UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA”

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA : DREPT EUROPEAN

ANUL I, SEMESTRUL I, BOLOGNA

DISCIPLINA : PROTECŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR

OMULUI
TEMA : LIBERTATEA PRESEI ÎN JURISPRUDENŢA CEDO
ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
BIANCA SELEJAN-GUŢAN

MASTERAND
NEMEŞ ALEXANDRA
 - 2009 -
LIBERTATEA PRESEI ÎN JURISPRUDENŢA CEDO ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Articolul 10 alineatul 1 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi

a Libertăţilor Fundamentale, intitulat libertatea de exprimare prevede faptul că orice persoană
are dreptul la exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau
comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune,
cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că exercitarea acestor libertăţi ce comportă
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Libertatea de opinie, primul element al libertăţii de exprimare, este legată, la rândul
ei, de libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, apărată de articolul 9. Orice persoană
are dreptul să-şi formeze opinii privitoare la viaţa socială, la lumea ce o înconjoară, poate să
aibă o anumită credinţă religioasă, să aparţină unui cult religios pe care să-l practice. 1
Libertatea de informare, cel de-al doilea element al libertăţii de exprimare,
presupune nu numai libertatea de a difuza informaţii, ci luarea în considerare, de asemenea, a
libertăţii cititorului, auditoriului, publicului în general, de a primi informaţii în mod liber şi
din diverse surse.
Libertatea de informare trebuie să fie exercitată fără nicio ingerinţă din partea
autorităţilor publice.
Cu referire specială la presă, libertatea de informare este incompatibilă cu existenţa
oricărui sistem de autorizare sau de cenzură prealabilă. În acelaşi timp, libertatea presupune
responsabilitate.
Garanţia pe care articolul 10 o oferă jurnaliştilor cu privire la relatarea unor probleme
de interes general este subordonată condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună-credinţă,
în aşa fel încât să ofere informaţii exacte şi demne de crezare, în respectul deontologiei
profesionale specifice jurnaliştilor.
Curtea a admis, totuşi, că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o posibilă
doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le
formulează. Nu se poate concepe ca un jurnalist să poată formula judecăţi de valoare critice
numai cu condiţia de a putea să le demonstreze realitatea. Ea a decis, însă că, chiar şi atunci
când o declaraţie a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea „judecată” făcută
fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă şi, deci să se situeze în afara protecţiei
conferite de articolul 10. Un exemplu în acest sens îl constituie cauza Stângu şi Scutelnicu
împotriva României.
În fapt, reclamanţii, ziarişti la Monitorul de Iaşi, au publicat în numărul din 27 mai
1997 al aceluiaşi ziar un articol intitulat “ Barda lui Dejeu (Ministrul de interne) loveşte colina
Copoului. Demisie în înaltele sfere ale poliţiei din Iaşi”. Şi în sub-titlu era indicat : “
Colonelul P.S. nu va mai fi poliţist. A manipulat el oare miliarde?”
1
C. Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Volumul I, ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2005, p. 738

2
 În articol se vorbeşte despre implicarea locotenent – colonelului P.S. în dosarele
“Schrotter”, “ Samuel Frenchel” şi despre bănuiala că acesta a participat la constituirea băncii
Moldova investind o sumă enormă, de aproximativ 1, 5 miliarde lei vechi, adică 5 % din
valoarea acţiunilor. P.S. era un poliţist controversat, deoarece soţia sa, fiind magistrat s-a
pronunţat într-un număr de dosare instrumentate de către el.
Articolul era însoţit de o fotografie a P.S. cu menţiunea “Locotenent - colonelul P.S. a
condus câteva servicii importante ale poliţiei departamentale”.
Apreciind spusele reclamanţilor ca defăimătoare şi contrare articolului 206 din codul
penal, P.S. şi soţia sa au făcut plângere penală contra ziariştilor la judecătoria Iaşi. Au invocat
faptul că articolul face parte dintr-o campanie de presă contra lor, pe care Monitorul de Iaşi a
declanşat-o în anul 1993 cu scopul de a-i denigra şi că articolul cuprinde acuzaţii lipsite de
fond asupra activităţii lor profesionale. De asemenea, s-au constituit părţi civile pentru
daunele morale pe care reclamanţii le-au cauzat lor.
La 12 februarie 1998, primul reclamant a declarat că îşi asumă responsabilitatea pentru
articolul scris, iar afirmaţiile sale se bazează pe documente pe care le va prezenta ulterior.
În cursul audierii din 19 martie 1998, al doilea reclamant a afirmat că în ajunul
publicării articolului incriminat a avut o discuţie cu I.T. şeful comisariatului de poliţie din
Iaşi. El a mai adăugat că a încercat să ia legătura cu P.S. dar nu îşi aminteşte dacă a reuşit,
considerând că nu era necesar acordul celui din urmă pentru publicarea articolului şi că în
plus, acest poliţist era o “persoană controversată”. În cursul aceleiaşi audieri la cererea
reclamanţilor tribunalul l-a audiat pe E.C. vice-preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie
Iaşi care a recunoscut că a avut o întâlnire cu domnul Stângu, acesta dorind informaţii asupra
Băncii Moldova.
La următoarele termene de judecată, reclamanţii nu s-au mai prezentat. Printr-o scrisoare din
26 iunie 1998, Tribunalul Suceava la care activa soţia lui P.S, a informat judecătoria din Iaşi
că ea nu a participat la nici o audiere referitoare la examinarea dosarelor “Schrotter” şi
“Samuel Frenchel” care au fost menţionate în articolelor reclamanţilor.
La 23 iulie 1998 instanţa a constatat că reclamaţii nu au probat veridicitatea
afirmaţiilor lor şi a considerat că acestea nu corespund realităţii. Ziariştii au fost condamnaţi
pentru defăimare şi urmau să execute un an de închisoare şi de asemenea erau obligaţi să
achite părţilor civile, în solidar cu ziarul suma de 1,5 miliarde lei (ROL), adică 150.000 Euro
ca daune morale. În plus, li s-a interzis exercitării profesiei de ziarist pe o perioadă
nedeterminată. Ziarul a fost şi el condamnat la publicarea sentinţei justiţiei pe prima pagină.
Reclamanţii au făcut apel la această sentinţă, iar la data de 16 octombrie 1998, Curtea
Supremă, la cererea ministrului justiţiei, a decis strămutarea dosarului la Tribunalul Bucureşti.
Printr-o sentinţă definitivă din 18 ianuarie 1999, Tribunalul a admis apelul şi a desfiinţat
parţial sentinţa judecătoriei. I-a condamnat pe reclamanţi pentru defăimare, pentru
imposibilitatea dovedirii veridicităţii afirmaţiilor lor care a pus în dubiu onestitatea ziariştilor
şi i-a condamnat la o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare pe o perioadă de probă
de trei ani. Tribunalul a redus suma pentru daune la care fuseseră condamnaţi la câte
50.000.000 ROL fiecare.
Procurorul general a introdus un recurs în anulare cerând casarea sentinţelor
judecătoriei şi a tribunalului, precum şi condamnarea reclamanţilor la o amendă penală. La 5
mai 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat cele două sentinţe sus
menţionate şi a rejudecat cauza în fond. Curtea a ajuns la concluzia că în speţă lipseşte unul
dintre elementele constitutive ale infracţiunii de defăimare, adică intenţia, pentru că de fapt
cei doi jurnalişti nu au făcut altceva decât să informeze opinia publică de anumite activităţi
ale fostului ofiţer şi ale soţiei sale. În plus, Curtea a considerat că aplicarea unei sancţiuni
penale celor doi jurnalişti ar implica o cenzură de natură a descuraja presa să critice în viitor
activitatea profesională a anumitor personalităţi publice. Pe lângă acestea, o astfel de

3
 sancţiune ar avea drept rezultat limitarea rolului presei de “furnizor de informaţii” şi de
“câine de pază al democraţiei.
Curtea Supremă îi condamnă pe acuzaţi la plata în solidar cu ziarul a sumei de 15
milioane de lei fiecărui reclamant.
Dintr-un certificat al grefei judecătoriei Iaşi din 10 ianuarie 2005 reiese că soţii S. nu
au introdus nici o cerere de executare silită a sentinţei.
Reclamaţii au depus o copie a unei chitanţe din data de 3 octombrie 2000 care atestă
achitarea către S.O. a sumei de 15 156 000 ROL de către ziarul Monitorul. Ei afirmă că
această sumă a fost achitată în baza executării sentinţei Tribunalului Bucureşti din 18 ianuarie
1999.
Reclamanţii s-au adresat Curţii, considerând că ingerinţa în dreptul la libertatea de
expresie nu este necesară într-o societate democratică.
Ei afirmă că articolul incriminat nu a avut alt scop decât acela de a prezenta opiniei
publice un subiect de interes general, privitor la integritatea funcţionarilor şi modul în care îşi
îndeplinesc sarcinile lor
Curtea aminteşte că în baza jurisprudenţei sale bine stabilite, presa joacă un rol
esenţial într-o societate democratică, dar ea nu trebuie să încalce anumite limite, care ţin de
protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi. Îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea
îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra tuturor problemelor de interes
general, inclusiv cele care se referă la funcţionarea administraţiei şi a puterii judecătoreşti.
În speţă, în baza rolului care este atribuit presei într-o societate democratică, reclamaţii
aveau efectiv obligaţia de a alerta opinia publică asupra presupuselor deturnări ale puterilor
publice, iar faptul de a pune direct în cauză pe soţii S. implica pentru ei obligaţia de a informa
pe o bază faptică suficientă pentru scrisul lor. La acest punct, trebuie să amintim că garanţia
pe care o oferă jurnaliştilor articolul 10 este subordonată condiţiei ca cei în cauză să acţioneze
cu bună credinţă, în sensul de a furniza informaţii exacte şi demne de credit cu respectarea
deontologiei jurnalistice
Curtea constată că în cursul procedurii de la instanţele interne, reclamanţii nu au
încercat în nici un moment să dovedească baza faptică a scrierilor lor. Dimpotrivă, după
audierea din 12 februarie şi 19 martie 1998, ei au dovedit o lipsă de interes pentru procesul
lor, omiţând a se prezenta la celelalte termene de judecată la judecătoria Iaşi. De asemenea, în
toate fazele procedurii au neglijat să se prezente cel mai mic element doveditor, susceptibil de
a susţine afirmaţiile lor.
Pe de altă parte, reclamanţii au declarat că din motive de secret profesional le-a fost
imposibil să depună în dosar elemente doveditoare, iar Curtea precizează că obligaţia
reclamanţilor de a prezenta o bază faptică solidă pentru afirmaţiile litigioase nu implică deloc
obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informaţiile pe baza cărora au
redactat articolului lor.
Curtea consideră că daunele la care reclamanţii au fost condamnaţi să le plătească
soţilor S. reprezintă o sumă relativ moderată, adică echivalentul a 831 Euro pentru fiecare
dintre petenţi. În plus, Curtea notează că în baza informaţiilor furnizate de către Guvern, nici
reclamanţii şi nici ziarul nu au achitat aceste sume soţilor S. În măsura în care reclamanţii au
afirmat că ziarul a plătit lui S.O. suma de 15 156 000 ROL în baza executării sentinţei
Tribunalului Bucureşti din 18 ianuarie 1999, Curtea observă că reclamanţii nu au dovedit că
această sumă a fost apoi dedusă din salariile lor.
În ceea ce priveşte marja de apreciere de care dispun statele contractante în cazuri
similare, Curtea apreciază că având în vedere împrejurările cauzei, condamnarea civilă a
reclamanţilor nu a fost disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că ingerinţa
litigioasă poate totuşi fi considerată ca “necesară într-o societate democratică”.

4
Deci, nu s-a produs o încălcare a articolului 10 din Convenţie. Există însă şi opinia contrară a
doamnelor judecătoare Thomassen şi Mularoni, care constată că a existat o violare a
articolului 10 din Convenţie.1
Considerăm că decizia Curţii este legală şi temeinică deoarece reclamanţii au dat
dovadă de o vădită lipsă de interes în faţa instanţelor naţionale, nu s-au prezentat la termenele
de judecată, deşi au fost legali citaţi, nu au ajutat la aflarea adevărului prin neprezentarea
dovezilor pe care s-a bazat articolul publicat, iar ingerinţa poate fi considerată necesară într-o
societate democratică.
Protecţia şi utilizarea surselor.
O problemă esenţială în privinţa garantării libertăţii presei este aceea a protecţiei
surselor de documentare şi de informare ale jurnaliştilor.
Curtea a arătat că absenţa unei asemenea protecţii ar putea descuraja sursele jurnaliştilor de a
ajuta presa pentru ca publicul să fie informat asupra unor probleme de interes general; în
consecinţă, presa ar putea fi obligată să-şi vadă diminuat rolul de „câine de pază al
democraţiei”, iar aptitudinea ei de a furniza informaţii precise şi fiabile ar apărea ca slăbită.
De aceea, având în vedere importanţa protecţiei surselor jurnaliştilor pentru asigurarea
libertăţii presei într-o societate democratică şi efectul negativ cu privire la exerciţiul acestei
libertăţi ce riscă să fie produs de o ordonanţă judiciară prin care unui ziarist i s-ar impune să
divulge sursa de informaţii, ea a decis că o asemenea măsură nu ar putea să apară ca fiind în
concordanţă cu dispoziţiile articolul 10 din Convenţie, decât dacă s-ar justifica de un
imperativ preponderent de interes public.
Aprecierea limitelor libertăţii de exprimare în legătură cu autorizarea prealabilă
a societăţilor de radiodifuziune, cinematografie şi televiziune.
Ultima teză a articolului 10 paragraful 1 din Convenţie conţine o dispoziţie pe temeiul
căreia statele pot să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune
unor autorizaţii prealabile de funcţionare. Confruntată cu aplicarea acestei prevederi, Curtea
precizează că statele pot reglementa, printr-un sistem de licenţe, organizarea radiodifuziunii
pe teritoriul lor, în special sub aspect tehnic. Ele nu s-ar putea sustrage prin măsuri de
autorizare exigenţelor garantării libertăţii de exprimare, pentru a nu se ajunge la un rezultat
contrat scopului articolului 10.
Astfel spus, existenţa posibilităţii recunoscute statelor de a acorda autorizaţii în
materie de comunicaţii radio, televiziune şi cinema nu poate conduce la îngrădiri ale libertăţii
de expresie, altele decât cele date de paragraful 2 al articolului 10. 2
Limitele libertăţii de exprimare
Drept esenţial într-o societate democratică, libertatea de exprimare nu poate fi
exercitată dincolo de orice limite. Ca orice libertate, ea presupune luarea în considerare a unor
interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, protecţia sănătăţii şi moralei publice,
garantarea autorităţii şi imparţialitatea puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin
personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a divulga
informaţii confidenţiale.
Ele se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în
exerciţiul acestui drept, spre a se realiza scopurile enunţate de articolul 10, paragraful 2.
Având în vedere prevederile articolul 10 punctul 2 din Convenţie, Curtea a statuat că
ingerinţa statului poate fi justificată numai în anumite condiţii :
 ingerinţa să fie prevăzută de lege;
 ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, adică să urmărească un scop
legitim;
1
www.csm1909.ro
2
C. Bârsan, op. cit., p. 761

5
  argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa să fie
pertinente şi suficiente;
 măsura luată să fie proporţională cu scopurile legitime.1
În legătură cu cerinţa ca intervenţia statului să fie prevăzută de lege,
Curtea, având de rezolvat această problemă, a decis, într-o speţă Mazăre şi Cumpănă contra
României că infracţiunile de calomnie şi injurie au fost prevăzute de articolele 205, respectiv
207 din Codul penal, dar şi că prin trimiterea în judecată a ziariştilor s-a urmărit un scop
legitim, anume protejarea drepturilor altuia.
În această speţă, prin decizia nr. 33 din 30 iunie 1992, a Consiliului
Municipal Constanţa, luată în aplicarea H.G. nr. 147/1992, a fost instituită o amendă în
sarcina conducătorilor de vehicule care staţionau ilegal pe drumurile publice şi s-a încredinţat
activitatea de preluare, transport şi depozitare a acestor vehicule societăţii SC C.B.N.
Constanţa. Prin ordinul nr. 163 din 30 iunie 1992, primarul Constanţei a autorizat societatea
privată V. să asigure prestaţiile de preluare, transport şi depozitare a vehiculelor ce staţionează
ilegal pe drumurile publice. Între primărie şi societatea respectivă a fost încheiat, la 16
decembrie 1992, un contract de asociere, prin intermediul vice – primarului (D.M.) şi al
juristei primăriei (R.M.). Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994, primarul Constanţei a cerut
societăţii V. să-şi înceteze activităţile pe care le desfăşura în temeiul acelui contract,
informând-o, cu această ocazie, despre rezilierea acestuia.
La 12 aprilie 1994, reclamanţii, jurnalişti, au publicat în ziarul local Telegraf, al cărui
redactor-şef era al doilea reclamant, un articol intitulat „Fostul vice - primar D.M. şi actuala
judecătoare R.M. au realizat, prin concurs de infracţiuni, escrocheria Vinalex”. Articolul a
fost însoţit de fotografia unei maşini de poliţie prezentate în timpul preluării unui vehicul care
staţiona ilegal pe drumul public, de fotocopii ale extraselor din contractul de asociere şi din
decizia Consiliului Municipal Constanţa din 30 iunie 1992, ca şi de pasaje ale unor articole
din Legea nr. 69/1991 privind răspunderea şi atribuţiile primarului, prefectului şi ale
consiliilor locale şi judeţene. Articolul mai era însoţit de o caricatură prezentând o femeie şi
un bărbat, braţ la braţ, purtând o geantă inscripţionată „Vinalex” şi plină de bancnote. Cele
două personaje purtau un dialog ce indica săvârşirea faptelor pretinse.
La 6 iunie 1994, departamentul de control financiar de pe lângă camera judeţeană de
conturi a examinat un raport înaintat la 26 mai 1994 de mai mulţi controlori, ca urmare a unei
verificări bugetare efectuate la Consiliul Local Constanţa pentru anul 1992 şi în care se arăta,
între altele, că alegerea SC C.B.N. nu a fost motivată de nicio ofertă scrisă din partea acesteia,
nici de obiectul înscris în statutul său; Consiliul Local nu şi-a dat avizul contractului de
asociere încheiat de primărie cu societatea V. şi că nicio expertiză a bunurilor societăţii nu a
fost realizată şi nici supusă aprobării Consiliului, ceea ce era contrar dispoziţiilor Legii
administraţiei publice locale. Departamentul de control a apreciat că era necesar să i se ceară
primarului, în calitatea sa de ordonator de credite să „intre în legalitate” în privinţa obligaţiilor
părţilor la acel contract şi să încheie, pe viitor, asocieri mai eficiente cu agenţi privaţi.
Reclamanţii nu au invocat existenţa acestui raport în cursul urmăririi penale efectuate
împotriva lor ca urmare a apariţiei articolului litigios.
La 14 aprilie 1994, după apariţia articolului, R.M. i-a chemat pe reclamanţi în faţa
Judecătoriei Constanţa pentru insultă şi calomnie, infracţiuni incriminate la data respectivă de
articolul 205 şi 206 Cod penal. Ea se plângea în special de caricatura care însoţea articolul. La
27 mai 1994, al doilea reclamant a declarat la audiere că îşi asumă întreaga responsabilitate a
ceea ce fusese publicat în ziarul pe care îl conducea în calitate e redactor şef. Acesta a explicat
că acea caricatură era un mijloc de critică utilizat în mod curent în presă şi că nu dorise să
aducă atingere reputaţiei reclamantei. La 10 iunie 1994, reclamanţii au cerut strămutarea
1
V. Pătulea, Sinteză teoretică şi practică judiciară în legătură cu delictele de presă, Revista Dreptul, nr.12/2005,
anul XI, seria a –III-a, p. 295

6
cauzei într-un alt judeţ, precum şi amânarea judecării cauzei, pe motiv că partea vătămată este
judecător şi că din această cauză le era imposibil să găsească un avocat în Baroul Constanţa
care să îi reprezinte. Baroul a atestat, la cererea instanţei, că reclamanţii nu au fost refuzaţi de
toţi avocaţii baroului, iar conducerea acestuia nu a fost sesizată în acest sens. La 21 iulie 1994,
Curtea Supremă de Justiţie a ordonat strămutarea cauzei la Judecătoria Lehliu - Gară. Mai
multe audieri au avut loc la această instanţă în cursul anilor 1994 şi 1995. Reclamanţii nu s-au
prezentat la audierile din 21 decembrie 1994, 25 ianuarie 1995 şi 17 aprilie 1995, iar la data
de 17 mai 1995, instanţa a constatat că reclamanţii au fost găsiţi vinovaţi de insultă şi
calomnie, condamnându-i la 3 luni de închisoare pentru insultă şi la 7 luni de închisoare
pentru calomnie. Instanţa a hotărât executarea pedepsei celei mai grele, adică 7 luni de
închisoare strictă, precum şi pedeapsa accesorie de interzicere a tuturor drepturilor civile. De
asemenea, instanţa a aplicat reclamanţilor interdicţia de a exercita meseria de jurnalist pe o
durată de un an de la executarea pedepsei cu închisoarea. În plus, reclamanţii au fost obligaţi
să plătească lui R.M. daune-interese de 25 milioane lei, cu titlu de prejudiciu moral.
Motivarea instanţei s-a bazat pe faptul că reclamanţii nu s-au prezentat la audieri în mod
nejustificat precum şi lipsa de dovezi în sprijinul articolului publicat.
Reclamanţii au formulat recurs împotriva sentinţei judecătoriei. La audierea din 2
noiembrie 1995, Tribunalul Judeţean Călăraşi, după ce a constatat cauza în stare de judecată şi
că reclamanţii nu erau prezenţi, deşi fuseseră legal citaţi şi că aceştia nu îşi motivaseră
recursul, a confirmat sentinţa primei instanţe. Această decizie era definitivă şi irevocabilă.
La 10 aprilie 1995, Parchetul General a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs
în anulare contra hotărârilor din 17 mai 1995 şi 2 noiembrie 1995, arătând că: instanţele au dat
faptelor o calificare juridică greşită, acestea neîntrunind elementul material al infracţiunii de
insultă, cuantumul daunelor – interese la care au fost condamnaţi reclamanţii a fost extrem de
ridicat şi nejustificat, în mod obiectiv; exigenţele articolului 115 alineat 1 Cod penal privind
interzicerea exercitării unei profesii nu au îndeplinite în cauză, deoarece nicio probă nu atesta
fără echivoc inaptitudinea reclamanţilor de a continua exercitarea profesiei de jurnalist sau
pericolul potenţial pe care îl comportă aceasta. Prin hotărâre definitivă, la data de 9 iulie 1996,
instanţa supremă a respins recursul ca nefondat.
Reclamanţii nu au executat pedeapsa cu închisoarea la care au fost condamnaţi
deoarece procurorul general, imediat după pronunţare, a suspendat executarea pedepsei pe o
durată de 11 luni, aceasta fiind ulterior prelungită până la 27 noiembrie 1996. La 22 noiembrie
1996, reclamanţii au beneficiat de graţierea prezidenţială privind pedeapsa închisorii şi
pedeapsa accesorie de interzicere a unor drepturi.
Cei doi reclamanţi şi-au continuat activitatea de jurnalist, daunele – interese au fost
achitate de R.M. prin deducerea din indemnizaţia de parlamentar, acesta fiind ales primar al
Constanţei.
În cererea adresată Curţii, reclamanţii au pretins o ingerinţă nejustificată în dreptul lor
la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în urma condamnării lor
pentru publicarea unui articol într-un ziar local.
Curtea a constatat că existenţa ingerinţei în dreptul la liberă exprimare a reclamanţilor
nu a fost contestată precum şi faptul că era prevăzută de lege, mai precis de articolele 205 şi
206 Cod penal. Măsurile naţionale au urmărit un scop legitim, adică „protecţia drepturilor
altora”. Divergenţele între părţi au apărut cu privire la „necesitatea într-o societate
democratică” a măsurilor care constituie ingerinţa în litigiu.
În prezenta cauză, jurisdicţiile naţionale au considerat că reclamanţii au adus atingere
onoarei, demnităţii şi imaginii publice a doamnei R.M. Articolul litigios conţinea, în principal,
informaţii despre gestionarea fondurilor publice de către anumiţi aleşi locali şi funcţionari
publici şi mai ales despre anumite nereguli care ar fi fost comise în timpul încheierii unui
contract public de asociere. În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general

7
pentru colectivitatea locală, pe care reclamanţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţa
publicului prin intermediul presei. Faptul că aceeaşi problemă a fost ridicată de Curtea de
Conturi în cadrul unui raport nu face decât să confirme că articolul litigios se înscria în cadrul
unei dezbateri de interes pentru populaţia locală, care avea dreptul de a fi informată. Deşi
Guvernul pretinde că acest raport a fost adoptat la o lună după apariţia articolului, Curtea
subliniază că rolul jurnaliştilor de investigaţie este tocmai de a informa şi de a alerta publicul
asupra unor Astfel de fenomene în societate, din momentul în care informaţiile intră în
posesia lor.
Afirmaţiile reclamanţilor dădeau impresia cititorilor că doamna R.M. avusese o
conduită necinstită şi interesată. Dacă, în virtutea rolului care îi este cunoscut, presa are chiar
datoria de a alerta publicul cu privire la pretinse malversaţii ale aleşilor locali şi funcţionarilor
publici, faptul de a numi direct persoane determinate, indicându-le numele şi funcţiile, implica
pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă , cu atât mai mult cu cât era
vorba de acuzaţii grave de natură a antrena răspunderea penală a doamnei R.M. În acest
context, trebuie reamintit că exercitarea libertăţii de exprimare comportă îndatoriri şi
responsabilităţi şi că garanţia oferită de articolul 10 jurnaliştilor este subordonată condiţiei ca
cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, pentru a furniza informaţii exacte şi demne de
credit, în respectul deontologiei jurnalistice. În această cauză nu a fost vorba de aşa ceva.
Curtea nu a putut subscrie tezei reclamanţilor potrivit căreia instanţele române nu au încercat
în mod activ să stabilească adevărul judiciar. Dimpotrivă, rezultă din faptele cauzei că
instanţele au asigurat reclamanţilor timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea.
Un alt factor important în cauză a fost atitudinea reclamanţilor în cursul procedurii
penale, aceştia dând dovadă de o lipsă manifestă de interes pentru procesul lor,
neprezentându-se la audieri, chiar dacă au fost legal citaţi. De asemenea, nu şi-au motivat
recursul şi nu au adus probe care să le susţină afirmaţiile sau care să le furnizeze o bază
factuală suficientă.
Cu privire la proporţionalitatea sancţiunilor, Curtea a început prin a reaminti că natura
şi gravitatea sancţiunilor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când
este vorba de a determina proporţionalitatea unei atingeri aduse libertăţii de exprimare.
Curtea consideră ca fiind severă pedeapsa de 7 luni închisoare strictă, însoţită de
interzicerea exercitării unor drepturi civile şi a profesiei de jurnalist timp de un an deoarece nu
sunt justificate.
Curtea a stabilit că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei şi constituie în sine
o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit eventual de reclamanţi.1
Apreciem că decizia Curţii este legală şi temeinică deoarece rolul presei este acela de a
dezvălui activitatea persoanelor care ocupă funcţii publice şi îndeplinesc activităţi care
interesează colectivitatea locală, iar faptele jurnaliştilor nu întruneau elementele constitutive
ale infracţiunii de insultă. Însă este de nepermis atitudinea de indiferenţă, nepăsare a
jurnaliştilor faţă de organele judiciare.
Referitor la condiţia ca ingerinţa statului să fie necesară într-o societate
democratică, Curtea a statuat că ea însăşi trebuie să determine dacă aceasta a corespuns unei
nevoi sociale imperioase. Motivându-şi această poziţie, Curtea a făcut sublinierea că statele
contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenţa unei astfel
de nevoi, dar această marjă trebuie corelată cu un control european privind atât legea, cât şi
deciziile de aplicare a legii, chiar şi atunci când şi acestea provin de la o instanţă independentă
.
În privinţa controlului european, s-a făcut o subliniere importantă : Curtea nu se substituie
instanţelor interne competente, ci are doar sarcina de a verifica, sub aspectul cerinţei
1
B. Selejan – Guţan, A.H. Rusu, Hotărârile CEDO împotriva României (1998 - 2006), ed. Hamangiu, Bucureşti,
2006, p. 326 - 337

8
prevăzute de articolul 10 din Convenţie, hotărârile pronunţate în virtutea puterilor de
apreciere.
Curtea trebuie, în special să determine dacă argumentele invocate de autorităţile
naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt suficiente şi pertinente şi dacă măsura
incriminată a fost proporţională cu scopurile legitime urmărite.
O subliniere importantă a Curţii se referă la necesitatea de a se face o distincţie între
clară între „fapte” şi „judecăţi de valoare”, numai materialitatea celor dintâi putând fi
dovedită, celelalte nefiind supuse cerinţei probării exactităţii lor.1 Astfel, faptele comentate în
presă depăşesc limitele criticii admisibile atunci când sunt lipsite de orice bază reală.2
În mod similar cauzelor menţionate, în cauza Dalban contra României, Curtea a
constatat încălcarea articolului 10 al Convenţiei în privinţa libertăţii presei, prin condamnarea
penală aplicată unui jurnalist pentru publicarea unor informaţii de interes public despre un
senator.
În fapt, ziaristul I.D., la data de 23 septembrie 1992, a publicat un articol în Cronica
Romaşcană intitulat „Fraude de zeci de milioane la I.A.S. Roman”, în care dezvăluia fraudele
care ar fi fost comise de directorul Întreprinderii Agricole de Stat F. Roman (fostă I.A.S.),
G.S. Citând rapoartele Direcţiei economice din cadrul Poliţiei Generale, jurnalistul a adus în
prim-plan o fraudă de proporţii incredibile la fosta I.A.S. Roman. I.D. credea că un posibil
răspuns l-ar fi putut da domnul senator R.T., care până în 1992 a fost împuternicit al statului
la F. Roman. În această calitate, domnia sa a ridicat pe statele de plată, lună de lună, însumat,
sute de mii de lei.
Într-un alt articol din 6 ianuarie 1993, reclamantul a arătat că senatorul R.T. a folosit
timp de un an şi jumătate un autoturism aparţinând SC F. Apreciind aceste afirmaţii ca
defăimătoare, G.S. şi R.T. au formulat plângeri penale prealabile împotriva lui I.D., acuzându-
l de calomnie.
La data de 24 iunie 1994, Judecătoria Roman l-a condamnat pe reclamant la 3 luni
închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, dispunând suspendarea executării
pedepsei şi obligarea acestuia la plata unei sume de 300.000 lei părţilor civile R.T. şi G.S. În
plus, reclamantului i-a fost interzisă exercitarea profesiei pe o durată nedeterminată.
Motivarea instanţei s-a bazat pe hotărârile de neîncepere a urmăririi penale a lui G.S. pentru
infracţiunile de delapidare şi abuz în serviciu contra intereselor obşteşti. Instanţa a apreciat că
afirmaţiile reclamantului nu corespund realităţii.
Reclamantul a declarat recurs. Din punctul său de vedere, rapoartele direcţiei
economice a poliţiei, care au stat la baza acuzării lui G.S., procesele – verbale întocmite de
inspectorii financiari, precum şi declaraţiile membrilor consiliului de administraţie şi ai
sindicatului SC F. Roman constituiau probe ale operaţiunilor contabile ilegale efectuate de
G.S. În privinţa lui R.T., reclamantul a subliniat că Judecătoria Roman a constatat, prin
hotărârea din 24 iunie 1994, că folosea o maşină a SC F. Roman.
Prin decizia din 7 decembrie 1994, Tribunalul Neamţ a menţinut, cu opinia separată a
unui judecător, pedeapsa cu închisoarea şi despăgubirile acordate părţilor civile în primă
instanţă. A fost ridicată interdicţia exercitării profesiei de jurnalist. Instanţa a considerat că
R.T. a folosit maşina în mod legal şi că afirmaţiile nu au corespuns realităţii.
Reclamantul nu a achitat despăgubirile părţilor civile şi a continuat să publice
informaţii referitoare la această fraudă. În urma acestor dezvăluiri, Comisia de anchetă a
abuzurilor de pe lângă Parlamentul României a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria
Neamţ, care a dispus efectuarea unei noi cercetări penale ca urmare a reluării acestor
dezvăluiri de către „Liga democratică pentru dreptate”.

1
V. Pătulea, op. cit., p. 296
2
B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a- II -a, ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 170

9
 La data de 24 aprilie 1998, Parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în
anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie, cu motivarea că nu au fost
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie. Prin decizia din 2 martie 1999,
instanţa supremă a admis recursul în anulare, l-a achitat pe reclamant pentru fapta de calomnie
în ceea ce-l priveşte pe G.S., a considerat întemeiată condamnarea lui I.D. pentru calomnie în
privinţa lui R.T., dar având în vedere decesul jurnalistului, a dispus încetarea procesului
penal.
Iniţial, Comisia a fost sesizată de către reclamantul I.D. la data de 25 aprilie 1995.
Ulterior, Curtea a fost sesizată de către Comisie, la data de 27 aprilie 1998 şi apoi la data de 5
mai 1998 de către E.D., văduva reclamantului decedat la data de 13 martie 1998.
Reclamantul a susţinut că prin condamnarea sa pentru calomnie s-a adus atingere
dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 din Convenţie.
Întrucât, în faţa Curţii nu a fost contestată existenţa unei ingerinţe a unei autorităţi
publice în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare şi nici faptul că ingerinţa era
prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, „apărarea reputaţiei altora”, Curtea a trecut la
analiza necesităţii unei asemenea atingeri „într-o societate democratică”. În conformitate cu
jurisprudenţa constantă a Curţii, trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei
nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă motivele
invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente.
Articolele incriminate tratau un subiect de interes public : administrarea patrimoniului
statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. De aceea, pentru a se
pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de rolul esenţial jucat de presă într-o societate
democratică. Sarcina presei este comunicarea, cu respectarea îndatoriilor şi responsabilităţilor
proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general.
În acest caz, Curtea a constat că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole nu
au fost în totalitate false şi că au servit alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S. şi a
senatorului R.T. Mai mult, articolele lui I.D. nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare a
lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului.
Curtea hotărăşte că a existat o violare a articolului 10 din Convenţie şi dispune ca
statul pârât să plătească văduvei reclamantului, în termen de 3 luni, 20.000 franci francezi, cu
titlu de prejudiciu moral, convertibili în lei româneşti la cursul din momentul plăţii.1
Apreciem că decizia Curţii este legală şi temeinică. Rolul presei într-un stat democrat
este să comunice publicului informaţii, cu atât mai mult când este vorba despre administrarea
patrimoniului statului şi calitatea unei persoane de a fi ales al poporului. Nu a fost dovedită
neveridicitatea articolelor incriminate, iar aplicarea unei pedepse cu închisoarea pentru
infracţiunea de calomnie este de natură să îngrădească libertatea presei.
Un alt exemplu în această privinţă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza
Sabou şi Pârcălab împotriva României.
În fapt, reclamanţii, jurnalişti la ziarul local „Ziua de Nord-Vest”, au publicat la data
de 2 aprilie 1997 un articol intitulat „ Mama preşedintei Judecătoriei Baia Mare, L.M. a scos
abuziv 12 ţărani de pe pământurile lor”.În articol se mai preciza că ţăranii aveau adeverinţe de
proprietate pe acele parcele eliberate de Primăria Ulmeni precum şi faptul că L.M. a obţinut
titlul de proprietate asupra terenului.
La 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol intitulat „Şefa Judecătoriei
din Baia Mare afirmă că mama sa este îndreptăţită să ia pământul aflat în posesia a 12 ţărani
din Ulmeni” prin care s-a apărat, M.I., invocând faptul că mama sa, L.M. avea dreptul la acele
pământuri deoarece în anul 1953 a fost silită să le doneze statului. Legea de atunci menţiona
că unii angajaţi din sistemul de stat au posibilitatea să opteze între păstrarea pământului şi a

1
B. Selejan – Guţan, A.H. Rusu, op. cit., p. 311-316

10
slujbei, L.M. preferând varianta a doua. După decembrie 1989, ea a pretins înapoierea
suprafeţelor avute în proprietate, lucru pe care l-a reuşit.
La 10 aprilie a fost publicat un alt articol de către acelaşi reclamant, intitulat „Şefa
Judecătoriei Baia Mare este acuzată de fals şi uz de fals”. La 11 aprilie 1997, cei doi
reclamanţi au publicat un articol intitulat „Fostul prefect de Maramureş recunoaşte că a greşit
în cazul şefei Judecătoriei din Baia Mare”, prin eliberarea a două titluri de proprietate pe
numele a două persoane diferite,
iar la 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol , intitulat „Parchetul nu are
curaj să o ancheteze penal pe şefa Judecătoriei din Baia Mare.” 1
Acţiunea ziariştilor a fost determinată de plângerile ţăranilor.
La 14 aprilie 1997, M.I. a introdus în faţa Judecătoriei Baia Mare, al cărei preşedinte
era în acel moment, o plângere împotriva reclamanţilor pentru infracţiunea de calomnie,
solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral. Curtea Supremă de Justiţie, la cererea lui
M.I., la 29 august 1997, a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Năsăud. Prin sentinţa din
15 decembrie 1997, instanţa, care a reţinut că mama lui M.I. a dobândit în mod legal dreptul
de proprietate asupra terenului litigios, l-a condamnat pe primul reclamant pentru infracţiunea
de calomnie la o pedeapsă de 10 luni închisoare şi la pedeapsa accesorie de interzicere, pe
timpul detenţiei, a dreptului la exercitarea profesiei, precum şi a drepturilor părinteşti şi acelor
electorale. Pentru stabilirea cuantumului pedepsei, instanţa a ţinut cont de faptul că
reclamantul se afla în stare de recidivă, fiind condamnat de două ori înainte.
Instanţa l-a condamnat şi pe cel de-al doilea reclamant pentru infracţiunea de
calomnie, la plata unei amenzi de 500.000 ROL.
În sfârşit, instanţa i-a condamnat pe cei doi reclamanţi, în solidar cu ziarul, la plata
către M.I. a 30.000.000 ROL cu titlu de despăgubiri morale.
Reclamanţii şi M.I. au declarat apel împotriva acestei sentinţe în faţa Tribunalului
Bistriţa – Năsăud.
În şedinţa din 27 martie 1998, reclamanţii au solicitat achitarea lor şi depunerea la
dosar a mai multor documente cu scopul dovedirii adevărului afirmaţiilor lor.
Prin decizia din 3 aprilie 1998, Tribunalul Bistriţa – Năsăud a respins apelurile şi a
menţinut sentinţa judecătoriei, motivând că articolele respective nu au prezentat adevărul, iar
jurnaliştii nu au acţionat cu bună-credinţă pentru protejarea anumitor valori morale ale
societăţii.
La 20 august 1998, primul reclamant a fost încarcerat. Prin decizia din 22 septembrie
1998, Tribunalul Maramureş a admis, pentru motive familiale legate de cei trei copii care se
aflau în grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executării pedepsei, fiind pus în
libertate la 5 octombrie 1998.
La 14 ianuarie 1999, Judecătoria Baia Mare a respins o nouă cerere a reclamantului de
suspendare a executării pedepsei, el nefiind reîncarcerat ca urmare a acestei hotărâri. La 15
ianuarie 1999, reclamantul a început o grevă a foamei şi a fost spitalizat din cauza stării sale
de sănătate. Acesta suferea, de asemenea, de tuberculoză. Prin Decretul nr. 52 din 2 februarie
1999, i-a fost acordată graţierea. La 31 mai 2002, ziarul a plătit, în locul reclamanţilor,
despăgubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a returnat ulterior această sumă,
prin deduceri lunare din salariu.
Cererea a fost înaintată fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului la data de 25
septembrie 1998.
Curtea a arătat că presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică : ea nu
trebuie să întreacă anumite limite, care ţin de protecţia reputaţiei şi drepturilor celorlalţi şi îi
incumbă obligaţia de a comunica, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor celorlalţi,

1
B. Selejan – Guţan, A.H. Rusu, op. cit., p. 339

11
informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc
funcţionarea puterii judiciare.
În cazul de faţă, Curtea a arătat că nu se poate contesta faptul că respectiva
condamnare a reprezentat o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la
libera exprimare, că aceasta era „prevăzută de lege” şi că urmărea un scop legitim, „protecţia
reputaţiei altuia”. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa era „necesară într-o societatea
democratică”.
Curtea consideră că afirmaţiile reclamanţilor aveau o bază faptică deoarece nimic nu
dovedeşte că faptele descrise erau în totalitate false şi contribuiau la desfăşurarea unei
campanii de defăimare împotriva judecătorului în cauză, articolele fiind asupra
comportamentelor şi atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat.
După cum rezultă din articolele litigioase şi din documentele depuse de reclamanţi la
dosar în faţa tribunalului, care nu au fost examinate, administraţia locală a comis o greşeală
gravă, recunoscută de prefect, în procesul de atribuire a terenului prin eliberarea a două titluri
de proprietate pe numele a două persoane diferite.
Ţinând seama de faptul că reclamanţii au încercat să o contacteze pe M.I. şi că apoi i-
au luat un interviu prefectului şi au prezentat poziţia acestuia, Curtea consideră că nu există
motive de îndoială în privinţa bunei lor credinţe.
În ceea ce priveşte pedepsele pronunţate, Curtea observă că au fost deosebit de severe.
Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni de închisoare din care a efectuat 45 de zile, în
timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu
suspendare, amândoi fiind obligaţi să îi plătească lui M.I. o despăgubire în cuantum de
30.000.000 ROL, cu titlu de daune morale, ceea ce echivalează cu 1.582,42 euro la momentul
plăţii sau echivalentul a de douăsprezece ori salariul mediu lunar.
Curtea consideră că această condamnare a reclamanţilor a fost disproporţionată faţă de
scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente
pentru a o justifica.
Curtea constată că a existat o violare a articolului 10 din Convenţie, a articolului 8,
interzicerea drepturilor părinteşti ale primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul la
respectarea vieţii sale familiale, şi a articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenţie
deoarece primul reclamant nu a avut la dispoziţie un recurs eficient în dreptul intern. Curtea a
mai hotărât ca statul român să acorde, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a
hotărârii, sumele de 1.582,42 euro celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul material;
5.000 euro primului reclamant pentru prejudiciul moral; 1.000 euro celui de-al doilea
reclamant pentru prejudiciul moral; 4.000 euro, în solidar, celor doi reclamanţi, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Considerăm că decizia Curţii a fost legală şi temeinică deoarece nu au fost îndeplinite
toate condiţiile pentru restrângerea dreptului de exprimare. Rolul presei este esenţial într-un
stat democratic, iar reclamanţii şi-au făcut datoria de a informa opinia publică prin articolele
publicate, au depus toate eforturile necesare pentru a avea părerea părţilor implicate şi pentru
aflarea adevărului. Pedepsele aplicate de instanţele naţionale au fost mult prea severe şi ar fi
putut conduce la limitarea libertăţii presei fără nicio justificare legală. De aceea, trebuie să
existe o proporţionalitate între scopul urmărit şi măsura aplicată.
Cea mai sensibilă condiţie este cea a proporţionalităţii pedepsei aplicate. Potrivit
Curţii, natura şi gravitatea pedepselor aplicate jurnaliştilor de instanţele judecătoreşti
naţionale sunt elemente care trebuie avute în vedere în aprecierea pe care ea o face, în cauzele
ce-i sunt deduse spre rezolvare, cu privire la proporţionalitatea unei limitări aduse dreptului la
libertatea de exprimare. Curtea trebuie să manifeste atenţie maximă în cazurile când măsurile
luate sau pedepsele aplicate de autorităţile naţionale sunt de matură să descurajeze
participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes legitim. Pe de altă parte, şi

12
jurnaliştii trebuie să respecte principiile deontologice. Ne întrebăm dacă este legitimă şi
justificată furnizarea de informaţii fără a te asigura de acurateţea ei, fără să-ţi pui nici un fel
de întrebare cu privire la credibilitatea şi soliditatea sursei, fără a explica pertinenţa ei, fără
consultarea unui specialist atunci când acest lucru se impune deoarece jurnaliştii nu au
pregătirea şi cunoştinţele de specialitate. Ce fel de informaţii sunt oferite publicului când sunt
ignorate asemenea cerinţe esenţiale şi oare publicul are nevoie de aşa-zise informaţii, care mai
mult îl debusolează?
Prin deciziile Curţii a fost stabilit un adevărat standard european în domeniul libertăţii
presei, care a fost adoptat de către statele părţi în legislaţia şi practica naţională.

BIBLIOGRAFIE

13
 I. DOCTRINĂ

1. Bârsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole.

Volumul I, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005;
2. Selejan – Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a- II -a, ed.
C. H. Beck, Bucureşti, 2006.

II. CULEGERI DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Selejan – Guţan Bianca, Rusu Alexandru Horaţiu, Hotărârile CEDO împotriva

României (1999 - 2006), ed. Hamangiu, Bucureşti 2006.

III. ARTICOLE, REVISTE, STUDII

1. Pătulea Vasile, Sinteză teoretică şi practică judiciară în legătură cu delictele de presă,

Revista Dreptul, nr.12/2005, anul XI, seria a –III-a.

IV. ADRESE DE INTERNET

1. www.csm1909.ro

14