar. Acum e condamnat. Familia nu are nici cea mai vagă idee unde
se află şi la majoritatea dintre ei nici nu le pasă. Nu există nici un tribunal la care
să apeleze, nici un avocat din oficiu. Unde este Dumnezeu? Se vor adeveri
vreodată acele visuri?
Într-o zi sunt aduşi noi prizonieri. Faraon s-a enervat pe pitarul şi
paharnicul lui, cel care avea norocoasa slujbă de a gusta din vinul lui Faraon
pentru a vedea dacă a fost otrăvit (ce mod nemaipomenit de a-ţi câştiga
existenţa!). Ambii prizonieri au avut visuri în aceeaşi noapte. Al pitarului era
legat de pâine şi prăjituri, iar al paharnicului de vin. Amândoi şi-au dat seama că
visurile au o semnificaţie, însă nu o puteau găsi.
Atunci intervine Iosif cu interpretări date de Dumnezeu—-pentru
unul un sfârşit dezastruos, pentru celălalt unul fericit. Şi prevestirile lui s-au
adeverit.
Pe când paharnicul iese dansând pe uşa spre libertate, Iosif îi spune:
„Prietene... adu-ţi aminte de mine când vei pleca de aici! Ispăşesc pentru o crimă
pe care nu am comis-o. Locul meu nu e aici."
„Bineînţeles. Nu-ţi face griji—poţi conta pe mine." Inima lui Iosif s-
a oprit o secundă în faţa acestei perspective. Poate că aceasta va fi marea lui
şansă.

ÎNTUNERIC Şl MAI GROS


Greu de crezut, însă paharnicul uită de el. Şi Iosif zace în celula încă doi ani.
Ne gândim că noi avem probleme? Oamenii au uitat să ne
aprecieze? Cum te-ai simţi când un om pe care l-ai ajutat uită imediat până şi
faptul că exişti?
După doi ani, Dumnezeu intervine pentru a prelua controlul asupra
slăbiciunii omeneşti. De data aceasta însuşi Faraon visează. De fapt al lui e în
două serii. Mai întâi vede şapte vaci grase ieşind din Nil, urmate de şapte vaci
slabe, care înghit pe cele grase. Apoi vede aproximativ acelaşi lucru, numai că
de data aceasta cu spicele de grâu.
Convoacă pe cei mai buni magicieni şi ocultişti ai Egiptului—o
specialitate în cultura egipteană—şi cere interpretarea a ceea ce a visat. Ei sunt
nedumeriţi în totalitate. într-un colţ paharnicul murmură: „Vise... vise... aha...
îmi amintesc! Faraon! E în închisoare un tânăr evreu de care am uitat de tot. E
nemaipomenit în interpretarea viselor."
Şi aşa ajunge Iosif înaintea tronului împărătesc unde spune: „Nu eu!
Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui Faraon." Iosif îi
dezvăluie planul divin pentru următorii 14 ani. Primii şapte ani vor fi ani de
binecuvântare şi belşug, urmaţi de şapte ani de foamete şi lipsă. Iosif propune o
bună planificare în avans. Faraon ar putea nu numai să prevină înfometarea în
masă, ci şi să-şi transforme ţara într-un depozit de hrană pentru întreaga regiune.
Iosif devine imediat, în aceeaşi zi, al doilea om cu cea mai mare putere din tot
Egiptul. Faraon îl investeşte cu funcţia de a pregăti ţara pentru foametea care va
să vină.
Mai marii curţii urmăresc cu uimire cum acestui evreu de 30 de ani,
venit de nicăieri, i se dă un inel cu sigiliu, un lanţ de aur împrejurul gâtului său,
o trăsură guvernamentală şi o haină. (Primeşte, din nou o haină, de data aceasta
una scumpă!). In decurs de doar câteva ore, oamenilor de pe stradă li se cere să
îngenuncheze la apariţia trăsurii lui.
Încep să apară recoltele aşa cum a prevestit Iosif, iar el e foarte
ocupat cu administrarea abundenţei. Toţi negustorii de alimente din Orientul
Mijlociu au privirile îndreptate spre el. Managerii principali aşteaptă la uşa
biroului lui; funcţionarii îi trimit rapoarte lunare. Grânarele se umplu constant cu
hrană pentru viitor.

VREMEA RĂZBUNĂRII?

Ce ai fi făcut tu cu toată această putere? Ce ai fi făcut tu dacă ai fi fost în locul


lui Iosif?
Să-ţi spun ce aş fi făcut eu. Probabil că aş fi spus: „Birjar, am câteva
drumuri de făcut. Du-mă, rogu-te, la casa doamnei Potifar. Am de reglat nişte
conturi. Femeia aceea m-a aruncat în temniţă unde am stat o bună parte din
viaţă. A venit timpul să-i plătesc."
Apoi m-aş fi întors la palat şi i-aş fi spus lui Faraon: „Să-mi fie cu
iertare, dar trebuie să-mi iau o săptămână liberă, dacă nu ai nimic împotrivă.
Plec cu două detaşamente de militari într-un raid prin Canaan. Am aşteptat mult,
mult timp pentru a-mi vizita fraţii." Oh, ce dulce ar fi fost—a venit răzbunarea
mare, în sfârşit.
Dar nu Iosif!
Biblia relatează că: „înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif
doi fii, pe cari i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus
întâiului său născut numele Mânase (Uitare); 'căci' a zis el, 'Dumnezeu m-a făcut
să uit de toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu".
Când Iosif a luat în braţe pe primul său născut, i-a pus numele
Mânase care seamănă cu cuvântul evreu „a uita". În acele zile numele erau alese
nu numai pentru sunetul lor plăcut; ele aveau întotdeauna o semnificaţie.
Iosif şi-ar fi putut numi fiul „Recoltă" sau „Aur" sau „Succes". Dar
nu a făcut-o. În schimb şi-a îndreptat atenţia asupra celui mai mare lucru pe care
Dumnezeu 1-a făcut în viaţa lui. În picioare, cu copilul în braţe şi gândindu-se la
tot ceea ce s-a întâmplat, el a ales cea mai importantă binecuvântare a lui
Dumnezeu când a spus: „îi voi pune acestui băieţel numele Mânase pentru că
Dumnezeu m-a făcut să uit tot răul ce mi s-a făcut".
El nu a spus că a învăţat să uite. Nu a spus că s-a înrolat într-un curs
de şapte etape sau că s-a dus la un psihiatru pentru ajutor. Ci că „Dumnezeu m-a
făcut să uit". Dumnezeu poate încă să atingă în mod supranatural acolo unde nici
un terapist nu poate ajunge.
Iosif nu s-a referit însă nici la amnezie. Faptele nu au fost şterse din
memoria lui. însă Dumnezeu a îndepărtat veninul aşa că nu mai exista
amărăciune. Ispita unui duh de răutate era învinsă. Dumnezeu a curăţit mintea
lui Iosif de toate rezidurile care, în mod natural s-ar fi cuibărit acolo în urma
maltratărilor pe care le-a suferit. Ce bucurie i-ar fi adus poziţia şi bogăţia lui
dacă ar fi fost un om acrit şi plin de mânie?
O altă modalitate a Satanei de a ne împiedica este rularea continuă în
minţile noastre a unei casete neplăcute. Oamenii stau întinşi în pat noaptea
uitându-se la vechi filme pe ecranul inimii lor.
Când merg cu maşina se uită pe fereastră însă nu văd nimic ci revăd
cum cineva i-a rănit, cum a profitat de ei, cum i-a făcut să sufere. Cuvintele
jignitoare spuse de alţii sunt auzite din nou şi din nou. Scenele oribile, neplăcute
sunt repetate oră după ora, zi după zi, an după an.
E posibil să fii bântuit de capitole dureroase din trecutul tău. Poate ţi
s-au întâmplat lucruri terifiante. Poate că multe din ele nici nu au fost din vina
ta. Oricare ar fi cazul, aş vrea să ştii, fără urmă de îndoială, că Dumnezeu te
poate face să uiţi. El nu face evenimentele invizibile, însă te poate elibera pe tine
de paralizia trecutului.
Am relatat mai devreme despre Amalia—mai e ceva de adăugat la
povestea ei. Îmi amintesc cum în primele ei luni de umblare cu Domnul, mă
uitam în fiecare duminică de pe platformă spre balcon şi o vedeam în acelaşi
scaun. Inima mi se umplea de bucurie când o vedeam cu mâinile ridicate
lăudând pe Domnul şi apoi ascultând cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu.
În fiecare luni seara era în casa unde se întâlnea grupul de ucenicie.
Schimbarea din ea era dramatică.
Apoi, într-Q duminică, câteva luni mai târziu... Amalia nu mai era
acolo. Eram îngrijorat. M-am rugat în tăcere, „Doamne, ai grija de Amalia!"
S-a întors următoarea duminică. Am văzut-o în holul de la intrare; „Bună ziua,
Pastor Cymbala" mi-a spus cu un zâmbet mare pe faţă.
„Bună ziua, Amalia. Nu te-am văzut duminica trecută. S-a întâmplat
ceva?"
„Nu, am fost plecată. Ştiţi, aţi predicat ceva despre dragostea lui
Dumnezeu şi iertare—aşa că am luat autobuzul şi m-am dus unde locuieşte tatăl
meu."
Tatăl ei? Am fost surprins până şi să-1 aud menţionat.
„Da, a trebuit. Locuieşte acum la sora lui într-un alt stat, şi nu face
altceva decât să stea într-un mic trailer, la ţară şi să bea bere, zi după zi. M-am
forţat să-1 văd după toţi aceşti ani."
„Cum a fost? Ce i-ai spus?" am intrebat. Era ultimul loc unde m-aş fi
aşteptat să se ducă.
„Eram foarte agitată; Intr-un sfârşit, după masa de seară am spus:
„Tată, trebuie să îţi spun ceva. Vreau să fii serios. Ştii, îmi amintesc ce mi s-a
întâmplat când eram mică. Anii aceia au fost foarte dificili pentru mine şi trebuie
să recunosc că te-am urât."
„Oh, nu te mai gândi la asta, s-a răţoit el. S-a întâmplat demult, nu e
nevoie să mai discutăm despre acest subiect acum."
Amalia simţea cum furia îşi făcea din nou loc înlăuntrul ei, însă s-a
abţinut. „Ba da, e nevoie", a continuat ea. ,Pe mine m-a afectat din plin şi de
multe ori am vrut să te omor... Am venit aici în acest sfârşit de săptămână
deoarece vreau să-ţi spun că acum sunt creştină. Mi-am dat inima Domnului şi
El mi-a schimbat viaţa.
Obişnuiai să fii parte a coşmarurilor mele. Mă gândeam la tine în
fiecare zi. însă acum, Dumnezeu m-a făcut să uit... Tată, tot ce ai făcut a fost
rău. Însă nu te mai urăsc. Te iert! Dumnezeu îţi poate schimba şi ţie viaţa şi te
poate ierta. Te iubesc!..."
Bărbatul se foii pe scaun la cuvintele fiicei lui, acum adultă. Imediat
a găsit o modalitate de a schimba subiectul şi înviora atmosfera. Nu şi-a cerut
scuze; s-a dovedit până la urmă a fi doar un monolog, spre marea dezmăgire a
Amaliei. Restul scurtei vizite a trecut fără acea rază sperată de reconciliere.
Însă Amalia s-a întors acasă cu pace în suflet pentru că a făcut ceea
ce ştia că trebuia să facă. Iar sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu a fost plantată.

VREMEA UITĂRII
Singurul motiv pentru care Amalia a putut să facă ceea ce a făcut este pentru că
Domnul este Dumnezeul lui Manase, Dumnezeul care ne poate face să uităm.
Dacă te paralizează trecutul, dacă Satan îţi distruge darurile şi
chemarea prin rularea fără încetare a vechilor casete, atunci eşti lovit de un
dublu ghinion. Dauna originală din trecut e una—însă acum te laşi să fii rănit şi
distras de aminitrea a ceea ce s-a întâmplat.
Gândeşte-te la toţi oamenii din biserică astăzi care umblă cu un fel
de mânie interioară sau iritabilitate constantă. Gândeşte-te la alţii care par să fie
permanent deprimaţi în duh pentru că s-a întâmplat ceva, undeva, cândva.
Amintirile urâte sunt asemeni unor lanţuri împrejurul lor. Nu ar trebui să fim
ignoranţi în ce priveşte tacticile Satanei, iar aceste amintiri urâte sunt una din
principalele arme din arsenalul său.
Dumnezeu vrea să-ţi amintească astăzi că acelaşi Dumnezeu care a
iertat fiecare păcat şi faptă rea pe care ai făcut-o vreodată are capacitatea de a te
face să uiţi lucrurile negative şi dureroase din viaţa ta. Harul lui Dumnezeu
poate birui puterea lor de a te bântui.
Când lui Iosif i s-a născut al doilea fiu, el a ales un alt nume
semnificativ. „Şi celui de al doilea fiu i-a pus numele Efraim (Rodire); 'căci' a
zis el, 'Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele."' Dumnezeu 1-a
învăţat pe Iosif că dacă îşi pune viaţa în mâinile Lui, până şi răul cel mai mare
poate fi transformat în ceva bun. Poţi fi roditor din punct de vedere spiritual
chiar şi în cel mai dificil loc.
De fapt, oamenii lui Dumnezeu au descoperit că cel mai preţios fruct
creşte adesea în mijlocul dificultăţilor copleşitoare. Credinţa creşte cel mai bine
în zilele cu nori. Nu uita niciodată numele Efraim „roditor în ţara suferinţei
mele".
Fiecare dintre noi a avut experienţe dureroase în viaţă. Dacă eşti viu
şi ai suflare, cu siguranţă cineva ţi-a făcut rău! Intr-un oraş ca cel în care
locuiesc, comportamentul răutăcios se întâlneşte peste tot. Însă nu trebuie să
trăieşti neapărat în New York City ca, să fii rănit. Durerea poate veni de la
propria ta familie, rude sau alţi oameni la care ţii cu adevărat.
Dacă rămâi în aceea durere, dacă vei asculta mereu şi mereu acele
casete, atunci vei fi paralizat de ele. De fiecare dată când Duhul Sfanţ te
îmboldeşte să păşeşti prin credinţă şi să faci ceea ce Dumnezeu vrea să faci,
această înlănţuire ciudată de trecut te va împiedica să primeşti ce are Dumnezeu
mai bun pentru viaţa ta.
Crezi că Dumnezeu te poate elibera, sau vei continua să fii o victimă
a trecutului tău? Dumnezeu este Dumnezeul lui Mânase. El te poate face să uiţi.
Aproprie-te cu îndrăzneală de tronul Său de har şi roagă-L să-ţi dea harul care să
te ajute atunci când ai nevoie.
5
*

Pot să am încredere că
Dumnezeu mă va călăuzi?
S-AR PUTEA să nu fie vizibil de la prima privire, dar felul în care
luăm noi deciziile în viaţă spune mult despre felul de credinţă pe care o avem
în Isus Hristos. Procesul în sine de luare a deciziei relevă adesea „temperatura
credinţei" noastre. Ce ne învaţă Biblia despre acest important subiect?
Unele decizii sunt, desigur legate de moralitate. Ca de exemplu: să
fur sau să nu fur de la patronul meu? Pentru aceasta nu trebuie să ne rugăm ci
doar să citim Biblia. Nu e loc pentru a spune: Doamne e bine dacă am acesta
atitudine detestabilă faţă de copilul meu adolescent? „Cartea" ne spune deja.
E greşit să minţi; nu trebuie să-I ceri lui Dumnezeu o intuiţie
specială privitor la acest aspect. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul urii,
prejudecăţii, căsătoriei cu un necreştin. Tinerele îndrăgostite spun adesea
păstorilor lor: „Nu e credincios acum, însă Domnul mi-a arătat că se va îndrepta
după nuntă." Acela nu poate fi un cuvânt de la Dumnezeu, pentru că încalcă
adevărul revelat în Scriptură. Tot ceea ce e contrar Bibliei e greşit. Nu-ţi pierde
timpul rugându-te. Dumnezeu ne-a dat o „scrisoare" foarte lungă cu tot felul de
instrucţiuni morale. Nu trebuie decât să citim scrisoarea!
Fiecare decizie morală, fiecare aşa-zisă manifestare a Duhului,
fiecare predică, oricât de elocventă sau plină de carismă ar fi ea—trebuie să fie
judecată de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta ne modelează teologia şi practica
şi nu tradiţia religioasă sau filozofia seculară.

STANDARDUL UITAT
MĂ minunez întotdeauna ori de câte ori călătoresc şi întâlnesc creştini care nu
folosesc Biblia ca ţel şi ghid în urmărirea lucrurilor spirituale. Ei merg pur şi
simplu după cultura spirituală în care au fost născuţi, fără să o privească
vreodată cu atenţie din perspectiva modelului biblic. De fapt, mulţi se consacră
perpetuării modului în care fac anumite lucruri, ca şi cum l-ar fi găsit în
Scripturi. Credinţa lor este perimată, pentru că se bazează pe altceva decât pe
Dumnezeul cel Viu care se descoperă pe Sine însuşi în întreaga Biblie.
Vă fac o analogie: m-am născut într-un spital din Brooklyn, dintr-o
mamă poloneză şi un tată ucrainean. Nu eu am cerut să am părinţi est-europeni;
nu eu am cerut să fiu alb. Acestea au fost simple accidente ale naşterii mele. Nu
are nici un rost să-mi trâmbiţez culoarea sau etnia; s-a întâmplat ca aşa să vin în
această lume, datorită Providenţei. Nu este decât o extensie a propriului eu,
atunci când oamenii se umflă în pene cu aceste lucruri. Dacă s-ar fi născut de
altă culoare, sau ar fi crescut într-o altă ţară, tot s-ar fi lăudat.
La fel de adevărat e şi cu conjunctura în care ne-am născut spiritual.
Biserica sau denominaţiunea de unde am plecat s-au întâmplat să fie doar acolo
unde eram şi noi la momentul primirii mântuirii lui Dumnezeu. Ca şi în cazul
naşterii noastre naturale, circumstanţele iniţiale au dat o formă greu de schimbat
înţelegerii noastre a lucrurilor. Prima atmosferă de biserică, cu pastorii şi
învăţătorii ei, au stabilit automat definiţiile pentru multe cuvinte cheie precum
rugăciune, închinare, biserică, evanghelizare, puterea lui Dumnezeu, credinţă şi
chiar însuşi cuvântul creştin. Noi nu am învăţat la început aceste concepte atât
de mult din Scriptură, cât din ceea ce am observat în jurul nostru la biserică. Am
absorbit, în mod inconştient, o înţelegere prezbiteriană, baptistă, nazarineană sau
penticostală a acestor importante cuvinte.
Aceste impresii mai apar încă şi azi pe ecranul minţii noastre ori de
câte ori auzim pronunţate cuvintele—fie că sunt sau nu aşa cum le-a lăsat
Dumnezeu. Astfel că, în loc să ne apropiem de Scriptură asemenea unui copil şi
să spunem: „Doamne, învaţă-mă" noi ne lansăm în căutarea muniţiei care să
sprijine ceea ce am învăţat deja. Prea adesea scopul nostru principal este să per-
petuăm tradiţiile lăsate de bătrânii noştri. Nu suntem chiar atât de deschişi spre
schimbare şi creştere.
Mica biserică unde m-au dus părinţii când eram copil avea unele
calităţi foarte bune—dar era şi un grup numai de albi, majoritatea est-europeni,
în mijlocul cartierului Bedford-Stuyvesant, unul din cele mai cunoscute cartiere
de negri din America! Iar membrii bisericii doreau, fără îndoială, ca biserica să
rămână aşa cum era. Nu erau deloc interesaţi în a-i primi pe cei mai „altfel"
decât ei.
Chiar dacă acolo am învăţat multe adevăruri din Biblie, ar trebui
cumva să-mi trăiesc întreaga viaţă acum încercând să imit acea tradiţie, doar
pentru ca acolo a fost locul unde am început să aflu despre Isus? înaintea lui
Dumnezeu nu voi fi întrebat „Ai fost un bun neo protestant?" sau „Ai fost un
bun carismatic?" De fapt, Dumnezeu nu recunoaşte divizările noastre. Chemarea
Lui este ca noi să fim ca Hristos şi nu doar membri buni dintr-o anume
denominaţie creată de om.
Ceea ce va conta cu adevărat e căutarea noastră onestă a Cuvântului
lui Dumnezeu, permiterea lui să ne modeleze gândirea şi valorile spirituale. A ne
apropia de Biblie fără ipoteze, lăsând-o să ne modeleze ea pe noi şi nu viceversa,
este una dintre cele mai mari lupte din viaţa creştină.
Îmi place ceea ce marele John Wesley, catalizatorul trezirii
metodiste a spus prin 1700: „Dacă prin vreun miracol, toate numele de partide,
fraze şi forme spirituale care au divizat lumea creştină ar fi uitate, m-aş bucura...
ca până şi numele (de metodist) să nu mai fie menţionat niciodată, ci să fie
îngropat într-o uitare eternă."1 Un secol mai târziu, un bărbat la fel de mare,
Charles Spurgeon, prinţul predicatorilor baptişti a spus de la amvon: „Despre
numele de baptist spun: lasă-1 să piară, iar numele lui Hristos să rămână pe
vecie. Aştept cu plăcere ziua când nici un baptist nu va mai fi în viaţă."2
Astfel de vorbe s-ar putea să-i dezumfle pe unii, dar acesta este
adevărul: nici bagajul meu de cunoştinţe, nici al tău nu constituie standardul.
Trebuie să ne ghidăm după ceea ce ne învaţă Biblia. Ori de câte ori unul din noi
întâlneşte ceva nou sau diferit, întrebarea nu se pune: „Am mai auzit despre aşa
ceva la biserică?" ci mai degrabă „Se găseşte aceasta în Biblie?"

CUM RĂMÂNE CU ZONELE GRI?

Unele decizii din viaţă nu sunt legate de morală în sine, dar au nevoie de un
raţionament sfinţit.
De exemplu, Biblia nu spune explicit că trebuie să fii punctual la
serviciu în fiecare zi, însă dacă înţelegi principiile lui Dumnezeu referitoare la
semănat şi secerat, vei fi punctual. De asemenea, trebuie să lucrezi ca şi cum ai
face-o pentru însuşi Domnul.
Biblia nu-ţi.spune cum să răspunzi partenerului de viaţă în orice
situaţie. Dar dacă soţul sau soţia este supărat(ă). şi descurajat(ă), ar fi înţelept
din partea ta să-i încurajezi şi să-i sprijini.
Având această bază, ce se poate spune despre al treilea gen de
decizii—acele situaţii importante când nu avem nici un element de bine sau rău
şi nu li se aplică nici un pasaj din Biblie? Drumul pe care vrem să-1 alegem are
multe ramificaţii. Ce trebuie să facem dacă dorim voia lui Dumnezeu în toate?
Astăzi, mulţi iau astfel de decizii fără măcar să le treacă prin gând
să-L caute pe Dumnezeu. Ei cred că, sunt în voia lui Dumnezeu atâta vreme cât
nu mint, nu ucid, nu fură sau nu comit adulter. Continuă să ia decizii de viaţă
importante bazându-se pe simţul practic—iar uneori nici pe acela. Un simplu
„Aşa simt eu!", „Prietenii mei fac la fel." „în lumea mea aceasta se cheamă
'succes'."
Noi nu umblăm cu adevărat prin credinţă când îl lăsăm pe
Dumnezeu în afara acestor decizii. în loc să ne racordăm la marile resurse de
înţelepciune ale lui Dumnezeu, noi ne sprijinim doar pe ideile omeneşti.
Nu e o prostie să ne gândim că Dumnezeului care Şi-a dat propriul
Fiu pentru noi puţin îi pasă de detaliile vieţii noastre?
Credinciosul plin de credinţă se va ruga cu stăruinţă până când va
afla voia lui Dumnezeu în situaţii precum:
• Schimbarea serviciului
• Interacţiunea cu un copil dificil
• Alegerea unei şcoli pentru copiii tăi
• Mutarea. Este oferta de serviciu în alt loc doar o chestiune de a face mai mulţi
bani? Cauţi o poziţie mai avantajoasă? Vrei să urci pe scara profesională?
• Cu cine te căsătoreşti (indiciu: probabil că nu-i vei găsi numele în Biblie!)
• Cumpărarea unei locuinţe. Dumnezeu are un plan cu vieţile noastre la fel de
detaliat ca şi cel pentru oamenii de pe paginile Scripturii. El vrea să ne împie
dice să fim într-un loc nepotrivit, într-un moment neprielnic.
• Ataşarea de o slujire în biserică precum corul, tineretul sau educaţia creştină.

Creatorul Atotştiutor al universului vrea să ne arate calea în toate


aceste situaţii. El ştie unde aparţinem şi unde nu aparţinem. De aceea trebuie să
căutăm călăuzirea Lui.

O INIMĂ ISCODITOARE
DUPĂ DUMNEZEU
Unul din cele mai elocvente exemple ale unei persoane evlavioase care să caute
voia lui Dumnezeu este momentul când David este pus în faţa unei întrebări
majore la Cheila. Istoria mai puţin cunoscută apare în 1 Samuel 23, pe timpul
când David fugea de împăratul Saul. David avea destule probleme încercând să-
şi apere modesta trupă de bărbaţi din armata israelită—când a venit vestea că
oraşul amintit era ameninţat de filisteni.
El a început să-L întrebe pe Dumnezeu: „Să mă duc şi să bat pe
filistenii aceştia?" (v.2) Observaţi că el nu trage concluzia că, de vreme ce a fost
uns cândva de profetul lui Dumnezeu putea acum birui oricând şi oriunde. El
ştia cât de important era să fie călăuzit de Domnul în fiecare situaţie nouă. Nu
fiecare ocazie de luptă însemna că el trebuia să se şi angajeze la ea.
La fel de adevărat e şi pentru noi astăzi. Nu trebuie să răspundem în
mod automat la orice cauză creştină, orice strângere de bani—oricât de bine
intenţionate ar fi.
David mai ştia că dacă Dumnezeu îl călăuzea într-un anumit loc, El
îi va aloca şi cele necesare. Există o umbrelă de protecţie şi alimentare deasupra
capurilor noastre ori de câte ori ne călăuzeşte Dumnezeu. Sub acea umbrelă sunt
resurse divine de înţelepciune, har, finanţe şi orice altceva avem nevoie pentru a
face ce ne-a cerut Dumnezeu.
Nu înseamnă că nu vor fi probleme şi greutăţi. însă atunci când
Domnul ne călăuzeşte, El ne va şi ajuta în mod inevitabil.
Dar umbrela merge numai acolo unde Dumnezeu ne conduce. Dacă
alegem să facem la stânga când Dumnezeu vrea să mergem la dreapta, atunci nu
ne putem aştepta ca Dumnezeu să sprijine planurile pe care le-am făcut noi de
capul nostru.
Creştinii demonstrează mai tot timpul acest adevăr în ziua de azi. Ei încearcă să
determine umbrela să-i urmeze pe ei în deciziile unilaterale pe care le iau în
viaţă, dar nu merge aşa. Dumnezeu nu este obligat să poarte de grijă nevoilor
tale când eşti pe cont propriu, doar pentru că declari că eşti creştin.
Corul Brooklyn Tabernacle a înregistrat un cântec inspirat din
Psalmul 119:133 care spune: „Fă paşii mei să umble în Cuvântul Tău, o Doamne
drag; îndrumă-mă, călăuzeşte-mă în fiecare zi.../ învaţă-mă a Ta voie/Te rog eu
umilit; ajută-mi când lucrezi Tu, să stau eu liniştit.../ Fă paşii mei să umble în
Cuvântul Tău." Un dirijor de cor dintr-o biserică i-a spus recent soţiei mele că,
deşi pentru el acest cântec era o binecuvântare, pastorul lui i-a cerut să nu-1 mai
folosească deoarece, „atunci când ai cuvântul credinţei, nu mai e nevoie să-I ceri
lui Dumnezeu să-ţi întărească paşii." Cu alte cuvinte, eşti atât de muşchiulos din
punct de vedere spiritual că poţi să faci ce vrei, iar Dumnezeu trebuie să se
conformeze!
Aceasta nu e în acord cu Biblia. Nu poţi să-I spui lui Dumnezeu ce
să facă şi unde să meargă. E pură aroganţă spirituală. Cât de uşor uităm că nu
noi suntem centrul Universului, ci Dumnezeu. Să nu pierdem nicio dată din
vedere faptul că „lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu
rămâne în veac" (1 Ioan 2:17).
David a fost un „om după inima lui Dumnezeu" (vezi 1 Samuel
13:14; Fapte 13:22) pentru că, în smerenie, I-a cerut lui Dumnezeu călăuzire
pentru viaţa de fiecare zi. El ştia că dacă nu avea umbrela de alimentare a lui
Dumnezeu, nu era treaba lui să se ia la harţă cu filistenii de pe lângă cetatea
Cheila. El a vrut să afle planul lui Dumnezeu—şi în acest caz Dumnezeu i-a
răspuns afirmativ—suie-te împotriva lor.
Chiar şi atunci, David s-a întors pentru a doua oară: „Doamne,
oamenii mei nu sunt foarte încântaţi de idee. Ei spun că avem destule griji cu
împăratul Saul care ne urmăreşte-—aşa că de ce vreau eu acum să mă leg de
filisteni? Să fac aşa ceva? Ceea ce am auzit e cu adevărat de la Tine?
Răspunsul a fost din nou da. „Scoală-te şi pogoară-te la Cheila, căci
dau pe filisteni în mâinile tale" (1 Samuel 23:4). Acest incident ne aminteşte că
una din primele regului ale călăuzirii spirituale este să.te gândeşti că s-ar putea
să greşeşti. David a fost îndeajuns de umil încât să-şi spună: „Poate că nu L-am
auzit bine pe Dumnezeu. Mai bine să mai verific o dată." El nu a pretins că era
în comunicare constantă, douăzeci şi patru din douăzeci şi patru cu Dumnezeu şi
în afara oricărei şanse de a greşi.
Imi amintesc citind cu câţiva ani în urmă despre un renumit evanghelist de
televiziune, care a fost întrebat de un reporter de la un ziar naţional: „Ce aţi face
dacă aţi simţi că Dumnezeu vă spune să faceţi ceva şi un întreg comitet de
conducere ar spune nu?" Predicatorul s-a lăudat imediat: „Aş concedia întregul
comitet." Pare o credinţă îndrăzneaţă, însă ce spunea el de fapt era că el nu putea
niciodată greşi. Nu peste mult timp, întreaga lucrare a acelui bărbat s-a prăbuşit
într-un scandal.
A căuta confirmarea nu e un semn de slăbiciune. Adesea este o idee
bună, de fapt să-ţi găseşti un partener de rugăciune sau să îl suni pe pastor, care
îţi poate confirma voia lui Dumnezeu, dacă stai în prezenţa Domnului.
Nu am mai putut de bucurie când am auzit prima dată de un teatru cu
o capacitate de patru mii de locuri, care era de vânzare în Brooklyn şi care ar fi
putut rezolva problemele de spaţiu ale bisericii noastre. Deşi clădirea era într-o
stare jalnică şi necesita milioane de dolari pentru restaurare, puteam vedea şansa
ca aceasta să devină noul Brooklyn Tabernacle.
Cu toate acestea, m-am grăbit să le spun pastorilor mei asociaţi:
„Mergeţi să-1 vedeţi şi voi şi apoi rugaţi-vă. Până când toţi şase nu simţiţi că
Dumnezeu ne călăuzeşte în această direcţie, nici măcar nu vom aduce
propunerea înaintea bisericii. Ar ascunde Dumnezeu de colaboratorii mei o
chestiune atât de importantă şi mi-ar revela-o numai mie? Nu prea cred. Am
adus, de asemenea şi pe alţi lucrători pe care îi respect, dintre care şi pe David
Wilkerson, să vadă clădirea. Doream confirmarea că Dumnezeu ne călăuzea în
această direcţie.
Cu timpul, am ajuns la un accord în duhurile noastre că acest pas era
corect. în ciuda preţului uriaş, am început procedurile de cumpărare prin
credinţă şi cu încredere.
Întâmplarea de la Cheila ne arată că David era ferm convins în inima
şi în mintea lui de ceea ce a scris în Psalmul 25:9: „El face pe cei smeriţi să
umble în tot ce este drept, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa." într-un alt loc
David scrie: „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El
va fi călăuza noastră până la moarte" (Psalmul 48:14). David a ieşit triumfător
asupra filistenilor şi a eliberat Cheila, doar pentru că 1-a întrebat pe Domnul.
David a trăit prin credinţă şi nu prin vedere.
MAI MULTE DECIZII

Tot atunci, împăratul Saul, care trăia în cea mai neagră iluzie spirituală, a auzit
că David era dintr-o dată uşor de capturat deoarece a intrat într-o cetate
înconjurată cu ziduri, în loc să stea în locurile mai nepopulate de prim prejur.
Situaţia a adus un zâmbet mare pe faţa lui. El era acum atât de înşelat în inima
lui, încât a pus pe seama Domnului toate aceste evenimente! „Dumnezeu îl dă în
mâinile mele", a.spus el (1 Samuel 23:7).
Evident că Dumnezeu nu făcuse aşa ceva. Cei care nu se roagă şi
care nu acordă prioritate voii lui Dumnezeu, pot ajunge la tot felul de concluzii
eronate. Dumnezeu îl proteja pe David de Saul şi acesta din urmă habar nu avea!
El şi-a strâns imediat armata şi a pornit să-şi cap tureze temutul inamic. David
însă, îl întreba încă pe Domnul: „Dumnezeule, am auzit că Saul vine încoace,
dar nu sunt sigur. Chiar vine?"
Răspuns: Da.
Următoarea întrebare: „Mă vor proteja cei din Cheila, ştiind că
tocmai le-am salvat pielea? Sau mă vor arunca peste zid la Saul?"
Răspuns:
Te vor da în mâinile lui.
Aşa că David şi-a strâns imediat oamenii şi a părăsit iute cetatea.
Nu este minunat cum Dumnezeu ne poate arăta până şi cine ne sunt adevăraţii
prieteni şi cine sunt cei în care nu se poate avea încredere? El ne poate aduce la
cunoştinţă ce se face pe la spatele nostru.
Şi aşa a eşuat Saul să îl prindă pe David. Cu alte cuvinte, succesul nu
vine prin tărie, putere, calculatoare sau coeficient de inteligenţă, ci prin Duhul
lui Dumnezeu (Zaharia 4:6). împăratul Saul avea arme mai bune şi o armată cu
mult mai numeroasă, însă David era condus de Duhul Sfânt. El era în legătură cu
împăratul împăraţilor.

CONTINUĂ DUMNEZEU SĂ CĂLĂUZEASCĂ?


În biserica de azi experimentăm o lipsă serioasă de credinţă într-un Dumnezeu
viu şi care vorbeşte. Pastorii şi credincioşii deopotrivă par să nu mai creadă că
Dumnezeu chiar călăuzeşte şi direcţionează. Sondajele de opinie ale lui George
Bârna arată că mai puţin de 10% din cei ce merg la biserică iau decizii de viaţă
importante bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu şi căutând voia Lui! Cu alte
cuvinte, mai mult de 90% decid pe baza propriei lor inteligenţe, a părerilor
prietenilor, a capriciului sau a fanteziei. Se căsătoresc şi se mută în oraşe noi
fără mai mult de o rugăciune de zece minute. Şi totuşi, în fiecare duminică ei
stau în băncile bisericii şi cântă cântări precum: „Unde mă conduce El, acolo voi
merge."
Prea mulţi lideri de biserici, scârbiţi de afirmaţiile exagerate şi
fanatismul din alte grupări, au încetat, în totalitate să mai creadă într-un Duh
Sfânt. Ei au aruncat apa cu tot cu copilul din vană. Menţionarea Duhului Sfânt în
călăuzirea oamenilor este luată în râs. Dacă ar spune cineva acelaşi lucru pe care
1-a spus Pavel în Fapte 16—şi anume că Duhul îi îndruma să meargă într-o
anume cetate şi nu în alta—acea persoană ar fi considerată excentrică. Suntem
tari în prezentarea corectă a poziţiilor doctrinare, însă slabi în a pune accent pe
nevoia zilnică de a fi călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu.
Vreau să afirm cu tărie că Dumnezeu nu este mort; El comunică şi
azi. El este interesat de orice parte a vieţii tale—familie, finanţe, orice gen de
decizie --chiar şi de cele care nu se încadrează în etica morală. Ochii Lui sunt
totdeauna asupra ta. El vrea să te călăuzească, însă tu trebuie să crezi că îţi va
vorbi negreşit când aştepţi înaintea Lui într-o rugăciune de credinţă, cu inima
gata de a face voia Lui.
Mă tem că excesele biblice făcute sub aşa zisa inspiraţie a Duhului
Sfânt i-au speriat pe unii care n-ar fi trebuit să se lase speriaţi. Pastorii de azi
conduc serviciile bisericeşti, care sunt atât de minuţios organizate încât nu mai
există loc pentru nici un fel de călăuzire spontană a Duhului Sfânt. Evenimentele
sunt programate până la ultimul detaliu. Selecţiile cântărilor sunt bătute în cuie
cu multe zile în avans. Nu I se permite în nici un fel lui Dumnezeu să conducă
pe cineva în vreo altă direcţie—cu siguranţă nu în timpul întâlnirii în sine. Ţelul
nostru este mai degrabă să fim „diplomaţi'' şi „ingenioşi." Ceea ce preţuim cel
mai mult e organizarea pompoasă şi „păstrarea lucrurilor sub control."
Aşa cum am spus în mai multe rânduri, Dumnezeu este fără îndoială
capabil să mă conducă de-a lungul unui serviciu de duminică, de vreme ce a
reuşit să-i conducă pe Israeliţi patruzeci de ani prin pustie. Însă Dumnezeu
trebuie să mă înveţe şi iar să mă înveţe despre propria mea nevoie de deschidere
faţă de acest subiect.
Acum două veri, într-o duminică după-amiază trebuia să cânte corul.
În drum spre podium, Carol a trecut pe lângă mine şi am întrebat-o ce cântări a
ales, ştiind că adesea se răzgândeşte în ultimul minut, în funcţie de direcţia pe
care o simte de la Dumnezeu la respectiva întâlnire. Ea mi-a dat două titluri. M-
am aşezat pe prima bancă pentru a mă putea bucura mai bine de slujirea corului.
Prima cântare a fost despre marea dragoste răscumpărătoare a lui
Dumnezeu, cu o parte solo a lui Calvin Hunt, un tânăr care a fost cu noi la
câteva înregistrări şi care acum călătoreşte fiind dedicat pe deplin lucrării
Domnului. Am închis ochii şi am lăsat cuvintele să mă pătrundă.
Undeva, pe la a doua strofă, l-am simţit pe Duhul Sfânt spunându-
mi: Du-te şi predică Evanghelia—chiar acum. Ridică-te şi spune-le despre
dragostea lui Dumnezeu.
Mai întâi m-am gândit că poate această cântare plină de inspiraţie mă
cam emoţionase. Sau poate Satan încerca să mă împingă spre un comportament
ciudat.
Apoi m-am gândit: Vai de mine, dar nici nu am avut colecta încă! Nu
e încă vremea pentru mesaj şi invitaţie la pocăinţă; aceasta e la sfârşitul unei
întâlniri, nu atât de repede. (Ca şi cum Dumnezeu nu ar şti ce trebuie făcut în
propria Lui biserică!)
Dar sentimentul nu vroia să mă lase în pace. În următoarele treizeci
de secunde am simţit că dacă nu răspund acum, îl voi întrista pe Duhul Sfânt.
Dumnezeule, m-am rugat în tăcere, nu vreau să Te dezamăgesc nefăcând voia
Ta. Mă voi urca la amvon la sfârşitul acestei cântări. Opreşte-mă cumva, dacă
greşesc. Am simţit că trebuia să ascult, totuşi eram încă agitat la gândul că
trebuia să întrerup programul.
În timp ce ultimul accord se stingea, m-am îndreptat iute spre scări şi
apoi spre platformă. Carol s-a uitat la mine cu o expresie de nedumerire pe faţă.
Am luat microfonul de la solist şi am spus: „înainte de a pleca, Calvin, spune-le
acestor oameni, pe scurt, ce a făcut Dumnezeu în viaţa ta”
El a început să povestească despre dependenţa lui terifiantă de
cocaină „crack" şi despre cum 1-a eliberat Dumnezeu.* În mod surprinzător, el
nu s-a bâlbâit deloc. A fost ca şi cum fusese deja pregătit pentru acest moment.
El a oferit o mărturie copleşitoare despre puterea de răscumpărare a Domnului.
După ce a terminat, am vorbit aproximativ zece minute despre
Evanghelie şi am lansat apoi o invitaţie.
Pentru o relatare mai ampla a mărturiei lui Calvin Hunt, vezi
capitolul 9.
Organistul cânta în surdină; în tot acest timp corul a stat nemişcat, aşteptând să
vadă ce va urma. Din toate colţurile sălii au început să vină spre altar zeci de
oameni. Se putea auzi cum unii plângeau, pe măsură ce erau mişcaţi de Duhul
Sfânt şi se întorceau acum la Hristos. Ne-am rugat împreună cu ei toţi şi am avut
un timp binecuvântat de seceriş spiritual. Duhul Sfânt a binecuvântat mesajul
simplu, iar pocăinţa a fost profundă şi reală.
Mai târziu le-am spus să se întoarcă la locurile lor, continuând: „Nu
s-a făcut colecta încă. Să facem acest lucru în timp ce corul va cânta o altă
cântare." întâlnirea a continuat spre încheiere.
Într-una din zilele următoarei săptămâni, a sunat telefonul în
birourile bisericii noastre, la care a răspuns Susan, fiica mea, care la acea vreme
lucra în departamentul muzical. Vocea unui bărbat a spus: „Aş vrea să obţin
partitura pentru cutare cântare. Aţi cântat-o în biserică şi aş vrea să o dau şi
bisericii mele de aici din Texas."
„Păi", a replicat Susan „îmi pare rău, dar noi nu avem partituri scrise
pentru majoritatea cântărilor pe care le cântăm. Le cântăm din memorie. Numai
dacă înregistrăm o melodie, directorul de la casa de înregistrări crează o
partitură pentru vânzare.
Se vedea că bărbatul era foarte dezamăgit. „Am auzit cum aţi cântat-o nu mai
departe de duminica trecută, când eram acolo şi aş vrea cu tot dinadinsul să
obţin acea melodie."
Susan a încercat să se gândească la altceva: „îi voi spune mamei şi
poate ea va decide să includă cântarea pe următorul album al corului", a spus ea.
S-a făcut tăcere la celălalt capăt al telefonului: „Aţi spus, mama
dumneavoastră?" a întrebat bărbatul. „Scuzaţi-mă, dar cine sunteţi
dumneavoastră?"
„Susan Pettrey—una din fiicele căsătorite ale pastorului şi ale soţiei
lui Carol Cymbala. Lucrez aici la biserică."
La acest punct omul a început să se emoţioneze puţin. „Vreţi să-i transmiteţi
tatălui dumneavoastră ceva din partea mea?"
„Da."
„Eu şi familia tocmai am vizitat oraşul New York în acest sfârşit de
săptămână. Avem un băiat de nouăspre zece ani, care se împietrise cu totul faţă
de lucrurile Domnului. L-am crescut în spirit creştin, însă el s-a lăsat dus în
direcţia opusă. Am fost atât de îngrijoraţi pentru el.
L-am invitat să vină cu noi în această călătorie. I-am promis că ne vom face timp
să ne bucurăm de oraş împreună, însă adevărata noastră intenţie era să-1 aducem
duminică la biserica dumneavoastră, în speranţa că Dumnezeu îi va vorbi în
vreun fel sau altul.
Ne-am bucurat sâmbătă toată ziua să vedem oraşul. Duminică, în
timp ce eram în taxi spre biserica dumneavoastră pentru serviciul de după
amiază, am verificat încă o dată biletele de avion şi mi-am dat seama că făcusem
o greşeală teribilă. Nu puteam sta pentru întregul program decât dacă am fi
pierdut avionul.
Îmi venea să-mi trag palme pentru că nu am organizat această
călătorie mai bine. Fiul meu nu va mai apuca probabil să audă mesajul—scopul
întregii noastre vizite la biserica dumneavoastră.
Dar apoi, pe la începutul serviciului—din senin— tatăl
dumneavoastră a păşit pe platformă şi a început să vestească Evanghelia. Dintr-o
dată, fiul meu era în picioare şi se îndrepta împreună cu alţii spre altar! S-a
prăbuşit înaintea Domnului, strigând către El pentru iertare. Când s-a întors la
locul unde eram aşezaţi, era un om diferit.
La câteva minute după aceea a trebuit să plecăm spre aeroport...
Spuneţi-i tatălui dumneavoastră că pe tot parcursul întoarcerii în Texas, abia ne
puteam desprinde ochii de fiul nostru care ocupa locul de lângă noi. A fost cea
mai incredibilă transformare pe care şi-ar putea-o imagina cineva. Eu şi soţia
suntem copleşiţi de bucurie pentru ceea ce a făcut Dumnezeu."
Dumnezeu a schimbat întregul program din acea după amiază doar
de dragul unui adolescent de nouăsprezece ani. El îi cunoştea nevoia, ştia când e
zborul şi mai ştia că ar trebui să se întâmple ceva ieşit din tiparul obişnuit.
Dumnezeu cunoaşte lucrurile pe care noi nu avem de unde să le cunoaştem.
Dacă nu-L întrebăm pe Domnul şi nu îi cerem călăuzirea, prin credinţă, atunci
eşuăm pe deplin în a vedea ce vrea El să înfăptuiască.
LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ CĂLĂUZEASCĂ

Cum rămâne cu împrejurările în care te afli tu acum? Drumul tău are răspântii
care cer o decizie? Aminteş-te-ţi că multe decizii aparent lipsite de importanţă
au consecinţe cu mult mai profunde decât ne putem imagina noi vreodată.
Gândeşte-te numai la cât de limitaţi suntem noi oamenii în a şti cu adevărat că
decizia luată e cea mai potrivită. „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip
întunecos" (1 Corinteni 13:12) fără să înţelegem complexităţile, multe alte
lucruri ascunse de privirile noastre. Nu ştim nimic din ce va aduce ziua de
mâine; avem doar o părere vagă despre cum va arăta viitorul.
Şi cu toate acestea, trebuie să luăm mereu decizii.
Însă Dumnezeul nostru cunoaşte toate lucrurile şi are toată puterea.
Până şi „inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului" (Proverbe
21:1). Dumnezeu ştie cu certitudine ce planuri are pentru tine, „gânduri de pace
şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde" (Ieremia 29:11). Iar
dorinţa lui de Tată e să împărtăşească cu tine aceste planuri binecuvântate.
Dar ca acest lucru să se întâmple, noi trebuie să acordăm prioritate
voii Lui în vieţile noastre. Atunci vom fi în stare să-I auzim vocea şi să-I simţim
călăuzirea. Vom mai învăţa şi să aşteptăm şi să tăcem în prezenţa Lui. Iată ce
binecuvântări vom dobândi alături de mulţimea fericită a celor cărora „nu le va
fi foame nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă
de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de apă" (Isaia 49:10).

*
Preţul mare al isteţimii
A ne încrede în Dumnezeu în totalitate pentru a ne conduce şi călăuzi sună bine
într-o carte ca aceasta, dar să fim cinstiţi: poate fi şi puţin descurajator. Prietenii
se vor uita chiorâş la noi şi se vor gândi (sau uneori vor spune) că noi cam
întrecem măsura cu toate chestiile astea „spirituale". A căuta călăuzire de la
Dumnezeu nu se potriveşte cu tendinţa modernă de a te bizui pe tine însuţi.
Cultura noastră ne învaţă să ne luăm viaţa în propriile rnâini şi să facem ce
credem noi de cuviinţă.
Într-un contrast puternic cu inima deschisă şi căutătoare a lui David,
Biblia ne spune despre un alt împărat, cu mai puţin de o sută de ani mai târziu,
care a avut toate şansele să fie la fel de măreţ ca David—până când a hotărât să
pună în aplicare ceea ce lui i s-a părut o idee bună şi dibace şi nu ceea ce îi
spusese Dumnezeu. David, aşa cum vă amintiţi, a fost urmat de fiul său,
Solomon, care s-a îndepărtat de Domnul. Dumnezeu îl avertizase să nu.-şi ia un
număr mare de neveste, mai ales dintre femeile străine, care să-1 îndepărteze de
închinarea înaintea adevăratului Dumnezeu. Amestecul cu dumnezeii lor s-a
dovedit a fi fatală, deoarece Solomon a sfârşit prin a zidi temple dumnezeilor
soţiilor lui chiar în Ierusalim, locul pe care Dumnezeu îl alesese pentru ca
prezenţa Lui să locuiască acolo.
Aproape de sfârşitul vieţii, Solomon a observat un tânăr cu un pic de
aptitudini de conducere, numit Ieroboam şi 1-a promovat în serviciul civil. Într-o
zi, Ieroboam se plimba liniştit pe un câmp, când din senin s-a apropiat de el un
profet care i-a smuls mantaua şi a rupt-o în douăsprezece bucăţi! Ce ciudat!
Dându-i lui Ieroboam zece bucăţi, profetul a spus că Dumnezeu îl va judeca cât
de curând pe Solomon pentru ceea ce făcuse şi va împărţi naţiunea—iar
Ieroboam va ajunge în mod uimitor împăratul a zece din cele douăsprezece
triburi. Această descoperire a fost urmată de nişte promisiuni neobişnuite din
partea Domnului:

Pe tine te voi lua, şi vei domni peste tot ce-ţi va dori sufletul, vei fi împăratul lui
Israel. Dacă vei asculta de tot ce-ţi voi porunci, dacă vei umbla în căile Mele, şi
dacă vei face ce este drept înaintea Mea, păzind legile şi poruncile Mele, cum a
făcut robul Meu David, voi fi cu tine, îţi voi zidi o casă trainică, aşa cum am
zidit lui David, şi-ţi voi da ţie pe Israel (lîmpăraţi 11:37-38).

Probabil că Ieroboam a rămas cu gura căscată. De ce el? Nu avea


nimic de viţă regească în el. Însă, pe neaşteptate, a fost selectat să fie alegerea
suverană a lui Dumnezeu. Asta da „promovare" la început de carieră! Gândeşte-
te la măreţia promisiunilor date acestui tânăr. Ele sunt la fel de impunătoare ca şi
cele pe care le-a primit marele David: controlul asupra unei naţiuni... o dinastie
continuă... promisiunea prezenţei statornice a lui Dumnezeu. Am putea spune că
Ieroboam se aranjase.
0 MUSTRARE USTURĂTOARE

SĂ derulăm acum caseta cu mulţi ani mai târziu până la


1 împăraţi 14. Ieroboam s-a ridicat într-adevăr pe tronul împărăţiei de Nord (cele
zece triburi) aşa cum spusese profetul Ahia în acea zi pe câmp. însă acum
Ieroboam era departe de Dumnezeu. în acest capitol îl vedem pe puternicul
împărat şi pe soţia lui trecând printr-o criză de familie: băieţelul lor se
îmbolnăvise grav, iar părinţii îngrijoraţi se tem pentru viaţa lui.
„Şii ce" îi spune Ieroboam nevestei lui, „poate că acel profet bătrân
ne poate ajuta. Se vedea că era în legătură cu Dumnezeu când mi-a profeţit mie.
Ce-ar fi să te duci să-1 cauţi şi să-i ceri să se roage pentru fiul nostru?"
Ieroboam ştie însă că viaţa lui fusese departe de a fi evlavioasă. Reputaţia lui în
ochii lui Ahia era foarte mică. Dacă soţia lui se duce în vizită, probabil că profe
tul o va certa sau îi va da vreo veste proastă. Aşa că o sfătuieşte să se deghizeze.
Acest lucru nici măcar nu mai era necesar, pentru că Ahia era acum
atât de bătrân încât orbise. El nu putea vedea dacă doamna Ieroboam arată ca o
regină sau ca o spălătoreasă, Pe de cealaltă parte, Ahia este încă în comuniune
strânsă cu Dumnezeu, şi în faţa Lui nu te puteai ascunde. Poţi să te dai drept
altcineva, însă Dumnezeu va vedea dincolo de această deghizare, de la prima
privire. De la prima bătaie în uşă a femeii, Ahia îi strigă: „Bună ziua, doamnă
Ieroboam -care-te-dai-drept altcineva—intră!"
Poate că ea a râs nervos sau a încercat să converseze cu bătrânul
profet. Dacă da, nu prea i-a mers. Discuţia a devenit imediat foarte serioasă.
Femeia a rămas stană de piatră în timp ce Ahia s-a lansat într-o profeţie şocantă:
Sunt însărcinat să-ţi vestesc lucruri aspre. Du-te, şi spune lui Ieroboam: „Aşa
vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: 'Te-am ridicat din mijlocul poporului,
te-am pus căpetenie peste poporul Meu Israel, am rupt împărăţia de la casa lui
David , şi ţi-am dat-o ţie, şi n-ai fost ca robul Meu David, care a păzit poruncile
Mele şi a umblat după Mine din toată inima lui, nefăcând decât ce este drept
înaintea Mea. Tu ai făcut mai rău decât toţi ceice au fost înaintea ta: te-ai dus să-
ţi faci alţi dumnezei şi chipuri turnate ca să Mă mânii, şi M-ai lepădat înapoia
ta!'

Tu, soală-te şi du-te acasă, şi cum îţi vor păşi picioarele în cetate,
copilul va muri. Tot Israelul îl va plânge, şi-1 vor îngropa; căci el este singurul
din casa lui Ieroboam care va fi pus într-un mormânt, pentru că este singurul din
casa lui Ieroboam în care s-a găsit ceva bun înaintea Domnului Dumnezeului lui
Israel.
Domnul va pune peste Israel un împărat, care va nimici casa lui Ieroboam în
ziua aceea. Şi nu se întâmplă chiar acum lucrul acesta? Domnul va lovi pe Israel,
şi Israel va fi ca trestia clătinată în ape; va smulge pe Israel din această ţară bună
pe care o dăduse părinţilor lor, şi-i va împrăştia dincolo de Râu, pentru că şi-au
făcut idoli, mâniind pe Domnul. Va părăsi pe Israel, din pricina păcatelor pe care
le-a făcut Ieroboam şi în care a târât şi pe Israel" (1 împăraţi 14:6-9,12-16).
Ce mustrare usturătoare! Probabil că doamna Ieroboam plângea în hohote când a
terminat bătrânul, în decurs de câteva ore ea îşi va pierde fiul şi curând după
aceea, domnia soţului ei va fi de domeniul trecutului. De fapt, întreaga naţiune
se va prăbuşi.
Citim acest gen de relatare şi nu putem să nu ne
întrebăm cum fie s-a ajuns aici! Ce trebuie să fi făcut ca să ajungi de la a fi
alesul lui Dumnezeu la împărăţie... la acelaşi profet care acum să-ţi spună că eşti
terminat—că te îndrepţi spre groapa de gunoi a istoriei, fără nici o sper anţă de
a-ţi salva împărăţia şi nici chiar propria-ţi viaţă?
Dumnezeu spunea de fapt: S-a terminat, Ieroboame. Mi-ai stârnit
mânia. De acum eşti respins ca împărat; ba îţi voi pedepsi întreaga naţiune
pentru calea pe care i-ai făcut să meargă.
Ce a putut face acest om?

„CAPCANELE „ISTEŢIMII"

RĂSPUNSUL îl găsim în doar aproximativ opt versete din 1 împăraţi 12, între
prima şi ultima întâlnire cu Ahia. Ieroboam era acum împărat şi într-o zi s-a
apucat să se gândească la poziţia strategică pe care o deţinea. Da, era bine
consolidat pe tron—dar din cauza divizării împărăţiei Templul lui Dumnezeu nu
mai era pe teritori ul lui. Era la sud, în Ierusalim, capitala împărăţiei de Sud. La
fiecare sărbătoare (de două sau trei ori pe an) când poporul lui se va duce să se
închine, vor trebui să coboare pe teritoriile rivalului său. Dumnezeu le-a spus
clar că Israeliţii nu se puteau închina şi nu îşi puteau aduce animalele ca jertfă
oriunde aveau ei chef trebuiau să meargă în singurul loc ales de El, Ierusalimul.
Hmrnm...
Biblia spune:

Ieroboam a zis în inima sa: „împărăţia s-ar putea acum să se întoarcă


la casa lui David. Dacă poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe în
Casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul său, la
Roboam, împăratul lui Iuda, şi mă vor omora şi se vor întoarce la Roboam,
împăratul lui Iuda." După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viţei de aur, şi a zis
poporului: „Destul v-aţi suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a
scos din ţara Egiptului." A aşezat unul din aceşti viţei la Betel, iar pe celălalt 1-a
pus în Dan. Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire. Poporul se ducea să se
închine înaintea unuia dintre viţei până la Dan (1 împăraţi 12:26-30).
Ce tragedie sfâşietoare zace în cele şase cuvinte: Ieroboam a zis în
inima sa (v.26). Căderea lui a început cu o aspiraţie spre propria dibăcie. S-a
pornit să-şi facă strategii. În loc să se încreadă simplu în promisiunile pe care
Dumnezeu i le dăduse, el a încercat „să dea o mână de ajutor." Se părea că altfel
puterea lui ar avea de suferit. Iată cum a început tragedia: Ieroboam a început să
vorbească cu el însuşi şi a uitat de Dumnezeu şi de cuvântul promisiunii Lui.
Este îngrozitor atunci când noi folosim isteţimea omenească în locul
credinţei în Dumnezeu. A spus bine o veche cântare când ne-a sfătuit: „Doar să
ne încredem şi să ascultăm, pentru că nu există o altă cale de a fi fericiţi în Isus."
Ieroboam a ajuns să pună bazele propriei lui religii— un amestec
insidios de adevăr şi fals. Următoarele versete ne spun cum el „a făcut o casă pe
înălţimi şi a pus preoţi luaţi din tot poporul, care nu făceau parte din fiii lui Levi.
A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cinsprezecea a lunii, ca
sărbătoarea care se prăznuia în Iuda" (v. 31-32). În religia lui Ieroboam nu
trebuia să fii chemat de Dumnezeu; trebuia numai să dai nişte bani şi erai
instalat în funcţie.
Dumnezeu spusese limpede în cea de-a doua poruncă să nu fie făcută
niciodată vreo reprezentare fizică, însă Ieroboam ridică acum doi viţei de aur
pentru a înrădăcina devotamentul poporului. Dumnezeu este spirit, iar cei care
vor să I se închine „trebuie să I se închine în duh şi în adevăr", aşa cum a spus
Isus (Ioan 4:24). Nimic material nu ar putea reprezenta vreodată măreţia
invizibilului Dumnezeu şi chiar dacă ai face ceva din aur pur, tot greşit ar fi
înaintea lui Dumnezeu. El nu este impresionat de înfăţişarea sau strălucirea
fizică; El se uită la inimă. Am auzit-o odată pe Arme Graham Lotz spunând că
aurul nu pare să aibă mare însemnătate la Dumnezeu, pentru că în cer El îl
foloseşte ca pavaj! Sfinţii vor călca pe el toată veşnicia.
Dumnezeu a pus în Biblie această relatare despre Ieroboam ca o
lumină de avertizare pentru noi. Aproape că ne strigă că atunci când necredinţa
se instalează în tr-un lider, sau în oricine altcineva, ea va duce la prima decizie
proastă, care va conduce la a doua, care va conduce la a treia, până când toată
situaţia scapă de sub control. Dumndzeu îi spusese acestui om pe câmp: „Dacă
vei face ceea ce îţi poruncesc şi dacă vei umbla în căile Mele şi vei face ce este
bine în ochii Mei... Eu voi fi cu tine." însă Ieroboam a ales să-şi facă propriile
lui reguli de joc şi la sfârşit Dumnezeu s-a îndreptat împotriva lui cu acele
cuvinte atât de devastatoare, care ne fac să ne cutremurăm numai când le citim.
Dacă stai şi te gândeşti—ceea ce a făcut Ieroboam era foarte logic.
Orice împărat ar vrea să monitorizeze cu atenţie ficare mişcare a poporului său,
nu-i aşa? Să se încreadă în Dumnezeu pentru a-i consolida împărăţia, aşa cum a
promis, părea probabil prea simplu. Ieroboam s-a hotărât să improvizeze pentru
a-şi asigura poziţia de conducător. În fapt, necredinţa se deghizează adesea în „a
fi deştept." Noi folosim isteţimea pentru a acoperi urmele lipsei noastre de
credinţă. însă cine poate fi mai înţelept decât Dumnezeu?
Ca pastor, văd uneori în biserică bărbaţi care îşi iau două sau trei slujbe pentru a
avansa financiar. Ei intenţionează să-şi extindă afacerea, să facă bani albi pentru
zile negre, să cumpere o proprietate aici, o mică ramură a afacerii colo şi
bunurile lor vor creşte chiar mai rapid. Da, asta înseamnă lipsa de la biserică
duminicile şi lipsa timpului petrecut cu copiii lor, dar se folosesc de vechea
zicatoarea: „Poţi să spui despre mine orice, numai că-s prost nu." Peste puţin
timp, îmi spun ei, agenda li se va mai elibera aşa că vor putea să acorde mai
multă atenţie Cuvântului şi rugăciunii, slujirii lor pentru Domnul, căsătoriei lor,
responsabilităţilor legate de creşterea copiilor... peste puţin timp, dar nu acum.
Pentru moment, ei trebuie efectiv să se omoare pentru atotputernicul dolar.
Aceşti bărbaţi sunt siguri că pot să aducă îmbunătăţiri formulei lui Dumnezeu:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra" (Matei 6:33).
Ieroboam trebuie să se fi simţit atât de deştept la instalarea acelor
viţei idolatri în Dan şi Betel—două oraşe de pe teritoriul său. El a spus
poporului că îi scutea de acea călătorie lungă şi anevoioasă spre Ierusalim, însă
noua lui religie nu era mântuitoare. Era o perversiune periculoasă a adevăratei
închinări la Dumnezeu.
În biserica de astăzi, noi ne mai ocupăm încă cu inventarea de noi
forme de religie, aşa cum a făcut Ieroboam. Noile metode sunt la fel de logice şi
„uşor de folosit". Trebuie să fim înţelegători cu oamenii, spunem noi. La urma
urmelor, trebuie ca biserica să se adapteze stilului de viaţă modern şi foarte
ocupat. Nu se aşteaptă de la nimeni să-şi sacrifice timpul preţios şi energia pen
tru Mântuitorul. Nivelul nostru de confort a devenit, subtil, centrul acţiunii, în
locul lui Dumnezeu. Dacă o întânire de rugăciune din timpul săptămânii nu este
pe placul tău... ştii ce, Dumnezeu este peste tot! Stai acasă şi fă ce ai de făcut.
De fapt, de ce ar mai fi nevoie de o întâlnire de rugăciune? Ea era
numai pentru cei de la începuturile bisericii.
Ideea de bază a „religiei lui Ieroboam" este să faci orice pentru a ţine
mulţimea. Aşa cum planul tragic al lui Ieroboam a alterat planul lui Dumnezeu
pentru poporul Său, tot aşa şi noi avem consultanţi în probleme de creştere a
bisericii, care ştiu să joace cu dibăcie jocul numerelor. Ei sunt experţi în metode
„care au efect". Din păcate, ei sunt orbi la faptul că numai Dumnezeu poate
„avea efect."
Numărul celor prezenţi nu poate ascunde faptul că noul nostru gen
de creştinism este străin de Biblie şi îl întristează pe Duhul Sfânt. Peste tot în
America, o parte din cei ce merg la biserică se enervează din cauza serviciului
de duminică dimineaţa/care e numai de o oră şi zece minute, dar nu au nici o
problemă cu meciurile de trei-patru ore de la televizor. Unde găsim o astfel de
mentalitate în Noul Testament?
Sunt convins că, în multe locuri astăzi, religia lui Ieroboam a devenit
atât de instituţionalizată, încât mulţi dintre lideri nu mai ştiu cum arată o biserică
adevărată, plină de Duh.
CÂND VORBIM CU NOI ÎNŞINE

Necredinţa vorbeşte cu ea însăşi în loc să vorbească cu Dumnezeu. Cât de diferit


ar fi fost dacă Ieroboam şi-ar fi analizat temerile şi apoi le-ar fi adus înaintea
Domnului. Dacă s-ar fi rugat: „Dumnezeule, nu eu am vrut să fiu împărat, dar
ştiu că Tu m-ai pus aici. Aşa cum văd eu lucrurile, aş putea pierde totul dacă
poporul meu continuă să facă drumul spre Ierusalim. însă Tu ai spus că vei fi cu
mine şi îmi vei întări dinastia. Spune-mi ce să fac."
Ieroboam nu am făcut aşa, ci a început să vorbească cu el însuşi.
Când vorbim cu noi înşine, nu ne adresăm cuiva foarte inteligent,
pentru că perspectiva noastră este foarte limitată. Însă dacă îi vorbim lui
Dumnezeu, atunci îi vorbim Celui care cunoaşte totul. El ştie ce a promis la
început şi ştie exact cum să împlinească acele promisiuni în ciuda împrejurărilor.
Ieroboam s-a îndreptat, de asemenea şi spre unii consilieri (1
împăraţi 12:28), care l-au încurajat în neascultarea lui. Când te îndrepţi înspre o
direcţie greşită, întotdeauna vei găsi vreo câţiva amici care să te bată cu palma
pe umăr şi să fie de acord cu tine. Ieroboam avea nevoie de un partener de
rugăciune evlavios, care să-1 fi oprit din drumul lui spunând: „Stai aşa puţin—
nu ţi-a făcut Dumnezeu o promisiune la început? Cum ar putea o greşeală să
aducă ceva bun?"
Aceasta nu e o relatare despre delapidare, sau despre întâlnirea cu o
femeie într-un motel, sau despre fumatul unor droguri ilegale. E o relatare
despre cum te poţi îndepărta de Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Da, sunt
conştient de ceea ce a spus Dumnezeu—însă în situaţia de faţă simt că trebuie să
fac cutare sau cutare lucru. În loc să ne concentrăm asupra credincioşiei lui
Dumnezeu, noi ne concentrăm asupra a ceea ce împrejurările par să impună.
Credinţa ne permite să-L vedem pe Dumnezeu deasupra tuturor problemelor
noastre. Când vedem numai problemele, ne descurajăm şi începem să luăm
decizii greşite. Când avem credinţă, îl vedem pe Dumnezeu mai mare decât
orice munte şi ştim că El ne va purta de grijă.
Dacă Dumnezeu este cu tine, nu mai are importanţă cât de mulţi
demoni vor încerca să ţi se împotrivească. Dacă Dumnezeu este cu tine, nu mai
contează ce vor şopti vrăjmaşii tăi în urechile oamenilor. Necredinţa are abili
tatea de a ne face să ne imaginăm lucruri negative. Când umbli prin credinţă,
dimineaţa te dai jos din pat spunând: „.. .fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în
toate zilele mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele"
(Psalmul 23:6). Dar când umbli în necredinţă, te trezeşti spunând: „O, nu! Va fi
aceasta ziua în care voi pierde totul?" Paharul este întotdeauna pe jumătate gol.
Cei care umblă prin credinţă nu încetează să fie realişti. Ei recunosc adesea că
nu ştiu cum se vor rezolva lucrurile; dar insistă că Dumnezeu le va purta oricum
de grijă.

CÂND ASCULŢI DE VOCEA CREDINŢEI

Îngrijorările lui Ieroboam au dus inevitabil spre fatalism. Cu timpul, el a trecut


de la a-şi imagina pierderea loialităţii poporului la teama că „mă vor omora" (1
împăraţi 12:27)! Necredinţa adoră să picteze cele mai sumbre tablouri. îi place
să ne facă să mormăim: Nu voi reuşi. Ştiu eu că se va termina groaznic. Viitorul
se va prăbuşi peste mine.
Dă-mi voie să-ţi spun că Dumnezeu, care a început în tine o lucrare
bună, nu se va opri tocmai acum. De ce te-ar lăsa să cazi acum după ce L-a
trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele tale şi după ce te-a salvat cu un preţ
incredibil de mare?
Să declarăm război, chiar în acest moment isteţimii noastre, care nu este altceva
decât o mască a necredinţei. Adu-ţi problema înaintea lui Dumnezeu, aşa cum ar
face-o un copil, cu încrederea deplină că numai El poate repara ce s-a stricat.
Deschide Biblia şi lasă ca Duhul Sfânt să planteze în tine sămânţa unei credinţe
proaspete, care va înflori în timp ce tu aştepţi înaintea Domnului. Să nu încetezi
să ceri, să cauţi şi să baţi— ori cât de mare e presiunea pe care o simţi de „a face
ceva". Cum ar putea Tatăl nostru Ceresc să nu răspundă rugăciunii stăruitoare a
credinţei? Isus a spus: „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă
zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face
dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe
pământ?" (Luca 18:7-8).
7

*
Credinţa măsoară timpul diferit

VĂ amintiţi de tatăl din Texas care şi-a adus la biserică fiul rătăcitor care se
îngrijora că va pierde avionul? El a primit o lecţie de neuitat că timplul lui
Dumnezeu nu este acelaşi cu al nostru. Bărbatul s-a gândit că rugăciunile lui vor
rămânea fără răspuns din cauza programului liniilor aeriene, în timp ce
Dumnezeu avea totul sub control, ducându-Şi la îndeplinire planurile, indiferent
de cum păreau să evolueze lucrurile.
Multe din frământările noastre au de a face cu sincronizarea. Noi
credem, cel puţin în teorie, că Dumnezeu îşi va ţine promisiunile—dar când?
Dacă răspunsul nu vine aşa de repede cum ne aşteptăm noi, frica începe să ne
asalteze şi curând suntem tentaţi să „ne părăsim încrederea noastră" ignorând
faptul că „o aşteaptă o mare răsplătire" (Evrei 10:35). De câte ori nu te-ai rugat
pentru mântuirea unui fiu sau a unei fiice? Te mai rogi încă? Chiar crezi că
Dumnezeu te ascultă?
Ar fi o idee bună dacă toţi am recunoaşte că mai avem de învăţat
despre cum lucrează Dumnezeu. Una dintre cele mai bune ilustraţii ale ritmului
divin din Biblie este istoria lui Zaharia şi a Elisabetei, relatată în detaliu
elaborat. De fapt, Evanghelia după Luca are aproape la fel de mult de spus
despre aceşti doi cetăţeni, în vârstă cât are despre Măria şi Iosif. De ce nu şi-a
început Luca Evanghelia aşa cum a făcut Marcu trecând direct la miezul
subiectului: „Dumnezeu a trimis un premergător, Ioan Botezătorul, să spună
oamenilor să se pocăiască şi să se pregătească pentru marele Mesia—şi ar fi fost
de-ajuns?"
Nu, Dumnezeu a vrut să lase nişte lecţii speciale prin detaliile acestei
povestiri.
Zaharia era un preot bătrân care nu avea copii. Oamenii din sat au
presupus că el şi soţia lui nu vor avea niciodată o familie. Elisabeta nu era numai
stearpă, ci şi prea bătrână acum pentru a mai naşte.
Într-o zi, Zaharia îşi vedea liniştit de lucrul lui în Templu, când a
apărut un înger care 1-a surprins cu un mesaj de la Dumnezeu: „Dar îngerul i-a
zis : 'Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta
Elisaveta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o
pricina de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui.'" Băiatul s-a
dovedit a fi Ioan Botezătorul.

DUMNEZEU FACE NIŞTE ALEGERI FOARTE


CIUDATE

Această relatare ne arată de la început că modul lui Dumnezeu de a lucra este


foarte diferit de al nostru. Chiar şi modul în care El alege ordinea evenimentelor
conţine lecţii specifice pentru noi.
Dacă tu ai fi fost Dumnezeu şi te-ai fi uitat din cer jos pe pământ şi
ai fi avut posibilitatea de a alege nişte părinţi, de pe tot cuprinsul ţării lui Israel,
care să-1 creas că pe acest mesager important, pe cine ai fi ales? Nu mă îndoiesc
că ai fi selectat o tânără femeie, sănătoasă, de vreo 23 sau 24 de ani, la apogeul
capacităţii trupului ei de a purta un copil, cu destulă energie de a se scula în toiul
nopţii din pricina copilului şi de a face toate lucrurile pe care o mama trebuie să
le facă. Ai căuta un soţ de vreo 24 - 25 de ani, cu un fizic puternic, o carieră bine
definită. Vei vrea de asemenea ca acest cuplu să aibă bani şi educaţie bună,
astfel încât copilul să beneficieze de un mediu stimulant. Ei ar trebui să
locuiască într-un cartier bine văzut şi liniştit, cu cele mai bune şcoli şi tot felul
de activităţi culturale prin apropiere.
Cuplul ar trebui, de asemenea să-şi planifice să mai aibă un copil sau
poate chiar doi, după primul, pentru ca băiatul să nu crească singur.
Prietenia cu cei de aceeaşi vârstă este, la urma urmelor importantă. Aminteşte-ţi
că acest copil are o misiune divină în viaţă.
Dar ce face Dumnezeu? El îşi aruncă privirea peste întinderea ţării
lui Israel şi găseşte o femeie care nu poate avea copii! Ea a rămas fără copii în
timp ce prietenele ei din micul sat din deşert păreau să rămână mereu
însărcinate. Apoi Dumnezeu aşteaptă şi aşteaptă până când e trecută de vârsta la
care mai poate purta copii aşa încât, chiar dacă ar fi putut rămâne însărcinată,
acum ar fi fost prea târziu. E descalificată de doua ori în rolul de mamă
deosebită pentru acest copil deosebit.
Şi Dumnezeul cerului spune: „Ea e! Pe toată perioada cât va creşte
copilul, de când e alăptat până când va ajunge adult, mama lui îi va spune,
mereu şi mereu istoria naşterii lui, miracolul de care au avut parte părinţii lui
bătrâni—toate acestea vor imprima în mintea lui tânără faptul că „nimic nu e cu
neputinţă la Dumnezeu" (Luca 1:37).
De multe ori în viaţă, Dumnezeu aşteaptă până când o situaţie ajunge
imposibilă. El pare să o lase să se agate de un fir de păr, astfel încât tu şi eu să
spunem: „Aşa ceva nu mai e posibil cu nici un chip". Atunci e momentul în care
Dumnezeul omnipotent intervine în disperarea noastră şi spune: „Chiar aşa? Stai
să vezi...!"
Dumnezeu nu se îngrijora de educaţia lui loan Botezătorul sau de
lecţiile lui de muzică, sau de orice altceva, ci dorea ca el să crească într-o
atmosferă evlavioasă, de laudă şi închinare. Cel puţin o dată pe zi, acel cuplu de
bătrâni, devotaţi se uitau probabil la băieţaş şi spuneau, sau cel puţin se gândeau:
„Dumnezeul nostru este un Dumnezeu extraordinar! Binecuvântat să fie Numele
Lui!"
De cele mai multe ori, când ajungem în situaţii de criză şi totul pare
lipsit de speranţă avem de-a face, de fapt, cu o pregătire a terenului. Dumnezeu
vrea să facă ceva măreţ. El vrea să-Şi manifeste puterea, astfel încât Numele Lui
să fie lăudat într-un mod nou şi mai frumos. Următoarea generaţie va auzi ce s-a
întâmplat. Hrana lor spirituală este cu mult mai importantă decât lucrurile
materiale. Ştii că părinţii le pot oferi copiilor trei mese nutritive pe zi şi îi pot
încălţa cu adidaşi de 120 de dolari perechea şi privându-i, cu toate acestea, de
cele necesare pe plan spiritual? Să-i lispeşti pe copii de cunoştinţa unui
Dumnezeu minunat şi iubitor, care i-a creat e cel mai îngrozitor lucru pe care îl
pot face părinţii. Ei nu pot trăi cu adevărat fără Isus cu toată educaţia de cea mai
bună calitate pe care ar primi-o.
Dumnezeu vrea să-Şi facă cunoscut peste tot, chiar dincolo de
graniţele propriilor noastre familii, mărturia puterii Lui grandioase şi a mântuirii
Sale. El vrea să ne demonstreze tangibil, dincolo de cunoştinţa noastră biblică de
la nivelul minţii, că nu se schimbă niciodată. Să nu uităm pe data viitoare când
ne vom găsi în faţa „imposibilului" că Dumnezeu este încă un Dumnezeu
extraordinar.

DUMNEZEU E ATRAS DE RUGĂCIUNE

Observaţi, de asemenea cât de mult e centrată această povestire în jurul


rugăciunii şi a închinării.
Zaharia, un preot bătrân, şi-a târât picioarele până la Ierusalim pentu
că îi venise rândul să slujească la Templu. Datoria lui din acea zi, spune Luca
1:9, era să „tămâieze"—un act de închinare. Punerea miresmelor pe focul de pe
altar rezulta într-o aromă dulce care se înălţa spre Dumnezeu. Între timp, la
aceeaşi oră în curtea Templului, o mare mulţime de oameni „se ruga afară"
(Luca 1:10). Toţi îşi deschideau inimile spre Dumnezeu, atât cât ştiau ei,
îndreptându-se spre El şi comunicând cu El—cea mai înaltă activitate spre care
orice fiinţa umană ar putea aspira.
Acesta a fost cadrul în care a apărut îngerul.
Dumnezeu s-ar fi putut arăta oricând, însă în Biblie, El s-a
descoperit, în repetate rânduri, atunci când oamenii începeau să se roage.
• Petru s-a suit pe un acoperiş să se roage (FaptelO). Acolo Dumnezeu i-a
trimis o vedenie cu privire la răspândirea Evangheliei printre alte grupări etnice.
• Biserica primară s-a adunat în timpul prigoanei pentru a se ruga. Deodată „s-a
cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt" (Fapte
4:31).
• Cei doisprezece ucenici nu L-au rugat niciodată pe Isus să-i înveţe cum să
predice. Dar au spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Luca 11:1). Ei au văzut
ceva în comuniunea Lui cu Tatăl, ceva atât de neobişnuit încât nu au putut să nu
spună: „Ajută-ne să ne rugăm şi noi aşa."
Zaharia a intrat în panică în momentul în care a apărut îngerul.
Primele cuvinte de pe buzele îngerului au fost: „Nu te teme Zahario, fiindcă
rugăciunea ta a fost ascultată" (Luca 1:13). Ce rugăciune? Aparent multele lui
rugăciuni de peste ani ca Elizabeta să aibă un copil.
Datorită vârstei la care ajunsese, Zaharia încetase probabil să se mai gândească
la posibilitatea de a fi tată; totuşi, acest lucru nu conta; anii mulţi de rugăciune
prin credinţă erau încă înregistraţi. Atunci când rugăciunea vine dintr-o inimă
sinceră, ea se ridică în prezenţa lui Dumnezeu şi rămâne acolo. Cu cât adaugi
mai multe rugăciuni, cu atât mai multe se vor strânge în cer. Ele nu se
evaporează precum un gaz. Aminteşte-ţi cum un alt înger i-a spus lui Corneliu,
centurionul roman: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui
Dumnezeu, şi El şi-a adus aminte de ele" (Fapte 1.0:4). Nici acele rugăciuni nu
au plutit undeva spre necunoscut. Ele s-au adunat până în ziua în care Dumnezeu
a trimis la acest om un mesager special.
Trebuie să perseverăm în rugăciune, atunci când vrem ca Dumnezeu
să ne dea răspunsuri, lăsând-o să se clădească, zi după zi, până când forţa ei va
deveni un val puternic care va mătura toate obstacolele. Nu e de mirare că
Dumnezeu spune de casa Lui că trebuie să fie cunoscută ca o casă a rugăciunii—
nu doar o casă a predicilor sau a cântatului, ci, în special, o casă a rugăciunii.
Cum altfel vom primi răspunsuri importante de la Dumnezeu dacă nu prin
perseverenţă în rugăciune?
Cum se simte oare Dumnezeu, când pe tot cuprinsul ţării noastre, în
fiecare duminică, atât de mulţi se adună în biserici însă atât de puţini se roagă de
fapt? Bisericile îşi fac timp în programul lor de peste săptămână pentru orice, de
la campionatele de baschet până la orele de fitness, dar par să nu găsească nici o
fereastră liberă pentru o întâlnire de rugăciune. Domnul aşteaptă să-Şi
binecuvinteze poporul din belşugul Lui, însă noi nu ne facem timp să deschidem
canalul. Ce epitaf îngrozitor: „Nu aveţi pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2).
Dumnezeu este atras de rugăciune. El îşi găseşte plăcerea în comuniunea cu noi.
Rugăciunea lasă ca binecuvântarea Lui să curgă în vieţile noastre.

DUMNEZEU NU APRECIAZĂ ÎNDOIALA

Când Zaharia îşi aduce obiecţiunile (Luca 1:18), el scoate la iveală faptul că,
aparent în ultima vreme nu se mai rugase pentru un copil. în mintea lui, el o
putea vedea pe Elizabeta rămasă acasă în micul oraş. Cu siguranţă nu mai e o
jună.
Presupun că întrebarea lui—„Din ce voi cunoaşte lucrul acesta?"—
era logică. Probabil te gândeşti că îngerul Gavril ar fi trebuit să răspundă:
„Bătrâne, dă-mi voie să-ţi spun: Dumnezeu te va ajuta. El te va întări pe tine şi
pe soţia ta şi totul va fi bine".
Dar nu. Îngerul îi vestise deja, în Numele lui Dumnezeu, ce se va
întâmpla—nu mai era loc pentru discuţii. Datele au fost expuse: Elizabeta va
avea un fiu, îi vei pune numele Ioan, el va fi mare în ochii Domnului etc, etc.
Dosar închis.
Zaharia însă pune la îndoială capacitatea lui Dumnezeu—şi subit se
naşte o reacţie puternică, îngerul anunţă că bătrânul nu va mai vorbi timp de
nouă luni! Dacă îngerul Gavril ar fi fost din Brooklyn el ar fi spus: „Stai aşa!
Care-i problema ta? Eu sunt Gavril, îngerul pe care Dumnezeu 1-a trimis să-ţi
dea această veste bună. Dacă nu vrei s-o crezi, atunci nu vei vorbi până când nu
vei vedea pruncul!"
Dumnezeu se supără şi se mâhneşte dacă poporul nu-L crede atunci
când face o promisiune divină. I se rupe inima de tată când îşi aude copiii
spunând: „Poate, cine ştie... sper... dar cum anume?... chiar aşa?... Da,
Dumnezeu a spus că îmi va întoarce fiica—dar ştii, ea e atât de împietrită..."
Nu e de ajuns că Dumnezeu a declarat că va face ceva? El nu trebuie
să dea explicaţii în avans pentru nici una din metodele Lui. „Nimic nu e cu
neputinţă", îţi aminteşti?
Gura lui Zaharia a rămas ferecată. Această reacţie dă un potenţial
înţeles cuvintelor citate adesea din Evrei 11:6: „Fără credinţă este cu neputinţă
să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu." Dumnezeu devine destul de iritat—şi pe bună
dreptate—pe creştinii care refuză să creadă, care îi pun sub semnul întrebării
veridicitatea, care încep să dea înapoi după ce El le-a spus că va face ceva.
Domnul vrea să strige: „De ce nu te încrezi pur şi simplu în Mine?" Există ceva
prea greu pentru Dumnezeu?
Odată Isus i-a spus unei femei a cărui frate a murit şi care prin
urmare credea că era prea târziu ca Isus să mai fie de ajutor: „Nu ţi-am spus că
dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?" (Ioan 11:40). Isus s-a îndreptat
apoi spre cimitir şi 1-a chemat pe Lazăr afară din mormânt.
Marea luptă a vieţilor noastre spirituale este legată de întrebarea
„Vei crede?" şi nu de: „Te vei strădui mai mult?" sau „Poţi deveni vrednic prin
tine însuţi?" Totul se reduce la a crede că Dumnezeu va face ceea ce numai El
poate face. Şi Dumnezeu onorează această atitudine. El preţuieşte pe cei care
sunt receptivi şi îşi deschid inimile spre El. El caută credinţa aceea îndeajuns de
puternică încât se va ancora în Cuvântul Său şi va aştepta în prezenţa Lui, a
Celui care face totul frumos la vemea lui.

INOCENTA ÎN PERICOL

Nu voi uita niciodată acea duminică seara când, într-un final am convins-o pe
timida şi tăcuta Wendy Alvear să se ridice în faţa bisericii noastre şi să spună
povestea ei celor o mie cinci sute de oameni prezenţi. Ea a început pe o notă
ezitantă să le povestească despre anii copilăriei în Williamsburg, cartier vecin cu
Brooklyn, chiar la capătul estic al Podului Williamsburg, ce face legătura cu
Manhattan. Locuitorii acelor străzi erau un amestec curios însă armonios de
evrei hasidici şi emigranţi puerto-ricani, aşa cum erau părinţii ei. Până şi
dependenţii de droguri se purtau frumos cu copiii de pe trotuar, îşi aminteşte ea.
A doua din cei patru copii ai familiei, Wendy se caracterizează ca
fiind „o romantică", visând la ziua când se va căsători cu un soţ chipeş şi va
creşte o casă de copii. Iubea copiii şi era o dădacă plină de entuziasm. Dispoziţia
ei însorită era doar parţial suprimată de biserica spaniolă, foarte strictă, pe care o
frecventa împreună cu mama şi fraţii ei, trei sau patru seri pe săptămână. Acolo
ea a aflat despre Isus şi nu mult după aceea L-a invitat în viaţa ei—deşi, spuneau
ei, El avea o listă lungă de reguli pe care ea trebuia să le respecte. Tatăl ei nu era
creştin, dar părea să nu-1 deranjeze că restul familiei lui mergea la biserică.
Una din regulile din acea biserică era ca femeile şi fetele să poarte
întotdeauna fuste. Când clasa a noua, an în care era Wendy, a plecat la un parc
de distracţii, ca parte a activităţii şcolare, ea nu s-a simţit în largul ei. O prietenă
i-a zis: „Voi aduce o pereche de pantaloni de acasă pe care ţi-o pot împrumuta,
bine?" Şi Wendy a acceptat bucuroasă.
„Singura problemă a fost faptul că excursia a durat mai mult" îşi
aminteşte Wendy „şi nu ne-am întors la şcoală la timpul stabilit. Când într-un
sfârşit am ajuns, mama era acolo aşteptându-mă. Eram în încurcătură! Nu mai
puteam face nimic altceva decât să cobor din autobuz şi să-i ascult reproşurile."
Din acel moment, atractiva adolescentă a cerut să i se permită să nu
mai meargă la biserică. Bineînţeles că tatăl i-a susţinut cererea. Totuşi, singură
în camera ei, ea a simţit nevoia să-şi ceară scuze de la Dumnezeu: „îmi pare rău
—însă voi reveni în biserică când mă voi căsători. îţi promit."
Pe la sfârşitul liceului viaţa lui Wendy era dominată de cluburile de
dans, ţigările şi băutura—dar „fără droguri tari" i-a spus ea lui Dumnezeu.
Primul ei prieten adevărat, cunoscut după porecla lui hispanică de Papo, se lupta
să scape de heroină. „M-am gândit că aş putea să-1 ajut", admite ea cu un
zâmbet şters. „Mă rugam de el să nu mai ia droguri. În schimb, ca şi compromis,
vom bea vin împreună." Se poate ca Papo să fi consumat mai puţină heroină în
consecinţă, însă bruneta lui prietenă a devenit o alcoolică pe cinste.
Într-o zi, după miezul nopţii cei doi împreună cu un grup mare de
prieteni se distrau în McCarren Park, băieţii jucând baschet iar fetele stând de
vorbă în apropiere. Toţi au avut de băut din belşug. Wendy se odihnea pe o
bancă din parc şi după un timp a adormit. Ceilalţi au plecat pe rând acasă lăsând-
o singură.
S-a trezit speriată când a simţit mâinile aspre ale unui bărbat
plimbându-se pe corpul ei. Ochii i s-au deschis cu repeziciune. Papo şi grupul nu
se mai zăreau nicăieri —numai acest străin, cu intenţia de a-şi duce la
îndeplinire planurile.
În panica mea am încercat să mă gândesc ce să fac. Deodată mi-a
venit o idee. „Bine, bine", i-am spus, „va fi super! Dar ştii ce? Trebuie să
folosesc mai întâi o toaletă. Locuiesc la numai două blocuri de aici. Să mergem
la mine!"
Tipul, cam credul, a acceptat. De fapt, distanţa era mai curând de cinsprezece
blocuri. „Iată-1 păşind alături de mine tot drumul pană la scara mea unde i-am
spus pe un ton vesel: Numai urc şi mă întorc imediat!' Mulţumesc lui Dumnezeu
că tipul nu era prea isteţ." Odată ajunsă în apartamentul părinţilor, în spatele
uşilor încuiate Wendy s-a dus bineînţeles direct la culcare.
A doua zi dimineaţa, trezită din ameţeală şi-a zis: „Mamă!... Chiar am fost în
pericol azi-noapte. Apropo, cum se face că Papo m-a lăsat pe banca din parc?
Procesul găsirii unui tânăr drăguţ cu care să se căsătorească se dovedea a fi mai
dificil decât lăsa să se vadă.

SĂ FIE EL PRINŢUL?
Al doilea prieten era mai de doamne-ajută, cel puţin în unele aspecte: nu
consuma droguri şi lucra ca vânzător de pantofi. Numele lui era John. Wendy îl
cunoştea de la începutul liceului, iar familia ei îl găsea respectuos şi politicos.
Exista complicaţia că el, fiind cu patru sau cinci ani mai mare decât Wendy,
trecuse deja printr-o scurtă şi furtunoasă căsnicie, din care avea o fiică de care
era acum responsabil. Dar viitorul arăta promiţător.
„Eram copleşită de bucurie", spune Wendy. „Acesta era bărbatul
visurilor mele. Aveam un serviciu sigur la New York Life Insurance Company,
iar el o ducea şi el bine. Logodna noastră de Sfântul Valentin a fost punctul
culminant al vieţii mele."
Au început să facă planuri pentru o nuntă în vară. Dar tot atunci, din
motive inexplicabile, atitudinea lui John a început să se schimbe. A devenit mai
puţin amabil faţă de Wendy, apoi aspru şi poruncitor. Începeau amintirile
neplăcute din căsnicia anterioară să îi tulbure apele? Wendy nu ar fi putut spune.
El vroia intimitate fizică iar când ea 1-a refuzat până la nuntă, el s-a supărat.
În decurs de trei luni Wendy a aflat că John îşi culegea favorurile din
altă parte. Ea a rupt prompt logodna.
„Acum eram singură de tot" spune ea. „Şi nu eram destul de
apropiată de Dumnezeu ca să-I cer ajutorul. M-am înecat şi mai mult în băutură.
Şi se părea că ori de câte ori beam deveneam furioasă şi agresivă—spărgând
unele petreceri şi îndepărtându-mă de prieteni. Treptat m-am refugiat în
depresie, venind în fiecare zi acasă de la lucru şi ascunzându-mă în camera mea
până a doua zi dimineaţa.
Acest stil de viaţă nefericit a continuat până când Wendy a împlinit
douăzeci şi cinci de ani. Tatăl ei s-a îmbolnăvit subit şi a murit. Cu puţin înainte
el devenise creştin şi cei doi s-au bucurat de câteva discuţii mângâietoare.
Moartea lui a fost o lovitură puternică pentru Wendy.
La două săptămâni după înmormântarea tatălui, Wendy era pregătită
să-L asculte pe Domnul. „Wendy e timpul să vii acasă" părea să-i spună El—şi
ea I-a răspuns. O mare uşurare s-a aşternut peste duhul ei când Tatăl cel ceresc
pe care ea L-a ignorat atâta timp a primit-o din nou în braţele Lui.
Următoarea duminică era deja la Brooklyn Tabernacle. Vechiul
legalism lipsea—ba chiar a văzut câteva femei acolo în pantaloni! Însă dragostea
şi harul lui Dumnezeu impregnau atmosfera. Wendy a început să crească în
Domnul, să clădească prietenii creştine, să se integreze în grupuri de tineret şi să
cânte în cor.
Anii au trecut. Wendy era o binecuvântare pentru noi toţi. în sufletul
ei însă, dorinţa de a fi căsătorită era la fel de puternică. Bine, Dumnezeule—îşi
spunea ea—unde este el? Şi Dumnezeu părea să nu îi dea nici un răspuns inimii
ei întrebătoare. Între timp, ea vedea cum prietenele din biserică, una după alta se
căsătoreau.
A treizecea zi de naştere a lui Wendy a venit şi a trecut—apoi a
treizecişicincea. Ea se îngrijora de acum că poate planul lui Dumnezeu pentru
viaţa ei nu includea şi căsătoria sau creşterea copiilor. Această posibilitate a
întristat-o profund. Nu mai vedeam atât de des zâmbetul pe faţa ei.
Într-o sâmbătă, singură în casa ei, ea şi-a pus deoparte un timp ca să-
L caute pe Domnul. Două din surorile ei treceau prin momente dificile şi ea
dorea să mijlocească pentru ele. Dar mai mult decât atât, ea dorea să-I vorbească
lui Dumnezeu despre singurătatea ei. A început să se plângă. Timpul de
rugăciune „s-a transformat într-o plângere de milă în toată regula" recunoaşte ea.
Drept răspuns, Domnul părea să-i spună: „Wendy, tu suferi pentru că
ţi-ai luat privirea de la Mine şi ţi-ai fixat-o pe situaţia în care eşti. Ai uitat că Eu
sunt sursa tuturor fericirilor. Nu împrejurările contează. Ţine-ţi privirea aţintită
spre Mine."
Un nor întunecat s-a ridicat când ea a răspuns: „Bine, Doamne. îmi
voi pune pe altar, ca să spun aşa, dorinţa după un soţ. Ţi-o voi da Ţie. Arde-o ca
pe o jertfă. Arde-o de tot. Voi înceta să mă mai plâng."
Pacea a revenit în sufletul ei şi Wendy şi-a văzut în continuare de
viaţă. Singura schimbare a fost că după şaptesprezece ani la New York Life ea
şi-a dat demisia şi a acceptat invitaţia de a fi parte a personalului de la Brooklyn
Tabernacle. Atunci a devenit o şi mai mare binecuvântare pentru noi.

NU SE POATE...

Aproximativ un mai târziu un bărbat a venit să ceară ajutor de la pastorul


Michael Durso de la Christ Tabernacle, Queens, una din bisericile noastre fiice.
În timpul întrevederii din biroul pastorului, el şi-a predat viaţa lui Hristos.
Numele lui era John Alvear—acelaşi John care fusese în viaţa lui Wendy cu
câţiva ani în urmă.
Curând John a venit la Brooklyn Tabernakle să o caute pe Wendy.
Câţiva din membrii corului i-au transmis mesajul care a provocat o nelinişte
subită. Ea s-a gândit: „John vrea să se reîntoarcă în viaţa mea? Oh, nu! Nu pot
suporta. Trebuie să fie o capcană a duşmanului! Oamenii mi-au spus că e
mântuit acum şi că-L slujeşte pe Domnul—cu toate acestea..."
Wendy l-a evitat pe John o bună bucată de vreme, căzând de acord
să se întâlnească cu el numai într-un grup mare de prieteni. Atitudinea lui John
se schimbase, într-adevăr; el devenise o nouă creaţie în Hristos. El şi Wendy au
început să iasă din nou împreună şi între ei s-a înfiripat o caldă prietenie. Wendy
era încă îngrijorată de implicarea într-o relaţie cu „un prunc în Hristos" cum
spunea ea. La urma urmelor, ea umbla cu Hristos ca adult de mai bine de un
deceniu, iar John avea numai 4 luni în viaţa creştină. Ea 1-a îndrumat să
vorbească cu păstorul Dan Iampaglia, unul din asociaţii de la Brooklyn
Tabernacle în aceea perioadă. ,
John şi Dan au luat prânzul împreună. A doua zi, la birou, Wendy a
vrut să ştie cum a fost.
„Pare să fie foarte drăguţ foarte sincer" a spus pastorul Iampaglia.
„Cred că umblarea lui cu Domnul e veridică".
Dar nici aceasta nu a fost de-ajuns. Wendy a vrut apoi să vorbească
cu mine. I-am spus: „Să nu îţi fie teamă de ceea ce Dumnezeu face în viaţa ta.
John e un om deosebit".
Wendy se mai întreba încă, dacă e posibil să fi găsit cu adevărat,
după tot acest timp ceea ce Dumnezeu alesese pentru viaţa ei. Apoi într-o zi
John a sunat-o la serviciu, Au început să discute despre relaţia lor. Cu o
sinceritate dezarmantă John a spus: „Nu încerc decât să urmez planul pe care
Dumnezeu îl are pentru mine, acesta este cel mai important lucru din viaţa mea.
De fapt, nu am încetat niciodată să te iubesc. Dar doresc voia lui Dumnezeu atât
de mult—chiar dacă ea nu te include şi pe tine. Cu aceasta vocea i s-a frânt în
timp ce i-au dat lacrimile. Wendy a început şi ea să plângă.
Şi iată cum, la vârsta de 37 de ani, Wendy a fost în sfârşit mireasă.
Nunta lor a fost o explozie de bucurie. Ce cuplu special sunt ei acum în viaţa
bisericii noastre!
Wendy se temea că aşteptase prea mult pentru a deveni mamă. însă
în anul următor, i-au urat bun venit micuţei Jenice Rebeca în casa lor. Apoi, la
vârsta de 38 de ani, Wendy 1-a născut pe John Eric. Recent au reuşit să îşi
cumpere propria lor casă în zona Staten Island pe malul celălalt al portului, faţă
în faţă cu Brooklyn.
În încheierea cuvintelor ei din acea seară Wendy a spus: „Indiferent
ce faci, continuă să cauţi voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta. El îşi va duce la
îndeplinire voia! Nu te mulţumi cu mai puţin. Aşteaptă înaintea Domnului—El
ştie cum să-ţi dea ce e mai bun."

LASĂ-L PE DUMNEZEU SĂ LUCREZE

Partea cea mai dificilă a credinţei este adesea simplul act al aşteptării şi necazul
e că atunci când nu aşteptăm, ne apucăm să rezolvăm noi singuri problema şi
asta nu face decât să înrăutăţească situaţia. Noi complicăm situaţia în aşa fel
încât îi ia lui Dumnezeu mai mult timp să o rezolve decât dacă am fi aşteptat
liniştiţi de la început ca El să lucreze.
Modul în care Dumnezeu calculează timpul este adesea un mister
pentru noi şi uneori chiar frustrare. Dar nu trebuie să ne descurajăm. Nu trebuie
să încercăm să punem pe roate propriile noastre soluţii. în schimb trebuie să
continuăm să credem şi să aşteptăm înaintea lui Dumnezeu. Nu vom fi singuri
dacă aşteptăm cu răbdare ca răspunsul să vină la timpul stabilit de El. Alături de
noi va fi o mare oştire de sfinţi de-a lungul secolelor a căror credinţă a fost
testată şi purificată de aşteptarea înaintea Domnului.
Aceasta a vrut să spună David când a mărturisit: „îmi pusesem
nădejdea în Domnul" („L-am aşteptat cu răbdare pe Domnul"—NIV—
traducerea din engleză, Psalmul 40:1). În loc să ia problemele în propriile lui
mâini sau să-şi piardă nădejdea că ajutorul lui Dumnezeu va mai veni
vreodată, David a învăţat să aştepte ca Dumnezeu să-Şi ducă la îndeplinire
planul la vremea Lui. După un timp, Dumnezeu s-a dovedit credincios ca
întotdeauna, pentru că David şi-a continuat relatarea adăugând: „El s-a plecat
spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul
mocirlei, mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii" (v. 1-2). Ceea ce a
urmat a fost glorios, dar a venit numai după un timp de aşteptare cu credinţă.
Nu renunţa astăzi şi nu da crezare vocilor necredinţei şi nerăbdării.
Aminteşte-ţi aceste cuvinte dintr-o frumoasă cântare de care m-am bucurat atât
de mult de-a lungul anilor:
Continuă să crezi în ce ştii că-i adevărat;
Continuă să crezi—ştii că Domnul te va ajuta.
Când valurile se ridică-n viaţa ta şi nu ştii ce să faci,
Vei fi în siguranţă dacă vei continua să crezi.1
8

Biruinţa asupra descurajării


Când cineva spune ceva ieşit din comun aici în New York City, una din replicile
obişnuite ale celorlalţi e „Revino-ţi!" sau „Fii realist!"—cu alte cuvinte, întoar-
ce-te, te rog, pe planeta Pământ unde ne aflăm noi ceilalţi şi gândeşte-te la ce
spui. Indiferent unde locuieşti, sunt sigur că şi tu ai auzit acelaşi gen de critică—
că cineva e „nerealist". Acea persoană nu e ca noi ceilalţi, oameni inteligenţi
care trăim fericiţi cu ambele picioare bine înfipte în lumea reală.
Dă-mi voie să-ţi povestesc despre o perioadă când un grup de
indivizi foarte deştepţi au dovedit un mare realism, bazat pe dovezi evidente—şi
rezultatele au fost dezastruoase. Moise a scos poporul evreu din Egipt ca răspuns
la promisiunea lui Dumnezeu că le va da o ţară minunată. După ce au primit
Cele Zece Porunci şi alte instrucţiuni de la Dumnezeu, Moise a trimis douăspre
zece iscoade să arunce o privire asupra ţării Canaanului. Dumnezeu le spusese
deja că El li-1 va da; de fapt El începuse să facă acea promisiune lui Avraam cu
câteva sute de ani înainte.
Moise i-a trimis pe cei doisprezece doar ca să adune informaţii nu
să-şi formeze opinii. Tot ceea ce le-a cerut el a fost: „Vedeţi ţara, vedeţi cum
este ea, cum este poporul care o locuieşte, dacă este tare sau slab, dacă este mic
sau mare la număr; vedeţi cum este ţara în care locuieşte: dacă este bună sau rea;
cum sunt cetăţile în care locuieşte: dacă sunt deschise sau întărite; cum este
pământul: dacă este gras sau sterp, dacă sunt sau nu copaci pe el" (Numeri
13:18-20). Sună ca la o oră de geografie de clasa a cincea, unde profesoara le
cere elevilor să caute ceva în encicopedie.
Nimeni nu le-a cerut celor doisprezece să tragă concluzii. Nimeni nu
le-a cerut să evalueze perspectivele unui succes militar. Dumnezeu le garantase
deja acest lucru.
Totuşi, când s-au întors de pe teren, zece dintre spioni şi-au depăşit
cu mult atribuţiile. Ei au raportat informaţiile cu acurateţe—dar au devenit apoi
imediat „realişti" adăugând: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia,
căci este mai tare decât noi... ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o
ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt
oameni de statură înaltă... înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste"
(v. 31-33). Acest raport era îndreptat împotriva a tot ceea ce Dumnezeu
promisese şi astfel realismul lor a afectat destinul unei întregi generaţii de
israeliţi. Poporul a intrat în panică şi a început să cârtească împotriva lui
Dumnezeu.
Cine ar fi putut prevedea că aceşti bărbaţi vor cauza o întorsătură
istorică? Cine ar fi putut şti că acest raport şi descurajarea la care a dat naştere îl
vor provoca pe Dumnezeu până acolo încât să spună: „Ajunge! Nu veţi mai intra
de acum încolo deloc în Canaan; veţi petrece alţi treizeci şi opt de ani rătăcind
prin pustiul acesta. De fapt, toţi cei prezenţi azi aici nu vor intra niciodată în
Ţara Promisă. Veţi îmbătrâni şi veţi muri aici pe aceste nisipuri."
Uimitor e faptul că aceşti oameni îl văzuseră deja pe Dumnezeu
făcând multe lucruri supranaturale. Ei văzuseră cele zece plăgi neobişnuite ale
Egiptului. Ei au păşit în Marea Roşie prin credinţă, crezând că strângerea
miraculoasă a apelor va rămâne aşa până vor trece ei. Ei L-au văzut pe
Dumnezeu cutremurând un munte cu o forţă ca de tunet. Ei l-au privit pe Moise
când cobora cu legea divină scrisă de degetul lui Dumnezeu pe o piatră.
Însă acum au ales să dea crezare unui raport omenesc în locul
promisiunii lui Dumnezeu. Biblia spune că cei zece spioni prin rezumatul lor
„au înnegrit... ţara pe care o iscodiseră" (Numeri 13:32). Versiunea King James
e chiar mai dură numind rezumatul lor „un raport drăcesc". Ce era atât de
drăcesc la el? Că doar informaţiile erau corecte. Realistic vorbind, israeliţii nu
erau pe măsura triburilor feroce ale Canaanului. Însă acest raport al iscoadelor
era plin de necredinţă şi a sădit descurajare adâncă printre poporul lui
Dumnezeu. Dumnezeu a fost provocat de lipsa lor de încredere.
Şi acum, mii de ani mai târziu, puţin s-a schimbat în poporul lui Dumnezeu:
Credem ceea ce sentimentele şi împrejurările ne impun sau credem ceea ce
Dumnezeu a promis că va face?

BIRUINŢĂ ASUPRA „MARELUI D"


ACEASTă relatare ne învaţă pe noi câteva lucruri: Nu începerea cursei contează, ci
finalizarea ei. Prin faptul că s-au lăsat pradă descurajării, aceşti oameni nu au
văzut niciodată împlinirea promisiunii lui Dumnezeu în vieţile lor. în ziua de azi
noi ne amăgim cu o teologie care murmură: „Dumnezeu va purta de grijă, în
felul Lui. Nu contează ce facem noi; ştii, Domnul este suve ran." Nu e chiar aşa!
Adevărul e că fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui
Dumnezeu. Nu primim lucruri—chiar pe cele pe care Dumnezeu ni le-a promis
—decât dacă avem credinţă. Aşa cum Isus a spus celor doi orbi „Facă-vi-se după
credinţa voastră" (Matei 9:29). Aceasta înseamnă că viaţa mea sau a voastră nu
are din Dumnezeu decât atât cât îi permite credinţa noastră. Promisiunile lui
Dumnezeu îşi găsesc locul numai prin credinţă. Dumnezeu caută un popor care
îl va crede şi îl va crede pe cuvânt indiferent de ce ar spune împrejurările sau ce
ne-ar povesti alţi oameni.
Iosua şi Caleb, „minoritatea" iscoadelor, erau doi astfel de oameni
care L-au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. „Haidem să ne suim", au spus ei, „şi
să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori" (Numeri 13:30). Ei au văzut
aceiaşi duşmani pe care şi ceilalţi i-au văzut. De aceea Dumnezeu le-a făcut acel
compliment minunat din Numeri 14:24: „Robul Meu Caleb a fost însufleţit de
un alt duh şi a urmat în totul calea Mea." Ca rezultat al acestei dorinţe de a fi de
partea promisiunii lui Dumnezeu, lui Iosua şi lui Caleb li s-a promis că vor intra
în ţară. Ceilalţi zece spioni—împreună cu un milion sau două de oameni—au
murit pe parcurs.
Presiunile exercitate pe tot parcursul vieţii noastre vor să ne
determine să ne aşezăm jos şi să renunţăm. Până şi cea mai spirituală persoană
din lume e ispitită să se descurajeze. Îmi amintesc că am văzut un interviu
televizat cu Billy Graham şi încântător de onesta lui soţie, Ruth. Gazda, David
Frost a spus ceva de genul: „Deci voi doi vă rugaţi împreună şi citiţi Biblia
împreună regulat. însă spuneţi-mi adevărul, doamnă Graham: în toţi aceşti ani de
vieţuire cu Billy, nu aţi avut nicio dată probleme sau neînţelegeri? Nu v-aţi
gândit nicio dată la divorf?"
„Nu, niciodată la divorţ", a replicat ea. „La crimă de vreo câteva ori
—însă nu la divorţ!"
E limpede că existau obstacole care trebuiau depăşite până şi în casa
lui Billy Graham. Şi eu şi tu avem partea noastră de dificultăţi, însă cel mai
important lucru e ca la sfârşitul vieţii să credem încă în Dumnezeu aşa cum fac
evanghelistul şi soţia lui.
De fapt, cea mai mare luptă pe pământ nu s-a dat pe bancurile
Normandiei sau în Iwo Jima sau în Golful Persic. Ea vuieşte în inima ta şi a
mea: lupta de a crede. Cel neprihănit nu trebuie numai să înceapă prin credinţă,
ci şi să continue să trăiască la fel (Romani 1:17). Credinţa e la fel de vitală
pentru trăirea de zi cu zi cum e şi pentru mântuirea iniţială.
Aşa cum a spus Atanasie, un părinte al Bisericii primare: „Nu pot să
fac nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi aceasta din moment în moment; căci
există în călătoria noastră pe pământ vreo singură clipă în care să putem spune
că suntem în afara ispitei şi feriţi de păcat?"1 Numai harul lui Dumnezeu ne
poate ţine şi acel har e activat de credinţă.
Caleb a umblat întrega lui viaţă în această atitudine de credinţă.
Cartea lui Iosua îl prezintă ca pe un bătrân, la multă vreme după călătoria de
spionaj, care ţine un discurs aprins în faţa partenerului său Iosua, la fel de în
vârstă, care e acum la conducerea naţiunii:

Eram în vârstă de patruzeci de ani când m-a trimis Moise, robul


Domnului, din Cades-Bamea, ca să iscodesc ţara, şi i-am adus ştiri aşa cum îmi
spunea inima mea curată. Fraţii mei care se suiseră împreună cu mine au tăiat
inima poporului, dar eu am urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului meu...
Acum iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de
ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise, când umbla Israel prin pustie; şi
acum iată că azi sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. şi astăzi sunt tot aşa de
tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie
pentru luptă, fie pentru ca să merg în fruntea voastră. Dă-mi dar muntele acesta
despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; căci ai auzit atunci că acolo sunt
Anachimi, şi că sunt cetăţi mari şi întărite. Domnul va fi, poate, cu mine, şi-i voi
izgoni, cum a spus Domnul (Iosua 14:7-8,10-12).

Caleb nu a ieşit niciodată la pensie! El a continuat să fie activ şi


credinţa 1-a ţinut tânăr şi cu inima puternică. La sfârşit, el a vrut să lupte
împotriva duşmanilor Domnului, oricât de invincibili păreau ei. El ştia că
Dumnezeu putea face orice şi dorea să fie parte a acţiunii lui Dumnezeu atât cât
îi stătea în putinţă. Descurajarea părea să nu-i fi secat vreodată vigoarea lui
spirituală.
Acum vedem importanţa versetului din Evrei care spune: „Să nu
părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi
cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie" (Evrei 10:25). Mersul la
biserică şi relaţiile creştine ar trebui să ne împiedice să ne descurajăm vreodată
—există destule astfel de ocazii în jurul nostru. Chiar atunci când Dumnezeu ne
cercetează inimile îtr-un mod foarte direct, ca să ne arate păcatul, noi tot ar
trebui să părăsim clădirea încurajaţi, pentru că o dată ce Duhul ne descoperă
neascultarea, El va aduce şi spălarea şi întărirea inimilor noastre. El ne va ajuta
să-I vedem promisiunile şi dragostea într-o lumină nouă şi clară.
Unul dintre numele de bază ale Duhului Sfânt este „Mângâietorul".
Unul dintre numele de bază ale diavolului este „Pârâşul". Mângâietorul ne
încurajează şi ne zideşte. Pe Acuzator nu-1 interesează decât să ne distrugă.
Soţiile care critică şi descurajează pot uneori aduce mai multă daună
în casele lor decât orice dependenţă de droguri. Soţii care vorbesc de sus
familiilor lor şi merg împotriva promisiunilor lui Dumnezeu păşesc pe un teren
primejdios. Ei calcă pe urmele celor zece iscoade! Ei repetă încă o dată: „Da,
dar..." şi „Sună bine, însă nu putem..."
Americanii duc un război impresionant împotriva „Marelui C"—
cancerul. Oamenii şi guvernul investesc sume uriaşe pentru a lupta împotriva
acestei boli oribile care invadează milioane de oameni. Numai dacă am depune
şi noi eforturi pe aceeaşi măsură pentru a-1 doborâ pe „Marele D"—
descurajarea. Ea nu ucide trupul, ci sufletul. Ravagiile ei înfricoşătoare în rândul
poporului lui Dumnezeu sunt mai mari decât ar putea cineva calcula.
Am stat adesea în biroul meu încercând să consiliez cupluri care ştiu
că au probleme. Ele sunt în totalitate corecte în ce priveşte datele de suprafaţă
ale situaţiei lor. Însă sunt atât de negative şi pesimiste că îţi vine să urli. Nu
există credinţă sau acea stare de aşteptare a ceea ce Dumnezeu a promis că va
face pentru poporul Lui.
Încearcă să numeri de câte ori spune Dumnezeu în Biblie „Fiţi tari,"
sau „Nu te teme," sau „Să nu-ţi fie frică." Lupta nu e niciodată în a cădea în
plasa a ceea vedem în jurul nostru ci în a ne ţine tari de promisiunile lui
Dumnezeu.
Singurul spital care poate trata „Marele D" este spi talul Cuvântului
lui Dumnezeu, condus de Duhul Sfânt. Numai acolo pot fi ridicate duhurile
noastre.

VORBE NECONTROLATE

DUşmanul se foloseşte de oameni obişnuiţi ca să ne desurajeze. Cine a provocat


toate necazurile din acea zi din deşert? Nu vreun demon cu furcă. Ci nişte
oameni care au vorbit. Oameni care erau parte a comunităţii evreieşti, nu nişte
străini păgâni. Oameni cunoscuţi şi respectaţi de toţi. Oameni pe care însuşi
Moise i-a ales. Este foarte important ca noi să avem grijă cu cine vorbim. Unele
voci nu sunt bune pentru noi. Unii trebuie evitaţi. Acei cu o atitudine negativă şi
care nu cred că Dumnezeu va avea vreo influenţă asupra duhului tău. Dumnezeu
trebuie să-ţi dea înţelepciune să ştii cum să schimbi subiectul sau chiar să te
retragi din întreaga situaţie fără să ofensezi.

EMOŢII SCĂPATE DE SUB CONTROL


Descurajarea stă la baza altor reacţii. Numeri 14:1 spune: „Toată adunarea a
ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea." Tabăra s-
a lansat într-o masivă plângere de milă. Lacrimile în faţa lui Dumnezeu sunt de
obicei foarte preţuite pe paginile Scripturii, dar acesta a fost un plâns produs de
necredinţă şi frică.
I-am auzit pe unii punând sentiment în rugăciunea lor, dar lipsa de
credinţă îi făcea să apară mai mult ca Israeliţii din acea zi în corturile lor* Ei nu
îşi vărsau inimile înaintea lui Dumnezeu prin credinţă, ci îşi ventilau teama şi
frustrarea.
Lacrimile Israeliţilor au dus curând la blasfemie. L-au acuzat pe
Dumnezeu că i-a scos din Egipt numai pentru a-i omorâ (v.3). Gândeşte-te ce
blasfemie, e aceasta-—şi ea a pornit de la o simplă îndoială că Domnul va face
ceea ce a promis. Acum au ajuns până la a spune lucruri îngrozitoare despre
Dumnezeul lui Israel.
Apoi ei s-au vorbit cum să scape de Moise (v. 4). Descurajarea a dus
de la sentimentalism şi blasfemie la rebeliune. Lucrurile se destrămau. „E vina
conducătorului," spuneau ei. Câte biserici nu s-au prăbuşit pentru că oamenii nu
s-au mai concentrat asupra puterii lui Dumnezeu şi cât ai pocni din degete au şi
dorit să scape de pastor?
Să încetăm să mai dăm vina pe pastorul pe care l-am avut cândva, pe
copilăria noastră, pe împrejurări sau pe orice altceva pentru necredinţa noastră.
Nu există nici o scuză pentru ca noi să nu credem în Domnul. Hristos încă ne
provoacă, aşa cum a făcut şi cu Petru în acea noapte pe lac. Deşi Petru păşea pe
apă „când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a
strigat; 'Doamne, scapă-mă!' îndată, Isus a întins mâna, 1-a apucat şi i-a zis:
Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?'" (Matei 14:30-31).

CREDINŢĂ PE TERMEN LUNG

Acum vedem de ce Biblia pune accent de atâtea ori pe valoarea extrordinară a


răbdării. Această virtute nu e menţionată prea des în zilele noastre. Noi înclinăm
mai mult spre spectacular—predici extraordinare şi daruri spirituale dinamice.
Dar avem nevoie să ne rugăm mai mult pentru acea credinţă persistentă care se
ţine strâns de Dumnezeu, care îndură toate situaţiile variate ale vieţii, oricât de
dificile ar fi ele.
Vincent şi Daphne Rodriguez sunt genul de oameni fermi, sare a
pământului pe care fiecare pastor şi-i doreşte în biserică. Locuiesc în Queens; el
a fost un poştaş de încredere toată viaţa lui în timp ce ea e o casnică devotată
pentru cei trei copii ai lor.
Intr-o vară, în timp ce lucra ca voluntar într-o tabără de copii de la
Catskill Mountains, inima lui Vincent a fost atinsă de băieţii şi fetele care nu
aveau tată. El şi Daphne au discutat despre nevoia evidentă a copiilor de
dragoste şi îngrijire. După un timp, familia Rodriguez, pe atunci la începutul
vârstei de patruzeci de ani, s-au înscris în Armata Salvării pentru a lua copii în
plasament.
Abia şi-au terminat cursurile de pregătire când a sunat telefonul la
nouă dimineaţa, cu câteva zile înainte de Crăciunul lui 1988. O sărmană fetiţă
din Spitalul Beth-Israel—născută prematur cu mai bine de o lună şi dependentă
prin mamă de cocaină crack, heroină şi morfină—avea nevoie de o casă. Luase
în final în greutate până la două kilograme şi jumătate şi putea acum fi dată în
plasament. Mama ei era o tânără dependentă de droguri care era total nepotrivită
pentru a-i purta de grijă, trăind majoritatea timpului pe străzi ca prostituată. Nu
ar vrea Vincent şi Daphne să ia copilul?
„Nu ştiam nimic de dependenţa la sugari," spune Daphne, care, ca şi
soţul ei este o persoană liniştită. „Presupuneam că vom primi probabil un copil
sănătos care provenea doar dintr-un mediu sărac economic. Am spus da fără să
ştim în ce am intrat."
A doua zi, pe la zece seara, doi asistenţi sociali stăteau în faţa uşii lor
cu ghemotocul în scutece. Următoarele douăzeci şi patru de ore familia
Rodriguez mai că nu a făcut altceva decât să se învârtă în jurul fetiţei şi să o
admire! Când plângea, adică adesea, o treceau din braţele unuia într-altele. „Ne
părea atât de rău pentru ea," spune Vincent. „Ea a a fost cadoul nostru surpriză
de Crăciun şi eram atât de fericiţi că Dumnezeu ne-a scos-o în cale."
Insă fetiţa nu arăta întocmai ca un copil normal, pentrucă stresul
provocat de lipsa de droguri părea să sape adânc pe faţa ei micuţă. La biserică,
ea a fost dedicată Domnului într-o duminică după-amiaza, când avea două luni
şi cântărea trei kilograme. Am plâns când am adus-o înaintea Domnului şi
biserica a adoptat-o ca pe una de-a lor.
În familia Rodriguez, viaţa se adapta realităţii de a purta de grijă
unui nou născut cu foarte mari probleme. Se schimonosea, se zvârcolea şi
plângea constant de durerea provocată de lipsa drogurilor. Daphne se pregătise
desigur pentru mesele de la miezul nopţii, dar nu se aşteptase să fie în picioare
din două în două ore pregătind mai mult lapte ca să calmeze sistemul nervos
istovit al fetiţei. Se plimba încoace şi-ncolo, ţinând copilul strâns la pieptul ei ca
să-i dea un sentiment de siguranţă. Cu trecerea săptămânilor încercarea a devenit
mai mare decât se aşteptase Daphne. Cu toate acestea, ei simţeau că Dumnezeu
i-a călăuzit în luarea acestui copil.
„Continuam să-mi spun că Dumnezeu îşi avea mâna asupra ei,
pentru că o lăsase să trăiască, chiar dacă avusese numai un kilogram şi două sute
de grame la naştere," spune Daphne. „Nici măcar nu primise un nume. Am ales
noi unul; la sugestia fiicei noastre, adolescente, am ales un nume biblic minunat,
Hannah" (Ana—n. tr.).
Daphne socotea că dacă îşi pune copiii de acum mari să aibă grijă de
fetiţă în fiecare după-amiază când se întorceau de la şcoală, ea va putea să
doarmă cel puţin câteva minute pentru a se pregăti pentru noaptea care îi stătea
înainte. Altfel, o oră de somn pe noapte era tot ce putea spera. Până şi somnul lui
Vincent a fost deranjat.
„Mergeam înainte chiar şi în momentele când eram moartă de oboseală sau nu
mă simţeam bine," îşi aminteşte Daphne. „în timpul zilei, am încercat să o
liniştesc cu muzică creştină. O anumită înregistrare—Te preamăresc, de Phil
Driscoll—părea să-i calmeze tremurul. Puneam melodia în fiecare zi şi plânsul
înceta."
Când îi vedeam în biserică şi îi întrebam cum merge, Daphne
strângea oarecum din umeri şi spunea: „E foarte greu, pastore! Se pare că are
nevoie de mine toată noaptea; nu pot să dorm deloc." Mă preocupa situaţia lor şi
nu o dată am cerut bisericii să continue să aducă familia Rodriguez la tronul de
har al lui Dumnezeu.
În timp, sănătatea fetiţei s-a îmbunătăţit. A luat în greutate. La
sfârşitul primului an începuse să doarmă nopţile. Târâtul şi mersul au venit mai
târziu la ea, dar era de aşteptat. La fel era şi hiperactivitatea.
Cu o dietă fermă de dragoste şi rugăciune, Hannah s-a dezvoltat.
Totuşi, Daphe era îngrijorată ori de câte ori se gândea la anii de şcoală. Va fi
acest copil capabil să stea liniştit şi să înveţe? Hannah a fost testată pentru
tulburări în capacitatea de concentrare şi ca urmare, integrată într-un program
special de educaţie de la vârsta de trei ani şi jumătate până la cinci ani.
Programul avea avantajul secundar de a-i oferi mamei obosite o schimbare de la
veghea zilnică.
Când Hannah a împlinit cinci ani, Vincent şi Daphne au adoptat-o
oficial. Abia se uscase cerneala de pe hotărârea de adopţie, care îi făcea
permanet responsabili pentru Hannah, când a erupt o altă problemă cu totul
nouă. Hannah a luat o răceală de care, aparent nu mai reuşea să scape; faţa i-a
devenit foarte uscată şi pătată. Starea aceasta a continuat până când într-un final
Daphne a dus-o la doctor şi a cerut o examinare completă. Două zile mai târziu a
sunat o asistentă: „Trebuie să veniţi pentru o nouă consultaţie."
„De ce?" a întrebat Daphne. „S-a întâmplat ceva?"
„Apare aici ceva în neregulă. Enzimele din ficatul ei sunt prea
ridicate. Trebuie să refacem testele."
Adevărul a ieşit curând la iveală. Micuţa care depăşise deja
dependenţa de droguri tari preluată de la mama care a născut-o, era infestată şi
cu hepatita C—o boală gravă care stoarce energia, face uneori ochii şi pielea
galbeni, iar în timp distruge ficatul.
„O, Dumnezeule-—cum se poate una ca asta?" a plâns Daphne.
„După toate prin câte am trecut cu Hannah— de ce nu s-a descoperit această
boală la naştere?"
Atât de multe întrebări, atât de puţine răspunsuri. Descurajarea a
cuprins această familie încercată. Când mi-au spus veştile, mi-am dat seama că
pentru biserica noastră începea o nouă bătălie de credinţă pentru Hannah.
Am înrolat eforturile Grupului de Rugăciune de la Brooklyn
Tabernacle (grup, care mijloceşte fără întrerupere, şapte zile pe săptămână), pe
membrii corului şi pe oricine avea posibilitatea. Am căzut cu toţii de acord că
Dumnezeu a creat acest copil şi că a fost cu el prin toate terorile provocate de
lipsa de droguri şi că acum stăteam uniţi prin credinţă împotriva acestei ultime
ameninţări. „Dumnezeu are în plan să o folosească pentru ceva măreţ," spuneam
noi.
După un timp, cu ajutorul Armatei Salvării, soţii Rodriguez au
obţinut ajutorul unui bun specialist de la Spitalul de Copii Schneider, parte a
complexului medical evreiesc din Long Island, care a preluat cazul lui Hannah.
El i-a administrat un tratament riguros care să o ajute în lupta împotriva bolii.
Până şi Vincent şi-a luat inima în dinţi şi a început să-i facă injecţii fiicei lui,
injecţii care trebuiau administrate de trei ori pe săptămână timp de optsprezece
luni. Condiţia fetiţei s-a stabilizat.
În primii ani de şcoală, Hannah s-a luptat să ţină pasul. Daphne devenise o faţă
familiară pe holurile şcolii, colaborând cu învăţătorii pentru a găsi soluţii pentru
micuţa ei. Realizările ei s-au îmbunătăţit treptat. Ei nu s-au dat niciodată bătuţi,
indiferent câte obstacole noi ar fi apărut. Refuzau, pur şi simplu să înceteze de a
mai lupta pentru Hannah.
Astăzi hepatita C la Hannah,e în fază de regres, iar tratamentul a
încetat. Ea e o frumuseţe de fată, cu faţa rotundă şi un zâmbet timid.
„Nădăjduim în Domnul că El o va vindeca pe deplin," spune Vincent. „Ce
mărturie va putea ea depune în anii care vin! 'Intr-o zi îi spun fiicei mele, vei sta
pe cea mai înaltă clădire din oraş şi le vei spune tuturor povestea ta!' întotdeauna
zâmbeşte când îi spun aşa şi zâmbesc şi eu. Miracolul e gata să se producă."

RĂMÂI PE PISTĂ

Apostolul Pavel ştia că acest gen de rezistenţă spirituală era vitală pentru copiii
lui spirituali. El le-a spus că nu va înceta niciodată să se roage pentru ca ei să fie
„întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi
îndelungă răbdare, cu bucurie" (Coloseni 1:11). El îi aducea cu gingăşie înaintea
lui Dumnezeu, în rugăciune, ca ei să poată fi în stare să continue să meargă
înainte în ciuda atacurilor asupra credinţei lor.
Multe din darurile şi talentele senzaţionale nu au mare însemnătate
pe termen lung. Cu cât înaintez mai în vârstă, cu atât mai mult preţuiesc pe cei
care continuă să umble cu Dumnezeu. Ei nu sunt când sus când jos, când la
stânga când la dreapta; ci întotdeauna pe aceeaşi linie a pistei, lăudându-L pe
Dumnezeu şi crezând în Cuvântul Său.
Aşa cum trupurile noastre au nevoie de vigoare pentru a funcţiona,
tot aşa şi duhurile noastre au nevoie de răbdare. Când credinţa slăbeşte datorită
descurajării, înseamnă că nu ne mai bazăm pe promisiunile Lui. Ne luptăm să
spunem nu ispitei. E uşor să te predai diavolului. „Marele D" ameninţă să stingă
vieţile noastre spirituale. Cu Dumnezeu, însă, putem avea tăria de a face faţă
descurajării. El ne poate da duhul care i-a însufleţit pe Caleb şi Iosua, acela de a
triumfa în ciuda greutăţilor care ne stau înainte.
Observaţi că Pavel se roagă pentru răbdare. Pe aceasta el nu o poate
transmite prin învăţătura scrisă sau orală credincioşilor din Colose. Această
putere minunată trebuie să vină direct de la Dumnezeu, de la tronul Lui de har.
Şi va continua să vină în măsura în care noi vom continua să o cerem şi să ne
încredem în Dumnezeul nostru.
9

Un har mai mare


De multe ori, la sfârşitul programului, întâlnesc oameni care vin în faţă şi care
sunt atât de ruşinaţi încât, adesea nici nu mă privesc în ochi. Umerii le sunt lăsaţi
în jos; privirea lor e aţintită în covor. Nu simt că ar exista în ei credinţa care să-i
ceară lui Hristos îndurare. Lauda şi închinarea par imposibile. Trăiesc sub
povara grea a propriului lor eşec, fără speranţa că viaţa lor mai poate fi refăcută.
Ei se simt acum prea nevrednici ca să mai aştepte vreo binecuvântare de la un
Dumnezeu sfânt şi drept.
Şi nu mă refer aici doar la cazurile stereotip ale marilor oraşe,
drogurile, prostituţia sau altceva. Aceştia sunt oameni obişnuiţi care s-au lăsat
pradă unui păcat care îi înlănţuieşte atât de des încât acum sunt convinşi că nu se
vor mai ridica niciodată deasupra lui.
Adesea biserica îşi continuă închinarea cu cântări de genul: „Harul,
harul, harul e darul nemeritat"—observ că persoana din faţa mea nu cântă,
pentru că nu e sigură dacă această cântare poate fi adevărată şi pentru el sau ea.
Uneori, le ridic uşor bărbia sau poate mâinile într-o deschidere spre Dumnezeu.
Cât îmi place să le amintesc acestor oameni de cineva din Biblie, a
cărui viaţă e adesea uitată. Poate că tu nu îl consideri un eşec, pentru că numele
lui apare într-un anturaj foarte bun, primul loc e pe prima pagină a Noului
Testament unde primele versete spun:
Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui Da vid, fiul
lui Avraam.
Avraam a născut pe Isaac;
Isaac a născut pe Iacov,
Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui;
Iuda a născut pe Fares şi Zara, din Tamar (Matei 1:1-3).

Cât de frumos şi ordonat. Acest pasaj stabileşte o linie clară de la Avraam, tatăl
evreilor până la Isus, pentru ca toţi cei din primul secol să ştie că acest Mesia era
evreu din tată-n fiu. La un moment dat, acea linie trece direct prin Iuda şi familia
lui.
Apoi pe una din ultimele pagini ale Noului Testament, apostolul
Ioan scrie:

Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de


domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi
am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să
deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?" Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe
pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi
am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să
se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia
lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi
ale ei-" (Apocalipsa 5:1-5).

Ce minunat că s-a găsit cineva din tribul lui Iuda care să


îndeplinească cerinţa de a deschide tainele lui Dumnezeu, după ce mulţi alţii au
fost descalificaţi. Acel cineva a fost, desigur, Isus Hristos.
Acest Iuda trebuie să fi fost un om evlavios, nu-i aşa? Dintre toţi cei
doisprezece fii ai lui Iacov, numai el este menţionat în genealogia lui Hristos.
Ceilalţi unsprezece au fost trecuţi cu vederea de Dumnezeu. La apogeul istoriei,
în cer, vlăstarul lui Iuda este proclamat Cel vrednic, după ce toţi ceilalţi au picat
testul. într-o zi, când vom ajunge în cer, vom continua, fără îndoială, să auzim
adesea numele lui Iuda.
Dar ce cunoşti tu, de fapt, despre acest bărbat numit Iuda?

O POVESTE SORDIDĂ
j
Iuda are parte de un întreg capitol al Bibliei— Geneza 38—şi este cel mai bun
loc de a ne familiariza cu el. Asta numai dacă te ţine stomacul. (S-ar putea să nu
vrei să citeşti cu voce tare acest capitol copiilor tăi la timpul de părtăşie cu
familia.)
Relatarea începe cu înstrăinarea lui Iuda de restul familiei şi
căsătoria lui cu o femeie cananită (v. 1-2). Prima lui greşeală. Unchiul său, Esau,
trecuse deja pe acelşi drum, complicându-şi viaţa prin căsătoria cu o femeie din
afara celor care îi slujeau singurului Dumnezeu adevărat (vezi Geneza 26:34-
35). Prin urmare, bunicii lui Iuda au făcut un mare efort ca să se asigure că
celălalt fiu al lor, Iacob, nu va face aceeaşi greşeală. I-au spus în termeni fără
echivoc să evite femeile Cananite (Geneza 28:1) şi l-au trimis într-o lungă
călătorie ca să îşi găsească femeia potrivită.
Însă Iuda nu a ţinut deloc seama de sfatul lor. El s-a căsătorit cu
„fata unui Cananit numit şua" (Geneza 38:2). Aparent, copiii care li s-au născut
au primit mesaje mixte despre adevăratul Dumnezeu în relaţie cu idolii
Canaanului. Rezultatele proaste s-au arătat imediat la primul fiu, care s-a
dovedit a fi atât de nelegiuit, încât Domnul 1-a omorât în tinereţe (v. 7).
Acesta a lăsat în urmă o văduvă tânără, numită Tamar. Iuda i-a cerut
celui de-al doilea fiu al lui să se căsătorească cu ea, aşa cum se obişnuia în acele
zile. însă fiul, plin de egoism a refuzat. Din această cauză, Dumnezeu 1-a distrus
şi pe el.
Iuda amâna acum să-şi dea şi cel de-al treilea fiu, Şela, lui Tamar.
Anii au trecut şi Tamar continua să aştepte. Era acum trecută de prima tinereţe şi
singură. Într-o zi ea a auzit despre călătoria pe care socrul ei Iuda urma să o facă.
Era perioada când se tundeau oile, adică vremea plăţii pentru cei din afacerea cu
oi. Banii curgeau, iar oamenii se distrau. Pentru Tamar, aceasta părea ocazia
perfectă de a-şi duce la îndeplinire teribilul plan. Şi-a acoperit faţa cu un fel de
şal şi s-a aşezat pe marginea drumului ca o prostituată.
Biblia scrie că Iuda „s-a abătut la ea din drum şi a zis: 'Lasă-mă să
mă culc cu tine!' Căci n-a cunoscut-o că era noru-sa" (v. 16). Iuda i-a plătit
pentru serviciile ei, iar Tamar a rămas însărcinată cu doi gemeni. Iuda s-a dus
acasă fără să bănuiască nimic.
Când s-a dus vestea că Tamar va avea un copil, Iuda s-a umplut de o mânie
sfântă. Cum îndrăznea nora lui să aducă o astfel de ruşine familiei! „Scoateţi-o
afară ca să fie arsă!" a strigat el cu furie.
In timp ce era târâtă în piaţa publică, Tamar a identificat cu calm pe
partenerul ei sexual ţinând în sus lucrurile personale pe care Iuda i le lăsase ca
zălog pentru serviciile ei. Iuda a fost umilit în faţa tuturor şi a trebuit să
recunoscă: „Ea este mai puţin vinovată, decât mine" (v. 26).

DESCALIFICAT

Îţi vine să îţi acoperi ochii în faţa acestui gen de urâciune, nu-i aşa? Seamănă cu
un articol din National Enquirer. Dacă noi am avea în familiile noastre un
strămoş care să fi făcut ceva asemănător, nici nu l-am aminti în discuţiile
noastre. Nu i-am include, probabil, fotografia în albumul de familie. Nu i-am
pomeni numele în faţa copiilor noştri sperând că nici ei nu vor întreba vreodată.
E mai bine să nu-i menţionăm pe cei care îşi nenorocesc vieţile lor şi pe ale
altora.
Cu ce scop a pus Dumnezeu acesta relatare sordidă în Biblie? Nu
pare potrivită pentru a fi tipărită. Sau, dacă tot a trebuit Dumnezeu să o includă
de ce nu ne-a spus: „Lecţia severă din toate acestea este că descendenţa
Sfântului Meu Fiu va fi Avraam—Isaac—Iacob— Beniamin," sau unul din
ceilalţi fii? Căci nu s-a descalificat Iuda pe sine însuşi în totalitate?
Dacă am fi lăsaţi de capul nostru, oricare dintre noi poate să se
autodistrugă într-o oră, aşa cum a făcut Iuda. „Nu este nici un om neprihănit,
nici unul măcar" (Romani 3:10). „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi
vedea de drumul lui" (Isaia 53:6). „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în
mine, adică în firea mea pământească" (Romani 7:18). Aşa că nu mai există loc
pentru chicoteli provocate de neprihănirea noastră afişată atunci când citim
istoria lui Iuda.
Dumnezeu ne-a lăsat dovezi clare despre situaţia noastră morală în
faţa Lui. Din nefericire, însă, noi ne pricepem foarte bine să îi condamnăm pe
alţii pentru aceleaşi lucruri pe care le facem şi noi. „Cutare sau cutare din
biserică e egoist... cutare e rasist... cutare e ipocrit." Dar nu ştiu cum se face că
oglinda nu ne arată şi pe noi.
Şi noi putem fi plini de o neprihănire proprie şi pompoşi ca Iuda
când i s-a spus că nora lui e însărcinată. Nu numai că suntem slabi, dar pe
deasupra mai şi judecăm pe alţii. Nu ar fi mai bine să nu ne mai oferim opiniile
despre ceilalţi şi să avem o grijă mai mare de propriile noastre inimi? Care dintre
noi ar mai părea atât de minunat dacă fiecare moment al trecutului nostru ar fi
proiectat pe un ecran mare în biserică?
Marea mea îngrijorare astăzi este că am pierdut din vedere motivul
pentru care Dumnezeu a inclus povestea urâta a lui Iuda în Biblie. Ne
îndepărtăm de mesajul harului măreţ al lui Dumnezeu din Noul Testament, care
schimbă şi răscumpără oameni; în schimb facem consideraţiuni de ordin moral
şi afişăm un dispreţ sfânt faţă de vieţile oribile pe care ceilalţi le trăiesc în jurul
nostru. în loc să îl înălţăm pe Isus, care a venit ca doctor spiritual pentru cei
bolnavi şi respingători, noi ne ocupăm timpul repetând toate poruncile lui
Dumnezeu, ca şi cum acestea ar schimba măcar un suflet. Noi dăm oamenilor
numai legea atunci când ei însetează după dragostea şi harul lui Dumnezeu.
Am uitat că Dumnezeu e specialist în cazuri de genul lui Iuda. Ar
trebui să ne întoarcem la propovăduirea cu îndrăzneală a ceea ce Pavel a scris
corintenilor—fără să ne oprim la mijlocul paragrafului, ci continuând până spre
finalul glorios:
Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu
vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici
preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii,
nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu, şi aşa
eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi,
în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru (ICorinteni
6:9-11).

Biserica primară a avut destui „Iuda", „dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul
s-a înmulţit şi mai mult" (Romani 5:20.

HARUL DINCOLO DE RAŢIUNE

SPECIALITATEA DIAVOLULUI e să împresoare oamenii şi să le şoptească: „Ai căzut!


Chiar că ai încurcat-o! Dacă ar şti ceilalţi... Nu eşti ceea ce pari a fi! Crezi că vei
scăpa aşa uşor?" Iar victimele lui abia dacă îşi mai doresc să trăiască. Se simt
nevrednici de a merge la biserică. Evită să citească Biblia. Nu mai văd nici o
speranţă de schimbare.
Satan vrea să acundă faptul că îndurarea lui Dumnezeu este pentru
toţi cei care au căzut. Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus
căile lui Dumnezeu faţă de căile noastre (Isaia 55:9). El îşi găseşte plăcerea în
îndurare. „Mila biruieşte judecata," scrie Iacov (2:13). Dumnezeu e specialist în
a ierta şi a îndepărta păcatele oamenilor de la faţa Lui. El se delectează în a lua
rataţi de genul lui Iuda şi a-i ţese în obârşia propriului Său Fiu, Isus Hristos.
Ceea ce e şi mai remercabil este că genealogia lui Isus din Matei 1:3 continuă cu
Iuda şi apoi nu trece pe la fiul său legitim, Şela—ci pe la Pereţ, fiul Tamarei,
copil din incest, Incredibil! E ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: „Vreau ca poporul
Meu să ştie pentru totdeauna că Eu nu doar iert pe cei căzuţi, ci îi şi iau la Mine,
îi ating şi îi vindec—şi îi pun pe linia care duce la Hristos." Răul pe care Satan
se gândeşte să îl facă, Dumnezeu îl poate schimba şi transforma în bine (Geneza
50:20).
Până în ziua de azi lui Dumnezeu îi place să audă numele lui Iuda
răsunând pe coridoarele cerului. El ia păcătoşi ca tine şi ca mine şi ne schimbă.
El ia noroi şi mizerii şi le transformă în sfinţenie. El ia lucrurile strâmbe şi le
face drepte. El ia nodurile vieţilor noastre şi le ţese în ceva nou, încât noi să
izbucnim în Aleluia. Noi îl iubim pe Dumnezeu nu pentru că suntem buni, ci
pentru că El este atât de bun şi îndurările Lui ţin până la capăt.
Leul din tribul lui Iuda înseamnă eliberare nu condamnare. El ia
greşelile şi rătăcirile nostre şi le răscumpără pentru slava Sa. Mai mare decât
gloria Lui de Creator şi Susţinător al Universului e gloria harului Său faţă de
rataţi ca mine şi ca tine. Nici un dosar nu e prea pătat, nici un caz atât de lipsit
de speranţă încât El să nu se poată apleca şi aduce mântuire acelei persoane.
Un remarcabil cântăreţ contemporan de muzică gospel din America
este un trofeu al acestui gen de îndurare divină. Când ascultătorii aud vocea
ridicată de tenor a lui Calvin Hunt, cu greu îşi pot imagina că odată el practic şi-
a distrus trupul cu cocaină crack şi a devastat viaţa soţiei lui şi a celor doi copii
ai ei. Povestea lui e mai mult decât o poveste despre autodistrugere prin droguri;
e o poveste despre durerea provocată unei mame singure pe care el a ajutat-o să
treacă de efectele primei ei căsătorii abuzive şi copiilor ei nevinovaţi.
Calvin a întâlnit-o pe supla şi atractiva Miriam şi pe cei doi copii
preşcolari ai ei când avea doar douăzeci de ani. Miriam locuia într-un
apartament cu două etaje mai jos decât mama lui; ea şi Calvin s-au împrietenit
imediat. Micuţa Moniq|ue şi Freddy îl plăceau pe tânărul şi atrăgătorul
constructor de drumuri, cu casca lui tare, care îi făcea să râdă. Calvin mai era şi
un muzician ambulant, care cânta la chitară şi cu vocea prin cluburile de noapte.
Divorţul lui Miriam nu era încă finalizat, iar Calvin trebuia să o
mângâie nu o dată după ce fusese bătută de către soţul ei înstrăinat. Odată, când
bărbatul a lovit-o atât de tare încât ea a leşinat, Calvin a dus-o la Urgenţă.
Relaţia lor a înflorit în ultimul an şi chiar a supravieţuit unui an de armată care
1-a ţinut pe Calvin departe de New York City.
„Când m-am întors acasă, cel mai uşor lucru pentru mine a fost să
mă mut cu ea," recunoaşte Calvin. „Am revenit la construcţiile de drumuri şi
aveam îndeajunşi bani să chefuim la sfârşit de săptămână. Cu timpul cuplul a
adăugat şi obiceiul de a inhala cocaină la cel de a bea mult în goana lor şi a
prietenilor lor după senzaţii tari. Apoi la combinaţie au adăugat şi marihuana,
presărând din când în când peste acest cocktail şi cocaina înainte de a rula foiţa
de ţigară, pentru a experimenta ambele droguri în acelaşi timp.
Concubinajul a continuat fără multe schimbări pană când, cinci ani
mai târziu, Miriam i-a spus lui Calvin că ar trebui să se căsătorească. Ceea ce au
şi făcut în 1984.

CEVA NOU

Într-o noapte, cavalerul de onoare de la nunta lor i-a invitat la o petrecere la el


acasă, unde se prefigura ceva nou: încălzirea şi inhalarea de cocaină printr-o
sticlă. Calvin era nedumerit; i-a cerut prietenului să-i dea şi lui o porţie. însă
noul drog nu părea să aibă prea mult efect, se gândea Calvin. Miriam l-a încercat
şi ea, cu rezultate minime.
Sau cel puţin aşa credeau ei. Abia după ce au părăsit apartamentul
prietenului lor, la 7:30 a doua zi dimineaţa, după ce stătuseră treji toată noaptea
şi cheltuiseră 720 de dolari, întregul cec pe o săptămână al lui Calvin, şi-au dat
seama că au descoperit ceva deosebit de atractiv—şi mortal. Intraseră de acum
în lumea cocainei crack.
„Îmi amintesc că ne-am întors acasă şi că m-am simţit îngrozitor tot
sfârşitul de săptămână," spune Calvin. „Până luni, când m-am dus la lucru, mi-
am tot repetat că trebuie să fiu mai responsabil. Aveam o familie de întreţinut,
trebuia să-mi recapăt controlul."
„Vă vine să credeţi că următoarea vineri când mi-am primit banii,
am sunat-o pe Miriam şi i-am spus să-i pună pe copii la culcare mai devreme
pentru că voi aduce „chestia aia" acasă? Am apărut cu toate accesoriile, gata de
acţiune. Am purificat cocaina deasupra aragazului, aşa cum l-am văzut pe
prietenul meu făcând cu o săptămână în urmă şi am stat din nou treji toată
noaptea. Până la răsăritul soarelui, duminică dimineaţa, cheltuisem deja un alt
cec pe o săptămână."
Acest obicei a ţinut opt luni. între timp, facturile au rămas neplătite,
copiii nu aveau haine călduroase de iarnă şi plata chiriei rămăsese în urmă. Fraţii
lui Miriam, care erau creştini, au sfătuit-o să înceteze să se mai autodistrugă, dar
nici ea, nici Calvin nu i-au ascultat.
Obsesia lui Calvin pentru droguri a devenit şi mai puternică şi nu doar la sfârşit
de săptămână. Dacă avea ceva bani în buzunar, se duceau pe crack. Dacă nu
avea bani, îi producea furând cauciucurile sau bateria de la vreo maşină parcată
şi vânzându-le. În unele nopţi nici nu se mai întorcea acasă.
Bineînţeles că randamentul la serviciu a avut de suferit. Într-o zi
şeful lui 1-a luat deoparte pentru o discuţie. În ochii omului erau lacrimi când i-a
spus pe un ton scăzut: „Eşti unul dintre angajaţii mei cei mai valoroşi. Nu ştiu ce
se întâmplă şi nici nu vreau să ştiu —dar rezolvă-ţi orice ar fi pentru că eşti pe
punctul de a-ţi pierde slujba." Adevărul era că acum Calvin avea un nou
superşef în viaţa lui: crack-ul. „Am început să pierd din greutate," spune Calvin.
„Eram plecat câte trei, patru sau chiar cinci zile la rând—petrecându-mi viaţa în
ceaţa provocată de crack. Da, aveam o casă, o soţie şi doi copii—dar când mă
drogăm, casa era ultimul loc unde-mi doream să fiu. i •;
„Oamenii cu care mă drogăm erau de fapt o gaşcă destul de
înspăimântătoare—violeţi şi fără inimă. Dar atâta timp cât eram sub influenţa
drogurilor nici măcar nu băgăm de seamă."

TRĂDATĂ

Miriam a devenit din ce în ce mai îngrijorată. Ce se întâmpla cu omul pe care îl


iubea ea, cu cavalerul ei de odinioară, în armură strălucitoare? Nu trecuse ea
prin destul haos cu primul ei soţ—şi acum aceasta? într-o noapte s-a uitat cât de
nevinovat dormeau copiii ei în timp ce Calvin şi prietenii lui se drogau în
bucătărie. Principiile morale învăţate cândva, demult păreau să-şi ridice capul la
suprafaţă pentru a-i atrage atenţia asupra direcţiei pe care o luase întreaga
situaţie. Imediat i-a dat afară pe toţi, afară, inclusiv pe Calvin.
Miriam a început să vadă că era trădată brutal, pentru a doua oară în viaţa ei de
un bărbat. Primul o lovise fizic; al doilea o rănea chiar şi mai dureros pe ea şi pe
copiii ei prin dependenţa lui. Ca şi Iuda din trecut, el provoca un dezastru imens
familiei prin goana fără frâu după senzaţii tari.
„L-am implorat să înceteze," spune Miriam. „I-am spus: 'Calvin, chestia asta ne
va ucide! Ne va distruge căsnicia.' Cearta a ajuns atât de violentă, încât uneori
trebuia să-1 dau afară sub escortă. Fiul meu începuse să studieze modalităţi noi
de a adăuga mai multe încuietori la uşa apartamentului, aşa încât Calvin să nu
mai poată intra."
În aceeaşi perioadă în care Calvin îşi părăsea familia, Miriam şi-a
pus credinţa în Hristos. Viaţa ei spirituală s-a aprofundat, iar viaţa de rugăciune
a sporit. A găsit o biserică şi în mod deschis le cerea celorlalţi să se roage ca
soţul ei să fie adus înapoi din prăpastie. Ea refuza să ia în considerare alte
variante: separarea, divorţul sau moartea timpurie. Credea pur şi simplu că
Dumnezeu îi va salva într-un fel sau altul familia.
A început chiar să-i spună lui Calvin: „Dumnezeu te va elibera—o
ştiu!" Bineînţeles că aceasta îl făcea furios. Se enerva şi pe muzica Corului
Brooklyn Tabernacle pe care ea a început să o asculte. Ei îi plăcea şi răspundea
în închinare, uneori chiar plângea de bucurie când îl lăuda pe Domnul. „Dacă
chestia asta te face să plângi," i-o trântea Calvin, „de ce nu închizi?" Câteodată îi
arunca pe fereastră caseta, dar soţia lui o înlocuia rapid.
Într-o zi, micuţa Monique a găsit un fluturaş care anunţa difuzarea
filmului A Cry for Freedom (Un strigăt după libertate) pentru vineri seara, în
aula unui liceu, sponsorizată de Christ Tabernacle din Queens. Fetiţa de 12 ani a
insistat ca tatăl să meargă cu ei să-1 vadă. El a refuzat-o fără ezitare.
Atunci, ceva s-a răsculat în sufletul fetei. „Tati," a spus ea, „îţi
aminteşti toate acele lucruri frumoase pe care obişnuiam să le facem împreună?
Acum nu le mai facem. Ştii ce—tu te gândeşti numai la tine şi la drogul acela,
sau ce-o fi el! Problema ta e că eşti dependent şi nu vrei să recunoşti!"
Calvin a răbufnit: „Tu să-ţi ţii gura! Continuă să vorbeşti aşa şi să
vezi ce mamă de bătaie îţi dau!"
„Dă-i drumul, tati!" i-a întors-o curajoasa fetiţă, „Poţi să mă baţi şi să
mă calci în picioare, dacă vrei—dar când vei termina, tot dependent vei fi de
chestia aia." Acestea fiind zise, ea a fugit din bucătărie.
Calvin a luat fluturaşul de pe masă. S-a uitat la caricatura care
reprezenta un bărbat în interiorul unei sticle de genul celei, folosite pentru
fumatul crack-ului, cu mâinile presate pe sticlă şi cu o expresie de disperare pe
faţă. Inima lui Calvin s-a înmuiat atât cât să accepte, fără prea mult entuziasm,
să vadă filmul.
În ultima secundă, Calvin a încercat să dea înapoi, însă fără succes.
Scenariul filmului s-a dovedit a fi şocant de asemănător cu viaţa familiei Hunt:
un soţ dependent de crack şi soţia lui, fostă dependentă, rugându-se acum pentru
eliberarea lui; Când la sfârşit pastorul a făcut o invitaţie, Calvin a fost primul
care a îngenunchiat la altar. „Nu I-am cerut propriu-zis lui Isus să vină în inima
mea," spune el, „mă simţeam atât de vinovat încât trebuia cel puţin să mă rog şi
să admit durerea pe care am provocat-o tuturor. Am început să plâng. Miriam şi
copiii mi s-au alăturat şi am plâns împreună."
Următoarea duminică, familia s-a dus la biserică şi, în timp ce
Miriam şi copiii erau copleşiţi de bucurie, Calvin nu era încă pregătit să II ia pe
Domnul în serios. Dumnezeu nu poate face nimic pentru mine, îşi spunea el. Ce
caut eu aici? La sfârşitul celei de-a doua săptămâni îşi reluase deja vechile
obiceiuri.

ÎNFRÂNGEREA

Biserica a început acum să se roage mai intens pentru mântuirea lui Calvin Hunt.
El a învăţat să îşi programeze vizitele în apartament în timpul orelor când ştia că
toţi erau la biserică. Se furişa înăuntru, îşi lua un nou set de haine curate şi apoi
pleca repede.
„Ştiam că a stat şi în închisoare," spune Miriam. „Pentru că şi eu am
fost dependentă în trecut-—consumam heroină chiar înainte să-1 fi întâlnit pe
Calvin— cunoşteam puterea incredibilă a acestui gen de substanţă. De aceea mă
rugam atât de fierbinte, strigând către Dumnezeu să îl elibereze şi i-am strâns pe
toţi prietenii mei să se roage împreună cu mine. Fiecare rugăciune cu copiii la
masă, fiecare rugăciune dinainte de culcare avea inclusă: 'O, Dumnezeule, Te
rugăm să îl eliberezi pe tati!"'
Au mai trecut trei ani. în loc să se îndrepte, Calvin a ajuns mai rău.
La un moment dat chiar, el dormea într-o cuşcă de câini, în curtea cuiva, în loc
să meargă acasă în propriul lui pat. Era grav dezhidratat, obrajii i s-au scofâlcit,
conferindu-i acea expresie de sfârşeală atât de familiară printre dependenţi.
Lipsiţi de bani, Miriam şi copiii au trebuit să îşi facă dosar pentru ajutor social şi
medical.
In sfârşit, într-o seară—aceeaşi din săptămână când Christ
Tabernacle îşi avea întâlnirea de rugăciune-— Calvin s-a îndreptat încă o dată
spre apartamentul familiei, după ce soţia şi copiii plecaseră. A găsit, în linişte,
ceva mâncare în frigider, apoi a făcut un duş şi s-a îmbrăcat cu hainele curate.
Mai avea încă timp să se culce puţin, aşa că a decis să se întindă pe pat.
Dar nu a putut adormi. Curând a auzit un zgomot. Dintr-un dulap
venea sunetul înfundat al cuiva plângând! S-a ridicat în picioare. Poate că
Miriam şi copiii erau până la urmă acasă.
S-a uitat în camera copiilor, pe sub paturi şi în diferite dulapuri.
Nimic! Plânsul continua să se audă totuşi. S-a oprit în sufragerie şi a zis cu glas
tare: „Ştiu că sunteţi aici—ieşiţi să vă văd!" Nu a apărut nimeni.
Calvin era acum de-a dreptul speriat. S-a gândit să se întindă din
nou, dar ceva în el părea să-i spună: Dacă dormi în seara aceasta, nu te vei mai
trezi niciodată. A intrat în panică. A ieşit alergând pe uşă, a gonit trei blocuri
până la gară să vadă dacă soţia şi copiii erau sau nu la întâlnirea de rugăciune.
A năvălit în biserică şi a rămas în picioare în dreptul culoarului
principal, trecându-şi privirea peste mulţime. Deodată, acelaşi plâns i-a străpuns
urechile—numai că acum era mai tare decât în apartament. întreaga biserică era
într-o rugăciune aprinsă, aducând numele lui înaintea lui Dumnezeu cu credinţă.
Calvin era ca lovit de trăsnet, dar continua să înainteze încet privind lung
mâinile ridicate ale oamenilor, ochii lor strâns închişi în rugăciune cu lacrimile
curgându-le pe feţe. „O, Dumnezeule, adu-1 pe Calvin Hunt în această clădire,
oriunde ar fi!" implorau ei. „Nu lăsa ca această familie să continue să treacă nici
măcar o zi prin această oroare. Doamne, Tu poţi! Eliberează-1 din aceste lanţuri,
o dată pentru totdeauna!"
Curând Calvin s-a trezit în faţa bisericii, chiar în faţa amvonului.
Pastorul a deschis ochii, a aruncat o privire —apoi s-a uitat spre cer şi a spus în
microfon: „Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc, Isuse! E aici!"
În acest moment biserica s-a umplut de frenezie. Ei strigaseră către
Domnul să îl aducă pe Calvin în persoană şi aceasta s-a întâmplat chiar sub ochii
lor.
Căzând în genunchi, Calvin a izbucnit în suspine incontrolabile.
Miriam şi copiii şi-au părăsit locurile ca să fie în jurul lui în timp ce el se ruga:
„O, Dumnezeule, am devenit tot ceea ce am spus că nu voi deveni. Nu vreau să
mor aşa. Te rog, vino în viaţa mea şi eliberea ză-mă. O, Isuse, am atâta nevoie
de Tine!"
Acea seară de vară din 1988 a fost momentul de cotitură pentru
Calvin Hunt. „Era ca şi cum el păşise încet pe culoarul central al bisericii ca la o
nuntă, ca să fie căsătorit cu Hristos," spune Miriam. „Isus îl aştepta răbdător la
altar. Nici nu e de mirare că noi toţi am izbucnit în lacrimi!"

UN ALT FEL DE DRUM

Vechea viaţă şi vechile obiceiuri ale lui Calvin au opus rezistenţă, cum era de
aşteptat, însă păstorii de la Christ Tabernacle i-au vorbit deschis despre
posibilitatea de a se înrola într-un program creştin în Pennsylvania numit Youth
Challenge, unde urma să şi locuiască. El a acceptat să meargă.
Şase luni mai târziu, Calvin s-a întors în New York City, puternic în
credinţă şi gata să trăiască pentru Dumnezeu. El a reuşit să îşi reia vechea slujbă
în construcţii. Eu şi soţia l-am văzut în câteva seri alături de echipa lui lucrând
pe Brooklyn Queen Expressway, în timp ce conduceam acasă de la biserică. Era
atât. de fericit în Domnul! Curând a început să îşi canalizeze talentul lui de
cântăreţ spre scopuri evlavioase.
O dată, într-un restaurant, Calvin s-a dus la toaletă şi acolo, într-o
cabină, cineva fuma crack! Toate acele dorinţi vechi au început să-1 încolţească,
dar el s-a rugat imediat: „Dumnezeule, am nevoie de ajutorul Tău chiar acum!"
Stăpânirea de sine i-a revenit. Când bărbatul a ieşit, Calvin 1-a privit în ochi şi i-
a spus: „Daţi-mi voie să vă spun din experienţă: Chestia aia vă va distruge
viaţa."
„Despre ce vorbeşti, omule?"
„Nu glumesc. Vă va distruge—însă Isus vă poate ajuta să o biruiţi."
Următorul lucru pe care Calvin 1-a făcut,a fost să se îndrepte direct
spre un telefon şi să o sune pe Miriam pentru a-i raporta victoria asupra ispitei.
împreună s-au bucurat de noua tărie pe care Dumnezeu i-o dăduse.
Astăzi Calvin Hunt nu mai mânuie un picamer pe autostrăzile din
New York City. El a înregistrat două albume gospel şi călătoreşte tot timpul
povestindu-le oamenilor din întreaga ţară despre drumul către puterea lui
Dumnezeu în vieţile lor. De asemenea, el este primsolistul corului nostru—
grupul pe care el îl dispreţuise cândva şi unul din cei 16 cântăreţi ce formează
Brooklyn Tabernacle Singers. Oriunde merge el, inimile oamenilor înalţă laudă
pentru biruinţa lui Dumnezeu în viaţa lui.
Acum Calvin nu-şi mai distruge familia, care mai include doi copii
pe care Domnul i-a dat prin har lui şi lui Miriam, ci e un lider evlavios. Doctorii
i-au făcut să creadă că amândoi abuzaseră în aşa fel de trupurile lor că era prea
puţin probabil să mai aibă copii. Atunci a apărut fiica pe nume Mia şi doi ani
mai târziu un fiu numit Calvin Jr. Din păcatul şi deznădejdea care păreau gata să
îi înghită pe Calvin şi Miriam, Dumnezeu a ridicat un alt monument al puterii lui
Isus Hristoş, Leul din tribul lui Iuda.
Să răspândim mesajul în lung şi în lat: Isus Hristos are putere să
mântuie! Oricât de distrusă ar fi viaţa, sângele Lui poate şterge cea mai neagră
pată şi Duhul Lui poate inspira viaţă nouă în femeile şi bărbaţii căzuţi. El este
Dumnezeul lui Iuda—omul care a fost un eşec moral, un ipocrit şi o ruşine
pentru Dumnezeu şi familia lui. însă prin Iuda noi vedem mai limpede
adâncimea dragostei Domnului şi nemărginita bogăţie a îndurării Sale.
Fie ca Dumnezeu să ne elibereze de judecăţile părtinitoare şi să ne
facă, în schimb, mesageri plini de îndurare ai mântuirii şi libertăţii lui Isus
Hristos ori unde am merge. Isus „a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi,"
a scris apostolul Pavel, considerându-se pe sine însuşi „cel dintâi" dintre ei (1
Timotei 1:15). Bucuraţi-vă şi voi de ceea ce 1-a făcut pe el să fie atât de candid
în a-şi recunoaşte starea, pentru că ni se aplică şi nouă: „Dar am căpătat
îndurare, pentru ca Isus Hristos să-şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga
Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa
veşnică. A împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului
Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin" (v. 16-17).
PARTEA A TREIA
*
Să urmezi canalul divin
10
*
Tatăl celor credincioşi
Ai citit vreodată în Scripturi despre „Părintele David"?
Sau „Părintele Moise"?
Dar despre „Părintele Daniel"?
Toţi aceştia au fost, nu încape îndoială, bărbaţi puternici ai lui
Dumnezeu, Ei se numără printre cei mai mari războinici, împăraţi, profeţi şi
conducători ai istoriei sacre, însă nici unuia dintre ei nu i s-a acordat onoarea
specială de „tatăl tuturor celor care cred,... tatăl celor...care calcă pe urmele
credinţei,... tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut,... tatăl multor
neamuri" (Romani 4:11-12,17-18). Numele lui este Avraam.
Ştim că Isus a contestat odată folosirea titlului de tată pentru orice
fiinţă muritoare (vezi Matei 23:9). Cu toate acestea, când apostolul Pavel ajunge
să scrie al patrulea capitol din Romani, e ca şi cum el nu s-a mai putut abţine.
Avraam,., hmmm... el este însuşi simbolul trăirii prin credinţă... trebuie să îl aşez
înfrunte, deasupra tuturor celorlalţi... el este tatăl spiritual, al tuturor celor care
cred în promisiunile lui Dumnezeu.
Acest Avraam a fost, se vede, un mare exemplu când e vorba de
credinţă. Dar cum a dezvoltat el o astfel de încredere falnică în Dumnezeu?

EL A TRĂIT BAZÂNDU-SE PE
PROMIISIUNI, NU PE PORUNCI
În acea zi memorabilă când Dumnezeu i-a vorbit pentru prima oară lui Avram
(aşa cum era el cunoscut pe atunci), El i-a spus:

Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui
tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.
Voi face din tine un neam mare,
şi te voi binecuvânta;
îţi voi face un nume mare,
şi vei fi o binecuvântare.
Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta,
şi voi blestema pe cei ce te vor blestema;
şi toate familiile pământului
vor fi binecuvântate în tine (Geneza 12:1-3).

Dumnezeu i-a cerut lui Avram să facă un singur lucru—„Ieşi"—iar


în schimb El va face opt lucruri minunate pentru el. Însăşi numărul vorbeşte
despre îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu.
Lui Avram i s-a cerut să-şi părăsească ţara, poporul şi rudele—cu
alte cuvinte, zona lui de comfort. El a trebuit să renunţe la pământul pe care îl
cunoştea cel mai bine, la cultura în care a crescut, la imaginile şi sunetele famil
iare. Cei care umblă prin credinţă aud adesea vocea lui Dumnezeu spunându-le:
„Trebuie să pleci acum. E timpul să te îndrepţi spre ceva nou."
Acest cuvânt are uneori de a face cu geografia, ca în cazul lui
Avram. Noi trecem acum prin această experienţă la Brooklyn Tabernacle când
ne pregătim să părăsim clădirea pe care o avem acum şi pe care am folosit-o din
1979 şi să ne îndreptăm spre un teatru mai spaţios din oraş, unde credem că
Dumnezeu ne trimite. Am cumpărat acest schelet masiv, construit în 1914, chiar
dacă, în momentul în care scriu aceste rânduri, nu ştim încă cum vom strânge
milioanele necesare pentru renovare. Va trebui să umblăm prin credinţă.
Alteori, Dumnezeu le cere oamenilor Săi să părăsească o anumită
slujbă, să părăsească relaţii plăcute sau să facă alte schimbări dificile. Când
umbli prin credinţă, Dumnezeu nu te va lăsa niciodată să te aşezi pe vreun
platou de munte. Exact când atingi un anumit punct în viaţa ta spirituală şi te
gândeşti să îţi ridici cortul şi să te odihneşti pentru tot restul vieţii, Dumnezeu îţi
spune: „Pleacă." Aceasta a fost povestea lui Avram. In fapt, lui nu i s-a permis
niciodată să se aşeze permanet într-un loc în tot timpul vieţii lui.
Însă nu trebuie să ne fie teamă. Dumnezeu ne poate, în acelaşi timp
inunda cu promisiuni, aşa cum a făcut cu Avram. Priveşte lucrurile măreţe pe
care Domnul a jurat că le va face:
1. „...ţara pe care ţi-o voi arăta." Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi va face
cunoscută destinaţia.
2. „Voi face din tine un neam mare."
3. „Te voi binecuvânta."
4. „îţi voi face un nume mare."
5. „Vei fi o binecuvântare."
6. „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta."
7. „Voi blestema pe cei ce te vor blestema."
8.. „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine."
Şi aşa, caravana familiei lui Avram a părăsit oraşul pentru un mod de
viaţă bazat pe promisiunile lui Dumnezeu. Ele au fost izvorul lor şi trebuie să fie
şi al nostru. Nu putem trăi doar din poruncile lui Dumnezeu, ci mai degrabă din
promisiunile Lui. Poruncile lui Dumnezeu ne dezvăluie caracterul Lui sfânt, dar
ele nu sunt însoţite de nici o putere. Pe de cealaltă parte, harul lui Dumnezeu
circulă prin canalul promisiunilor Lui. Dumnezeu trebuie să facă mai întâi ceea
ce a promis pentru noi şi apoi după aceea vom putea noi să umblăm în ascultare
de poruncile lui. Aminteşte-ţi că El este Izvorul nostru—totul trebuie să înceapă
de la El.
Este adevărat că poruncile morale ale lui Dumnezeu ne arată
domeniile în care suntem slabi. Acest lucru e necesar—dar nu aduce o soluţie la
dilema umană. Numai promisiunile ne aduc speranţă, dacă răspundem prin
credinţă, aşa cum a făcut Avram. Aceasta 1-a susţinut întreaga lui viaţă. Când a
ajuns Avram în Canaan, Dumnezeu a mai adăugat încă o serie de promisiuni la
setul original. „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale," a spus El (v. 7).
Belşugul Lui continua să se reverse.
Cu toate acestea, majoritatea dintre noi suntem înclinaţi spre
porunci. In fiecare zi ne trezim conştienţi de legea morală a lui Dumnezeu şi
încercăm să trăim corect. astfel încât, la sfârşitul zilei, El să ne accepte, şi
aceasta cere un mare efort. Am face cu mult mai bine dacă ne-am trezi
gândindu-ne la promisiunile minunate ale lui Dumnezeu—El va face pentru noi
astăzi ceea ce a spus. Atunci, puterea Lui care lucrează în noi ne va călăuzi cu
blândeţe pe drumul ascultării şi a trăirii corecte.
Dragostea delicată a lui Dumnezeu faţă de noi, aşa cum este ea
descoperită în promisiunile Lui pline de îndurare, este singurul lucru care ne
atrage spre o umblare mai intimă cu Domnul. Sfintele porunci şi judecata care le
urmează întotdeauna ne pot speria cu uşurinţă. Martin Luther a fost la început
dezgustat de către Dumnezeul sfânt care cerea atâtea oamenilor şi care îi trimitea
apoi la judecată. Apoi a văzut adevărul că „cel neprihănit va trăi prin credinţă"
(Romani 1:17). Acest verset vorbea despre, har şi îndurare faţă de toţi cei ce
doar credeau în Dumnezeu. De aici a pornit întreaga Reformă Protestantă, care a
răsturnat lumea cu susul în jos.
Avram s-a simţit atât de aproape de Dumnezeu încât „a zidit şi acolo
un altar Domnului, şi a chemat Numele Domnului" (Geneza 12:8), adică între
cetăţile Betel şi Ai. Inima lui Avram s-a îndreptat spre Dumnezeu în închinare.
Acest Dumnezeu a fost atât de bun cu el, atât de generos, atât de sprijinitor;
Avram nu câştigase nici o promisiune sau binecuvântare prin comportamentul
lui anterior; totul se datora harului. El nu putea să nu îşi ridice inima şi mâinile
spre Dumnezeu în adorare.
EL NU A AVUT NICI UN PLAN DINAINTE
STABILIT

Epistola către Evrei ne spune că „prin credinţă Avram... a ascultat şi a plecat


fără să ştie unde se duce" (11:8). Nu a avut nici hartă, nici vreo broşură cu infor
maţii pentru călători, nici un lanţ de rezervări la motel pe tot parcursul drumului.
Caravana lui a pornit spre vest, spre Mediterană şi asta a fost tot. Dumnezeu îi
spusese că îi va arăta unde să se oprească, atunci când va ajunge acolo unde
trebuia să ajungă.
Noi nu prea ne-am împăca cu o astfel de situaţie, nu-i aşa? Noi
trebuie neapărat să avem un plan comprehensiv, nu numai în călătoriile de
vacanţă, dar şi în ghidarea carierelor noastre şi a bisericilor noastre. îi aud pe
pastori spunând tot timpul: „Ia să vedem—ajung banii pentru cutare sau cutare
lucrare? Va fi eficient din punct de vedere al costului? Cum pot să fiu sigur că
va merge? Vor fi toţi mulţumiţi?" Facem atât de puţine lucruri prin credinţă.
Avram habar nu avea unde merge. Dacă te-ai fi întâlnit cu caravana lui în vreo
oază, conversaţia ar fi decurs cam în felul următor:
„Unde mergeţi, domnule Avram?"
Nu ştiu."
„Atunci, cum veţi şti când ajungeţi la destinaţie?"
„Nu ştiu nici asta. Dumnezeu mi-a spus numai că El îmi va arăta."
„Aveţi un adevărat anturaj cu dumneavoastră. Cine vă va
aproviziona cu hrana de care aveţi nevoie atunci când ajungeţi? Căci, cum
anume vă veţi hrăni, dacă vreţi să supravieţuiţi într-un loc nou?
„Nu ştiu. El mi-a spus numai că se va îngiji de mine."
„Nu văd să aveţi vreo forţă de securitate. Cine vă va păzi de Iebusiţi,
Hetiţi, Amoriţi şi de toate celelalte triburi războinice?"
Avram ar clătina doar din cap şi ar merge mai departe.
Credinţa e fericită să păşească fără să ştie încotro, atâta timp cât ştie
Cine o însoţeşte. Atâta timp cât mâna puternică a lui Dumnezeu o ţinea pe cea a
lui Avram, totul urma să meargă bine. Caravana se mişca înainte prin credinţă.
Nouă ne place să deţinem controlul asupra hărţii vieţii noastre şi să
ştim totul dinainte, cât mai bine. însă credinţa se mulţumeşte să ştie doar că
promisiunea lui Dumnezeu nu se poate prăbuşi. Aceasta este de fapt aventura
umblării cu Dumnezeu. Când citim cartea Faptele Apostolilor, nu ştim niciodată
în totalitate ce se va întâmpla pe următoarea pagină. Duhul este în control şi
aceasta e de-ajuns. Pavel nu a avut nici o schemă de evanghelizare; el înainta
doar prin credinţă. Dumnezeu dezvăluie drumul pe măsură ce noi îl parcurgem.
Am fost invitat să vorbesc la o mare conferinţă de pastori unde
întreaga întâlnire era bine divizată, minut cu minut. Cel ce m-a invitat mi-a
explicat cu graţie: „Mai întâi va fi o cântare pentru deschidere, apoi unul din
liderii denominaţiunii noastre va vorbi 14 minute pe un subiect de doctrină.
Apoi va mai urma ceva muzică, după care v-am ruga să vorbiţi timp de 20 de
minute. După încheierea predicii dumneavoastră, un cor va prezenta câteva piese
compuse de soţia dumneavoastră, după care, în final, un al treilea vorbitor va
avea 20 de minute. Apoi va urma benedicţia."
Aceasta trebuia să aibă loc într-o luni. M-am gândit la epuizarea
fizică de a conduce duminică patru servicii în propria mea biserică şi de a avea
apoi un zbor lung spre această conferinţă. Vrea Dumnezeu toată această
călătorie şi cheltuială pentru o astfel de ocazie?
La ezitarea mea, fratele mi-a spus: „Cartea dumnea voastră Vânt
proaspăt, foc proaspăt a fost o mare binecu vântare în atâtea din bisericile
noastre, ţinem neapărat să veniţi."
„Păi," am spus eu, „primul gând care îmi vine în minte e următorul:
Câte puncte îşi pot aminti ascultătorii la o singură întâlnire? Vreau să spun că aţi
programat trei vorbitori, fiecare dintre ei având afirmaţii importante de făcut...
Oamenii nu pot aprofunda mai mult de două-trei adevăruri deodată. Cred că ştiu
genul de vorbitor pe care îl căutaţi dumneavoastră, dar nu cred că eu sunt acela.
Oricum, nu sunt chiar atât de sigur că acesta e cel mai bun mod de a sluji câtorva
mii de păstori."
„Ce vreţi să spuneţi?" a replicat el.
„Dacă tot aţi menţionat cartea mea, am o idee. Ce-ar fi să tăiaţi o
parte din program şi să aveţi în schimb o întâlnire de rugăciune? Noi pastorii
avem toţi nevoie de mai mult din Dumnezeu. Starea spirituală generală a biseri
cilor de acum din întreaga Americă nu e tocmai ferventă sau evlavioasă.
Divorţurile sunt nenumărate; tinerii cad; pastorii îşi dau demisia într-o rată
record—- poate că cel mai bun lucru pe care l-aţi putea face în conferinţa voas
tră ar fi să alocaţi o porţiune de timp numai rugăciunii. De ce să nu îi cereţi lui
Dumnezeu să deschidă cerurile şi să coboare? El este cel de care avem noi
nevoie."
„Dar noi nu facem aşa ceva la conferinţa noastră," mi-a replicat
bărbatul cu bunăvoinţă.
„Nu cunosc tradiţiile grupului din care faceţi parte," am spus eu,
„însă văd în Biblia mea că se dau promisiuni măreţe celor care îl cheamă pe
Domnul şi sunt în aşteptarea binecuvântării Lui."
Am încheiat convorbirea refunzând invitaţia cât mai politicos
posibil.
O săptămână mai târziu, telefonul a sunat din nou. „Ne-am hotărât să
facem modificări în program," a spus bărbatul. „Ce-ar fi să veniţi şi să vă
aduceţi şi soţia, împreună cu câţiva alţii şi puteţi avea destul timp la dispoziţie.
Puteţi încheia serviciul aşa cum doriţi."
Am simţit că Domnul pregătea o noapte importantă de slujire. Am
căzut de accord să facem această călătorie. Ce privelişte a fost, la sfârşitul acelei
întâlniri să văd mii de lucrători îndreptându-se spre Domnul, mulţi dintre ei în
genunchi şi nu puţini cu lacrimi bogate. „O, Dumnezeule, avem nevoie de Tine
în bisericile noastre!" s-au rugat ei. „Vino şi aprinde focul printre noi." Ne aflam
cu toţii în aceeaşi barcă. Nu le vorbeam de la înălţimea amvonului ca un anume
expert venit din New York City. şi eu aveam nevoie să spun aceeaşi rugăciune
pe care o spuneau ei. Ce speranţă mai e pentru Brooklyn Tabernacle dacă noi nu
ne rugăm ca Dumnezeu să vină prin Duhul Său şi să facă ceea ce noi nu am
putea niciodată face?
Promisiunea de la începutul cărţii Faptele Apostolilor este: „Veţi
primi o putere, când se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi" (1:8). Nici nu e de
mirare că Isus le-a spus ucenicilor „să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui" (1:4)—
aşa cum Avram şi soţia lui Sărai au trebuit să aştepte cu speranţă ceea ce
Dumnezeu le promisese. A avea credinţă în promisiuni este cheia şi unica
speranţă pentru biserica oricui, oricare ar fi apartenenţa.
În prea multe cercuri bisericeşti, marea căutare nu e după lideri cu
credinţa lui Avram, care să fie gata să se încreadă în Dumnezeu oriunde i-ar
conduce, ci după lideri inteligenţi şi buni organizatori. Uităm că Biserica
Creştină a luat fiinţă la o întâlnire de rugăciune. Ea a fost condusă în primii ani
şi cei mai de succes de bărbaţi simpli* plini de credinţă şi de Duhul Sfânt. Ei nu
s-au concentrat asupra „secretului creşterii bisericii," ci asupra secretului
primirii puterii pe care Dumnezeu a promis-o. Datorită credinţei lor, Dumnezeu
le-a dat atât putere cât şi creştere.
Pavel a fost îndeajuns de smerit cât să admită faţă de biserica din
Corint: „Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc
taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită... învăţătura şi
propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci
într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie
întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (1
Corinteni 2:1,4-5). Această abordare a slujirii şi a iniţierii credinţei în oamenii
lui Dumnezeu e rară astăzi.
In fapt, Dumnezeu are un plan minunat pentru toţi oamenii Lui. Şi
nu trebuie să ne spună multe despre el, dacă aşa găseşte cu cale. Tot ceea ce cere
El este ca noi să-L luăm de mână şi să păşim alături de El prin credinţă. El ne va
arăta îndeajuns de curând ce trebuie făcut.

A EŞUAT TRAGIC, DAR S-A REDRESAT

Provocarea, aşa cum am spus mai devreme, nu e numai în a începe prin credinţă,
ci şi în a continua să umbli prin credinţă. Biblia descrie următorul capitol
dureros din viaţa lui Avram. Deşi a avut un început atât de minunat, el 1-a
dezamăgit pe Dumnezeu când s-a co borât în Egipt din cauza foametei. El a
simţit înţepătura economică şi a reacţionat. Nici un verset nu ne arată că
el er fi primit vreo direcţie din partea lui Dumnezeu în acest sens; şi-a scos
ţăruşii cortului şi s-a mutat.
Ori de câte ori încetăm să mai trăim prin credinţă, începem în mod
unilateral să facem ceea ce credem noi că e înţelept sau ce ne dictează
împrejurările. Curând ne găsim într-o poziţie slăbită. Şi dăm imediat de necaz.
Pe când se apropiau de graniţa egipteană, Avram s-a uita la frumoasa
lui soţie şi a spus: „Sărai, prevăd ceva probleme. Faraon şi bărbaţii lui te vor
dori; prin urmare, mă vor elimina pe mine pentru ca să te aibă. Aşa că mai bine
minţim şi spunem că eşti sora mea în loc de soţia mea."
Micul aranjament a funcţionat numai pe jumătate. Avram şi-a scăpat
viaţa, însă sărmana Sărai a fost dusă în haremul împărătesc. Ce lucru cumplit şi
josnic să-i faci propriei tale soţii! Poţi să fii sigur că femeile din harem nu-şi
petreceau vremea prin palat având studii biblice. Avram şi-a salvat propria lui
piele, dar a riscat virtutea şi viitorul lui Sărai.
Dumenzeu privea toată această încurcătură desfăşu-rându-se sub
ochii Lui şi s-a hotărât să intervină cu judecata.
Dacă cineva ar fi meritat acum pedeapsa, acela se pare că ar fi trebuit
să fie Avram! El era nemernicul. In schimb, „Domnul a lovit cu mari urgii pe
Faraon şi casa lui" (Geneza 12:17), ceea ce 1-a făcut pe Faraon să-1 convoace
imediat pe Avram.
Mânia lui Faraon a explodat în faţa lui Avram: „Care e problema ta?
De ce nu mi-ai spus că aceasta era nevasta ta? Ia-o şi ieşiţi din ţara mea—
acum!"
Imaginează-ţi-1 pe acest om mare al credinţei mustrat —pe drept
cuvânt—de un împărat păgân! Ce lecţie remarcabilă că în viaţa de credinţă ne
putem îndepărta de promisiuni şi putem eşua atât de mizerabil. Nimeni nu a
umblat încă într-o viaţă perfectă de credinţă. Dar lucrul important e să ne
ridicăm şi să revenim pe cale. Avram—„tatăl tuturor celor care cred"—nu a fost
chiar ultimul de pe listă.
El şi Sărai au gonit înapoi spre pământul de care aparţineau „până la
locul unde fusese cortul lui la început, între Betel şi Ai, în locul unde era altarul,
pe care îl făcuse mai înainte, şi acolo Avraam a chemat Numele Domnului"
(Geneza 13:3-4). Părea să nu-şi mai poată găsi odihna până când nu a ajuns din
nou la altarul unde cândva I se închinase lui Dumnezeu—la locul unde a stat cu
atâta credincioşie pe promisiunile date lui.
Ori de câte ori îl părăsim pe Dumnezeu, e de importanţă vitală să ne
întoarcem cât mai repede la acel altar al consacrării şi credinţei. Dumnezeu ne
aşteaptă acolo, aşa cum îşi aşteaptă tatăl fiul rătăcitor să se întoarcă. El aşteaptă
cu nerăbdare să ne pună din nou picioarele pe pistă. Măreţia lui Avram nu a stat
în perfecţiunea lui morală, ci în faptul că s-a întors din nou la Dumnezeu şi a
crezut.
EL NU Şl-A CERUT DREPTURILE

Curând s-a iscat o ceartă între Avram şi nepotul lui Lot, din cauza vitelor şi oilor
lor care numai încăpeau unele de altele. Dumnezeu îi binecuvântase pe amândoi
(chiar şi pe Avram, după ce îşi vânduse soţia în josul râului!) până la punctul în
care ţinerea turmelor împreună nu mai era practică.

Avram a zis lui Lot: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi
între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea
ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la
dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga" (Geneza 13:8-9).

Lot a ales imediat câmpia fertilă—ceea ce era cel mai bun la prima
vedere—lăsându-1 pe Avram să încerce să-şi mâne oile pe munţii stâncoşi.
Avram nu a protestat. El ar fi putut face „abuz de influenţă"—-căci doar era cel
mai în vârstă de pe acolo, iar tovarăşul lui mai tânăr nu avea nici un drept să se
folosească de el. Avram, în schimb, a arătat că atunci când ai credinţă în
Dumnezeu, ştii că Dumnezeu îţi va purta de grijă, indiferent de alegerea
altcuiva. Credinţa îi lasă pe ceilalţi oameni să facă ce vor ei fără să se
neliniştească şi să se îngrijoreze. Ea îşi lasă cazul în mâinile lui Dumnezeu.
De atâtea ori noi ne îngrijorăm că cineva ne uită, cineva nu ne acordă
credit, că cineva se bucură de beneficii în detrimentul nostru. Noi pierdem din
vedere faptul că Dumnezeu „coboară pe unul şi ridică pe altul" (Psalmul 75:7).
Atât în mediul secular cât şi în lucrarea din biserică, noi ne preocupăm de
lucrurile care ar fi mult mai bine să fie lăsate în mâinile lui Dumnezeu,
îngrijorarea prinde întotdeauna în cleştele ei călcâiul credinţei şi încearcă să o
tragă în jos.
Credinţa se ocupă de lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu. Ea refuză
să se lase condusă de simţurile fizice. Credinţa este capabilă să spună: „Poţi să
faci ce vrei, pentru că eu ştiu că Dumnezeu îmi va purta de grijă. El mi-a promis
că mă va binecuvânta oriunde mă conduce." Amintiţi-vă că şi atunci când toţi
demonii din iad sunt împotriva noastră, Dumnezeul lui Avraam rămâne
credincios tuturor promisiunilor Lui. Isus Hristos poate face orice, dar nu poate
să se depărteze de cei ce se încred în El.
De ce să nu începi astăzi să calci pe urmele „Părintelui Avraam"? Cu
mare atenţie şi într-o atitudine de rugăciune, începe să cercetezi Scripturile,
cerându-I Duhului Sfânt să trezească la viaţă promisiunile lui Dumnezeu, până
când vei putea trăi bazându-te pe ele aşa cum a făcut Avraam.
Să nu-ţi fie teamă atunci când nu ştii exact cum te va călăuzi
Dumnezeu şi cum îţi va da cele necesare. Ci ţine tare mâna Lui şi mergi prin
credinţă. Nu e nici un motiv să te îngrijorezi de ceea ce ar putea face cealaltă per
soană. Nici măcar nu are importanţă, pentru că Dumnezeu a promis că te va
susţine şi te va apăra.
Iar dacă eşti unul dintre cei care „s-au coborât în Egipt"—adică te-ai
îndepărtat de încrederea şi consacrarea iniţială faţă de Dumnezeu—atunci
întoarce-te chiar acum la Domnul cu toată inima ta. Du-te din nou la altarul pe
care l-ai zidit odată ca loc de închinare şi predă-te lui Dumnezeu. El a promis că
va primi pe oricine vine la El prin Isus Hristos Domnul nostru. Nu ezita doar
pentru că ai ajuns prea departe sau pentru ceea ce ai făcut cât ai fost acolo. Chiar
dacă nu poţi să-L vezi, Tatăl se uită după tine chiar acum, aşteptând cu
compasiune şi dragoste să te întorci acasă, la El.
11

Lucrarea mai profundă


a lui Dumnezeu

Am văzut că umblarea prin credinţă este cea care ne a-duce pe tărâmul puterii
supranaturale a lui Dumnezeu. Duhul lucrează în noi pentru a duce la îndeplinire
lucruri care depăşesc înţelegerea umană. Dumnezeu este, într-adevăr
omnipotent. El are toată puterea.
De multe ori, aşteptările noastre în ce priveşte această putere e
oarecum greşit direcţionată. Ne aşteptăm ca Dumnezeu să îşi arate puterea în
creaţie, în vindecarea trupurilor, în a crea locuri de muncă pentru oamenii Lui, în
a aduce un copil pe lume—toate acestea sunt lucruri minunate. însă Biblia
declară că cele mai măreţe lucruri pe care le face El sunt în interior nu în
exterior. Efeseni 3:20 vorbeşte despre Dumnezeu care „poate să facă nespus mai
mult decât cerem sau gândim noi" (ne place partea asta), „prin puterea care
lucrează în noi."
Numai lucrurile din interior vor veni cu noi pe cealaltă lume. Nu ne
vom trage după noi trupurile, maşinile, casele sau pământurile noastre. Marele
conducător al bisericii, Andrew Murray a spus odată: „Inima ta este lumea ta şi
lumea ta este inima ta," şi acesta este locul principal de unde lucrează
Dumnezeu în vieţile noastre.
Ce avantaj ai dacă Dumnezeu te vindecă şi te ţine în viaţă pentru
încă vreo douăzeci de ani, dacă tu umbli în neascultare în toţi cei douăzeci de
ani? Ce folos are orice binecuvântare externă fără pacea şi bucuria lui
Dumnezeu în inima ta? Ce rost are să primeşti o promovare şi să faci o mulţime
de bani dacă vila ta mare şi frumoasă nu e un cămin adevărat ci mai degrabă un
ring de box pentru certurile şi luptele din familie?
De când eram copil m-au deranjat întotdeauna mărturiile creştinilor
care neglijau lucrurile interioare pentru a se concentra numai asupra lucrurile
exterioare. „Lăudat să fie Dumnezeu pentru cecul de o sută de dolari care mi-a
venit prin poştă." „Lăudat să fie Dumnezeu pentru că m-a ferit de un accident
rutier." Deşi acestea sunt cu siguranţă binecuvântări, lucrurile pe care Dumnezeu
aşteaptă să le facă în noi sunt cu mult mai măreţe.
Dumnezeu ştie că problemele noastre nu se datorează mediului în
care suntem; ele sunt personale în profunzime. Schimbarea mediului nu
schimbă, de cele mai multe ori şi persoana. De fapt, unii oameni devin mai
puternici în mijlocul necazurilor; alţii au o viaţă uşoară şi tot se autodistrug.

MURDAR PE DINĂUNTRU

Nimeni în Biblie nu a scris cu mai multă onestitate şi elocvenţă despre ceea ce


Dumnezeu face în noi decât David. şi poate că cel mai dificil fragment scris
pentru el a fost Psalmul 51.
David era un păcătos, ca noi toţi. Nu numai o dată, el a căzut pradă
presiunii şi ispitei. Într-o primăvară el a rămas acasă în loc să meargă la luptă
împreună cu armata lui şi a intrat într-o mare încurcătură.
Şi acesta e un avertisment pentru o situaţie pe care am observat-o de-
a lungul anilor: a nu merge unde Dumnezeu te trimite sau a nu face ceea ce El te
cheamă să faci poate fi periculos. E adevărat pentru fiecare din noi, nu numai
pentru pastori şi misionari. Am văzut membri din cor cântând cu credincioşie şi
având un mare impact pentru un timp... dar apoi au spus: „M-am cam săturat,,
Cred că voi renunţa acum. Mai târziu mă voi implica în altă lucrare a bisericii."
Carol împreună cu mine am observat adesea că, dacă aceşti oameni nu se duc
spre următorul loc de slujire pe care Dumnezeu 1-a pregătit pentru ei, cu timpul
se îndepărtează de tot de lucrurile lui Dumnezeu. Satan se foloseşte de acel
moment pentru a interveni şi a-i distrage.
Oamenii care se învârt fără rost prin biserici şi „zăbovesc" fără să
devină activi în slujba la care Dumnezeu i-a chemat sunt într-o poziţie extrem de
periculoasă. Nu există nici o diferenţă în recompensă între propovăduirea
Evangheliei, aşa cum am fost eu chemat să fac şi slujirea cu credincioşie pe post
de uşier sau de lucrător în educaţia creştină. Oridecâte ori ne sustragem de la
chemarea noastră, noi ne plasăm pe o poziţie de risc.
Împăratul David avea prea mult timp la dispoziţie şi într-o noapte nu
a putut dormi. Noaptea are propriile ei pericole. Când nu poţi dormi bine, sfatul
meu e că ar fi indicat să începi numaidecât să îl lauzi pe Dumnezeu. Altfel,
îngrijorarea, anxietatea şi gândurile necurate se pot furişa cu uşurinţă.
Deci, într-o noapte, David a ieşit pe verandă şi a văzut-o pe Bat-Şeba
îmbăindu-se. Femeia era frumoasă. El a dorit-o—şi fiind împărat, putea avea
orice şi pe oricine vroia. Fiecare dintre noi ştie ce s-a întâmplat în continuare.
Când sarcina Bat-Şebei a devenit vizibilă, acest „om al lui
Dumnezeu" a acţionat într-un mod ruşinos. Iată ce poate face păcatul din noi.
David 1-a chemat pe soţul Bat-Şebei, Urie Hetitul, de pe câmpul de luptă pentru
a-şi acoperi urmele. Planul a eşuat. Atunci, David 1-a îmbătat într-o încercare
vrednică de dispreţ de a-1 face să-şi piardă judecata. Chiar şi aceasta a dat greş.
În cele din urmă, 1-a trimis pe Urie înapoi la regimentul lui cu o scrisoare către
generalul Ioab—scrisoare care purta propria lui condamnare la moarte. David a
ordonat ceea ce noi new-yorkezii numim o „lovitură". El a ucis prin mâinile
altor oameni.
Totul era acoperit, s-a gândit David.
E greu de înţeles cum a putut să se suporte pe sine însuşi luni de zile
după aceea. Omul care a scris nişte psalmi atât de minunaţi a continuat să
trăiască aproape un an cu un zid de despărţire între el şi Dumnezeu. Dumnezeu a
trimis un profet să-1 tragă la răspundere.
Abia atunci şi-a recunoscut David vinovăţia. Iar în Psalmul 51 îl
vedem cum îşi revine: „Ai milă de mine, Dumnezeule... Spală-mă cu desăvârşire
de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu!" (v. 1-2). David se căieşte
din adâncul sufletului lui şi cere iertare de la Dumnezeul îndurător pe care îl
ofensase.
Apoi, la mijlocul psalmului, David enumera trei lucruri absolut
esenţiale de care avea nevoie cu disperare ca Dumnezeu să i le dea. El a învăţat
ceva din căderea lui îngrozitoare. Ceea ce dorea era imposibil pentru el; Domnul
trebuie să intervină. Iar lucrarea trebuie făcută în interiorul lui.
Când auzi cuvintele lui David, devii conştient de cât de rar, dacă nu
chiar deloc, mai auzim pe cineva rugân-du-se aşa în bisericile noastre astăzi. Din
nefericire, noi nu-I mai cerem lui Dumnezeu lucruri asemănătoare celor cerute
de David. Acesta nu e modul nostru obişnuit de a vorbi. însă cele trei cereri ale
lui David stau la baza fiecărei vieţi biruitoare.

1. „ZIDEŞTE ÎN MINE O INIMĂ CURATĂ"


„Zideşte în mine o inimă curată," îl roagă David pe Dumnezeu (v. 10). El cere
mai mult decât să-i fie spălată inima pătată de păcat. El se rugase deja pentru
curăţire (v. 2, 7). Acum va pătrunde mai în profunzime. El vrea ca Dumnezeu să
o ia de la început, să creeze o inimă nou-nouţă care e pură de la rădăcină. El
recunoaşte că despărţit de Dumnezeu, lăuntrul lui e în dezordine. El vrea să vadă
tot ceea ce face parte din lumea lui cu ochi curaţi, să audă cu urechi sfinte şi să
acţioneze cu evlavie.
Cuvintele lui merg mult mai departe decât limbajul nostru comun din
„religia jurămintelor" atât de proeminentă astăzi: „Doamne, promit că mă voi
strădui mai mult în viitor. Nu voi mai face aceeaşi greşeală." David nu are o
astfel de speranţă în capacitatea lui de a o scoate la capăt. În schimb, el apelează
la Dumnezeu să creeze ceva cu totul nou în lăuntrul său. Cuvântul „a zidi"
folosit aici este acelaşi din Geneza 1:1, când Dumnezeu a făcut cerurile şi
pământul: El sugerează actul divin de a produce ceva minunat din nimic.
Lucrarea îi aparţine în totalitate lui Dumnezeu.
Daţi-mi voie să spun că a primi o inimă curată de la Dumnezeu e cu
mult mai nemaipomenit decât a fi vindecat de cancer. E mai minunat decât să
devii bogat peste noapte. E mai bine decât să ţii predici extraordinare sau să scrii
bestseller-uri. A primi o inimă curată înseamnă a fi ca Dumnezeu în adâncul
profund al fiinţei tale.

2. „PUNE ÎN MINE UN DUH NOU Şl STATORNIC"

AL DOILEA LUCRU după care tânjeşte David este statornicia lui Dumnezeu în
trăirea lui spirituală de zi cu zi: „Pune în mine un duh nou şi statornic" (v. 10).
Cunoaştem cu toţii cum e să fim sus într-o zi şi jos în următoarea... cum citim
Scriptura în fiecare zi timp de o săptămână şi apoi abia dacă ne uităm la ea în
următoarea. .. cum e să fii purtat în sus şi în jos ca într-un lift. Cuvântul evreiesc
pentru a fi statornic înseamnă a fi ferm, puternic, drept, de neclintit. David îi
cere lui Dumnezeu o lucrare a harului în lăuntrul lui care să-1 păzească de stilul
de viaţă sus-jos, munte-vale, care ne caracterizează pe mult prea mulţi dintre
noi. David vrea să reziste ispitei nu numai o zi, ci în fiecare zi. El ştie că nu
poate prin el însuşi—însă cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile.
David ştie că a fost curăţat şi iertat, dar simte că mai are nevoie de
ceva: un duh statornic. El nu vrea să fie ca o gelatină; el cere să fie ca o stâncă.
Nu este aceasta şi dorinţa noastră? În loc să oscilăm când sus când jos în
umblarea noastră cu Dumnezeu, noi tânjim ca El, prin harul Său, să facă pentru
noi aceeaşi lucrare pe care a căutat-o David. Credem că Dumnezeu poate să o
facă?
Isus i-a spus lui Marta din Betania: „Nu ţi-am spus că, dacă vei
crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?" (Ioan 11:40). Nu trebuie să ne mulţumim
numai să sperăm, sau să ne plângem de starea spirituală în care ne aflăm. Ci să
ne apropiem de tronul de har cu o încredere plină de curaj că Dumnezeu va face
ceea ce a promis (Evrei 4:16). Să-I cerem şi noi acest duh statornic care ne va
susţine în situaţiile schimbătoare ale vieţii.

3. „SPRUINEŞTE-MĂ CU UN DUH DE BUNĂVOINŢĂ"

UN AL TREILEA LUCRU pe care David ştie că nu-l poate produce în el însuşi este
„duhul de bunăvoinţă" („Dă-mi un duh de bunăvoinţă, care să mă susţină" NIV
tr. din engl.). Dumnezeu este Cel care trebuie să-i dea acest duh, admite el. Pe
lângă a fi statornic vrea să fie şi binevoitor faţă de orice i-ar cere Dumnezeu să
facă. Când Dumnezeu pune degetul pe ceva anume din viaţa noastră şi spune:
„Nu e bun pentru tine," sau „Vreau să faci cutare lucru sau să mergi în cutare
loc," noi trebuie să fim gata (binevoitori) să acceptăm voia Lui. Nu ajungem
nicăieri luptând împotriva lui Dumnezeu în duhul nostru.
David îşi dă seama că numai puterea lui Dumnezeu îl poate face gata
să umble în ascultare. În Filipeni 2:12-13 Pavel ne îndeamnă: „Duce-ţi până la
capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur,... căci Dumnezeu este Acela care
lucrează în voi, şi vă da, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea." Dumnezeu
este cel care dă voinţa (bunăvoinţa)—lăudat să fie Numele Lui!
David a recunoscut că inima îl poate înşela. Voinţa lui poate
răspunde chemărilor lumii şi ale cărnii, aşa că el strigă către Dumnezeu să îi dea
un duh de bunăvoinţă. Această atitudine contrazice marea majoritate a creşti
nismului din ziua de azi, care strânge din dinţi şi încearcă din răsputeri să facă
ceea ce numai Duhul lui Dumnezeu poate. De fapt, Dumnezeu trebuie să ne facă
binevoitori. Mântuirea este a Domnului—de la început până la sfârşit. Cu cât
învăţăm mai curând că putem pune capăt eforturilor noastre zadarnice şi ne
putem arunca în braţele puternice ale lui Dumnezeu, cu atât mai bine ne va fi.
Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în fiecare zi să ne curăţească, să ne
sprijine, să ne ridice şi să ne dea un duh de bunăvoinţă astfel încât inimile
noastre „să alerge pe calea poruncilor Tale" (Psalmul 119:32). Atunci vom
ajunge să dorim să facem voia Lui. Ne vom apropia mai mult de atitudinea lui
Isus, care a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis... nu caut să
fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis" (Ioan 4:34; 5:30). Pentru Isus era
o bucurie să asculte de Tatăl Său şi nu o povară.
Duhul Sfânt vrea să împărtăşească cu noi acelaşi spirit, astfel încât
creştinismul să nu fie o corvoadă sau o povară ci un stil de viaţă în care binele
este iubit şi răul este urât.

SUNT UNELE SCHIMBĂRI IMPOSIBILE?


Cât de des ne-am rugat noi, tu şi eu aşa cum s-a rugat David în acea zi? Nu
credeţi că e aproape timpul să spunem cu o credinţă nouă: „Dumnezeule, dă-mi
Tu o inimă curată. Dumnezeule, pune Tu în mine un duh statornic. Dumnezeule,
dă-mi Tu un duh de bunăvoinţă care să mă susţină. Nu mă lăsa să fluctuez,
Doamne, ţine-mă tare!"
Dumnezeu poate să facă aceasta şi în cazul celor mai vicioase
trăsături de caracter sau a celor mai bine înrădăcinate gânduri. în creştinism,
unele păcate au fost caracterizate ca fiind aproape imposibile pentru Dumnezeu
să le schimbe. Până şi unii dintre lucrători mi-au spus: „Jim, spune-mi acum
sincer—ai văzut vreodată un homosexual schimbându-se cu adevărat?"
„Ce vreţi să spuneţi? Bineînţeles că am văzut!" le răspund eu. Ei sunt
peste tot în biserica noastră, slujind în tot felul de lucrări astăzi."
Un pastor a fost destul de franc încât să-mi spună: „Adevărul e că nu
vreau ca astfel de oameni să intre în biserica mea. O dată ce au făcut parte din
acel stil de viaţă, impuritatea se întipăreşte pur şi simplu în ei. Nu-mi pasă cine
îmi spune că ei au fost mântuiţi—eu îi ţin în vizor."
Cu o astfel de necredinţă şi prejudecată, e mică şansa să fim martori
ai harului măreţ al lui Dumnezeu în acţiune.
Într-o duminică seara, nu cu mult timp în urmă, un bărbat foarte
cizelat şi inteligent, pe nume Steve a împărtăşit cu biserica noastră ce a făcut
Dumnezeu în viaţa lui. Deşi născut şi crescut într-un cartier sărac din sud estul
capitalei Washington, el a excelat în şcoală şi a obţinut o bursă la o şcoală de
pregătire pentru academie, în timp ce locuia acolo, el a mărturisit unui consilier
într-o zi că simte o atracţie vagă faţă de alţi băieţi şi că nu ştia ce să creadă
despre aceasta. Consilierul i-a răspuns că totul era foarte natural şi că nu ar
trebui să se îngrijoreze de nimic. Steve nu, a fost convins, dar nu a mai spus
nimic de atunci încolo.
Notele bune ale lui Steve i-au adus apoi o bursă pentru prestigioasa
Universitate din Ivy League, Dartmouth, New Hampshire. Prima lui experienţă
ca homosexual a venit în primul lui an acolo, nu din partea vreunui tip foarte
efeminat, ci din partea unui atlet bine cunoscut şi candidat la echipa ce
reprezenta Satele Unite la jocurile olimpice.
„A doua zi dimineaţa m-am simţit atât de gol, atât de pustiit," îşi
aminteşte Steve. A fost o încercare de a găsi dragostea, însă ea nu.m-a satisfăcut.
În timp ce se îndrepta în acea zi spre slujba cu jumătate de normă pe
care o avea în campus, gândindu-se că a sărit cu siguranţă de pe fix, o voce i-a
spus pe neaşteptate: Ieşi din această situaţie.
Steve nu a ţinut seama de avertisment şi fără vreo ancoră spirituală
în viaţa lui, el s-a lăsat pradă impulsurilor homosexuale, o dată şi încă o dată.
Până la absolvirea cu onoruri de la Dartmouth, el devenise expert în stilul de
viaţă păzit cu stricteţe—dar încă nu era sigur dacă îşi dorea acest lucru pentu tot
restul vieţii.
Bărbatul tânăr şi suplu, cu ochi sfredelitori şi zâmbet electrizant a
dovedit talent în arta dansului şi în iunie 1978 s-a mutat în New York City
pentru a accepta încă o bursă, de data aceasta la Centrul de Dans American, de
renume mondial, Alvin Ailey. (Cu timpul el a intrat în prestigioasa Companie de
Dans, Martha Graham, poziţie pe care a păstrat-o timp de zece ani.)
Între timp, un verişor 1-a provocat cel puţin să citească Biblia şi
Steve s-a apucat sistematic să parcurgă toată cartea, începând cu Geneza. I-a luat
un an şi jumătate să ajungă la Ajpocalipsă. în toată această perioadă, el locuia în
apartament cu încă patru studenţi la dans—toţi băieţi şi o camaraderie strânsă s-a
dezvoltat în grup,,
„Toţi erau dansatori care promiteau şi m-au primit cu căldură în
cercul lor," spune Steve. „Ori de câte ori discutam noaptea târziu şi spuneam
ceva despre vreun anumit pasaj din Biblie care se opunea homosexualităţii, ei
răspundeau: Nu-ţi bate capul—tu citeşti porţiunile care nu trebuie citite, Citeşte
Psalmii, Proverbele. Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei şi orice are de a
face cu dragostea e acceptabil.” , ;,
„Mi s-a părut logic. Treptat m-am convins pe mine însumi că
sentimentele mele pentru alţi bărbaţi trebuie să fi fost din partea lui Dumnezeu."

O DRAGOSTE DIFERITĂ
Steve a trecut dintr-o legătură amoroasă în alta până când, într-un final, relaţia
lui cu un artist foarte talentat s-a solidificat. Cei doi au ales un apartament în
care să locuiască împreună—la un bloc distanţă de Brooklyn Tabernacle. Steve
nu putea să nu observe în fiecare duminică, mulţimi de oameni pe trotuar care
intrau şi ieşeau de la întâlnirile noastre, şi şi-a spus că i-ar place să facă o vizită.
Dar a venit abia în octombrie 1980.
„Am simţit dragostea lui Dumnezeu din primul moment în care am
intrat pe uşă," spune el oarecum mirat. „Prezenţa lui Dumnezeu era acolo plină
de putere. Instinctiv mi-am dorit să fiu acolo. Când am plecat eram atât de plin
de bucurie!"
Steve a continuat să vină. Nimeni nu 1-a tras deoparte să-i ţină o
predică despre homosexualitate. De fapt, nu cred că vreunul din noi ştia ce făcea
el în particular. El continua doar să vină la biserică, absorbind Cuvântul şi
prezenţa lui Dumnezeu şi începând să se simtă din ce în ce mai conştient de
păcatul său. Deşi dorea să fie în biserică, el ieşea imediat din clădire la sfârşitul
întâlnirilor, evitând contactul cu alţi credincioşi.
Cam în acelaşi timp, în oraş a fost programată o mare paradă numită
Gay Pride, iar prietenul lui Steve 1-a îndemnat să meargă. El ştia că nu dorea să
mărşăluiască pe străzi, însă a luat parte la mitingul însoţitor aproape de faleza,
din „Sat" aşa cum numim noi acea parte a Manhattanului.
„Am privit mulţimea de bărbaţi care se ţineau de mână şi ascultau
discursuri rostite cu fervoare," îşi aminteşte Steve—„şi niciodată în toată viaţa
mea nu m-am simţit atât de singur. Ceva în mintea mea a întrebat: „Unde voi fi
peste zece ani? Aici în stradă 'sărbătorind' homosexualitatea? Cu siguranţa nu!
Dumnezeu cioplea cu perseverenţă setul meu de credinţe."
Nu mult după aceea, Steve s-a pus într-o situaţie necugetată într-o
noapte şi s-a expus unei boli transmisă pe cale sexuală. Aceasta a însemnat o
vizită la Gay Man's Health Crisis (Centrul pentru sănătate a homosexualilor)
pentru un test. încă o dată i s-a făcut rău numai când şi-a aruncat privirea în sala
de aşteptare. Eu nu aparţin aici. Acesta nu mai e locul meu.
Curând Steve a revenit la întâlnirea noastră de rugăciune de marţi
seara, strigând către Dumnezeu într-un colţ din faţa balustradei de la altar. El îşi
aminteşte rugându-se: „O, Dumnezeule, ştiu că mă iubeşti. Şi sunt gata să
mărturisesc că acesta e păcat în viaţa mea. Dar trebuie să-mi arăţi calea de ieşire
din această situaţie. Nu am puterea necesară în mine însumi."
Lupta cu emoţiile a continuat; pentru Steve nu a existat ieşire de
urgenţă din stilul de viaţă de homosexual. A intrat într-o depresie şi a pierdut
mult din greutate. Dar se încăpăţâna să creadă că Dumnezeu îl va schimba în
interiorul lui. Prin credinţă el s-a ţinut tare de promisiunea libertăţii în Hristos.
El a luat dificila decizie de a pune capăt oricăror activităţi de homosexual.
Apoi, într-o zi înnorată, pe la sfârşitul lui 1982, el trecea, în drum
spre serviciu, prin faţa renumitului magazin Bloomingdale de pe Strada East 59,
când, fără nici o explicaţie aparentă, el a simţit o eliberare din lanţurile lui.
„Dintr-o dată am ştiut că Isus mă eliberase!" spune el.
Relaţia cu partenerul lui s-a destrămat şi bărbatul s-a mutat în altă
parte. Steve s-a alăturat grupului de rugăciune al bărbaţilor, unde a găsit
încurajare spirituală şi viaţa lui a început să se inunde de Duhul Sfânt. Mai târziu
el s-a implicat într-o organizaţie din Manhattan care lucra cu homosexualii şi
lesbienele. Pentru el, versete precum cel din Ieremia 32:27 au prins viaţă: „Eu
sunt Domnul, Dumnezeul întregii omeniri. Este ceva prea greu pentru Mine?"
Cu talentul lui de orator, Steve a devenit curând purtătorul de cuvânt
al organizaţiei, fiind invitat în campusurile universităţilor şi la programele de
televiziune creştine. A fost invitat până şi la Sally jessie Raphael Show pentru
înregistrarea unui segment intitulat „Sunt homosexual—m-am născut aşa?" Cum
era de aşteptat, el s-a dovedit a fi singurul creştin fost homosexual din emisiune
şi din momentul în care a început să vorbească despre puterea lui Isus care îl
eliberase, un adevărat haos s-a stârnit pe platformă. Audienţa a început să
huiduiască în timp ce ceilalţi invitaţi şi-au dat frâu liber furiei împotriva lui
Steve.
„M-am simţit deprimat din cauza situaţiei, tot drumul spre casă. M-
am gândit la toate lucrurile pe care ar fi trebuit să le spun şi nu le-am spus. Eram
într-o stare destul de jalnică.
Însă a doua zi dimineaţa, m-a trezit telefonul devreme. Un tip din
Carolina de Nord a întrebat: 'Tu eşti cel de la televizor de aseară?'
'Ăăă, da, eu sunt.' (Cum de mi-a găsit numărul de telefon?)
'Chiar poate Isus să facă acest lucru pentru cineva?' a întrebat tânărul cu o voce
care începea să sune spart.
'Da, El poate cu adevărat!' am răspuns eu. Am continuat, aducându-i
la cunoştinţă Evanghelia. Poate că, la urma urmelor, cuvintele mele de ieri nu au
fost chiar degeaba!"

CINE ŞI-AR FI IMAGINAT?

Câţiva ani mai târziu, Steve a întâlnit în biserica noastră o tânără creştină şi
frumoasă pe nume Desiree. Şi ea avea dorinţa de a lucra printre cei cu HIV şi
SIDA. Cu timpul ei s-au îndrăgostit şi au început să vorbească despre căsătorie.
Steve a fost pus în faţa unei dileme incomfortabile. „Ştiam că fiecare partener pe
care l-am avut în anii care au trecut era acum mort sau cel puţin infestat cu HIV.
Dansul profesional era decimat de SIDA. Dacă relaţia cu Desiree ar fi Să
continue, ştiam că va trebui să îmi fac un nou set de analize.
Cele două săptămâni de aşteptare a rezultatelor au fost pură agonie
pentru mine. A venit ziua când am mers la clinică să aud ce anume au
descoperit. Verdictul a fost—negativ! Ce manifestare a harului lui Dumnezeu că
nu am fost infectat în toţi aceşti ani! Am părăsit clădirea plângând de bucurie."
Steve şi Desiree s-au căsătorit pe 3 iunie 1989. Desiree ştia tot ce era
de ştiut despre Steve—dar nu a dat nicidecum înapoi. Ea a părăsit o poziţie de
succes ca agent în vânzări şi s-a întors la şcoală pentru a-şi lua masterul în
sănătate publică. Curând ei au început o nouă organizaţie în biserica noastră, un
grup de sprijin în propria lor casă pentru cei cu HIV şi SIDA. Mulţi au fost
conduşi la Domnul şi învăţaţi că a trăi pentru Hristos înseamnă cu mult mai mult
decât strânsul din dinţi, înseamnă umblarea prin credinţă, cu bucurie, potrivit
planului lui Dumnezeu care este infinit mai bun.
Conducerea grupului a însemnat, de asemenea şi acceptarea
pierderii. într-un singur an, cinsprezece membri au murit de SIDA.
Foarte de curând, Steve şi Desiree s-au mutat la câteva ore depărtare de oraş
pentru ca el să poată accepta poziţia de profesor asistent la o universitate foarte
cunoscut de pe Coasta de Est. Două fetiţe drăgălaşe li s-au născut pentru a
împodobi căminul lor ca o nouă evidenţă a dragostei minunate a lui Dumnezeu.
Mâna lui Dumnezeu este peste acest cuplu şi peste copiii lor într-un mod special.
În mintea mea nu este nici o îndoială că acest bărbat minunat a fost
schimbat de puterea lui Dumnezeu. El mi-a spus odată că în timp ce participa la
Convenţia Posturilor de Radio Naţionale Creştine, în Washington D.C., un
predicator creştin s-a apropiat de el în sala de expoziţie şi 1-a întrebat câteva
lucruri despre lucrarea pe care o face. Apoi i-a pus o întrebare asemănătoare
celei pe care am menţionat-o mai devreme şi care mi-a fost pusă mie: „Şi vrei
să-mi spui că ai fost eliberat de homosexualitate?"
„Da, slavă Domnului!" a răspuns Steve cu un zâmbet luminos. „Ceea
ce Dumnezeu a făcut în viaţa mea e nemaipomenit."
Bărbatul 1-a privit drept în faţă şi a aruncat bomba: „Nu te cred"
după care s-a întors pe călcâie şi a plecat lăsându-1 pe Steve fără cuvinte.
Mă bucur că nu am fost acolo în acel moment; o parte din
„Brooklyn" care mai e încă în mine ar fi putut ieşi la iveală. Însă o replică mai
bună pentru acel bărbat demn de milă ar fi fost ceea ce apostolul Pavel a scris în
Romani 3:3-4: „Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici
ea credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit
adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi..."
Harul lui Dumnezeu merge mult mai în profunzime decât ne putem
noi imagina vreodată. Viaţa lui Steve e o dovadă că numai Dumnezeu ne poate
da ceea ce avem nevoie: o inimă curată, un duh statornic şi binevoitor.
Nu are importanţă cât de adânc şi întunecos e secretul, nu contează
de câte ori te-a înfrânt un anumit păcat, Dumnezeu poate aduce schimbare în
viaţa ta. însă trebuie ca Duhul Lui cel Sfânt să fie la lucru înlăuntrul nostru şi nu
încercările noastre slabe de a „face mai bine data viitoare." Dumnezeu nu-ţi cere
decât să-ţi aduci toată mizeria înaintea Lui, ca El să poată începe transformarea
spirituală de care ai nevoie.
Nu încerca să fii tare prin propriile tale puteri, pentru că această
atitudine este exact contrariul a ceea ce ai nevoie. Dumnezeu a fost dintotdeauna
atras de slăbiciune. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit;
Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită" (Psalmul 51:17).
Acest verset este din acelaşi psalm cu care a început acest capitolul şi dacă i te
vei alătura lui David în această rugăciune neobişnuită a credinţei, vei descoperi
că lucrarea din profunzime a lui Dumnezeu va deveni reală şi în tine.
12

*
Adunare prin scădere
Când mergem să cumpărăm o bijuterie fină de argint, ne ducem într-un magazin
atractiv, iluminat estetic şi cu personal bine îmbrăcat care să ne stea la dispoziţie
şi şă ne arate diferitele articole ţinute sub sticlă. Totul împre jur e curat şi
sofisticat.
Dacă ar fi sa ne întoarcem la originile metalului, am descoperi
tocmai opusul. O mină de argint e un loc întunecos, murdar şi periculos. Bărbaţi
care au visat să se îmbogăţească şi-au pierdut viaţa în mine precum Nevada's
Comstock Lode, în timpul febrei argintului din 1859, Real de Monte y Pachuca
din Hidalgo, Mexico (cea mai mare mină de argint din lume), sau în vechile
surse de argint din Grecia şi Armenia în perioada contemporană Bibliei.
Lucrul nu se termină nici pe departe o dată cu aducerea minereului la
suprafaţă. Urmează sfărâmarea, amalgamarea şi topirea. Argintul nu se topeşte
până când nu atinge temperatura de 960,5 grade Celsius; abia atunci începe să se
separe de impurităţile lui. Atât regele Solomon cât şi profetul Isaia au avut toate
aceste faze în minte când au scris despre procesul lui Dumnezeu de purificare a
inimilor şi vieţilor noastre:

Scoate zgura din argint,


şi argintarul va face din el un vas ales.
Scoate şi pe cel rău dinaintea împăratului,
şi scaunul lui de domnie se va întări prin
neprihănire (Proverbe 25:4-5).

Îmi voi întinde mâna împotriva ta,


îţi voi topi zgura, cum o topeşte leşia,
toate părticele de plumb le voi depărta din tine
(Isaia 1:25).

Deşi oricare dintre noi vrea ca bijuteriile lui să fie de înaltă calitate, noi nu ne
gândim adesea la nevoia de a avea un proces similar în inimile noastre. De fapt,
cu fiecare an care trece e din ce în ce mai greu să vorbeşti despre astfel de
subiecte pentu că bisericile noastre au devenit condiţionate de către lume.
„Simte-te bine" şi „Păstrează o atitudine pozitivă" au devenit
sloganele active. Tindem să ne zbârlim la idea că Dumnezeu vrea să facă
schimbări majore în vieţile noastre. Nu ne place decât atunci când Dumnezeu
spune lucruri de genul: „Niciodată nu te voi lăsa, cu nici un chip nu te voi
părăsi... Te voi binecuvânta la plecare şi la venire" şi aşa mai departe. Da,
Dumnezeu a spus toate aceste cuvinte —însă realităţile spirituale sunt un pic mai
complexe decât atât.
Dumnezeu se ocupă de noi aşa cum un părinte responsabil se ocupă
de copilul lui. Uneori îi faci copilului un compliment, alteori îl baţi cu palma pe
umăr; totuşi sunt momente când faci ceea ce apostolul Pavel i-a spus tânărului
lucrător, Timotei, să facă: „Mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată blândeţea şi
învăţătura" (2 Timotei 4:2). Nouă ne plac numai anumite părţi ale acestui verset
însă nu suntem prea încântaţi de restul; apreciem aspectul de „îndemnare" şi
partea despre „toată blândeţea," însă nu prea vrem să avem de a face cu mus
trarea şi cearta.
Astăzi se consideră că un pastor îşi face slujba cum se cuvine numai
dacă are un „cuvânt de mângâiere." Câte predici şi sesiuni de consiliere conţin
mustrare şi certare insuflate de Cuvânt? Lucrătorii au fost reduşi, în prea multe
locuri doar la funcţionari plătiţi—rămân populari (şi angajaţi?) doar dacă
continuă să dea mesajele pe care oamenii vor să le audă.

MAI PUŢIN ÎNSEAMNĂ MAI FRUMOS


Modul lui Dumnezeu de a lucra, din Scriptură este cu mult diferit de modalităţile
din cultura bisericii americane. El cunoaşte necesitatea absolută de a îndepărta
plumbul din argintul nostru, de a ne încălzi până la o limită incomfortabilă la
care El să poată, aşa cum e tradus în New Living Translation „să culeagă zgura
de deasupra" (Isaia 1:25). El scade pentru ca să adauge. Recunosc că e ciudat
din punct de vedere matematic, dar e realitate pe tărâmul spiritual. În calculul lui
Dumnezeu, obţii uneori mai mult atunci când ai mai puţin.
Am menţionat în prima mea carte că atunci când am venit împreună
cu soţia mea pentru prima oară la Brooklyn Tabernacle, în 1972, biserica era în
dezordine. Mai puţin de douăzeci de persoane veneau la serviciile religioase.
Într-o lună sau două mi-am dat seama că unele din problemele majore proveneau
din interiorul micului grup! Unii făceau ce le trecea prin cap în timpul
programului. Nu era nici biblic nici edificator. Existau şi alte probleme legate de
tensiuni rasiale şi oameni care ţineau neapărat să aibă funcţii de conducere.
Eram tânăr şi îmi era frică să înfrunt situaţia. Cred că predecesorul
meu s-a gândit că era mai bine să nu facă nimic; orice mustrare ar fi făcut
probabil pe încă o persoană să plece, şi atunci participarea (ca şi colecta, de
altfel) ar fi fost chiar şi mai redusă. In inima mea ştiam că nu puteam merge mai
departe aşa. Am jucat destul baschet încât să ştiu că pentru a câştiga e nevoie,
uneori, să dai afară un jucător din echipă. Jucătorul-problemă poate împiedica
ritmul celorlalţi. S-ar putea ca el să aibă un talent peste nivelul mediu, însă în
vestiar şi pe terenul de joc nu e o influenţă bună şi distruge coeziunea echipei.
Dacă nu se schimbă va trebui să plece. Numeroase echipe din universităţi sau
cele profesioniste au experimentat acest lucru. Un jucător mai puţin înseamnă
uneori o echipă mai bună.
Am început să mă rog: „O, Doamne, schimbă oamenii sau fă-i să
plece." Domnul m-a ajutat să accept scăderea pentru ca apoi să încep să adun. Şi
aceasta e exact ceea ce s-a întâmplat.
Dacă argintul e contaminat de zgură, nu foloseşte la nimic să
continui să tot adaugi minereu. Argintarul nu va putea face nimic frumos din el,
oricât de mare ar fi grămada de minereu sau oricât de mult efort ar depune. Ceva
trebuie înlăturat. Atâta timp cât impurităţile rămân, argintul nu va fi nici
strălucitor şi nici fin.
Noi suntem gata să acceptăm acest adevăr în multe domenii, însă ne
opunem în cel spiritual. Imaginaţi-vă pe cineva care are cu 40 sau 50 de
kilogame peste greutatea normală mergând la doctor şi spunând: „Vă rog,
ajutaţi-mă să mă simt mai bine. Mă târăsc de dimineaţă de când mă scol. Daţi-mi
nişte pastile care să mă facă mai vioi."
Doctorul ar spune: „Nici un medicament pe lumea aceasta nu-ţi va
aduce înapoi energia. Trebuie să pierzi 25 de kilograme, asta pentru început."
„Ce? Hei, am venit la cabinetul dumneavoastră să mă simt mai bine!
Nu pot să-mi schimb întregul stil de viaţă. Dă-mi doar ceva care să mă ajute."
Persoana aceea va fi mai sănătoasă prin scădere nu prin adăugare.
Imaginaţi-vă un alt pacient, cu o protuberantă canceroasă, care vine
la cabinet şi vrea o aspirină mai puternică care să îi aline durerea. Dar nu asta e
soluţia; pro tuberanta trebuie tăiată; Dacă pacientul protestează: „Uite ce-i, nu
am venit aici să-mi pierd o parte din trup!" doctorul ar replica: „Păi, trebuie să
îndepărtezi această parte din trupul tău. E canceroasă; trebuie să scapi de ea."
„Vrei să spui că-ţi pasă de mine şi că eşti prietenul meu, dar că mă
vei tăia cu un cuţit?"
„Exact! Dacă nu te tai, vei muri."
SĂ SPUI ADEVĂRUL CARE DOARE

Mulţi dintre noi se reped să strige Aleluia şi să sărbătorească binecuvântările lui


Dumnezeu. Alţii au o înţelegere intelectuală sănătoasă a doctrinei biblice. Toate
acestea sunt bune însă putem cu uşurinţă evita faptul că tot zgomotul şi toată
cunoştinţa din lume nu ne vor ajuta să ajungem nicăieri dacă există încă zgură
care nu e îndepărtată din vieţile noastre. Toate vorbele din lume nu vor produce
o viaţă evlavioasă fără procesul de rafinare intim şi continuu al Domnului din
inimile noastre.
Unii dintre noi sunt prea extinşi financiar. Alţii au un calendar cu
mult prea plin. Singurul mod de a deveni sănătos este să-ţi reduci datoriile, să
mai tai din afaceri. Tot ceea ce îngreunează umblarea noastră cu Dumnezeu
devine ţinta procesului Lui de purificare.
Mulţi dintre noi cred că dacă facem mai mult şi acumulăm mai mult
devenim mai fericiţi. Greşit! Acesta e motivul pentru care mulţi creştini nu văd
planurile lui Dumnezeu duse la îndeplinire în vieţile lor. Ei îţi pot cita versete
din Biblie despre pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, însă nu au
experimentat ce înseamnă aceasta cu adevărat.
Dumnezeu va fi întotdeauna direct cu tine, pentru că te iubeşte. El îţi
spune adevărul şi e absolut neîndurător când e vorba de lucrurile care stau în
calea revărsării harului şi binecuvântării Lui în vieţile noastre. Procesul Lui
conţine scăderea care duce la adăugare. El nu va încheia niciodată tratat de pace
cu păcatele noastre ascunse. „Acesta trebuie să dispară," va insista El. „Nu poţi
să mergi mai departe cu acest păcat în viaţa ta. Nu pot să fac un vas frumos de
argint când acea zgură e încă prezentă."
Când Isus Şi-a început lucrarea publică, una dintre primele lui opriri
potrivit Evangheliei după Ioan (vezi cap. 2) a fost în Templu. A adus Isus
vopsele noi şi mobilier scump pentru a adăuga la decor? Nu. El a scos afară
lucrurile care nu aveau ce căuta acolo şi i-a alungat pe negustorii profitori. În
acea zi El s-a arătat ca un rafinor dur, pentru că El iubea mult destinaţia
Templului, cea de „casă de rugăciune pentru toate popoarele," şi dorea ca ea să
fie restaurată.
Trebuie să ne obişnuim cu faptul că pentru a fi ceea ce Dumnezeu
vrea să fim, El va trebui să îndepărteze din viaţa noastră lucruri care nu au ce
căuta acolo. In orice viaţă sau lucrare devotată Lui, noi trebuie să ne oprim şi să
întrebăm: „Există aici atitudini care să-L supere pe Domnul? Există obiceiuri
care trebuie să fie sfărâmate? Care sunt impurităţile ce trebuie să dispară? Cum
rămâne cu dorinţa de a fi văzut, cu spiritul de competiţie, cu umblarea după
slavă şi aplauze? Dar cu prejudecata sau spiritul de judecată faţă de alţii?"
Trebuie să fim absolut deschişi când îl invităm pe Dumnezeu sa ne cerceteze cu
mare atenţie şi să îndepărteze tot ceea ce consideră El că e de îndepărtat.
Într-o sâmbătă noaptea stăteam înaintea Domnului pregătindu-mă
pentru întâlnirile de a doua zi, consacrându-mi din nou viaţa şi încercând să mă
apropii mai mult de El, când deodată în minte mi-au venit numele a trei oameni.
Nici unul din ei nu locuia în apropiere; erau împrăştiaţi prin toată ţara. În toate
cele trei cazuri, relaţia mea cu ei nu era aşa cum ar fi trebuit să fie. La suprafaţă
totul părea în regulă; vorbeam cu fiecare dintre ei. Dar înaintea lui Dumnezeu
care este dragoste, nu era în regulă. Nu aveam sentimentul că aş fi păcătuit de
fapt împotriva lor, cu toate acestea...
Jim, părea să-mi spună Domnul, ştii că există un zid de despărţire
între tine şi fiecare din aceşti trei oameni. Ceva nu e în regulă. Sună-i. Tu trebuie
să repari ruptura.
„Uite ce-i," m-am apărat eu imediat, „nu eu sunt cauza acestor probleme. Sincer
să fiu, cred că ei sunt cei cu atitudini negative, nu eu."
Dar Dumnezeu nu renunţa: Sună-i şi pocăieşte-te de orice rană pe care ai
provocat-o, cu sau fără voia ta.
În următoarea săptămână am dat trei telefoane. Pentru mine a fost
bună smerirea şi am descoperit noi aspecte ale modului în care Dumnezeu
lucrează în viaţa mea. Ce binecuvântare s-a dovedit a fi faptul că L-am lăsat pe
Dumnezeu să aducă acea zgură la suprafaţă şi apoi să o îndepărteze. Imediat
după aceea, am studiat, m-am rugat şi am predicat cu o nouă vigoare.

INCOMOD DAR NECESAR

Ascultaţi profeţia sfredelitoare a lui Maleahi despre Hristos: „Cine va putea să


sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când se va arăta El?
Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi
va curaţi argintul; va curaţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi
argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al
Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de
odinioară" (3:2-4).
Teologia ta îl include pe Isus pe scaunul Lui de topitor, supraveghind
un cazan cu metal lichid sub care focul devine din ce în ce mai puternic? îl poţi
vedea aplecându-se din când în când şi strângând cu o lingură mare toate
impurităţile care au format bulbuci la suprafaţă? Este credinţa noastră îndeajuns
de profundă încât să acceptăm focul rafinorului?
Vom fi întotdeauna confortabili în acest proces? Bineînţeles că nu! E
plăcut? Nicidecum. Însă este metoda Mântuitorului nostru de a scăpa de
gunoaiele din vieţile noastre. Bucuria şi pacea Lui vor fi simţite imediat după
aceea—cu mult, mult mai în profunzime decât le-am cunoscut vreodată.
Dacă eşti părinte, s-ar putea să ştii cum e să-1 vezi pe copilul tău
mâncând tot felul de alimente nesănătoase şi hotărăşti să faci ceva. Sau poate
copilul tău e afectat la şcoală de unele influenţe nesănătoase. Când intervii nu
devii neapărat popular—însă faci tot ceea ce poţi să scoţi aceste lucruri din viaţa
copilului tău. Nu încerci să-i strici petrecerea copilului; o faci pentru că îl
iubeşti.
Biblia spune că „Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe
copilul pe care-1 iubeşte!" (Proverbe 3:12) Scopul lui Dumnezeu pentru noi este
cu mult mai profund decât felul în care ne simţim noi în acest moment. În
iubirea Lui El dă voie presiunilor şi necazurilor, din când în când ne taie craca
de sub picioare, astfel încât reacţiile noastre negative să se ridice direct la
suprafaţă. Ne vedem lipsa de credinţă, lipsa de dragoste—şi acesta este scopul
Lui.
Dumnezeu, cu bună intenţie ne pune în situaţii care depăşesc
capacitatea noastră de a le face faţă. El dă voie dificultăţilor să apară o dată cu
copiii noştri şi atunci spunem: „De ce, Doamne?" El ne purifică. El ne învaţă să
ne încredem în El. El ne îndepărtează de tăria noastră şi ne atrage spre a Lui. El
ştie exact cât de mult foc să permită în vieţile noastre. El nu ne va arde
niciodată, însă dacă sărim afară dintr-un cazan pentru că e prea fierbinte, El are
altele care ne aşteaptă. Zgura trebuie să fie îndepărtată.
Ştiţi cum topitorul din vechime cunoştea când totul era gata şi focul
putea în sfârşit să fie domolit? Când se uita în cazan şi îşi vedea propria lui
imagine reflectată în argintul strălucitor. Atâta timp cât imaginea era neclară şi
vălurită de particule de zgură, el ştia că trebuie să mai lucreze puţin. Argintul era
purificat atunci când, în final faţa lui se arăta clar.
Exact la fel e şi cu procesul nostru spiritual de rafinare. Planul din
veşnicie al lui Dumnezeu este ca noi să fim „asemenea chipului Fiului Său"
(Romani 8:29). Isus Hristos continuă să fie astăzi Rafinorul şi Purificatorul
poporului Său. În timp ce lucrează cu atenţie în vieţile noastre, El continuă să se
uite în noi pentru a-Şi vedea propria Lui reflexie binecuvântată.
Nu ar fi mai nimerit să ne încredem în Hristos şi să ne supunem
acestui proces decât să stăm împotriva lui? Amintiţi-vă că acesta este un proces
al dragostei, care aduce frumuseţe, creştere şi extindere în vieţile noastre. Este
modalitatea lui Dumnezeu de a ne sfinţi. Şi nu trebuie să uităm niciodată că cu
cât e mai sfântă viaţa, cu atât vom experimenta mai multă fericire adevărată în
lăuntrul nostru. Impurităţile spirituale sunt cele care ne privează de ceea ce are
Dumnezeu mai bun.

NU TE ÎMPOTRIVI PROCESULUI
SĂ privim în faţă faptul că Dumnezeu nu ne va lăsa niciodată să rămânem aşa
cum suntem azi. Acesta este scopul din spatele procesului de purificare din
vieţile noastre. Noi toţi suntem „în construcţie." (Când văd uneori munca uriaşă
de care are nevoie viaţa mea, simt că ar trebui să-i avertizez pe cei din jurul meu
să-şi pună căşti de protecţie, pentru eventualitatea în care cade ceva.)
Nu vom face paşi înainte decât dacă pierdem unele lucruri.
Dumnezeu încă adaugă prin scădere. Cea mai mare nevoie a noastră este
comuniunea cu El—dar sunt o groază de piedici în calea ei, nu-i aşa? Unii
oameni ştiu mai multe despre cum să-ţi renovezi casa decât despre procesul lui
Dumnezeu de renovare spirituală din vieţile lor. Ei sunt mai la curent cu
informaţiile despre anumite echipe sportive şi eroi decât cu ceea ce apostolii şi
profeţii au învăţat în numele Domnului. Aceste greutăţi ne încetinesc când
încercăm să alergăm în cursa credinţei. Ne clătinam în faţa promisiunilor lui
Dumnezeu pentru că inimile noastre sunt supraîncărcate cu atâtea obiceiuri
neziditoare şi lucruri care nu sunt necesare.
Treaba poate deveni urâtă atunci când cineva se împotriveşte cu
încăpăţânare procesului lui Dumnezeu de purificare. Când zgura şi impurităţile
sunt ţinute cu străşnicie ca pe un fel de comoară, viitorul devine întunecos şi
prevestitor de rele. E un fel de autodistrugere spirituală.
Am avut şi noi la Brooklyn Tabernacle partea noastră de scufundări
spirituale. Cu mulţi ani în urmă am.pierdut pe unul din cei mai apropiaţi asociaţi
ai mei care, fără să ştiu eu, a început să petreacă cu mult prea mult timp cu o
femeie căsătorită, care era abia întoarsă la Domnul. Soţia lui a început să simtă
încetul cu încetul că ceva nu era în regulă, dar el îşi justifica cu dibăcie acţiunile
în termeni spirituali şi o acuza pe ea că e bănuitoare. Ea nu şi-a împărtăşit
suspiciunile cu nimeni altcineva.
Biserica era mult mai mică pe atunci şi acest asociat era cunoscut şi
iubit de întreaga congregaţie. Într-o zi, la o întâlnire a lucrătorilor din biserică i-
am cerut să ne conducă în rugăciune. El s-a poticnit un timp şi apoi s-a prăbuşit
emoţional. Ceva se întâmpla—un conflict în adâncul sufletului său. Până în ziua
de azi regret că nu am fost mai cu discernământ. Nu l-am confruntat ca pe un
prieten şi frate în Hristos.
În decurs de câteva săptămâni, infecţia spirituală a devenit mai
pregnantă şi mai ameninţătoare. Am primit pe neaşteptate un telefon-—în timp
ce eram în vacanţă, nici mai mult nici mai puţin—că ar trebui să mă întorc de
urgenţă în Brooklyn. Asociatul meu dispăruse împreună cu prietena lui care a
lăsat în urma ei doi copii şi un soţ. Ei luaseră 10 000 de dolari din contul
bisericii. Mi-au lăsat un amărât de bilet prin care mă asigurau că „Dumnezeu
înţelege ceea ce facem."
Ce tragedie! şi cât de tare poate înşela păcatul.
Pentru că acest asociat era atât de cunoscut, am fost pus în faţa
sarcinii inevitabile de a aduce vestea în faţa bisericii. M-am prăbuşit în mod
deschis în timp ce le vorbeam. Îmi amintesc încă gemetele şi plânsul îndurerat
ce se auzeau din întreaga biserică.
M-am gândit adesea la cât de mult trebuie să se fi ocupat Dumnezeu
de prietenul meu. De câte ori va fi fost el avertizat de Duhul Sfânt? Câte nopţi
nu a zăcut el în pat luptând împotriva convingerii de păcat? Cu toţii ştim cât de
insistent este Duhul Sfânt când vrea să ne salveze de dezastru sau scufundare.
Nu mă interesează câte milioane de oameni din întreaga lume au fost
fascinaţi de povestea Titanicului şi a nopţii fatale când s-a scufundat în apele
reci ale Atlanticului de Nord. A fost un joc de copil în comparaţie cu tragedia
spirituală a bărbaţilor şi femeilor care s-au ferit de purificarea focului
Rafinatorului, pentru a se trezi apoi în locuri reci şi întunecoase pe care nu şi le-
au imaginat vreodată.

Doamne, Te rog să curaţi şi să purifici inimile şi vieţile noastre. Topeşte zgura;


îndepărtează impurităţile—pe toate, din faptă, cuvânt sau gând. Păzeşte-ne de
noi înşine şi pune în noi neprihănirea prin mâna Ta cea dreaptă şi puternică. îţi
cerem aceasta cu umilinţă şi ne bazăm pe Tine, în Numele lui Isus. Amin.
13

*
Atmosfera credinţei

Lupta dusă în viaţa de credinţă nu e întotdeauna numai de a crede, ci şi de a


continua să crezi. Numai aşa vom putea creşte în credinţă şi vom vedea
împlinirea efectivă a promisiunilor lui Dumnezeu în vieţile noastre.
Am văzut pe parcursul acestei cărţi proeminenţa biblică a credinţei şi
natura ei vitală în trăirea după voia lui Dumnezeu. Scriitorul epistolei către Evrei
rezumă aceasta într-un foarte bine cunoscut pasaj:

Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare


răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ca aţi împlinit voia lui
Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit.
„încă puţină, foarte puţină vreme", şi „Cel ce vine va veni, şi nu va
zăbovi, şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu
găseşte plăcere in el."
Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din
aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului (10:35-39).

Cu alte cuvinte, scriitorul ne spune să nu fim ca Israeliţii care au


crezut o vreme şi apoi au dat înapoi. Nu păcatul idolatriei în sine, sau
imoralitatea, sau lăcomia i-au împiedicat să intre în ţara Promisă—ci ofensa
îngrozitoare a necredinţei. Deşi Dumnezeu le promisese ţara bărbaţilor şi
femeilor pe care i-a eliberat din Egipt, ei nu au pus niciodată piciorul în ea din
cauza lipsei cronice a credinţei.
Astăzi noi avem tendinţa să tratăm încetul cu încetul necredinţa ca
pe o slăbiciune obişnuită. Spunem lucruri de genul: „Ştii, doamnei Popescu îi
vine pur şi simplu greu să creadă că Dumnezeu o va ajuta." Dumnezeu nu
acceptă o astfel de abordare uşuratică. El o numeşte „dare înapoi" şi ne
informează că este complet nemulţumit. De fapt, a respinge promisiunile Lui
pentru noi este cu mult mai distructiv decât păcatele senzaţionale despre care noi
vorbim adesea. Biblia numeşte aceasta „o inimă rea şi necredincioasă, care vă
desparte de Dumnezeul cel viu" (Evrei 3:12). Ce cuvinte solemne şi
copleşitoare!
Acum vedem de ce ţinta principală a lui Satan este să strice credinţa
noastră. El ştie mult prea bine că cel neprihănit trăieşte prin credinţă şi caută să
taie puntea de legătură dintre noi şi Dumnezeu. Credinţa este ca o mână care se
întinde să primească ceea ce Dumnezeu a promis fără nici o plată. Dacă diavolul
reuşeşte să-ţi tragă mâna înapoi în jos, el şi-a îndeplinit planul. Toată provizia pe
care Dumnezeu intenţiona să ne-o dea va rămâne acolo unde era, în ceruri.
Amintiţi-vă că această credinţă nu este numai o acceptare mentală a
unor adevăruri din Biblie. Unii oameni presupun că dacă „Dumnezeu a spus
ceva şi eu în mintea mea afirm că e adevărat—aceasta e credinţă." Greşesc. Până
şi diavolul poate recunoaşte în mintea lui veridicitatea multor adevăruri biblice,
şi totuşi rămâne Satan—adversarul nostru. Adevărata credinţă se produce atunci
când inimile noastre se apropie mai mult de Dumnezeu însuşi şi primesc în
adâncurile lor promisiunile Lui. Acolo, prin propria Lui putere divină, Cuvântul
va lucra într-un mod supranatural.
Din momentul în care această credinţă din inimă începe să se
răcească, noi ne pierdem capacitatea de a mai primi ceva de la Dumnezeu. Boala
cronică ce pune stăpânire pe noi nu este o lipsă de fapte sau efort; ci o lipsă de
credinţă reală. De cele mai multe ori tratăm simptomele şi nu cauza—
comportamentul exterior şi nu sursa lui.
Fiecare din noi aleargă în cursa credinţei. Cei care se opresc pe
parcurs sunt cei care au încetat să se mai încreadă în Dumnezeul nevăzut. Nici
unul dintre noi nu vrea să dea înapoi sau să-şi transforme viaţa într-o epavă, aşa
cum am observat în capitolul precedent. Dorinţa noastră e să primim nu numai
promisiunea culminantă a primirii noastre în ceruri ci şi multe altele pe care El
ni le-a garantat pe parcurs. Noi vrem să trăim în voia lui Dumnezeu
Însă nu avem prea mult timp la dispoziţie. Aşa cum spune pasajul
din Evrei, Isus Hristos va veni şi nu va zăbovi.

CREDINŢA MERGE PE URMELE PROMISIUNILOR

În cursa aceasta nu trebuie să uităm un principiu important: datorită poziţiei


unice pe care Dumnezeu a conferit-o credinţei, harul Lui se revarsă prin canalele
promisiunilor Lui şi nu prin cele ale poruncilor. Poruncile lui Dumnezeu ne
arată, într-adevăr caracterul Său sfânt şi ne descoperă păcătoşenia noastră, dar
asta e tot. Ele nu au capacitatea, în ele însele de a ne da puterea necesară să
ascultăm—lucru care ne pune într-o dilemă. Câţi credincioşi din întreaga lume
nu se confruntă chiar în acest moment cu conştientizarea realităţii că „am voinţa
să fac binele, dar n-am puterea să-1 fac" (Romani 7:18). Problema nu e că nu
ştim ce este bine sau că nu avem dorinţa să trăim aşa. Problema noastră este tăria
spirituală de a asculta, iar poruncile lui Dumnezeu nu ne-o pot oferi. De fapt, nu
stă în natura lui „Să faci" şi „Să nu faci" să atragă ajutor de la Dumnezeu. De
asta se ocupă promisiunile Lui pline de îndurare.
De-a lungul secolelor, sfinţii, pe paturile lor de moarte nu s-au agăţat
atât de mult de poruncile sfinte ale lui Dumnezeu şi de judecata care va să vină
peste toţi cei ce le încalcă, cât au preţuit promisiunile şi revelaţiile privind marea
salvare în Hristos:

Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus...
Căci—lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere—
Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina
păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Romani
8:1,3).
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne
ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire (lloan 1:9).
... pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos
neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire (Romani 4:5).

Acestea sunt promisiunile binecuvântate ale lui Dumnezeu care,


atunci când le credem, eliberează harul Lui supranatural în şi prin noi.
Ascultaţi-1 pe cel care adesea a eşuat ori de câte ori s-a încrezut în
propria lui putere, deşi cunoştea atât de bine poruncile lui Hristos. Apostolul
Petru ne face cunoscut binecuvântatul secret şi anume că Dumnezeu „ne-a dat
promisiunile Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii
dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte" (2
Petru 1:4). Aceste promisiuni sunt cele care aduc inima mai aproape de
Dumnezeu prin credinţă. Să crezi este de fapt cea mai mare poruncă a Noului
Legământ.
Viaţa de credinţă nu va fi puternică fără să ne hrănim din
promisiunile Cuvântului. Nu vom fi în stare să continuăm şi să perseverăm fără
să trăim în Cuvânt. Nu au existat niciodată bărbaţi sau femei puternici în
credinţă care să nu fi fost bărbaţi sau femei ai Cărţii Sfinte. Rafturile bibliotecii
mele sunt pline cu biografii precum cele ale lui Luther, Wesley, Finney,
Spurgeon, Moody— ei au citit Cuvântul, l-au trăit, au meditat asupra lui şi prin
puterea lui divină care lucra în inimile lor, au devenit tari în credinţă.
Bineînţeles că nu vei reuşi numai cu cuvintele de pe pagină. Israeliţii
care au ieşit din Egipt nu au mai ajuns să vadă împlinindu-se promisiunea lui
Dumnezeu de a poseda acel pământ nou din următorul motiv: „Cuvântul care le-
a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-
au auzit" (Evrei4:2). Ei au auzit limpede ce a promis Dumnezeu, însă inimile lor
nu a primit cuvântul prin credinţă.
Astăzi se poate să îţi câştigi existenţa ca teolog respectat şi totuşi să
n-ai mai multă credinţă vie decât un melc. Creştinii pot sta în băncile lor
ascultând Cuvântul predicat în fiecare duminică—şi chiar să aibă un timp
oarecare de citire a Bibliei în timpul săptămânii —fără să se poată ridica
deasupra cinismului, depresiei şi necredinţei care sunt atât de pronunţate în
cultura noastră. Putem cunoaşte Cuvântul, într-un anume sens, dar el trebuie să
găsească în inimile noastre o atmosferă în care puterea lui divină să poată fi
eliberată.
Acest gen de credinţă dinamică aproape că se prelinge din cuvintele
marelui conducător evreu, Iosua, către sfârşitul vieţii sale. El a fost unul din cei
doi bărbaţi care au părăsit Egiptul ca adulţi şi au reuşit chiar să intre în ţara
Promisă. Luaţi aminte la instrucţiunile de despărţire ale lui Iosua, care scot în
evidenţă o atmosferă de credinţă—mediul în care ea înfloreşte şi creşte.

MULŢUMEŞTE CÂND PRIVEŞTI ÎNAPOI

Iosua îşi începe discursul de rămas bun cu această afirmaţie răsunătoare: „Aţi
văzut tot ce a făcut Domnul, Dumnezeul vostru, tuturor neamurilor acelora
dinaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru a luptat pentru voi" (Iosua
23:3). Cu alte cuvinte, priveşte înapoi Israele şi gândeşte-te la tot ce a făcut El.
Ce-ar fi să ne amintim şi noi chiar acum tot ce a făcut Dumnezeu
pentru noi numai în ultimele douăsprezece luni? în câte sute de dimineţi nu te-ai
trezit cu energie în mădularele tale să te ridici şi să mergi? Nu tu ai fabricat acea
energie; ci a fost un dar de la Dumnezeu. Când a fost ultima dată când I-ai
mulţumit lui Dumnezeu pentru facultăţile tale mintale, pentru o memorie care
funcţionează sau pentru dibăcie în serviciul pe care îl ai? „Orice ni se dă bun şi
orice dar desăvârşit este de SUS, pogorându-se de la Tatăl luminilor" (Iacov
1:17). Uităm prea adesea acest adevăr. Cum putem avea credinţă pentru viitor
dacă nu ne uităm mai des înapoi şi dacă nu Ii mulţumim lui Dumnezeu pentru
tot ce El ne-a dat în trecut?
Am devenit nesimţitori la multe din binefacerile Lui. Mai mult de
jumătate din populaţia de pe glob nu a experimentat niciodată ce înseamnă să
dai un telefon! Lucrurile pe care noi le considerăm bunuri necesare sunt
necunoscute unei mari părţi din planetă, Lipsa mulţumirii este de fapt unul din
păcatele noastre. Duminica nu există acea revărsare de rugăciuni de mulţumire şi
landă vibrante în majoritatea bisericilor noastre pentru că noi suntem prea
ocupaţi cu proble mele noastre. Ne concentrăm mai degrabă asupra a ceea ce nu
avem decât să intrăm „cu laude pe porţile Lui,., cu cântări în curţile Lui"
(Psalmul 100:4).
Intr-o zi, pe holul bisericii noastre, o femeie pe nume Donna mi-a
spus cu mare emoţie şi bucurie: ;,Pastore Cymbala, mi-am găsit prima mea
garsonieră—un loc care să fie al meu! Lăudat fie Domnul!" Am început să mă
bucur împreună cu ea pentru simpla binecuvântare că ea avea acum un
apartament cu o singură cameră în care să locuiască. Poate vi se pare un pic
ciudat.., însă nu ştiţi despre trecutul lui Donna. Cu câteva săptămâni mai înainte,
în afara clădirii noastre s-a adunat poliţia pentru că o „săritoare" era hotărâtă să-
şi pună capăt vieţii dându-şi drumul de pe marginea unei clădiri vecine.
Am ieşit şi eu afară împreună cu cei care lucrează în birourile
bisericii noastre şi am văzut-o pe Donna la mare înălţime. Tocmai părăsise
biroul din acea clădire a terapeutului ei, care, se pare, nu-i dăduse rezolvarea de
care ea avea nevoie. Ea era rănită dar şi îngrozită în acelaşi timp.
Am simţit cum Dumnezeu mă îndemna să intru în clădire şi să urc în
fugă scările până la etajul unde poliţiştii încercau să o facă pe Donna să se dea
jos de pe pervaz. Terapeutul intrat în panică stătea alături de ei neajutorat. Am
cerut permisiunea să-i vorbesc, dar poliţiştii m-au avertizat să nu încerc să o
prind dacă mă apropii de ea, pentru că s-ar putea să mă tragă în jos împreună cu
ea.
Timp de aproape 20 de minute Dumnezeu m-a ajutat să o fac să se
dea jos de pe pervaz. Unul din angajaţii noştri a însoţit-o în abulanţă până la un
spital din apropiere pentru un examen de rutină. Mai târziu am aflat că ea
dormea fie pe canapeaua unui prieten, fie cu un bărbat care o abuza. Viaţa ei era
foarte tristă, dar curând ea L-a primit pe Hristos ca Mântuitorul ei. Noi am
ajutat-o să găsească un loc unde să stea pentru o perioadă. Când Donna a ajuns
la punctul în care era capabilă să-şi închirieze propria ei cameră, credeţi-mă că a
fost o mare ocazie de a aduce lui Dumnezeu o jertfă de mulţumire!
Nu ai şi tu să-I mulţumeşti lui Dumnezeu cel puţin pentru tot atât cât
are Donna? Atunci dă-I lui slavă. Fă-I cunoscut, din adâncurile inimii tale, cât de
mult apreciezi bunătatea Lui. Deschide-ţi inima şi gura. Fie că e sau nu parte a
tradiţiei tale religioase, Biblia îţi spune să-ţi exprimi recunoştinţa inimii faţă de
Domnul. Lasă la o parte formalitatea şi rigiditatea în a-L lăuda pe Domnul. Nu
lăsa pe nimeni să te împiedice sau să te facă să te simţi jenat.
Ce trist că milioane de oameni care merg la biserică, se manifestă
deschis şi fără jenă când e vorba să încurajeze echipele lor favorite din sport—
însă sunt la fel de rigizi ca un mort când e vorba să-L laude pe Dumnezeu.
Citeşte în Biblie despre nivelul decibelilor din cer. Cât de confortabil te vei simţi
în mijlocul glasurilor de sfinţi şi îngeri a căror număr e „de zece mii de ori zece
mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: 'Vrednic este Mielul...!'" (Apocalipsa
5:11-12)? Ai în tine acea inimă plină de închinare şi de laudă care să vrea să se
alăture acelui „glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor
tunete puternice, care zicea: 'Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel
Atotputernic, a început să împărătească'" (19:6) pe care l-a auzit Ioan? Să ne
ajute Dumnezeu să-L lăudăm mai mult!
Gândiţi-vă de câte ori nu ne-am aflat în necaz şi ne-am rugat cu
disperare: „O, Doamne, Te rog—dacă Tu mă vei ajuta de data aceasta, Te voi
sluji, îţi voi mulţumi şi Te voi cinsti pentru totdeauna." Dacă ai trecut şi tu pe
aici, atunci nu uita ce a făcut Dumnezeu. „Prin El să aducem totdeauna lui
Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui"
(Evrei 13:15).

PIVEŞTE ÎNAINTE CU ANTICIPAŢIE

Iosua îşi Îndreaptă apoi atenţia spre viitor. Poate vă gândiţi că acum, la sfârşitul
anilor, era mulţumit de mulţimea realizărilor sale. Primele 22 de capitole ale
cărţii lui ne spun cum i-a condus pe Israeliţi în lupta de cucerire a unor suprafeţe
întinse din Canaan. Cetate după cetate a căzut în faţa armatei sale.
Dar Iosua nu e satisfăcut. Plin de curaj el proclamă: „Domnul,
Dumnezeul vostru, le va izgoni dinaintea voastră (pe celelalte popoare din
Canaan); şi voi le veţi stăpâni ţara, cum a spus Domnul, Dumnezeul vostru"
(Iosua 23:5). Iosua, chiar şi la această vârstă înaintată, continuă să invoce
promisiunile lui Dumnezeu şi să declare cu curaj că „însuşi Domnul Dumnezeul
vostru" va lupta pentru ei.
Dacă suntem oneşti, fiecare dintre noi recunoaşte că mai sunt lucruri
în vieţile noastre care nu sunt tocmai cum le vrea Dumnezeu. Mai sunt încă
porţiuni bune de „teren" care trebuie cucerite. Dumnezeu vrea să ne facă mai
mult în asemănarea cu Mântuitorul. El vrea să dezrădăcineze tot ceea ce
împiedică şi tulbură asemănarea întru Hristos. Vrea să ne folosească în a
binecuvânta şi încuraja pe alţii în moduri pe care noi nu le-am experimentat sau
chiar visat vreodată. El vrea să distrugă complexităţile şi spaimele care ne
paralizează. El vrea să revigoreze şi să binecuvinteze adunările noastre locale.
Şi El însuşi va face aceste lucruri atunci când noi trăim în această
atmosferă a credinţei!
Dintre multele definiţii ale credinţei, nici una nu este probabil atât de
succintă şi de importantă ca cea din Evrei 11:1: „Şi credinţa este o încredere
neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care
nu se văd."
Observaţi că ea operează în două aspecte speciale:

• viitor (lucrurile nădăjduite)


• invizibil (lucrurile care nu se văd)

Credinţa nu are de-a face cu prezentul, cu lucrurile pe care le poţi


capta cu un aparat de fotografiat. Ci ea se ocupă de lucrurile promise de
Dumnezeu în viitor— credinţa este sigură pe ele. Credinţa produce convingerea
că acele lucruri vor veni, chiar dacă metodele ştiinţifice şi raţiunea noastră nu
pot valida pentru moment această certitudine .
Credinţa este capacitatea spiritului uman de a se deschide şi de a
primi impresii de la Dumnezeu, născute din Cuvântul Său şi făcute vii de către
Duhul Sfânt. Aceasta rezultă într-o convingere supranaturală fără nici o legătură
cu simţurile sau raţiunea noastră. Sau aşa cum a spus Andrew Murray, cu mai
bine de o sută de ani în urmă: „Aşa cum avem simţurile prin care comunicăm cu
universul fizic, tot aşa şi credinţa este simţul spiritual sau organul prin care
sufletul vine în contact cu şi este afectat de către lumea spirituală."1 Cu alte
cuvinte, aşa cum văzul sau auzul sunt într-o stare latentă până când sunt
stimultate de către lumină sau sunet, tot aşa şi abilitatea noastră de a avea
credinţă se află într-o stare latentă până când ne deschidem pentru a primi
impresiile de la eternul şi nevăzutul Dumnezeu.
Şi atunci pur şi simplu ştim că ceva urmează să se întâmple.
Cuvântul lui Dumnezeu a fost primit şi el a activat acest simţ spiritual numit
credinţă. Viaţa noastră e ancorată în el acum. Dacă cineva ar spune: „încearcă să
dovedeşti" noi nu am fi în stare—şi totuşi am şti că se va împlini.
Aşa ceva a experimentat şi Moise cu mii de ani în urmă. „Prin
credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a
rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut" (Evrei 11:27). Cum
se poate vedea nevăzutul? Nici într-un caz cu ochii din cap, ci cu ochii şi mai
puternici ai credinţei.
Simţurile—pipăitul, gustul, mirosul, văzul, auzul— au de a face cu
prezentul şi cu lucrurile vizibile. Ele nu pot capta nimic din viitor. Ele nu au nici
o legătură cu realităţile spirituale. Credinţa, în schimb, are de a face cu aceste
lucruri viitoare şi invizibile pe care Dumnezeu ni le-a promis în Cuvântul Său.
Credinţa le face mai reale decât titlurile ziarelor de azi. Credinţa este acest al
doilea gen de „vedere", aşa cum spune Pavel în 2 Corinteni 4:18: „Pentru că noi
nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se
văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice."
Credinţa poate fi asemănată cu un aparat de radio. Când îi dai
drumul se aude muzică. Există vreo trompetă sau vreo chitară în acea cutie
mică? Bineînţeles că nu. Şi totuşi camera e plină de unde sonore. Simţurile
umane nu le pot detecta defel. Dar radioul le captează. Muzica nu se află în
radio. Ea vine prin radio de la o sursă nevăzută, mult mai mare.
Aşa este şi cu credinţa. Ea nu îşi are originea în noi, ci vine de la
Dumnezeu atunci când primim Cuvântul Lui viu în inimile noastre. Atunci în
noi se naşte un gen de „muzică" supranaturală, ca produs al acestei credinţe. O
persoană plină de credinţă vede lucrurile cu totul diferit decât cea care trăieşte
doar prin simţurile fizice.
În perioada dificilă de la Brooklyn Tabernacle, când eu şi Carol abia
venisem la mica biserică şi ne zbăteam să supravieţuim, cu doar poate patruzeci
de persoane care participau la serviciile de duminică, fiica noastră Chrissy avea
în jur de doi ani. Într-o dimineaţă, la micul dejun, am observat o mică umflătură
sub pleoapa ei. A doua zi părea mai mare. Noi nu pomeneam de ea chiar dacă
umflătura creştea pe zi ce trece.
„Ce crezi că e?" m-a întrebat într-un final Carol într-o zi, cu o voce
îngrijorată.
„Nu ştiu."
„Ar fi cazul să o ducem la doctor," a spus ea. Problema era că noi nu
aveam nici un fel de asigurare de sănătate.
Am petrecut acea noapte rugându-mă pentru această problemă şi cu
cât mă rugam mai mult cu atât mai mare apărea. Avea cumva fetiţa mea vreun
fel de tumoare care îi va răpi vederea? Am venit înaintea lui Dumnezeu cu
cuvinte care credeam eu că trebuie folosite, însă ştiam că în inima mea nu exista
credinţă. Ci doar presimţiri rele.
Am strâns cum am putut nişte bani şi am dus-o la doctor. „Da," a
confirmat el, „această umflătură—(şi i-a dat denumirea tehnică) nu ar trebui să
fie acolo. Nu e nimic grav, însă va trebui să o scoatem."
Gândul că fetiţa mea, primul meu născut va avea cuţitul la numai
câţiva milimetri de ochi m-a îngrozit. Pe lângă aceasta, mă preocupa şi cum vom
plăti vreo dată operaţia.
În acea noapte, după ce Chrissy a adormit, m-am întors în camera ei.
Am luat-o în braţe şi m-am rugat încet: „O, Dumnezeule, vindecă-mi fiica."
Încă o dată, deşi spuneam toate acele cuvinte care formează o
rugăciune, tot ceea ce puteam vedea înaitea ochilor era o umflătură care acum
părea cât un bolovan. Ştiam că Dumnezeu vorbise în Biblie despre vindecare—
am predicat din acele texte. Cu mult timp în urmă, o vindecare extraordinară a
dus la întoarcerea bunicii mele la Hristos. Însă, aşa cum stăteam acolo în semiîn
tuneric, cu fetiţa în braţe şi cu ochii Ia umflătura de sub ochiul ei, eram plin de
îndoială şi frică. Aveam nevoie de o credinţă adevărată şi vie nu de una
teoretică.
În următoarea duminică, după predică, am continuat să cântăm şi să
ne închinăm. I-am condus pe oameni în a-L lăuda pe Dumnezeu pentru
bunătatea Lui, în timp ce Carol cânta la orgă. Deodată inima mi s-a umplut de
un fel de lumină divină care a adus cu putere, în sufletul meu, un nou înţeles a
ceea ce este Dumnezeu.
Am fost copleşit de măreţia extraordinară a lui Dumnezeu, care face
ca totul pe pământ să pară minuscul. Apoi deodată—Dumnezeu mi-e martor că
nu exagerez cu nimic—am văzut cum se aduceau rugăciuni în faţa bisericii
pentru fiica mea. Şi am văzut-o vindecată! Nu a fost nimic sentimental sau de
domeniul fantasticului; a fost o imagine reală şi clară în faţa ochilor inimii mele.
Dumnezeu a născut ceva în mine.
Inima îmi pulsa de bucurie când am luat microfonul. „La cine este
fetiţa mea?" am întrebat. (Biserica noastră era mult prea mică pe atunci ca să
avem o cameră separată pentru copii),
Mâna unei adolescente din spate s-a ridicat.
„Adu-o aici imediat," am spus. Ne-am adunat cu toţii în jurul ei şi
am turnat untdelemn pe capul ei, rugându-ne ca Dumnezeu să o vindece.
În decurs de 48 de ore umflătura dispăruse cu totul, fără operaţie,
fără doctor, fără nici un fel de intervenţie medicală. Dumnezeu, care nu-Şi
doreşte decât să facă lucruri măreţe pentru poporul Său ne încuraja încă o dată să
avem credinţă.
Ce s-ar întâmpla în biserica voastră sau a mea dacă oamenii ar veni
la fiecare întâlnire cu o credinţă mai mare—un duh de anticipare, o încredere că
Dumnezeu va face ceva minunat? Cu această speranţă era întâmpinat Isus în
multe locuri. Oamenii se înghesuiau doar să-L atingă pentru că ştiau că ceva
minunat se va întâmpla. Cum ar fi dacă noi ne-am îndrepta inimile atât spre
Cuvânt cât şi spre Duhul Său în loc să repetăm mecanic aceeaşi ordine veche a
programului pe care o ţinem de vreo 20 de ani? Ceva îmi spune că nimic nu va
mai fi la fel.
Din nefericire, am învăţat din experienţă că mulţi dintre creştinii care
„ţin cu dinţii" de Biblie şi apără cu mare tărie inspiraţia verbală a Scripturii sunt
cei mai neîncrezători şi cinici când e vorba ca Dumnezeu să facă un lucru nou în
biserica lor. Ei par atât de înverşunaţi în păstrarea tradiţiei încât orice
spontaneitate este catalogată drept „sentimentalism." întrebarea mea e: dacă Isus
este astăzi la fel cum era în Biblia pe care o apărăm noi, de ce să nu credem că
poate face lucruri mari printre noi şi prin noi, ca şi noi, la rândul nostru să avem
impact puternic în vieţile oamenilor, aşa cum au avut apostolii din primul secol?
Petru nu era un sfânt perfect, mărturie stă lepădarea lui de Hristos; multe biserici
astăzi cu greu ar permite unuia care a eşuat în felul acesta să stea la amvonul lor.
Însă Dumnezeu 1-a ales în ziua Cinzecimii şi 1-a folosit cu putere—şi El poate
face acelaşi lucru cu noi, dacă privim spre El cu o credinţă ca de copil în inimile
noastre.
Cu mai bine de 25 de ani în urmă, David Wilkerson a ţinut o predică
nemaipomenită intitulată „Dumnezeu foloseşte numai rataţii." Bineînţeles că e
adevărat—cu ce altceva să lucreze Dumnezeu? Dar dacă îndrăznim să credem în
El, putem fi instrumente de valoare în mâna Lui.

PRIVEŞTE ÎN INTERIOR—DAR CU GRIJĂ

Iosua îi cere apoi poporului să-şi facă bilanţul ascultării lor: „Puneţi-vă toată
puterea ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea legii lui Moise, fără
să vă abateţi nici la dreapta nici la stânga. Să nu vă amestecaţi cu neamurile
acestea care au rămas printre voi; să nu rostiţi numele dumnezeilor lor, şi să nu-
1 întrebuinţaţi în jurământ; să nu le slujiţi, şi să nu vă închinaţi înaintea lor. Ci
alipiţi-vă de Domnul Dumnezeul vostru, cum aţi făcut până în ziua aceasta"
(Iosua 23:6-8).
Această separare de lucrurile necurate avea scopul de a-i menţine pe
evrei puternici pe câmpul de luptă. Alianţa cu lucrurile păcătoase—sau chiar
numai cu practicile îndoielnice—-ne stoarce vlaga şi ne lasă slabi în faţa
vrăjmaşului. Ori de câte ori purtăm conversaţii nelalocul lor, avem o relaţie
necuviincioasă sau suntem fascinaţi de un lucru sau un subiect echivoc, noi ne
pierdem încet, dar sigur vitalitatea spirituală. Vrăjmaşul a furat subtil „scutul
credinţei" care ne putea proteja în „ziua cea rea" (Efeseni 6:13,16).
Iosua ştia prea bine acest lucru din ceea ce s-a întâmplat la Ai (vezi
Iosua 7). După victoria răsunătoare de la Ierihon, neascultarea unui singur
soldat, numit Acan, a înfundat carburatorul întregii maşini de război a
israeliţilor. Armata a suferit o înfrângere neaşteptată şi ruşi noasă-—nu pentru că
Dumnezeu şi-ar fi pierdut puterea, ci pentru că ceva 1-a separat pe popor de
anturajul lui sfânt. Iosua a trebuit să oprească totul şi să scoată la iveală păcatul
înainte ca armata să-şi continuie campania militară.
Apostolul Ioan a scris: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume.
Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în
lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl,
ci din lume" (1 Ioan 2:15-16). Dragostea pentru lume şi preocuparea faţă de
sistemul ei putred de valori şi de atracţii va distruge viaţa de credinţă a oricărui
om.
Introspecţia este, bineînţeles, o sabie cu două tăişuri. Dacă petrecem
prea mult timp doar privind în interior, putem deveni cu uşurinţă morocănoşi şi
deprimaţi spiritual. Sunt perioade anume când să ne concentrăm asupra acestor
lucruri—de exemplu la frângerea pâinii (vezi 1 Corinteni 11:28-32) şi în alte
momente de cercetare divină. Însă dacă acest proces ne consumă în exclu
sivitate, Satan, acuzatorul nostru, poate foarte uşor să ne domine şi să ne ţină
preocupaţi de eşecurile noastre şi nu de iertarea şi puterea lui Hristos.
Mi se pare interesant că „adunările solemne"—ocaziile când
conducătorii din Vechiul Testament puneau deoparte zile întregi pentru
mărturisirea păcatelor, pocăinţă şi căinţă—nu se mai găsesc în Noul Testament.
Da, apostolii credeau în a-ţi rezolva situaţia cu Dumnezeu, în a-ţi rezolva
problema păcatului—dar ei nu-şi petreceau prea mult timp în aceasta. Se pare că
ei îi îndemnau pe oameni să-şi curăţească inimile înaintea lui Dumnezeu şi apoi
să se mute mai departe spre credinţă şi plinătate cu Duhul Sfânt. La urma
urmelor, Isus a dat Bisericii o Mare Trimitere, pe care ea trebuie să o ducă la
capăt. Cum ar putea urmaşii Lui să facă aceasta dacă ar privi constant în lăuntrul
lor la greşelile şi neputinţele lor?
ÎNTOARCE-TI PRIVIREA SPRE ISUS

Îndemnul final al lui Iosua este redat foarte simplu: „Vegheaţi dar cu luare
aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru"
(Iosua 23:11). Privirea noastră trebuie să fie întotdeauna la El, pentru că El este
Cel ce poate face totul. Umblăm cu adevărat prin credinţă, numai atunci când ne
„uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre" (Evrei 12:2).
Satan vrea ca noi să vedem problema şi nu pe Cel ce rezolvă
problema. El ne atrage constat privirea spre ceea ce pare să fie şi nu spre ceea ce
Dumnezeu a promis că va face. Dacă încetăm să mai petrecem timp cu Domnul
în rugăciune, îngrijorările lumii fizice ne fură atenţia şi ne domină în timp ce
simţurile spirituale se atrofiază şi promisiunile pălesc.
Sunt absolut convis că motivul numărul unu pentru care creştinii de
astăzi nu se roagă mai mult e pentru că noi nu înţelegem legătura dintre
rugăciune şi promisiunile lui Dumnezeu. Ca indivizi şi ca biserici noi încercăm
să ne rugăm „pentru că aşa trebuie", fără o credinţă vie în promisiunile lui
Dumnezeu referitoare la rugăcine. Nici o viaţă de rugăciune semnificativă nu
poate ii păstrată cu această abordare de „trebuie." La temelie trebuie să fie
credinţa în Dumnezeu.
Primesc mereu telefoane şi scrisori de la credincioşi însetaţi din
întreaga ţară care spun: „Pastor Cymbala sunt atât de frustrat-—am fost la 16
biserici până acum, din zona mea şi nu am găsit nici una care să aibă o întâlnire
de rugăciune!" Este evident că, deşi pastorii şi conducătorii de biserici acceptă
mental învăţătura Bibliei despre rugăciune, ei nu văd cu adevărat puterea ei
potenţială în Dumnezeu. Dacă nu ar fi aşa, ei şi-ar conduce mai degrabă
bisericile lor în rugăciune decât să predice despre ea.
Când se naşte adevărata credinţă în Dumnezeu apare şi certitudinea
că atunci când ne vom ruga, EL ne va răspunde... când vom cere vom primi....
când vom bate uşa se va deschide... şi curând vom descoperi că petrecem din ce
în ce mai mult timp în prezenţa Lui. îl căutăm pentru copiii nostru pierduţi,
pentru o prezenţă mai puternică a Duhului Sfânt în programele bisericii noastre,
pentru daruri spirituale şi pentru puterea de eliberare, pentru banii de care avem
nevoie ca să facem slujba Lui.
Însă nu mă refer aici doar la o listă de cereri pe care o prezentăm
înaintea lui Dumnezeu. Credinţa este în mod deosebit hrănită atunci când
aşteptăm doar în prezenţa lui Dumnezeu, făcându-ne timp să-L iubim şi să-I
ascultăm vocea. Tăria de a continua să credem se revarsă adesea în noi atunci
când doar îl lăudăm pe Domnul. Promisiunile Scripturii prind viaţă într-un mod
minunat pe măsură ce Duhul le aplică inimilor noastre.
Când în biroul meu vin oameni împovăraţi de probleme şi nu ştiu
spre cine să se îndrepte, eu le spun uneori: „Uite ce vreau eu să faceţi: mergeţi
sus în camera specială a Grupului de Rugăciune, în vinerea aceasta de la miezul
nopţii până la ora două dimineaţa."
Reacţia lor este adesea una de şoc: „O, Pastore Cymbala—sunt atât
de descurajat încât îmi vine greu să cred că soarele va răsări mâine dimineaţa.
N-aş putea niciodată să mă rog timp de două ore!"
„Nu v-am cerut să vă rugaţi," le răspund eu. „V-am cerut doar să
mergeţi şi să staţi acolo. Grupul de Rugăciune se va ruga pentru dumneavoastră.
Şi Dumnezeu va lucra în inima dumneavoastră atunci când nu faceţi nimic
altceva decât să aşteptaţi în prezenţa Lui."
De câte ori nu s-au întors aceşti oameni să-mi spună că în timp ce
stăteau în acea atmosferă, Dumnezeu a făcut vii Cuvântul şi promisiunile Lui şi
i-a ajutat să creadă. Mulţumirea a început să curgă. Ei au început să-şi
amintească lucrurile bune pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei în trecut.
Credinţa a început să răsară nouă şi proaspătă pe când ei stăteau în prezenţa
Celui care poate atât de uşor să schimbe totul în viaţă.

DUMNEZEU TE AŞTEAPTĂ

Cu ce greutăţi te confrunţi acum în viaţa ta, pe care nu ai reuşit să le biruieşti?


Mă întreb ce aşteaptă Dumnezeu să realizeze în viaţa ta, în căminul tău, la locul
de muncă, în lucrarea ta pentru El. De ce să nu ne privim nevoile prin prisma
Numelui lui Isus şi să ne apropiem de El cu o credinţă proaspătă?
Să nu fim şovăielnici sau nesiguri în ce priveşte încrederea în El
după ce am citit toate aceste relatări şi încurajări minunate. Ci mai degrabă „să
ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite
de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la
mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa"
(Evrei 10:22-23). La sfârşit nu eforturile sau încercările noastre contează, ci
adevărul minunat că Dumnezeu este un Dumnezeu credincios.
Acum, ce înseamnă toate acestea pentru noi? Vom fi mişcaţi doar pe
moment sau ne vom agăţa de Dumnezeu şi de promisiunile Sale într-un mod nou
şi care să ne schimbe viaţa? Pentru că, la urma urmelor, nu ceea ce li se întâmplă
oamenilor din afară constituie tragedia vieţii lor, ci ocaziile pierdute de a-L
vedea pe Dumnezeu venindu-le în ajutor, din cauza necredinţei lor. Aceasta este
adevărata tragedie.
Dumnezeu nu va fi altfel mâine decât este azi. Dragostea Lui pentru
noi este aceeaşi. Puterea Lui de a veni în întâmpinarea nevoilor noastre este
neschimbată. Mâna Lui se întinde chiar acum în timp ce El spune: „De ce vă
cheltuiţi banii pe ceva ce nu hrăneşte? De ce munciţi pentru ceva ce nu
satisface?" (Isaia 55:2). Să ne oprim din căutarea inutilă a răspunsurilor în afara
lui Dumnezeu şi să sădim speranţă în inimile noastre, amintindu-ne că acest
„cuvânt al credinţei" puternic nu este departe de noi şi greu de atins, ci „este
aproape de tine: în gura ta şi în inima ta" (Romani 10:8). Această credinţă nu
numai că ne mântuie de păcat ci poate şi să ne ţină victorioşi în faţa oricărui
obstacol pe care ni-1 aduce viaţa. „După cum zice Scriptura: 'Oricine crede în el
nu va fi dat de ruşine'" (Romani 10:11).
Probabil că Iosua se gândea la credincioşia lui Dumnezeu când şi-a
încheiat discursul din acea zi cu acest măreţ crescendo: „Iată că astăzi eu mă duc
pe calea pe care merge tot ce este pământesc. Recunoaşteţi dar din toată inima
voastră şi din tot sufletul vostru, că nici unul din toate cuvintele bune, rostite
asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit; toate vi s-
au împlinit, niciunul n-a rămas neîmplinit" (Iosua 23:14). Şi noi ne putem sfârşi
alegarea pe acest pământ cu aceeaşi declaraţie impresionantă numai dacă vom
continua să credem în Dumnezeu ale cărui promisiuni sunt adevărate pentru
veşnicie.
EPIL0G
33 de comori
Afirmaţiile directe şi promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu sunt mult mai
valoroase decât orice aş scrie sau predica eu. Ele sunt pietrele preţioase din
Biblie care mi-au inspirat credinţă de-a lungul anilor. De asemenea, ele au stat la
baza multor predici.
Pe măsură ce le citeşti, lasă-le să pătundă în mjntea şi duhul tău.
Deschide-ţi Biblia şi citeşte în întregime pasajele în care ele apar. Revino la ele
adesea, când cauţi să-şi edifici umblarea prin credinţă.
*
Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos
(Romani 10:17).,
*
Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-
au vreuri. preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste (Galateni 5:6).
Oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa
asupra lumii, este credinţa noastră (1 Ioan 5:4).
*
Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?"
Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în
Acela pe care L-a trimis El" (Ioan 6:28-29).
*
Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în
om (Psalmul 118:8).
*
Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o
puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că, prin aceasta, cei
din vechime au căpătat o bună mărturie (Evrei 11:1-2).
Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de
Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută (Evrei
11:6).
*
Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!" (Luca 17:5).
*
Să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi
răbdare, moştenesc făgăduinţele (Evrei 6:12).
*
Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar
s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte,
seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo (Iacov 1:5-
6).
*
Încrede-te în Domnul şi fă binele;
locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie.
Incredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,
Încrede-te în El şi El va lucra.
Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El.
Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui,
pe omul care îşi vede împlinirea planurilor lui
rele (Psalmul 37:3,5,7).
*
Încredinţează-fi soarta în mâna Domnului
şi El te va sprijini.
El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit
(Psalmul 55:22).
*
Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El,
vărsaţi-vă inimile înaintea Lui!
Dumnezeu este adăpostul nostru
(Psalmul 62:8).
*
Acum aşa vorbeşte Domnul,
care te-a făcut Iacove,
şi cel ce te-a întocmit Israele!
„Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc,
te chem pe nume: eşti al Meu.
Dacă vei trece prin ape,
Eu voi fi cu tine;
şi râurile nu te vor îneca;
dacă vei merge prin foc,
nu te va orde,
şi flacăra nu te va aprinde"
(Isaia 43:1-2).
*
Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău,
care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic:
„Nu te teme de nimic,
Eu îţi vin în ajutor!" (Isaia 41:13)

*
Încrede-te în Domnul din toată inima ta,
şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!
(Proverbe 3:5).
*
Cine dintre voi se teme de Domnul,
să asculte glasul Robului Său!
Cine umblă în întuneric şi n-are lumină,
să se încreadă în Numele Domnului,
şi să se bizuie pe Dumnezeul lui! (Isaia 50:10).
*
Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul,
căci El îmi va scoate picioarele din laţ
(Psalmul 25:15).
*
Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui,
le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12).
*
„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum
zice Scriptura" (Ioan 7:38).
*
N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile
prin credinţă (Faptele Apostolilor 15:9).
*
Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru
Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude,
dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe
Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire." însă, celui ce lucrează, plata
cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu
lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o
are el, îi este socotită ca neprihănire (Romani 4:1-5).
*
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el (Avraam) a crezut, şi astfel
a ajuns tatăl multor neamuri după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta"
(Romani 4:18).
*
Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să
poată căpăta neprihănirea (Romani 10:4).
Ramurile... au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin
credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! (Romani 11:20).
*
.. .credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea
lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:5).
*
Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră
din capul unghiului, aleasă scumpă; şi cine se încrede în El,
nu va fi dat de ruşine" (1 Petru 2:6).
*
Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră; dar vrem să
lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră; căci staţi tari în credinţă (2 Corinteni
1:24).
*
Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea
stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău (Efeseni 6:16).
*
Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile
stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată (Evrei
10:22).
*
„Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă:
dar dacă dă înapoi,
sufletul Meu nu găseşte plăcere în el."
Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din
aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului (Evrei 10:38-39).
*
După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Isus le-a zis: „Credeţi
că pot face lucrul acesta?" „Da, Doamne," I-au răspuns ei (Matei 9:28).
*
Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută
necredinţei mele!" (Marcu 9:24).
NOTE
*
Capitolul 5—Pot să am încredre că Dumnezeu mă va conduce?
1. The Works of John Wesley (Lucrările lui John Wesley) - CD (Franklin, Tenn.:
Providence House, 1995); vezi de asemenea „The Character of a Methodist"
(Caracterul unui metodist), Lucrările lui John Wesley, a treia ediţie, voi. 8, p.
339 (Londra: Wesleyan Methodist Book Room, 1872; retipărită în Grand
Rapids: Baker, 1996).
2. Predică intitulată „The Eternal Name" (Numele etern), ţinută în seara de 27 mai
1855, la Exeter Hali, Londra.
Capitotul 7—Credinţa măsoară timpul diferit
1. „Keep Believing" (Continuă să crezi) de Tim Pedigo (Nashville:
Meadowgreen Music, copyright 1985).
Capitolul 8—Biruinţa asupra desurajării
1. Citat din Words Old and New (Cuvinte vechi şi noi), com pilaţie de Horatius
Bonar (retipărit în Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1994), p. 16-17.
Capitolul 9—Atmosfera credinţei
1. Andrew Murray, The Holiest of AH (Cel mai sfânt dintre toii) (1894; retipărită în
Grand Rapids: Revel, 1993) p. 441-42.