Decizia penala nr.825/12.11.

2001

Data publicarii: 2005-06-17

Conflictul negativ de competenta. Atributii ale instantei
Tematica: Penal
superioare
Nota: 0

Inculpatii au fost cercetati pentru tentativa la infractiunea de omor calificat, prevazuta de art.20
raportat la art.174, 175 lit.i Cod penal.
Prin ordonanta din 24 noiembrie 1999, procurorul din cadrul Parchetul de pe langa Tribunalul
Suceava a schimbat incadrarea juridica a faptei in infractiunea de vatamare corporala, prevazuta
de art.182 alin.1 Cod penal si a revocat masura arestarii preventive, apoi a sesizat Judecatoria
Suceava, prin rechizitoriul din 1 februarie 2000.
Dupa administrarea probelor, Judecatoria Suceava, prin sentinta penala nr.12000 din 27
noiembrie 2000, si-a declinat competenta in favoarea Tribunalului Suceava, cu motivarea ca
fapta inculpatilor intruneste elementele constitutitive ale tentativei la infractiunea de omor
calificat.
La randul sau, Tribunalul Suceava prin sentinta penala nr.173 din 10 octombrie 2001 si-a
declinat competenta in favoarea Judecatoriei, sustinand ca fapta constituie infractiunea de
vatamare corporala grava si a sesizat Curtea de Apel Suceava, cu rezolvarea conflictului negativ
de competenta.
Curtea de Apel Suceava, potrivit art.43 alin.7 Cod procedura penala a hotarat ca in speta este
data tentativa la infractiunea de omor calificat si prin decizia penala nr.825 din 12 noiembrie
2001 a trims dosarul Tribunalului Suceava, competent a solutiona cauza in prima instanta,
conform art.27 pct.1 lit.a Cod procedura penala.
Solutia se impunea, cata vreme inculpatii au lovit victima cu picioarele incaltate in bocanci, in
zona abdomenului si in regiunea spatelui, cauzandu-i leziuni ce i-au pus in primejdie viata,
aceasta fiind salvata numai prin interventia chirurgicala facuta in timp util, interventie soldata
cu extirparea splinei si a unui rinichi ?imprejurari ce dovedesc, daca nu intentia directa de a
ucide, cel putin constientizarea si acceptarea posibilitatii producerii mortii.
De altfel, daca moartea s-ar fi produs, nu s-ar fi putut retine nicicum infractiunea de loviri
cauzatoare de moarte (caracterizata prin praeternitentie) ci infractiunea de omor calificat
savarsita cel putin cu intentie indirecta.
Dar, speta ne prilejuieste abordarea unor chestiuni de ordin procesual.
In cauza s-a intamplat ca urmarirea penala sa fie inceputa si finalizata de procurorul din cadrul
Parchetul de pe langa Tribunalul Suceava.
Sa presupunem insa, ca cercetarea penala este efectuata de organele de cercetare ale politiei sub
supravegherea procurourlui de la Parchetul de pe langa Judecatoria Suceava, in conditiile
art.207 raportat la art.209 alin.1 Cod procedura penala.
In acest caz, judecatoria, punand in discutia partilor schimbarea incadrarii juridice a faptei
potrivit art.334 Cod procedura penala, este obligata sa-si decline competenta in favoarea
tribunalului, in baza art.42 Cod procedura penala ? verificarea competentie proprii primand fata
de verfiicarea competentei organului de urmarire penala.
Daca tribunalul isi declina competenta in favoarea judecatoriei si sesizeaza curtea de apel cu
rezolvarea conflictului negativ, se pune problema, daca instanta superioara trebuie sa trimita
dosarul tribunalului (care, evident, restituie cauza procurorului competent a efectuat urmarirea
penala potrivit art.209 alin.3 Cod procedura penala) sau sa-l trimita direct procurorului de la
Parchetul de pe langa Tribunalul Suceava, competent a efectua urmarirea penala pentru
infractiunea prevazuta de art.20 raportat la art.174, 175 lit.1 Cod penal.
In opinia unor judecatori, curtea de apel ar fi obligata sa hotarasca asupra coflictului de
competenta si sa trimita cauza instantei competente, respectiv tribunalului, neavand posibilitatea
legala sa verifice competenta organului de urmarire penala, urmand ca tribunalul sa restituie
cauza procurorului in conditiile art.332 Cod procedura penala.
Se aduce si argumentul de text al art.332 alin.3 Cod procedura penala, potrivit caruia,
procurorul are dreptul sa atace cu recurs solutia de desesizare, ceea ce nu ar mai fi posibil in
cazul trimiterii dosarului la procuror de catre curte, in cadrul rezolvarii conflictului de
competenta, prin decizie definitiva.
Impartasim cealalta opinie, potrivit careia, curtea de apel ar trebui sa restituie cauza direct
procurorului competent, pentru respectarea principiului rezolvarii cu celeritate a cauzelor
penale.
Aceasta nu constituie o incalcare a dreptului procurorului de a exercita o cale de atac, intrucat,
solutia este data de instanta superioara tribunalului, care stabilind definitiv incadrarea juridica a
faptei a anticipat evident si eventualele obiectiuni exprimate de procuror intr-un recurs exercitat
potrivit art.332 alin.3 Cod procedura penala.
Si oricum, este perferabila o oarecare frustare a procurorului celeilalte variante, dupa care,
dosarul s-ar intoarce la tribunal, tribunalul ar restitui cauza procurorului potrivit art.332 alin.3
Cod procedura penala, curtea va rezolva recursul prin respingere (cat timp a hotarat prin
regulator de competenta ca este data infractiunea prevazuta de art.20 rap la art.174, 175 lit.i Cod
penal) si cauza ar ajunge in sfarsit la procurorul competent, dupa o perioada indelungata.
Se poate aduce ca argument de text, art.41 Cod procedura penala, care reglementeaza o situatie
oarecum asemanatoare.
Potrivit acestuia, instanta sesizata cu judecarea unei infractiuni ramane competenta a o judeca,
chiar daca constata, cupa efectuarea cercetarii judecatoresti, ca infractiunea este de competenta
instantei inferioare.
Este o derogare de competenta, de principiu, in ideea ca cine poate mai mult poate si mai putin.
Curtea, in chestiunea discutata nu se subroga tribunalului in dreptul sau de a judeca
infractiunea, ci doar in dreptul de a dispune, in locul sau, restituirea dosarului la organul
competent sa efectueze urmarirea penala- lucru ce ar trebui sa multumeasca pe toti cei implicati
intr-un proces penal.