RECENZII ŞI NOTE DE LECTURĂ

Ela Cosma, Ideea de întemeiere în cultura populară românească. Presa

Universitară Clujeană, 2000, 544 p.
Unul dintre tinerii istorici ai şcolii clujene, Ela Cosma, dovedeşte prin această
carte aplecare pentru cercetările interdisciplinare. Tema cărţii, ideea de întemeiere, este
una foarte populară în istoriografia românească mai veche sau mai nouă, de la Dimitrie
Onciul la Gheorghe I. Brătianu şi, mai recent, Şerban Papacostea, Ştefan Gorovei şi
Ovidiu Pecican. Cartea Elei Cosma nu poate să nu ne amintească de strălucita lucrare a
lui Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti
(Bucureşti, 1945, 21980), prima încercare din istoriografia românească de a concilia
tradiţia istorică cu realitatea istorică. Având o dublă formaţie, de istoric, respectiv
etnograf şi folclorist, autoarea cărţii de faţă duce mai departe direcţia indicată de
Gheorghe I. Brătianu şi se foloseşte de o gamă mult mai largă de izvoare. Evident, din
anii în care scria Brătianu folcloristica românească a făcut paşi însemnaţi, atât ca
metodologie de lucru, cât şi ca lărgire a materialului documentar.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole, dedicate întemeierii lumii, casei,
bisericii şi mănăstirii, aşezărilor şi Ţărilor Române, ele fiind precedate de unul
introductiv: Paradigma întemeierii în cultura populară românească (p. 13-47). Este un
capitol dedicat definiţiilor (în primul rând termenul de întemeiere), istoriografiei
româneşti despre “metafizica tradiţională” (Ovidiu Papadima, Ernest Bernea, Andrei
Oişteanu, Mircea Eliade, Ion Ghinoiu etc.). Autoarea reia mai vechea întrebare
“întemeierea ca istorie mitică sau mit istoricizat”, asupra căreia merita poate să insiste
mai mult.
Deşi de formaţie istoric, autoarea şi-a scris cartea ca etnograf şi folclorist. Acesta
nu este un neajuns, ci dimpotrivă, o invitaţie la reflexie din partea istoricului, care s-ar fi
aşteptat poate la interpretări şi certitudini pe marginea materialului folcloristic
sistematizat cu multă grijă de autoare. Lucrarea Elei Cosma ne va interesa din
perspectiva istoricului, care continuă să caute în etnografie şi folclor nu atât răspunsuri,
cât sugestii la eterna problemă a întemeierilor.
Primele două capitole (Întemeierea lumii, respectiv Întemeierea casei, p. 48-139,
140-184) ne interesează mai puţin din punctul de vedere enunţat mai sus. Dar ne-au atras
atenţia legendele referitoare la căpcăuni, uriaşi şi jidovi, despre care Ela Cosma reia
observaţia mai veche a lui Lazăr Şăineanu (“orice neam antic şi păgân [...ţ e identificat
de fantazia populară cu uriaşi ai trecutului”, p. 134.), dar şi cele referitoare la originea
turcilor, tătarilor sau nemţilor (p. 132-135).
Următoarele capitole (Întemeierea bisericii şi mănăstirii, respectiv Întemeierea
aşezărilor, p. 185-227, 228-263) oferă importante sugestii istoricului, spre exemplu
informaţiile despre întemeietori: fie că este vorba de “sfinţi, sihaştri, călugări”, fie de
domnitori sau boieri sau tipologia întemeierilor bisericilor, mănăstirilor şi aşezărilor
 550 Recenzii şi note de lectură

civile în folclorul românesc (vezi cazurile concrete: întemeierea mănăstirii de la Curtea

de Argeş de către Neagoe Basarab, întemeierile de sate prin eroi descălecători, atestarea
în folclor a originii donative a unor aşezări).
Fără îndoială, caspitolul cel mai important pentru istoric (şi cel mai substanţial)
este cel de-al cincilea, acela al Întemeierilor Ţărilor Române (p. 264-367). Autoarea
porneşte de la o bibliografie a problemei destul de săracă, dar în care poziţia centrală o
ocupă Gheorghe I. Brătianu şi celebra sa Tradiţie istorică despre întemeierea statelor
româneşti. Într-o primă parte este discutată întemeierea Moldovei: referindu-se la
cronologizarea mitică şi istoricitate în evul mediu, Ela Cosma pomeneşte cazul interesant
(ba chiar fascinant!) al tradiţiei întemeietorului Dragoş într-o Moldovă în care avea să
triumfe în cele din urmă dinastia Bogdăneştilor. Paralel cu autoarea, Ovidiu Pecican
ducea mai departe această idee într-o carte din ultimii ani (Troia, Veneţia, Roma. Studii
de istoria civilizaţiei europene, Cluj-Napoca, 1998). Pornind de la observaţia că
informaţiile despre descălecatul lui Dragoş sunt foarte sumare în analistica slavo-română
şi foarte bogate în tradiţia populară (aşa-numitul “roi legendar”), Ovidiu Pecican lansa
ipoteza unei confruntări “ideologice” între partizanii (şi urmaşii) lui Dragoş şi Bogdan,
între linia politică proungară şi cea antiungară (eventual filopolonă) în a doua jumătate a
secolului XIV (vezi O. Pecican, Troia, Veneţia, Roma, p. 267-268).
După cum arătam mai sus, autoarea scrie din perspectiva etnografului şi
folcloristului. Meritul ei în întreaga lucrare şi mai ales în acest al cincilea capitol este
acela de a fi sistematizat şi analizat materialul folcloristic disponibil şi de a-l fi pus la
dispoziţia istoricilor. Tradiţia despre întemeierea Moldovei este analizată din trei
perspective: fondul mitic, aspectul heraldic şi cadrul istoric. Sunt stabilite principalele
motive folclorice: “vânătoarea rituală” (camuflaj al primului ocupant al ţării sau
sublinierea priorităţii primului descălecător în terra deserta), “animalul-călăuză”, motive
care ţin de străvechi rituri de iniţiere (p. 272, 287, 295). O sugestie interesantă o oferă
motivul sihastrului sau al babei Uţa, “personaje de esenţă creştină [careţ constituie un
stereotip îndrăgit, ce girează favorabil faptele îndrăzneţe ale eroilor şi le încarcă cu
sfinţenie” (p. 284), prin care am putea explica (este doar una dintre explicaţii!) prezenţa
lui Iaţco prisăcarul în una din variantele consemnate de Simion Dascălul despre
descălecatul lui Dragoş.
În ceea ce priveşte analiza heraldică operată de autoare, uciderea bourului pe
malurile râului ar putea explica prezenţa capului de bour pe stema Moldovei, pe de altă
parte sacrificarea bourului ar putea fi o componentă a actului de creaţie (de întemeiere a
Moldovei) (p. 296-299).
Trecând la analiza istorică, Ela Cosma se întreabă – aşa ca mulţi alţi exegeţi ai
problemei – de ce Dragoş este mai prezent în folclor decât Bogdan şi nuanţează
răspunsul oferit cu două decenii mai devreme de Şerban Papacostea (mentalitatea
populară este mai sensibilă faţă de întemeieri decât faţă de răsturnări politice cum a fost
cea a lui Bogdan, care i-a răsturnat pe Dragoşeşti în marca Moldovei) şi dă totodată de
înţeles că acesta este efectul caracterului selectiv al memoriei populare (p. 301). În
Transilvania secolului al XIII-lea sunt atestaţi venatores bubalorum, vânători regali cu
un statut privilegiat, vânători-soldaţi; dintr-un asemenea corp social şi profesional este
posibil să fi făcut parte corpul de vânătoare cu care a pornit la drum Dragoş (p. 305).
Autoarea remarcă faptul că sursele folclorice nu spun nimic despre realităţile interne
 Recenzii şi note de lectură 551

găsite de descălecători (sursele scrise oferă totuşi unele informaţii în această privinţă!).
Ele sunt “eludate fie intenţionat, fie pentru că memoria colectivă se axează pe
coordonate mitice, elimină amănuntele ordinare” (p. 308). În concluzie, autoarea arată că
sursele scrise (Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin) s-au inspirat din tradiţia
populară a întemeierii care circula în epocă şi nu invers; cronicarii s-au inspirat din
folclor, nu din surse scrise interne sau externe mai vechi (care nu oferă nici o informaţie
despre întemeieri). “Originea şi ramificaţiile ei [ale originii tradiţiei despre vânătoarea
lui Dragoş, n. n. R. M.ţ se află în universul imaginar al lumii populare româneşti” (p.
314).
În ceea ce priveşte întemeierea Ţării Româneşti, autoarea începe prin a-şi
prezenta sursele, atât cele scrise cât şi cele orale. Dintre acestea din urmă, trebuie să
reţinem legenda despre fraţii Negru şi Alb, derivată în mod cert din legenda despre
Romulus şi Remus şi despre fondarea Romei. Ela Cosma a identificat şi în acest caz
câteva cicluri: genealogia lui Negru, visul lui Negru, Negru în luptă cu tătarii, doamna
lui Negru, Negru şi Mircea Ciobănaşul (este interesant de ce este asociat Negru tocmai
cu Mircea Ciobanul?). Analiza efectuată de autoare este structurată, ca şi în cazul
Moldovei, pe trei nivele: fondul legendar, aspectul heraldic şi fondul istoric. Referitor la
primul nivel, cel legendar, se observă că ciclul de legende ale lui Negru este mult mai
vast decât cel al lui Dragoş, care este doar descălecător. Negru, în schimb, este
descălecător, militar (luptele cu tătarii), fondator de aşezări şi cetăţi. Aspectul heraldic
prilejuieşte autoarei ocazia de a remarca similitudinile dintre legendele stemei Ţării
Româneşti şi ale Huniazilor cu un motiv heraldic şi legendar de origine bizantină. În
privinţa fondului istoric, autoarea nu se îndepărtează de concluziile istoriografiei de până
acum (Dimitrie Onciul, Gheorghe I. Brătianu, Nicolae Stoicescu), acceptând că ideea de
descălecat este introdusă târziu în Ţara Românească, în epoca lui Matei Basarab. Câteva
pagini consistente sunt dedicate motivului lui Roman şi Vlahata, în spatele căruia
autoarea distinge o veche legendă eponimă, asemenea slavilor Ceh şi Leh sau a hunilor
Honor şi Magor. Credem însă că până în prezent istoriografia românească nu a reuşit să
demonstreze suficient de convingător legătura dintre acest motiv legendar şi personajele
Roman şi Olaha, „ducii ruteni” din relatarea lui Giovanni di Pian de Carpine; o posibilă
legătură s-ar putea afla în spatele personajelor legendare „Roman-copil” sau „copil
român”, asupra cărora atrage atenţia Ela Cosma.
De altfel, în paginile dedicate întemeierii Ţării Româneşti autoarea se
concentrează mai mult asupra surselor scrise (cronicăreşti) decât asupra celor orale.
În Concluzii (p. 368-382), autoarea îi sistematizează pe întemeietorii din folclorul
românesc (Dumnezeu, Diavolul, ajutoarele lui Dumnezeu, sfinţii şi eroii, strămoşii),
obiectul întemeierilor şi propune o structură a riturilor de întemeiere. Lucrarea mai
cuprinde o parte consistentă de anexe (p. 383-522), în care sunt redate principalele surse
orale şi scrise la care a făcut referire pe parcursul lucrării. Este o adevărată culegere de
documente care vor fi de folos viitorilor cercetători ai problemei. În finalul cărţii se află
Bibliografia (p. 523-544), care conţine lucrări din sfera istorică şi folcloristică. Referitor
la bibliografie, autoarea foloseşte în curprinsul cărţii un ciudat sistem dublu de citare, în
text şi în note de subsol, care ar fi trebuit poate uniformizat. Concluzionând, trebuie să
remarcăm o lucrare care se adaugă istoriografiei întemeierilor şi care are marele merit de
a fi atras atenţia istoricilor asupra fondului documentar folcloric, aproape neluat în
 552 Recenzii şi note de lectură

seamă până acum. Un alt merit al cărţii este acela de a fi confruntat cele două tipuri de
surse, scrise şi orale, deşi poate ar fi trebuit accentuat în ce măsură un tip de surse îl
confirmă pe celălalt.

RADU MÂRZA

Meinolf Arens, Habsburg und Siebenbürgen. 1600-1605. Gewaltsame Ein-

gliederungsversuche eines ostmitteleuropäischen Fürstentums in einen
Frühabsolutistischen Reichsverband. Köln-Weimar-Wien, Böhlau Verlag,
2001, 397 p.
Lucrarea de faţă abordează un subiect des frecventat de istoriografie, dar care cu
toate acestea are încă multe de oferit. Istoriografiile germană, austriacă, maghiară şi
română s-au apropiat adesea de tema relaţiilor Habsburgilor cu Transilvania, dar
majoritatea contribuţiilor s-au concentrat asupra perioadei de început a principatului,
asupra epocii de după dezastrul de la Mohács. Epoca 1600-1605 a rămas într-un con de
umbră. Pe de altă pare, istoriografia românească a abordat acest subiect ca pe un epilog
al epocii “Mihai Viteazul” şi mai ales al domniei sale în Transilvania.
Cartea tânărului cercetăror german Meinolf Arens (la origine disertaţie doctorală)
abordează problematica relaţiilor dintre Habsburgi şi Transilvania în perioada 1600-1605
(adică de la Mihai Viteazul la păcile de la Viena şi Zsitvatörök) într-o manieră modernă
şi incitantă; el are avantajul că, provenind dintr-un spaţiu “neutru” din punct de vedere
istoriografic, poate să se situeze deasupra “cercetărilor tendenţioase, tradiţionale,
orientate naţional”.
Lucrarea se deschide cu un capitol introductiv (Einleitende Bemerkungen zu
Thematik, Quellenlage und Forschungsstand, p. 1-15), în care trebuie evidenţiată analiza
stadiului istoriografiei subiectului în cauză. Meinolf Arens are avantajul unei perspective
istoriografice vaste, care îi oferă ocazia să surprindă stadiul real al cercetărilor, dar şi
stadiul prezent al unor istoriografii (pentru istoriografia română, vezi p. 9).
Un al doilea capitol cu caracter introductiv (Politik und Gesellschaft im Donau-
Karpatenraum bis 1600, p. 17-40) ne prezintă cadrul general al epocii: războiul de 13 ani
(“lungul război turcesc”), situaţia teritorial-politică a fostului regat medieval al Ungariei
şi structura “cultural-geografică” a Transilvaniei în jurul anului 1600.
Patru capitole distincte (cap. 3-5, 7, p. 41-137, 173-224) abordează tentativele
Habsburgilor de a prelua controlul Transilvaniei (tentativele II-V, prima tentativă fiind
cea petrecută în anii ’50 ai secolului anterior, când Habsburgii au încercat fără succes
ocuparea Transilvaniei prin armatele generalului Castaldo). Dincolo de evenimenţial,
reconstituirea operată de istoricul german atrage prin atenţia acordată cadrului
internaţional (otomanii, Polonia, Ţările Române) şi prin descifrarea mecanismelor
sociale, politice şi confesionale care au modelat relaţiile reprezentanţilor Habsburgilor cu
Stările din Transilvania. Autorul evidenţiază rolul jucat de relaţiile cu Habsburgii (mai
precis conflictele cu aceştia, unele explodând în adevărate mişcări de revoltă, vezi
mişcările lui Moise Székely, Ştefan Bocskay) în conturarea ideologiei politice a
Transilvaniei secolului al XVII-lea (aceste aspecte sunt abordate şi în capitolele 6, 8).
 Recenzii şi note de lectură 553

O atenţie specială merită acordată celor câteva pagini (p. 41-47) dedicate de autor
momentului “Mihai Viteazul”, cu care se deschide în fapt subiectul cărţii sale. El scoate
în evidenţă divergenţele “de sistem” ale lui Mihai Viteazul cu Stările ardelene, cu
sistemul politic care funcţiona în Transilvania, faptul că voievodul muntean a fost pentru
Stări un cuceritor care, bazat exclusiv pe armata sa de mercenari (şi pe aliaţii secui), a
pierdut teren în Transilvania tocmai datorită împuţinării, mai târziu a încetării complete a
plăţii subsidiilor de către Habsburgi (p. 42-43). Un alt element pe care Meinolf Arens îl
subliniază este contextul diplomatic nefavorabil, mai ales presiunile Poloniei - care dorea
reîntronarea la Alba Iulia a lui Sigismund Báthory, la care s-a asociat Ieremia Movilă,
care a şi alungat armatele lui Mihai Viteazul din Moldova (p. 44-46).
Lucrarea lui Meinolf Arens, Habsburg und Siebenbürgen. 1600-1605… se
încheie cu un grupaj substanţial de anexe (p. 251-338), care cuprinde 46 de documente
de epocă, corespondenţă, rapoarte, descrieri referitoare la evenimentele din Transilvania
din perioada dată. Alături de acestea se află un consistent rezumat (p. 237-250), o hartă
administrativă a Transilvaniei în jurul anului 1600 (p. 339-341), bibliografia lucrării
(izvoare inedite şi edite, bibliografie) (p. 343-386) şi un indice (p. 387-397).
În concluzie, cartea lui Meinolf Arens umple un gol bibliografic asupra unui
subiect foarte interesant şi depăşeşte cu mult lucrările pe până acum dedicate acestei
teme prin spirit critic, analiză, perspectivă regională şi nu în ultimul rând prin surse şi
bibliografia avută la dispoziţie.

RADU MÂRZA

Francisc Pap, Repertoriul numismatic al Tansilvaniei şi Banatului sec. 11- 20.

Despre circulaţia monetară în Banat sec. 11-20, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2002, 256 p., ilustraţii la p. 245-256 şi 4 tabele la p. 217-239.
Lucrarea care face obiectul acestei recenzii este rodul muncii îndelungate a d-lui
Francisc Pap, cercetător la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca.
Repertoriul este structurat în mai multe capitole şi subcapitole astfel:
Capitolul I – Prescurtări, Definiţii – care are trei subcapitole:
A: Emiţători – cuprinde lista prescurtărilor numelor autorităţilor emitente;
B: Valori nominale – lista prescurtărilor valorilor nominale ale monedelor;
C: Bibliografie, localităţi – cuprinde prescurtări de publicaţii şi nume de localităţi.
Capitolul II – Repertoriul numismatic al Transilvaniei şi Banatului sec. 11- 20 –
cuprinde peste 400 de tezaure monetare ordonate alfabetic, după numele
localităţii de descoperire, de la A la Z, tratate succint cu prescurtările menţionate
în capitolul I în ordinea următoare: 1. Data, locul şi împrejurările descoperirii
tezaurului; 2. Nr. de piese; 3. Emitenţi; 4. Valori nominale; 5. Datare; 6. Loc de
păstrare; 7. Bibliografie.
Capitolul III – Despre circulaţia monetară în Transilvania şi Banat sec. 11- 20 – titlul
acestui capitol este urmat de un scurt ,,Avertisment” în care autorul previne
cititorul asupra următoarelor:
a) – baza analizei următoare o constituie numai repertoriul;
 554 Recenzii şi note de lectură

b) – lipsa informaţiilor administrativ-geografice (teritoriale), a hărţilor este în

defavoarea imaginii de ansamblu etc. şi recomandă cititorilor să recurgă la dicţionarele
de localităţi şi materiale topografice accesibile;
c) – cei interesaţi pot recurge la bibliografia semnalată în repertoriu sau la fondul
păstrător al descoperirilor monetare în cazul tezaurelor nepublicate.
În pagina următoare (p. 196) începe tratarea circulaţiei monetare structurată în
subcapitole distincte: I. Perioada arpadiană (sec. 11- sfârşitul sec. 13/începutul sec. 14);
II. Sec. 14-15; III. Sec. 16-18; IV. Veacurile 18-19, urmate de Concluzii şi cinci tabele
ce cuprind tezaurele monetare grupate pe secole corespunzând perioadelor tratate.
Încheierea lucrării este făcută de lista bibliografică utilizată intitulată, Note,
rezumatul în limba engleză, Cuprinsul lucrării şi de ilustraţii ale monedelor mai
reprezentative, în paginile 245-256.
Lucrarea este unică în România, chiar cu lipsurile semnalate de autor şi anumite
inexactităţi în tratarea unor tezaure monetare cuprinse în Repertoriu. La punctele 1şi 2,
ex. Tezaurul de la Alba Iulia - Calea Moţilor, nr. 75 A, tratat în p. 24-25 ale lucrării,
reiese că există 3 tezaure descoperite în acest loc. În realitate este un singur tezaur,
achiziţionat în două etape, care a fost descoperit în data de 28 iulie 1961 (680 piese), cf.
Apulum XVI şi XXXV, iar tezaurul de la Şona, tratat la p. 161 în Repertoriu – cuprinde
1100 piese, sunt descrise condiţiile de descoperire, numele descoperitorului şi numerele
de inventar, date conţinute de studiul publicat în Apulum XVII. Pentru o serie de tezaure
în Repertoriu se menţionează ca loc de păstrare M. A. I. (Muzeul Alba Iulia), dar ele nu
se găsesc aici, au fost numai publicate în revista Apulum a muzeului albaiulian.
Cu toate scăpările menţionate, lucrarea strânge mult material numismatic, multă
informaţie, este foarte utilă specialiştilor, reprezintă o provocare, un început de drum
pentru muzeografi şi cercetători. Repertoriul este o lucrare ce rămâne deschisă,
concluziile actuale vor fi confirmate sau infirmate de descoperirile ulterioare şi va
rămâne un timp o lucrare de referinţă în domeniu, prima cu acest profil la noi în ţară.

ANGELA MUREŞAN

Marian Stroia, Românii, Marile Puteri şi Sud-Estul Europei (1800-1830.

Prefaţă de Florin Constantiniu, Membru corespondent al Academiei
Române, Bucureşti, Editura „Semne”, 2002, 249 p.
La origine o bineprimită teză de doctorat, cartea lui Marian Stroia ne aduce
aminte, până la un anumit punct, de cercetările lui Nicolae Iorga, Istoria statelor
balcanice în epoca modernă, Vălenii de Munte, 1913, şi ale lui Andrei Oţetea,
Contribution à la Question d'Orient, Bucureşti, 1930. Însă, discursul cercetătorului de la
Institutul de Istorie „N. Iorga” demonstrează fără tăgadă o redimensionare a problemei,
la îndemâna unei vaste bibliografii române şi străine, fără să ocolească izvoarele
documentare şi narative interne şi externe asupra subiectului. Beneficiind de o structură
echilibrată, care trimite indiscutabil la concepţia şi metoda autorului, cartea este
prevăzută cu o inspirată Introducere (p. 7-14), după care luăm contact cu primele
capitole, între care remarcăm Cap. I Panorama relaţiilor internaţionale pe continentul
european în perioada de la 1800 la 1830 (p. 15-48) şi Cap. II Un semn de liberalizare
 Recenzii şi note de lectură 555

sau un început al crizei: hatişerifurile din septembrie 1802. Preliminarii politico-

diplomatice. Conţinut şi semnificaţii (p. 49-82). De un real folos este lectura Cap. V
Mişcările naţionale din Sud-Estul european de la începutul deceniului al treilea:
revoluţia română de la 1821 şi Eteria grecească. Aspecte ale problemei (p. 169-207) şi
Cap. VI Apogeul şi rezolvarea crizei: mai întâi Akkerman (1826) şi apoi Adrianopole
(1829). Aspiraţii înfăptuite, obiective încă nerealizate (p. 208-232).
Insistăm în continuare asupra metodologiei dovedită de istoric prin această carte,
atrăgând atenţia asupra paginilor de Concluzii (p. 233-238), fără să omitem rezumatul în
limba engleză (p. 239-240) ori Bibliografia (p. 241-248). Aceasta este structurată pe: I.
Generalităţi. Istoriografie.Teoria relaţiilor internaţionale; II. Izvoare (a. Materiale de
arhivă, manuscrise, alte surse inedite; b. Colecţii şi publicaţii de documente, relatări de
călătorie. Alte surse); III. Lucrări generale; IV.Lucrări speciale (monografii, eseuri,
studii). Din aceeaşi perspectivă metodologică, ne atrage atenţia şi ultimul paragraf din
Cuvânt înainte, pe care ne permitem să-l reproducem: ”La capătul acestei puneri în temă
a cititorului cu particularităţile acestui subiect, se desprinde cu pregnanţă aserţiunea că,
în fond, avem de-a face de fapt pentru o mai bună înţelegere a acestuia, cu o suprapunere
de planuri: pe de o parte unul al spaţiului geopolitic amintit, dominat de desfăşurările
evenimenţiale ştiute şi de raporturile ce se nasc între popoarele balcanice propriu-zise
(români, bulgari, greci, sârbi ş. a.), şi un al doilea, al acţiunii hegemonice ce încearcă să
proiecteze aici marile superputeri ale începutului de secol XIX ( Rusia, Austria, Franţa,
uneori chiar şi Marea Britanie). Din întrepătrunderea şi interferarea celor două planuri a
rezultat, în opinia autorului acestor rânduri, tabloul complicatei desfăşurări istorice
petrecute aici între 1801 şi 1830. O etapă istorică aşadar deosebit de complexă se
derulează astfel în faţa noastră, pe parcursul acestor trei decenii, cu momentele sale de
tensiune sau, dimpotrivă, de acalmie.” (p. 13-14).
O astfel de „suprapunere de planuri” o putem desprinde în oricare din capitolele
cărţii, pe care o răsfoim. Aşa este cazul, de pildă, la Cap. V Mişcările naţionale din Sud-
Estul european de la începutul deceniului al treilea: revoluţia română de la 1821 şi
Eteria grecească. Aspecte ale problemei (p. 169-207). În acest capitol, care valorifică
până la un anumit nivel istoriografic mai vechile cercetări ale lui Andrei Oţetea, Marian
Stroia discută, în cunoştinţă de cauză, cronologia evenimentelor, raporturile lui Tudor
Vladimirescu cu Eteria grecească (pe care le pune sub semnul unei controverse
istoriografice), fără să ocolească statutul internaţional al Principatelor Române în
deceniul 3 al secolului al XIX-lea cu toate implicaţiile sale şi atitudinea marilor puteri
europene, în speţă Rusia, Austria, Franţa ori Anglia faţă de revoluţia condusă de Tudor
Vladimirescu şi faţă de Eteria grecească.
La îndemâna celor afirmate mai sus, Problema Orientală ne apare într-o lumină
istorică nouă şi modernă. Formula istoriografică propusă de Marian Stroia, care are la
bază teza binomului, convinge şi îndeamnă la noi investigaţii şi decelări: interesul şi
lupta acerbă a marilor puteri europene pentru moştenirea „omului bolnav” (Imperiul
otoman), al cărui proces de dezagregare era ireversibil; eforturile şi năzuinţa popoarelor
din Sud-Estul Europei care se găseau, încă, sub stăpânirea Imperiului Otoman, care
vizau emanciparea naţională. Suntem, din acest punct de vedere, în faţa unui duct
istoriografic la care subscriem.
IACOB MÂRZA
 556 Recenzii şi note de lectură

Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei universale, Cluj-

Napoca, „Presa Universitară Clujeană”, 2000, 155 p.
În urmă cu trei ani s-a publicat, în Colecţia Syllabus Historia (coordonată de Prof.
Univ. Dr. Teoader Nicoară), manual de Istoriografie generală destinat studenţilor de la
Facultatea de Istorie şi Filosofie – Oficiul de Învăţământ la Distanţă, alcătuit de istoricul
Pompiliu Teodor. Suntem în faţa unei cărţi necesare şi utile, care nu s-a bucurat de ecoul
meritat printre studenţi şi specialişti, motiv pentru care propunem o lectură a lui, la
aproape 3 ani de la apariţie, între timp autorul ei trecând în lumea umbrelor (2001).
Ascultând de sfatul a doi mari istorici, Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Brătianu, care
recomandau studenţilor pentru o cunoaştere profundă a istoriei naţionale să aibă în
vedere evoluţia istoriografiei generale, şi fiind de acord cu Georges Lefèbvre, care
susţinea că istoria se află în permanenţă sub semnul transformării, Pompiliu Teodor ne
oferă un credibil manual universitar, care reflectă un anumit nivel al cunoaşterii istorice
şi care poate fi folosit cu succes şi de studenţii de la zi, Specializarea Istorie, dar şi de
iubitorii istoriei, specialişti ori cititori credincioşi în domeniul patronat de zeiţa Clio.
Fără să aibă pretenţia unei contribuţii originale în sensul ştiinţific al termenului, după
cum mărturiseşte cu onestitate în Prefaţă (p. 7), Pompiliu Teodor ne pune la dispoziţie,
cu generozitatea de care au beneficiat mulţi dintre noi de-a lungul anilor, când ne-am
aflat în apropierea Profesorului, „eine Einführung” în istoriografia generală.
La îndemâna unor formule istoriografice propuse de câteva nume de referinţă în
materie, de la Eduard Fueter şi Elemer H. Barnes până la Ch. Olivier Carbonel şi Georg
Iggers, fără să omită contribuţia românească asupra domeniului, Vasile Cristian, Lucian
Boia, Eugen Cizek ş. a., Pompiliu Teodor urmăreşte sistematic discursul istoric raportat
la o epocă istorică ori alta. După ce discută Obiectul, locul şi însemnătatea istoriei
istoriografiei (p. 9-17) şi urmăreşte Constituirea şi evoluţia istoriei istoriografiei (p. 18-
34), Pompiliu Teodor prezintă Istoriografia antică (p. 35-70), Istoriografia evului mediu
(p. 71-87), Istoriografia modernă (p. 88-139) şi Istoriografia contemporană (p. 140-
155).
La o mai recentă lectură a manualului, una din cele mai interesante şi mai izbutite
secvenţe este consacrată discursului istoriografic modern, în care autorul discută scrisul
istoric renascentist, raportul dintre erudiţie şi istorie în veacul al XVI-lea, formule
istoriografice în Europa clasică, Profesorul insistând asupra realizărilor din secolul
Luminilor, din epoca romantică şi a perioadei pozitiviste. Această secvenţă este încheiată
cu inteligente şi credibile consideraţii asupra istoriografiei metodice, interpretată în mod
justificat şi modern din perspectiva triumfului erudiţiei (p. 135-139).
Pasiunea pentru analiză şi forţa de sinteză a istoricului ne întâmpină, convingător,
şi în ultimul capitol al manualului, Istoriografia contemporană (p. 140-155), în care
radiografiază discursul istoric între cele două războaie mondiale, propunându-ne şi o
panoramă a scrisului istoric de la etapa Anale la Istoria nouă. Nu lipsesc câteva
pertinente puncte de vedere şi stabilirea unor repere în istoriografia actuală, atât de
necesare pentru studenţii de la Specialitatea Istorie şi pentru profesorii din învăţământul
preuniversitar.
Judecându-şi cu onestitate manualul, Pompiliu Teodor mărturiseşte cu multă
responsabilitate: ”Desigur aceste schiţe pe care le prezentăm rămân în limitele unui gen
didactic, nefiind rodul unor cercetări personale, decât cu unele excepţii, ceea ce nu a
 Recenzii şi note de lectură 557

însemnat că nu am recurs la texte originale. Am nutrit convingerea că un manual

universitar, un curs în general, trebuie să facă cunoscut stadiul actual al cunoaşterii
istorice. Este tocmai ce am încercat să facem cu acest prilej, socotind că încercarea
noastră este perfectibilă. Oricum, în ceea ce ne-am străduit să facem cunoscut se află
contribuţiile unor specialişti pe care i-am şi menţionat” (p. 7-8).
În raport direct cu evoluţia societăţii, scrisul istoric general a suferit schimbări de-
a lungul timpului, inclusiv în etapa contemporană, când se înregistrează un dialog al
istoriei cu ştiinţele sociale. De fapt, manualul recitit acum, datorat Profesorului Pompiliu
Teodor, pledează prin puterea cuvântului scris şi a judecăţilor specialistului pentru
rescrierea istoriei, efort care ar contribui, indiscutabil, la o cunoaştere mai corectă, în
limitele posibilului, a istoriei realitate din totdeauna.

IACOB MÂRZA

Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, Cluj-

Napoca, „Presa Universitară Clujeană”, 2003, 420 p.
Intrat în conştiinţa istoricilor români, mai ales prin lucrările Intelectualitatea
română din Transilvania în veacul al XVIII-lea (1999) şi Elitele româneşti din
Transilvania veacului al XVIII-lea (2000), Conf. Univ. Dr. Remus Câmpeanu este, din
nou, în atenţia specialiştilor, prin rezultatele unei interesante cercetări ştiinţifice, pe cât
de necesară pe atât de actuală: Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie.
Istoricul, cadru didactic la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, discută dintr-o
perspectivă modernă, pe linia unui bilanţ istoriografic care a stârnit deja iritaţii unor
autori prea prolifici, raportul dintre istoria realitate (atât cât poate fi accesibilă) şi
istoria cunoaştere (cu aplicare directă la sfera istoriografiei româneşti), Biserica Română
Unită fiind interpretată ca o instituţie naţională, prin destin şi contribuţie la modernizarea
societăţii româneşti din Transilvania.
După câteva pertinente Consideraţii introductive (p. 5-6), autorul se prezintă în
faţa lectorilor cu un incitant discurs istoric, structurat în 5 capitole, începând cu Cap. I
Generaţia paşoptistă între naţionalism, anticonfesionalism şi obiectivitate (p. 7-109) şi
Cap. II Generaţia postpaşoptistă. Atitudini polemice şi atitudini moderate. Apologii şi
contestări (p. 110-147), continuând cu Cap. III Istoriografia interbelică – defensivă,
polemică şi aprofundarea surselor (p. 148-179) şi încheind cu Cap. IV Contribuţiile din
străinătate (p. 180-217) şi cu Cap. V Renaşterea – tradiţionalism, tendinţe revanşarde şi
noi direcţii (p. 218-387). Pe firul unor soluţii istoriografice moderne, ce pot să
nedumirească, metoda şi sistemul cercetătorului, care beneficiază şi de experienţa
acumulată de-a lungul anilor la Institutul de Istorie „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, se
observă la o parcurgere atentă a părţii de încheiere din lucrare, care cuprinde Precizări
finale (p. 388-391), Bibliografie selectivă (p. 392-398) şi Index (p. 399-418).
Un cititor preocupat de-a cunoaşte, în limitele posibilului, aspecte din istoria
Bisericii Române Unite nu poate să nu mediteze asupra unor pertinente opinii, expuse în
partea introductivă a cărţii: inconsecvenţa istoricilor de religie greco-catolică faţă de
scopul principal al demersului (cu privire specială la Unirea religioasă de la sfârşitul
secolului al XVII-lea); existenţa câtorva speciale conjuncturi politice, sociale, religioase
 558 Recenzii şi note de lectură

şi culturale care au influenţat rezultatele cercetărilor; argumentaţia critică destul de

constantă dovedită de cercetătorii ortodocşi al istoriei Bisericii (cu privire directă la
transferul confesional din anii 1697-1700); atmosfera nu tocmai calmă şi favorabilă
cercetătorilor temeinice din zona Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, cu
finalităţi profunde în profilul discursului istoric, de unde şi apariţia unor lucrări
polemice, care n-au avut capacitatea să valorifice sistematic sursele documentare interne
şi mai ales externe cu privire directă la problematica bisericească de la începutul
veacului al XVIII-lea; sentimentul de înstrăinare încercat de Biserica Română Unită (mai
ales după Unirea Transilvaniei cu Regatul României Libere), cu tot rolul îndeplinit de
instituţie şi de reprezentanţii ei la modernizarea societăţii româneşti; lipsa de coerenţă a
discursului istoric la mai mulţi specialişti din zona Bisericii Române Unite, care au
accentuat doar urmările pozitive ale Unirii religioase, fără să lipsească nici cei care au
participat la „trădarea cauzei” şi, să recunoaştem, destul de puţini care au dat dovadă de
obiectivitate şi spirit critic în abordarea istoriei realitate (cu privire directă la instituţia
naţională) etc.
Segmentul cronologic, la care aplică Remus Câmpeanu analiza sa lucidă, are în
vedere discursul istoric apărut din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până în zilele
noastre. Este o epocă în care s-au identificat multe devieri din partea reprezentanţilor
greco-catolici, la care se adaugă intensitatea polemicii cu istoriografia ortodoxă, fără să
neglijăm scrisul istoric din perioada în care Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în
afara legii, în România (1948-1990), recte ductul istoriografic în primul deceniu după
repunerea instituţiei în drepturi. Dacă parcurgi cu atenţie şi înţelegere, dezbărat de patimi
confesionale, cartea lui Remus Câmpeanu, fără să scapi din vedere principiul lui Tacitus
„Sine ira et studio”, nu poţi să nu dai crezare ultimului paragraf al cărţii, pe care-l
transcriem: ”După mai mult de un deceniu de exprimare liberă, perioadă în care, pe de o
parte, s-au atins anumite performanţe, dar, pe de altă parte, s-au descărcat şi frustrări şi s-
au manifestat şi tendinţe revanşarde sau atitudini exaltate, scrisul istoric greco-catolic e
de abia acum cu adevărat în faţa unui nou început. După cum reiese şi din modesta
noastră prezentare, el dispune însă de toate resursele necesare pentru a nu dezamăgi şi
pentru a se alinia în întregime normelor actuale ale istoriografiei europene. În acest scop,
este nevoie pe mai departe doar de tinereţe spirituală, de onestitate ştiinţifică şi de
puterea de-a depăşi tradiţionalismul şi prejudecăţile. Deoarece, de fapt, toate aceste
premise sunt deja întrunite, nădăjduim că în curând va fi nevoie de un bilanţ
istoriografic” (p. 391).
Sentimentul pe care-l trăim la încheierea lecturii lui Remus Câmpeanu, Biserica
Română Unită între istorie şi istoriografie este că autorul a înţeles lecţia lui Georges
Lefèbvre, care a demonstrat prin cărţile sale că istoria se află sub semnul schimbării. Am
preciza că autorul a înţeles, dar şi aplică această lecţie la radiografierea discursului
istoric românesc, după cum ne-a dovedit în prezenta lucrare.

IACOB MÂRZA
 Recenzii şi note de lectură 559

Cornel Tatai-Baltă, Interferenţe cultural-artistice europene, Blaj, Editura

“Astra”, Despărţământul „Timotei Cipariu”, 2003, 183 p.
Recenta carte a universitarului albaiulian, editată cu prilejul sărbătoririi a 155 de
ani de la Marea Adunare Naţională de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, din 3/15 mai
1848, continuă şirul publicaţiilor semnate de Cornel Tatai-Baltă, dintre care – în dorinţa
de a creiona o imagine asupra activităţii autorului – amintim: Secvenţe din arta plastică
blăjeană (sec. XVIII-XX), 1993; Gravorii în lemn de la Blaj (1750-1830), 1995 – teză de
doctorat; Pagini de artă românească, 1998; Din arta şi cultura Blajului, 2000; Blajul în
imagini, 2002, la care se adaugă câteva zeci de studii şi articole publicate în reviste şi
volume de specialitate. Aproape toate sunt închinate, în general, culturii româneşti
transilvănene cu privire specială asupra Blajului, această „imensă sală de clasă”
(Nicolae Iorga).
Cartea în discuţie - în care sunt cuprinse studii şi articole recente - urmăreşte,
după cum ne sugerează chiar titlul, integrarea Blajului în viaţa cultural-artistică
europeană, cu privire particulară spre spaţiul italian, cu care oraşul de la confluenţa
Târnavelor nu demult şi-a întărit legăturile prin înfrăţirea cu localitatea Recanati. În
prelungirea acestei afirmaţii, sau mai bine spus pentru argumentarea ei, constatăm în
structura cărţii două direcţii pe care autorul le-a urmat, în efortul său cognitiv.
Prima urmăreşte să ofere cititorului aspecte din viaţa culturală a Blajului secolelor
al XVIII-lea şi al XIX-lea, avansându-se chiar până la prima jumătate a secolului trecut.
În debutul ei se opreşte asupra reprezentărilor Sfântului Ioan Damaschin în octoihurile
româneşti vechi (p. 13-30), unde autorul, după ce analizează 14 xilogravuri cuprinse în
octoihuri variate ca vechime şi locuri de apariţie, trage câteva concluzii: încetăţenirea,
după 1700, a reprezentării Sfântului Ioan Damaschin şezând la masa de scris după
tradiţia bizantină (mai ales în centrele de la Râmnic şi Bucureşti); penetrarea elementelor
baroce la Blaj (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) prin intermediul cărţilor ruseşti
ilustrate şi, în sfârşit, mobilitatea tipografilor şi gravorilor, care a putut influenţa
circulaţia diferitelor modele şi reprezentări.
În alte două capitole - Tipografia de la Blaj (1747-1830) şi Aportul clericilor la
desfăşurarea activităţii tipografiei din Blaj (1747-1948) - sunt abordate aspecte legate de
înfiinţarea oficinei, prin care autorităţile doreau să asigure cărţile necesare Bisericii
Unite, interzicând, totodată, importul de carte religioasă din Ţările Române. Nu sunt
omise temele privind activitatea editorială a acestei instituţii sau lucrătorii ei, destul de
numeroşi şi talentaţi, originari din toate cele trei Ţări Române, care au reuşit să
constituie la Blaj, între 1750-1830, „[…ţ cel mai însemnat centru de xilogravuri
româneşti din Transilvania din întreaga epocă feudală” (p. 37). Activitatea tipografiei,
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la 1948, este ilustrată prin munca unui
Timotei Cipariu sau Ioan Micu Moldovan sau prin multe cărţi, de referinţă, editate la
Blaj (T. Cipariu, Principia de limbă şi de scriptură, 1866; I. Micu Moldovan, Acte
sinodale ale Bisericii române de Alba Iulia şi Făgăraş, 2 vol., 1869; Al. Grama, Istoria
universală a bisericei de la începutul ei şi până în zilele noastre, 1881; Augustin Bunea,
Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de
la 1751 până la 1764; Coriolan Suciu, Cum a fost pregătit 3/15 mai 1848, 1925; N.
Comşa, Dascălii Blajului, 1940 etc.). Un alt subiect asupra căruia se opreşte Cornel
Tatai-Baltă - în capitolul Antimise din secolele XVIII-XIX, păstrate la Muzeul de istorie
 560 Recenzii şi note de lectură

din Blaj (p. 51-63) - este cel al antimiselor sau jertfelnicelor sfinţite de arhiereii Bisericii
Unite (Inochentie Micu-Klein, Petru Pavel Aron, Ioan Bob şi Ioan Lemeni). Cele 6
antimise luate în discuţie oferă autorului posibilitatea da a sesiza asemănarea foarte
puternică a acestora cu cele din Ţara Românească, fapt semnalat chiar de Nicolae Iorga.
A doua direcţie lansează punţi de legătură între Blaj şi lumea italiană, în cadrul ei
înscriindu-se materialele: Simpozion multicultural italian-român la Roma – 2000 (p. 80-
87); Pictori din Blaj şi Italia (p. 88-105), Expoziţia Nicolae Muntean de la Accademia di
Romania din Italia (p. 117-119). În primul studiu este prezentat, sub forma unui
încântător reportaj, Simpozionul Internaţional Multicultural „Varcare la soglia” (1-10
septembrie 2000), organizat de ARTECOM (Accademia in Europa di Studi Superiori),
desfăşurat la Roma, la care a participat şi autorul. În al doilea studiu, reprezentativ
pentru legăturile artiştilor plastici blăjeni cu Italia, autorul se opreşte asupra a trei pictori,
din generaţii diferite: Anton Zeiler, Iuliu Moga şi Horea Cucerzan, fiecăruia efectuându-i
un scurt medalion în care semnalează legăturile lor cu Italia sau cu arta italiană care, fără
îndoială, le-au fost mai mult decât utile. În sfârşit, în ultimul studiu încadrat de noi în
această grupă, este prezentată expoziţia pictorului Nicolae Munteanu, vernisată în cadrul
manifestărilor prilejuite de înfrăţirea oraşelor Blaj şi Recanati, eveniment desfăşurat la
Accademia di Romania din Roma (15 iunie 2002).
Structura cărţii nu ar fi completă dacă nu am adăuga alte două studii: Vasile
Crişan. In Memoriam şi Artistul decorator Dionisie Popa (1938-2000); ambii artişti,
cărora le sunt închinate cele câteva gânduri, au avut strânse legături cu „Blajul cultural-
artistic” (p. 109). În sfârşit, nu putem omite cuprinzătorul rezumat în limba italiană, dar
şi frumoasele ilustraţii, prin care se asigură cititorului argumentele vizuale ale
afirmaţiilor şi concluziilor autorului.
Încheiem cu speranţa că aceste rânduri, care nu se doresc a fi altceva decât o
prezentare, un semnal, să se constituie într-un argument al ideii că ultima carte a lui
Cornel Tatai-Baltă, sperăm că nu cea din urmă, constituie o contribuţie de semnalat în
istoriografia închinată Blajului. Iată de ce trebuie să fie prezentă în biblioteca
specialiştilor aplecaţi asupra cercetării istoriei orăşelului de pe Târnave, dar şi în cea a
tuturor iubitorilor Blajului. Lecturarea ei oferă la tot pasul informaţii interesante,
sugerând totodată teme de reflecţie şi de cercetare.

ZEVEDEI-IOAN DRĂGHIŢĂ
 IN MEMORIAM
PREOTUL-PROFESOR LEONTE OPRIŞ (1889-1968)*

Praecipuum munus annalium reor, ne virtutes

sileantur, utque pravis dictis factisque ex posteritate et
infamia metus sit. / Eu cred că sarcina principală a
istoriei este să nu fie trecute sub tăcere virtuţile, iar
pentru vorbele şi faptele imorale să existe teamă de
infamie în posteritate.
(P. C. Tacitus, Annales, 3, 65)

Din panteonul luptătorilor pentru unitate

naţională, cultură şi moralitate socială, dar şi din Noul
sinaxar ce cuprinde martirica rezistenţă a vârfurilor
Bisericii Române Unite cu Roma1 şi a multor clerici,
uniţi şi ortodocşi deopotrivă2, nu poate fi omis Leonte
Opriş.
Între multele personalităţi distinse, unele
cunoscute iar altele “ascunse” încă în uitate arhive sau
pierdute documente, se află vestiţii profesori ce au slujit Albei: Eugen Hulea3, Enea
Zeflean4 – un timp director onorific al muzeului albaiulian, preot profesor Virgil Cucuiu5
– întemeietorul unui bogat muzeu al Liceului “Mihai Viteazul” (azi Colegiul “Horea,
Cloşca şi Crişan”), popularizator prin broşuri al luptelor transilvane pentru dreptatea
românilor, întemeietorul unei şcoli primare pentru marginalizaţii urbei noastre din
cartierul “Lumea Nouă”, cărora le-a făcut şi o biserică în specific arhitectural transilvan
şi le-a predicat în ţigăneşte, alţi preoţi profesori ca Lucian Munteanu, Traian Achim,
Vasile Mărginean, cateheţii Andrei Staja – ortodox şi Alexandru Şipoş – romano-catolic,
evreul Mihael Szekely, preot prof. dr. Ioan Codrea şi alţii cărora credem că li se vor găsi
“urmaşi” care să-i readucă în amintire. Activitatea multora se mai poate azi citi doar în
Anuarele Liceului “Mihai Viteazul”, apărute din păcate cu întreruperi. Coroborate cu
alte surse, vom afla cu surprindere şi bucurie cum, fără remuneraţii suplimentare,
profesorii de aici au început imediat după primul război mondial şi Marea Unire (Liceul

*
Aceste rânduri au fost prilejuite de organizarea, în cadrul Muzeului Naţional al Unirii din
Alba Iulia şi sub conducerea conf. univ. dr. Vasile Moga, a unei mese rotunde dedicate împlinirii a
115 ani de la înfiinţarea Muzeului şi a 85 de ani de la Marea Unire.
1
Prunduş şi Plăianu 1998; Pătraşcu 2002.
2
Manea 2002; Cilibia 2003, p. 82.
3
Apulum 1983, p. 439.
4
Apulum 1972, p. 881; ALMV 1919-1920, p. 9.
5
Apulum 1973, p. 901.
 562 In memoriam

se deschisese la 1 februarie 1919) activităţi extra-catedră: au conferenţiat prin sate, sub

egida “Astrei”, ca preoţi profesori au slujit în biserici îndemnând la unitatea creştină
indispensabilă românilor şi propovăduind pacea, dragostea şi colaborarea spiritual-
culturală pretutindeni, s-au ocupat de organizarea primelor aniversări patriotice (Unirea
din 1 Decembrie 1918, Ziua Eroilor, Unirea Basarabiei cu România), au înfiinţat cercuri
literar-religioase, istorice, etc.
Profesoara Maria Oancea (alias sora Ernesta) şi-l aminteşte pe părintele
profesor Leonte Opriş vorbind celor din Dumitra despre strămoşii daco-romani şi
ilustrându-şi conferinţa cu diafilme proiectate cu ajutorul lămpii cu “fotoghin” (petrol
lampant).
Leonte Opriş, într-una din misiunile sale în satul Cib, l-a determinat pe fostul
său elev Sabin Olea să expună publicului colecţiile istorice şi etnografice şi a semnat
primul, la 15 august 1932, în “Cartea vizitatorilor”, însoţind verbal semnătura cu
următorul comentariu şi sfat: “Dacă nu continui, nu merită să scriu. Iar dacă vei avea
rezultate, sigur urmaşii vor avea grijă fie să te blameze din invidie şi prostie, fie te vor
lăuda cei ce vor aprecia cinstit activitatea ta muzeistică”. Nu bănuia atunci cât adevăr era
în “profeţia” lui. Apoi l-a trimis pe pr. prof. Virgil Cucuiu să-l încurajeze, acesta
menţionându-l ulterior pe preotul Sabin Olea în legătură cu un document despre răscoala
lui Horea, pe care l-a salvat de la distrugere6.
Din puţinele documente pe care am avut posibilitatea să le cunosc despre cel care
o vreme mi-a fost şi mie gazdă şi dascăl, redau câteva repere ce explică eroica lui viaţă şi
gândurile sale incitante, temei de noi cercetări.
Leonte Opriş s-a născut la 4 septembrie 1889 în satul Dridif, judeţul Braşov, fiu al
preotului Iosif şi al Rafirei. Menţionăm că la Dridif au funcţionat preoţii: Petru Oprişiu
(între 1842-1848 când, conform spuselor strănepotului său Leonte, a fost bătut de
cătanele imperiale datorită participării la revoluţie, acea bătaie cauzându-i mai apoi
moartea); fiul acestuia, Petru junior (preot între 1852-1875) şi nepotul (tatăl lui Leonte)
Iosif Oprişiu (1877 - ?).
Acestei dinastii de preoţi din Dridif, Leonte i-a afiliat o alta, prin căsătoria sa cu
Felicia-Dorina, fiica protopopului Valeriu Florian (preot din 1891) şi a Mariei, din
Racoviţa-Sibiu. Felicia s-a născut la 8 ianuarie 1896, a locuit în Alba Iulia pe Calea
Moţilor la nr.23, aici a şi decedat, la 6 februarie 1966, şi e înhumată în cavoul familiei
din Racoviţa, alături de bunicul său, preotul Petru Florian (care a funcţionat între 1855-
1895), părinţii ei şi fraţii tatălui: preotul celib şi profesor blăjean Aurel Florian (1857-
1917) şi generalul maior Dionisiu Florian (1856-1921)7.
După ce şi-a luat licenţa în teologie, Leonte Opriş a fost hirotonit preot la Blaj8,
funcţionând ca preot militar. Între 1918-1921 a fost primul notar al Racoviţei unită cu
România9, organizând în cadrele “Gărzii Naţionale Române” apărarea locuitorilor atacaţi
de războinici rătăcitori. Tot de acolo a condus delegaţia comunală la Marea Adunare

6
Cucuiu 1937, p. 127.
7
Şematism 1900, p. 628 şi 740 (Dridif şi Racoviţa); Lupea 1995, p. 300-304; Comşa şi
Seiceanu 1994, p. 113.
8
Şematism 1932, p. 247.
9
Lupea 1995, p. 131.
 Leonte Opriş 563

Naţională din Alba Iulia la 1 Decembrie 191810. După un timp îl aflăm între profesorii
Liceului “Mihai Viteazul” din Alba Iulia, fiind numit de Consiliul Dirigent din Sibiu cu
nr. 17021/1919. A predat latina, istoria, româna, uneori matematica. În timp, la fel ca alţi
colegi ai săi, şi-a luat atestatul de profesor secundar, la Universitatea din Cluj.
Prin anul 1921 s-a stabilit împreună cu familia la Alba Iulia, după ce şi-a construit
o casă pe terenul dat de oraş dascălului său luminat, ca recompensă pentru serviciile
aduse Marii Uniri.
Ca profesor este trimis pentru întărirea învăţământului românesc în diferite oraşe:
la Salonta Mare, Gheorghieni, Dumbrăveni, Petroşani etc., de unde va reveni la Alba
Iulia cu Ordinul Ministerului nr. 160220/194411, predând la Liceul “Mihai Viteazul” şi la
Liceul Comercial local.
În anul şcolar 1920-1921 îl aflăm punând bazele Şcolii de Ucenici din Alba Iulia,
ca director al internatului acesteia, ca membru al “Comitetului Societăţii Meseriaşilor” şi
în conducerea Cohortei tinerilor “Axente Sever”.
O activitate deosebită a avut şi în cadrul organizării Muzeului Unirii din Alba
Iulia. Amintim că după 1 Decembrie 1918 au funcţionat aici în calitate de custozi sau
directori personalităţi ca: Enea Zeflean (1919-1920), Virgil Cucuiu (1920-1921), Iosif
Magyarosi (la secţia arheologică, 1929) şi Leonte Opriş (cca 1928-1932)12 – în funcţia
de “custode director”, calitate în care publică şi o foarte importantă Călăuză pentru anii
1929-1930 cu referire la bunurile muzeului. În această Călăuză, după un inventar general
al patrimoniului, L. Opriş dă şi numele “Comitetului” de colaboratori ai Muzeului,
reuşind să-i aducă împreună pe concetăţenii români, germani, maghiari, evrei, de diferite
profesii: de la episcop, canonici şi preoţi la profesori, medici, funcţionari de stat etc. În
fond, bunurile patrimoniale erau ale tuturora.
Ultimele două decenii de viaţă ale lui Leonte Opriş au fost marcate de dramatism.
Anchetat de mai multe ori şi arestat pentru “vina” de a fi refuzat înregimentarea în
Biserica Ortodoxă, a continuat să slujească acasă, în clandestinitate, pentru cei rămaşi
credincioşi Bisericii Unite13. S-a adăugat tragedia unicului său fiu, Dorin-Mircea Opriş,
născut la Sibiu în 28 iulie 1916 şi decedat la Sebeş, la 1 noiembrie 1996. Deşi în
copilărie şi-a pierdut ambele mâini (eveniment care a avut grave repercusiuni şi asupra
sănătăţii mamei sale), acesta a reuşit totuşi să facă studii juridice, scria şi picta cu gura şi
picioarele, a făcut chiar şi detenţie politică. Căsătorit cu asistenta medicală Viorica
Raica, a divorţat, abandonându-şi copilul, pe Marcel Opriş (născut la Alba Iulia în 1946,
locuieşte astăzi în satul Galtiu).
Lipsit mult timp de pensie, în ultimii ani din tragica sa existenţă Leonte Opriş
păştea câteva oi şi vaci prin şanţurile cetăţii sau drumurile din jurul Albei Iulia, recitând
în latină, cu glas tare, Tristele lui Ovidiu, încât tovarăşii proletcultişti deciseră să-l lase în
pace, pe motiv că e nebun şi vorbeşte anapoda. A părăsit lumea aceasta la 21 ianuarie

10
Josan 1985, p. 15; Apulum 1989, p. 511; Lupea 1995, p. 59.
11
ALMV 1922-1923, p. 45; ALMV 1944-1945, p. 31 şi 34; Şematism 1938, p. 121.
12
Opriş 1931, p. XXX şi XXXII.
13
Rădulescu şi Sădeanu 1948, p. 42: Leonte Opriş “lipseşte” din tabelul “trecuţilor” la
ortodoxie. Vezi şi comentariul lui Stâncel 1998, p. 1-10.
 564 In memoriam

1968, ultima împărtăşanie fiindu-i oferită de franciscanul Aron Vivaldus. A fost înhumat
alături de soţia sa, lângă biserica din Racoviţa14.

VALER PETRU OLEA

Abrevieri bibliografice

ALMV - Anuarul Liceului “Mihai Viteazul”, Alba Iulia, 1919-1920, 1922-

1923, 1944-1945.
Cilibia 2003 - Constantin Cilibia, “Preoţi ortodocşi bănăţeni în închisorile
comuniste”, în AB, 2003, nr.1-3.
Comşa şi Seiceanu - Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, Bucureşti 1994.
1994
Cucuiu 1937 - Virgil Cucuiu, Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, Cluj, 1937.
Josan 1985 - Nicolae Josan, Muzeul Unirii Alba Iulia, Bucureşti, 1985.
Lupea 1995 - Cornel Lupea, Racoviţa, Monografia unei străvechi aşezări sibiene,
Sibiu, 1995.
Manea 2002 - Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisori comuniste, Patmos, 2002.
Opriş 1931 Leonte Opriş, Muzeul “Unirii”, Călăuză pe anii 1929-1930, Alba
Iulia, 1931.
Pătraşcu 2002 - Gheorghe Pătraşcu, Zile de încercare şi de har. Amintiri din
închisoare, Roman, 2002.
Prunduş şi Plăianu - Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Cei 12 Episcopi
1998 Martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Cluj-Napoca, 1998.
Rădulescu şi Sădeanu - Al. C. Rădulescu, D. V. Sădeanu, Reîntregirea Bisericii Româneşti
1948 din Ardeal, Bucureşti, 1948.
Stâncel 1998 - Mircea Stâncel, “Biserica Ortodoxă a pierdut războiul de 50 de ani”,
în Discobolul, 1998, nr. 11.
Şematism 1900 - Şematismul Veneratului Cler al Archidiecesei Metropolitane greco-
catolice române de Alba-Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900 de
la Sânta Unire 200, Blaş, 1900.
Şematism 1932 - Şematism, Blaj, 1932.
Şematism 1938 - Şematism, Blaj, 1938.

14
Mulţumesc călduros celor care mi-au înlesnit documentarea: pr. Mircea Dumitru –
Racoviţa, d-lui Marcel Opriş – Galtiu, d-nei Elisabeta Bitea – Sebeş, dr. Cloşca Băluţă, dr. Aurel
Radu şi lui Titus N. Olea.