Sunteți pe pagina 1din 4

Literatura aservita ideologiei comuniste

Ideologia comunista are ca punct de plecare teoria determinismului-social, potrivit careia


comportamentul persoanei nu este indus de propria individualitate, ci de clasa in care provine. Drept
urmare, devine obligatorie educarea sa in spiritul noii societati, comuniste, singura care, se afirma, ii
poate asigura dezvoltarea plenara. In aceasta situatie, rolul literaturii ca mijloc de propaganda devine
covarsitor, ea avand menirea sa educe individul in spiritul supunerii fata de partid si de conducatorul
sau, dar si de ura fata de tot ce se opune acestei atitudini. Ca unica alternativa de existenta, propaganda
aduce astfel in prim-plan sloganul „Cine nu este cu noi este impotriva noastra”, cultivand insistent
mitul patriei primejduite si, drept urmare, vigilenta fata de „dusmanii” poporului si necesitatea luptei
de clasa, internationalismul proletar („Proletari din toate tarile, uniti-va!”), dar si cultul Conducatorul
providential.
După instaurarea regimului comunist, cultura este subordonată politicului. Autonomia esteticului este
condamnată oficial, este admisă numai arta cu tendinţă (tezistă), pusă în serviciul puterii politice.
Singurul curent literar admis este “realismul socialist”.
Dictatura proletariatului a avut drept consecinţă în literatură “importarea” din URSS a curentului
literar numit “realism socialist”; termenul de proletcultism este de origine slavă ( din lb. rusă) şi
desemnează respingerea trecutului, condamnarea “artei burgheze”, a autonomiei esteticului. Unicele
criterii de promovare a artei sunt cel politic şi cel al accesibilităţii. Literatura se face pentru toţi şi,
dacă se poate, de către toţi (poeţi amatori, proletari, brigăzi artistice agitatoare, iar mai târziu,
concursul naţional “Cântarea României”)
Instaurarea regimului comunist şi suprimarea elitelor culturii
Regimul comunist a fost instaurat în România sub presiunea directă a forţelor sovietice de ocupaţie,
împotriva voinţei poporului român, în conjunctura geopolitică apărută după terminarea celui de-al
doilea război mondial. Acest proces a parcurs, între anii 1945-1947, o perioadă de tranziţie tulbure,
care s-a încheiat prin actul de abdicare forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, şi prin adoptarea
noii Constituţii din aprilie 1948, care a anulat pluralismul politic, a consacrat acapararea completă a
puterii de către forţele comuniste şi instaurarea regimului de “democraţie populară”.
Represiunea şi instituţionalizarea controlului ideologic: cenzura
După cum se ştie, în contextul ocupaţiei militare sovietice a ţărilor din centrul şi sud-estul Europei,
după al doilea război mondial, în aceste ţări au fost transplantate regimuri comuniste. Aceste regimuri,
în momentul când au preluat complet puterea, au distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă la
reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr de membri ai vechii clase
politice. Totodată, au desfigurat cultura naţională a ţărilor respective şi au impus, printr-o directivă
ideologică dogmatică, o "nouă cultură", sub deviza "internaţionalismului proletar". În România, anul
1948 este unul de răscruce, întrucât atunci s-a trecut la o politică sistematică de comunizare a
societăţii, sub aparenta legitimitate a noului for legislativ şi a legilor de esenţă comunistă. Din acest
moment, regimul comunist a declanşat acţiunea de naţionalizare a întreprinderilor economice şi de
colectivizare a agriculturii, iar în plan politic şi cultural a început o represiune sălbatică faţă de
reprezentanţii vechii clase politice şi intelectuale, în paralel cu un program de sovietizare a culturii.
Noua lege a învăţământului, din 1948, a modificat radical structura, conţinutul şi sensul educaţiei.
Marxism-leninismul a devenit ideologia oficială a statului şi, deci, toate disciplinele trebuiau adaptate
la noua “concepţie revoluţionară” despre lume. De asemenea, în 1948 a fost înfiinţată securitatea, sub
directa supraveghere a agenţilor sovietici, principal instrument de represiune al regimului. Ea a fost
direcţionată spre controlul total al populaţiei şi al potenţialilor adversari. Sub deviza “ascuţirii luptei
de clasă”, acest climat de teroare a continuat până spre sfârşitul deceniului şase, când trupele sovietice
staţionate pe teritoriul României au fost retrase (1958).
În acelaşi an, cenzura ideologică s-a instituţionalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de creaţie sau
de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina
tiparului, şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul
public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din
literatura rusă, filmele ruseşti au invadat ecranele, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever
control ideologic. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la saturaţie.
Utopia totalitară construită în interiorul discursului ideologic nazist şi comunist (lenino-stalinist) îşi
are originile într-o mitologie pe care „supraeul” societăţilor respective o raţionalizează: este vorba
despre scenariul prometeic. Prometeismul, care jalonează traseul „literar” al „omului nou”, se
întâlneşte la nivelul imaginarului religios reciclat / secularizat de cele două ideologii totalitare cu un
milenarism modern care regăseşte discursul mitic referitor la decadenţa lumii prezente şi la venirea
regatului milenar. Acest „mit milenarist unic şi ascuns (...) rezonează atât în scientismul rus, cât şi în
pozitivismul Kulturkampfului (...)”.
Ambele mitologii totalitare (una centrată pe cele două componente ale mitului arian - cultul
strămoşului primordial şi exaltarea nobleţii eroice - , care îşi asociază elementele milenariste, venirea
Reichului milenar şi mesianismul proiectat în figura liderului carismatic Hitler, şi cealaltă – reciclând
două structuri mitice arhaice, regatul dreptăţii şi prometeismul, în interiorul aceleiaşi paradigme
milenariste) cunosc o expansiune condiţionată de contextul psiho-social: uriaşul impact asupra
mentalităţii colective al acestor variante moderne ale istoriei sacre nu poate fi explicat în afara referirii
la factorii care determină acest context.
Germenii „religiei” naţional-socialiste se află, aşa cum observa Gilbert Durand, care aşeza între
„« cauzele » hitlerismului şi ale resurgenţei lui Wotan” un complex al învinsului (determinat de
înfrângerea celui de-al doilea Reich cu consecinţele sale nefaste) într-o profundă criză colectivă: una
identitară, determinată de un traumatism care se află la originea „întoarcerii refulatului”, una
economică şi politică, în egală măsură. Pe fondul acestei nevroze colective, noua religie în expansiune
acţionează asupra „inconştientului specific”, aducând la suprafaţa imaginarului socio-cultural („eul”
societăţii) aspiraţiile milenariste ascunse, grefându-le pe mitologia rasei pure şi raţionalizându-le la
nivelul discursului ideologic ridicat la rangul de istorie sacră.
Marea revoluţie din octombrie, aflată la temelia „ideocraţiei” comuniste sovietice, îşi fundamentase
mitologia legitimatoare pe aceleaşi structuri milenariste care răspundeau aspiraţiilor celor mai
profunde ale unei societăţi marcate de un dezechilibru grav: unor mase care experimentaseră abisul
mizeriei li se promitea, la început de secol, „venirea Împărăţiei”... Ca şi în cazul naţional-
socialismului, contextul reclama prezenţa unui lider carismatic (condiţie esenţială a apariţiei mişcărilor
milenariste): acesta s-a numit Lenin, al cărui moştenitor – incapabil să se ridice la înălţimea modelului,
dar abil profitor de pe urma imaginii acestuia – a fost „tătucul” Stalin (apelativul marchează funcţia
simbolică cu care liderul sovietic a fost investit la nivelul mythos-ului secularizat, aceea de „substitut
parental”).
În ambele cazuri eschatologia secularizată sacralizează lupta împotriva lumii prezente degenerate
(proiectată într-o imagerie decadentă), a cărei miză este o renovatio mundi. În imaginarul politic
comunist, „ (...) la révolution s’impose parce que la société serait parvenue ŕ la fin d’un cycle ou ŕ la
fin de son histoire, et ses agents peuvent se présenter comme des inspirés de Dieu, une sorte d’élite ou
d’avant-garde (terme hautement valorisé par le léninisme) particuličrement éclairée chargée de réaliser
un plan transcendant. La période révolutionnaire est alors vécue comme un temps de l’Apocalypse
(...).” La nivelul „eului social” pseudomitologia creată de putere reglează distribuţia rolurilor: în
contextul luptei de clasă, Poporul este investit cu funcţia unui Salvator mesianic, ctitor al „noii lumi”
care nu poate să se nască decât la capătul unui sacrificiu fondator (distrugerea rămăşiţelor decadente –
proiectate în figuri „negative” - ale vechii orânduiri). Pe noua scenă socială figurile proeminente ale
„cetăţii ideale” (rolurile „pozitive”) vor fi acelea importate (sub presiune) în majoritatea culturilor
europene intrate sub umbrela „protectoare” a „marelui prieten de la Răsărit”, inclusiv în România de
după „Eliberare”: muncitorul stahanovist, femeia sovietică, copilul sovietic, soldatul, savantul şi
activistul de partid, adică protagoniştii imageriei realist-socialiste.
Utopia stalinistă se cizelează şi se desăvârşeşte în creuzetul „marii arte realist-socialiste”: este
teritoriul în care „supraeul” societăţii totalitare acţionează cu maximă eficienţă. În acest tip de
societate, rolul literaturii aservite comenzii ideologice este doar aparent unul secundar.
În epoca de glorie a artei realist-socialiste, vom constata că, în spaţiul literaturii române,
comandamentele ideologice impun, mai întâi, selecţia unor mythos-uri în care să se regăsească marile
scenarii legitimatoare, tributare paradigmei eschatologice lenino-staliniste. În cazul romanului,
indiferent de spaţiul diegetic selectat, de statutul social al personajelor, ba chiar de epoca la care se
raportează istoria povestită, structurile imaginarului ficţional sunt oglinda fidelă a celor generate de
supraeul totalitar la nivelul discursului politic.
Conţinutul acestei arte in perioada comunista se prezintă sub două faţete: pe de o parte, este o
critică a trecutului, adică a tarelor moştenite de societatea burgheză, pe de altă parte, este o susţinere a
noului care se naşte din dezvoltarea socialistă.
Promotorii ei susţin că, spre deosebire de arta burgheză, care copiază realitatea, realismul socialist
dă artei valoare de sinteză şi capacitate de proiecţie în viitor.
Etapa stalinistă înseamnă pentru literatura română aplicarea teoriei celor două culturi, lansata de
Lenin: în societatea împărţită în clase antagonice, există o cultură înaintată, legată de viaţa şi de lupta
poporului, şi una retrogradă, decadentă, emanată de clasele dominante în descompunere. Această
ideologizare a determine acţiuni de „evaluare" a moştenirii literare:
• blamarea unui mare număr de scriitori a căror operă a fost interzisă, fiind trecută în aşa-zisele
fonduri secrete ale bibliotecilor
• reeditarea selectivă;
• deformarea sensului operei prin interpretare dogmatică. Astfel, în 1946 apare catalogul Publicaţii
scoase din circulaţie cu 1863 de titluri dintre care 762 în limba română, iar în 1948, un catalog de
10000 de titluri, de 522 de pagini, cu un supliment de 11 de pagini, la care se adaugă toate manualele
şcolare de dinainte de 1947. Alţi autori au fost scoşi din circulaţie prin interdicţia tacită de a nu mai fi
publicaţi (Maiorescu, Călinescu). S-au întreprins acţiuni de epurare a bibliotecilor particulare cu
arderea sau confiscarea cărţilor, aşa cum s-a întâmplat cu biblioteca lui E. Lovinescu.
Scena literară a timpului este copleşită de subliteratură, un rol important în asigurarea alinierii
ideologice avându-1 critica literară, care devine un fel de jandarm al Partidului.
Dar excepţiile nu lipsesc, în acesta perioadă apărând câteva romane importante pentru literatura
română: Bietul Ioanide de G Călinescu (în 1953), Moromeţii, volumul I, de Marin Preda (în 1955)
Cronică de familie de Petru Dumitriu (în 1956), Groapa de Eugen Barbu (în 1957).
Poezia, căreia i se trasase misiunea de a însufleţi, prin mesajul ei, crezul înalt al partidului, era una
de tip agitatoric, cu un mesaj accesibil, care să poată ajunge la „oamenii muncii", fără a face concesii
artei imperialiste, formale şi cosmopolite, sau artei decadente, burghezo-moşiereşti, evazioniste şi
intimiste. Temele erau prosovietice sau antiimperialiste, legate de viaţa „nouă de la oraşe şi sate", de
omul „nou" şi izbânzile sale, de partid şi binefaceri sale. Prezentul luminos, în contrast cu trecutul
întunecat, comunistul - eroul civilizator, victoriile de pe marile şantiere, colectivizarea agriculturii ş.a.
reprezintă realităţi măreţe, demne de inspiraţia poeţică. Formula consacrată este cea a poemelor
narative, scrise într-o limba „pe înţeles", în care adeseori erau imitate structuri poetice cunoscute de
tipul baladei populare, al versului eminescian, coşbucian etc.
Proza era destinată misiunii de a reflecta „marile transformi din industrie şi agricultură, munca
fremătătoare de pe şantiere", rolul partidului, lupta cu trecutul retrograd, cu clasele exploatatoare
„lupta de clasă", frumuseţea şi măreţia eroului comunist, fie muncitor sau ţăran. Formula unei antiteze
stridente, tiparul înfruntării binelui cu răul, schemă familiară din literatura populară, linierea pe două
coloane a personajelor în funcţie de apartenenţa de clasă reprezentau repere obligatorii pentru cei care
voiau să îşi vadă opera tipărită. Erau respinse şi condamnate de critica vremii atitudinile ambigue,
şovăitoare, viaţa intimă a personajelor, scenele considerate „atipice", în condiţiile în care tiparele
realităţii erau iuţi şi transmise „de sus". Speciile în proză ale vremii indică o predilecţie pentru pamflet
şi reportaj.
Fenomenul unei literaturi aservite ideologiei şi politicii comuniste nu a încetat după depăşirea
stalinismului în România.
Etapa relativei liberalizări se caracterizează în primul rând in diminuarea controlului ideologic
asupra teritoriului liric, care este confiscat şi folosit ca instrument de propagandă în perioada stalinistă.
Temele impuse - partidul glorios, cuceririle socialismului, eroul conducător - nu mai sunt unice şi
obligatorii. În proză însă un număr însemnat de scrieri contribuie la susţinerea politicii de partid,
abordând două teme de predilecţie: lupta dintre nou şi vechi (cu o schemă epică simplă: inginerul tânăr
şi capabil, angajat într-o întreprindere de stat intră în conflict cu vechea gardă şi cu profitorii regimului
comunist) şi istoria naţională, prin luarea cultului eroilor. În etapa comunismului naţionalist cele
două arii tematice ale prozei sunt continuate cu intenţia transparentă de a justifica politica ceauşistă şi
noul tip de revoluţionar, de a legitima regimul politic comunist. „Proza cu activişti" (Eugen Negrici),
prin care acest personaj apare fie ca victimă, fie ca fiinţă profundă, capabilă să analizeze trecutul
„obiectiv", şi proza de inspiraţie istorică (Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau strămoşii daci) asigură
politizarea literarului.
Fenomenul descris mai sus şi proporţiile lui au fost considerabile, dar, în acelaşi timp, nu trebuie
confundat cu literatura română din această perioadă, din perioada postbelică, cum nu trebuie exclusă şi
influenţa lui asupra acestei literaturi. Proza, poezia, dramaturgia au continuat însă, în acest interval
politic, să înregistreze contribuţii valoroase, care au asigurat continuitatea literaturii române. Unii
comentatori au făcut distincţie între literatura aservită regimului (care este obiectul prezentului studiu
de caz) şi literatura tolerată de regim (literatura propriu-zisă, care se supune normei etice), pentru a
puncta raporturile scrierilor din această perioadă ! politicul. Dar atribuirea denumirii de „literatură"
scrierilor de circumstanţă, comandate, controlate sau impuse de „Partid", trebuie studiată cu precauţii
şi studiată ca fenomen al istoriei sociale şi culturale.
Vom regăsi, aşadar, în stufoasele romane ale anilor ’50, o istorie-şablon, al cărei unic reper
este istoria sacră generată de putere şi în interiorul căreia sistemul de redundanţe „mitice” include,
obligatoriu, conflictul dintre lumină şi întuneric raţionalizat în varianta „luptei de clasă” care opune
„drepţii” puşi la încercare forţelor demonice ale unei lumi decadente în agonie, aflate, conform
scenariului secularizat, la sfârşit. Următoarea componentă a scenariului va fi, evident, cosmogeneza,
implicând uriaşul efort al unei colectivităţi animate de avântul prometeic. La nivelul „decorurilor”, ne
vom întâlni, în limitele aceleiaşi scheme maniheiste, cu schiţa unei cetăţi ideale, corespunzând
proiectului utopic prevăzut de ideologia în cauză, opusă spaţiilor „infernale” ale lumii burgheze în
putrefacţie, raportabile, acestea din urmă, la mitemele decadentismului
În ceea ce priveşte „figurile”, acestea se subordonează, şi ele, logicii utopice schizoide pe care
se întemeiază ideologia partinică. De partea luminii se află revoluţionarul demiurg, arhetipul către care
converg toate figurile investite cu funcţia renovării lumii, aparţinând proletariatului urban şi rural,
căruia i se adaugă intelectualii „luminaţi” şi luminători ai maselor, „călăuzitorii vieţii sociale”, adică
cei care au înţeles şi şi-au asumat sacra misiune dată de partid.
De cealaltă parte a baricadei se află elementele reacţionare, exponenţii lumii burgheze decadente,
cum este chiaburul în noul roman rural, „condamnat să fie plasat în zona animalităţii viclene, motivate
de un instinct posedant, agent al uneltirilor.” Ficţiunea romanescă, transformată în manual ideologic
destinat educării maselor, demonizează tot ceea ce are tangenţă cu duşmanul generic.
Raportabile la reperele mitice ale noii istorii sacre, aceste formule romaneşti se adresau, în
conformitate cu principiile realismului socialist, maselor largi, elitei intelectuale a epocii „de tristă
amintire” rezervându-i-se un alt tip de educaţie. La capătul acestui proces, scriitorii care vor fi
(re)găsit drumul către adevărata lumină, vor fi recuperaţi de regim, fără ca această recuperare să
coincidă cu includerea în (pseudo)canonul oficial.

S-ar putea să vă placă și