Tema 3.

Politica financiară la nivel macroeconomic

1. Conceptul şi sfera de cuprindere a politicii financiare la nivel macroeconomic
2. Politica bugetar-fiscală.
3. Politica monetară
3.1. Conceptul şi sfera de cuprindere a politicii financiare la nivel
macroeconomic
Politica reprezintă o formă de organizare şi conducere a societaţii umane,
pentru satisfacerea intereselor acesteia sau un ansamblu a deciziilor luate de
autorităţi pentru conducerea diverselor sfere, domenii şi interese ale unei
naţiuni.
Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de către
autorităţile publice în vederea orientării activităţii economice într-un sens
considerat rezonabil pe teritoriul naţional. Politica economică este menită
să elimine fenomenele negative observate în economie, să schimbe sau să
prevină schimbarea unor variabile economice.
Sistematizarea instrumentelor de intervenţie a statului în economie, în
funcţie deinstituţiile ce le promovează şi din punct de vedere alobiectivelor ce pot fi
atinse, a condus la separarea în următoarele categorii de politici – componente:
bugetare, fiscale, monetară, valutară, veniturilor, comerciale, de preţuri,
ocupării, sectoriale.
Politica financiară este o componentă a politicii generale şi poate fi abordată la
nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea deciziilor, metodelor
şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi
instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru direcţionarea
proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată, în vederea realizării
obiectivelor politicii
macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii preţurilor,
asigurarea creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi externe) şi
obţinerii echilibrului general în economie.
Prin conţinutul său politica financiară este indisolubil legată de celelalte
componente ale politicii economice. Astfel, dacă politica economică a statului
îşi popune, ca obiective: dezvoltarea, retehnologizarea şi modernizarea
ramurilor economiei naţionale, relansarea economică, creşterea economică,
distribuirea mai echitabilă a veniturilor, atunci politica financiară trebuie să
urmărească aceleaşi obiective şi să contribuie la stimularea investiţiilor şi a
relaţiilor internaţionale prin acordarea de ajutoare financiare, de credite pentru
investiţii şi stimularea cercetărilor ştiinţifice prin finanţarea lor de la buget etc.
Caracteristicile politicii financiare:
 este o componentă a politicii generale a statului,
 influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare;
 se realizează în baza unei anumite strategii şi tacticii;
 are un caracter dinamic;

 diferă de la o ţară la altă în funcţie de potenţialul economic, gradul de

dezvoltare, tipul de conducere a economiei etc

 domeniile în care se manifestă sunt:

a. cheltuielile publice;
b. resursele financiare publice
c. creditul bancar
d. asigurări şi reasigurări
Ţinînd cont de sfera de cuprindere a sistemului financiar se identifică clar 4
categorii de politici – bugetare, fiscale, monetare, creditare – care formează
politica financiară a ţării.
Politica financiară poate fi privită prin prisma perioadei pentru care s-au
elaborat
şi/sau acţionează. Astfel, deosebim:
1.
politica financiară strategică sau strategia financiară reprezintă obiectivele şi
deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă, clar
delimitată, precum şi programele financiare de perspectivă;
Deciziile strategice au un caracter global, hotărîtor, sunt legate de
problemele cu care se confruntă un obiectul de gestiune şi care presupun
executarea lor pe termen lung. Aceste decizii includ planuri, programe, proiecte,
adoptarea bugetelor, determinarea direcţiilor principale sub forma concepţiilor
de dezvoltare social-economică, realizarea modificărilor în sistemul de gestiune,
elaborarea politicii economice pe termen lung.
2.
politica financiară tactica sau tactica financiară cuprinde actele administrative de
planificare pe perioade scurte şi măsurile prevăzute a se lua pentru executarea
planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
Analizând politicile financiare promovate de diverse ţări putem evidenţia 3 tipuri de politică
financiară:
1. Politica financiară clasică-a dominat în majoritatea ţărilor lumii până la sfârşitul anilor 20 ai
sec. XX. Direcţia principală a politicii financiare clasice constituia lipsa intervenţiei statului
în economie, păstrarea concurenţei libere şi utilizarea mecanismelor de piaţă în calitate de
regulator principal al economiei.
2. Politica financiară de reglementare - are drept obiectiv utilizarea mecanismului financiar
pentru reglementarea economiei şi a relaţiilor sociale cu scopul atingerii unor obiective de
interes naţional. Principalele instrumente utilizate sunt de natura bugetară, fiscală, monetară,
valutară, creditară.
3. Politica financiară administrativă - a fost aplicată în ţările socialiste care utilizau sistemul
administrativ de comandă cu toate domeniile economiei inclusiv cel financiar. Scopul
politicii financiare administrative este concentrarea maximă a resurselor financiare la
dispoziţia statului pentru redistribuirea lor în corespundere cu direcţiile de bază ale planului
de stat.
În cadrul unei ţări politica financiară diferă în funcţie de interesele grupurilor
sociale pe care le reprezintă partidul de guvernămînt şi de condiţiile interne şi
internaţionale specifice perioadei date.
La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca ansamblul de
metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în mobilizarea, alocarea şi
gestionarea resurselor băneşti, în vederea realizării obiectivului principal de
activitate - maximizarea valorii de piaţă.
Politica financiară are următoarele direcţii de manifestare: selectarea
proiectelor de investiţii; identificarea modalităţilor de finanţare; fundamentarea
structurii financiare a întreprinderii şi asigurarea unui raport optim între
capitalul

propriu şi cel împrumutat; alegerea variantei de distribuire a dividendelor,

respectiv a profitului net; selectarea soluţiilor optime privind modificarea
mărimii capitalului propriu. Trebuie de menţionat faptul că politica financiară a
întreprinderii este influenţată în mod direct şi indirect de politica financiară la
nivel macroeconomic, prin intermediul instrumentelor, care la nivel
microeconomic sunt considerate ca factorii de influenţă (constrîngeri) externă.
2. Politica bugetar-fiscală
Politica bugetar-fiscală ca
parte componentă a politicii financiare reprezintă
reprezintă mecanismul de reglementare a economiei prin intermediul unui
ansamblu de instrumente de intervenţie ale statului, care înglobează procesele
de mobilizare a veniturilor bugetare, prin impozite şi taxe, alocarea cheltuielilor
pe anumite destinaţii, precum şi asigurarea echilibrelor bugetare, toate acestea
fiind orientate spre realizarea obiectivelor de stabilitatea şi dezvoltarea
economică a statului.
În general, obiectivele politicii bugetar-fiscale diferă de la stat la stat, cât şi de la
o perioadă de dezvoltare economică la altă, mai constante fiind următoarele:
 minimizarea efectelor fluctuaţiilor ciclului economic;
 stabilitatea ritmului creşterii economice;

 reglarea conjuncturală şi relansarea economiei;

 minimizarea inechităţilor sociale. Redistribuţie – corectarea inegalităţilor;

 asigurarea unui nivel optim de ocupare a forţei de muncă şi a unei inflaţii
reduse;
 alocarea şi repartizarea optimă a resurselor între sectorul public şi privat

Totodată, politica bugetar-fiscală trebuie să fie orientată, în primul rând, spre

atingerea următoarelorscopu ri: fiscal, social şi de stimulare. Primul scop este legat de
formarea resurselor financiare necesare statului. Al doilea – de necesitate
asigurării financiare a realizării politicii sociale în condiţiile economiei de
piaţă.Cel
de-al treilea scop presupune stimularea activităţii investiţionale şi curente a
întreprinderilor şi a activităţii economice a populaţiei apte de muncă.
Elementele politicii bugetar-fiscale sunt:
- politica în domeniul veniturilor bugetare;
- politica în domeniul cheltuielilor bugetare;
- politica în domeniul gestiunii deficitului bugetar;
- politica în domeniul deservirii datoriei de stat;
-politica în domeniul relaţiilor interbugetare.
Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care se
prezintă prin totalitatea reglementărilor, metodelor, mijloacelor, formelor,
instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru procurarea resurselor
financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru
influien
ţarea vieţii economice şi sociale.
Coordonatelefuncţionale ale politicii fiscale vizează:
1. stabilirea, în primul rând, a volumului resurselor financiare ale statului necesare realizării
funcţiilor şi sarcinilor sale; mărimea lor este dată de PIB, rata fiscalităţii şi de cuantumul
cheltuielilor publice aferente perioadei respective.
2.provenienţa resurselor financiare: astfel, principala componentă este dată de resursele interne
şi numai în completarea acestora se poate apela la surse externe. Problema care apare este
stabilirea optimă a provenienţei şi ponderea resurselor financiare interne de la sectorul public,
particular sau persoane fizice, corespunzător structurii de proprietate din economie.
3. stabilirea numărului şi a modalităţilor de prelevare a contribuţiilor la fondurile publice. În
privinţa numărului, practica fiscală a eliminat rapid varianta folosirii unui singur mod de
colectare a veniturilor, înlocuindu-se cu varianta unei multitudini de canale de prelevare, care
permit o mai bună soluţionare a problemelor fiscale.
4.rata fiscalităţii, nivelul căreia diferă în funcţie de o serie de factori proprii sistemului fiscal
(multitudinea impozitelor, modul de calcul al materiei impozabile, progresivitatea impunerii,
numărul tranşelor de impozitare), precum şi de factori independenţi de sistemul fiscal
(produsul intern brut, priorităţile în ceea ce priveşte destinaţia resurselor, etc.).
Politica bugetarăreprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un
centru de decizie publică (local, central sau naţional), având finalităţi exclusiv
economice şi sociale, şi implicând utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice.
Plasându-şi sursele intervenţioniste în cadrul bugetului public (central sau local), politica
bugetară constituie complementare funcţională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici
reprezentând ansamblul coerent de instrumente, la dispoziţia statului, prin care acesta
modulează activitatea economică.
Politica în domeniul cheltuielilor publice - trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi
structura cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitor tipuri de
cheltuieli şi trebuie să precizeze metodele şi căile utilizate pentru ca obiectivele urmărite să fie
realizate cu minim de efort financiar.
Coordonatelefuncţionale ale politicii bugetare:
a) Echilibrul bugetar: a afirma echilibrul bugetar că o normă absolută care se impune
autorităţii publice înseamnă a nega orice posibilitate pentru aceasta de a recurge la politica
bugetară, încercând revenirea la dogmele dinaintea lui Keynes, determinînd autorităţile publice
să realizeze echilibrul bugetar în plină criză economică.
b) Creşterea paralelă a cheltuielilor publice şi a PIB. Această normă, a ratelor identice de
creştere, prezintă inconvenientul, în sensul dacă PIB este un agregat în volum sau în valoare,
circumscris unui obiectiv antiinflaţionist, agregatul PIB ar trebui exprimat în volum, însă de fapt
guvernul ia în considerare PIB în valoare, "umflat" în perioada de inflaţie prin creşterea
preţurilor. Utilizarea unei astfel de norme nu corespunde unei politici antiinflaţioniste, ci unei
politici structurale, care vizează să menţină constantă partea de resurse afectată sectorului public,
limitând jocul legii lui Wagner (conform căreia cheltuielile publice cresc
mai rapid decât PIB pe cap de locuitor sub influenţa dezvoltării economice,
elasticitatea - venit a cheltuielilor publice fiind supraunitară).
c) Limitarea deficitului bugetar ca pondere în PIB. De exemplu, valoarea deficitului
bugetar nu trebuie să depăşească x% din PIB. De regulă, diversele limitări nu corespund unei
raţionalităţi economice, ci rezultă din problemele ridicate din finanţarea deficitului bugetar. In
acest sens, este necesar să se compare deficitul acceptat cu economisirea disponibilă pe piaţă,
deoarece, pe de o parte, un deficit important, finanţat prin împrumuturi lansate cu o rată a
dobânzii ridicată pe piaţa economiilor (economisirii) majorează ponderea datoriei publice şi
contribuie la deficitul exterior, iar pe de altă parte, recursul la piaţa financiară poate antrena un
efect de evicţie de la împrumuturi a întreprinderilor.
d) alegerea metodelor şi instrumentelor de repartizarea resurselor financiare, o importanţă
deosebită prezintă selectarea metodele de gestionare a resurselor financiare către entităţile
publice. În acest sens opţiunile constituie finanţarea integrală (sau parţială) nerambursabilă din
fondurile statului sau autofinanţarea din veniturile obţinute din activitatea proprie a instituţiilor
sau întreprinderilor publice.
Instrumentele utilizate
Politica fiscală
Politica bugetară
Numărul şi varietatea impozitelor
Volume şi solduri bugetare
Felul impunerii
(cote fixe sau procentuale)
Operaţiunile bugetare
Definitive, funcţionale şi de capital
Temporare (împrumuturi şi avansuri)
Modul de aşezare – asietă
(subiectul, obiectul, mărimea bazei
impozabile)
Clasificarea cheltuielilor
(Funcţion., admin., econom.)
Diversitatea scutirilor, reducerilor şi
deducerilor
Acţiuni bugetare
- De conjunctură (natura cheltuielilor)
- De structură (modificarea structurii şi a
modului de intervenţie a statului
Resursele financiare sunt limitate, iar destinaţia acestora este concurenţială, deaceea este
necesară utilizarea acestora în mod eficient. În procesul finanţării unui obiectiv sau a unei acţiuni
trebuie să fie analizate toate soluţiile posibile pentru a alege varianta optimă, care ar permite
maximizarea rezultatului între efortul realizat şi efectul obţinut în urma acestuia.
3.3. Politica monetară
Politica monetară poate fi definită ca activitatea de influenţare a proceselor
economico-sociale prinr-o serie de instrumente monetare în vederea realizării
principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general în economie.
Politica monetară reprezintă ansamblul de măsuri sau intervenţiilor Băncii Centrale
sau ale autorităţilor monetare efectuate asupra lichidităţii economiei naţionale (controlul ofertei
de monedă) prin intermediul unor tehnici şi instrumente în scopul realizării politicii economice.
Politica monetară include 3 componente: monetară, creditară şi valutară.
Politica monetară include deciziile şi acţiunile vizînd oferta de monedă şi
derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi
menţinerea puterii de cumpărare a monedei în scopul realizării unor obiective ale politicii
generale.
Politica creditară reprezentă ansamblul deciziilor, metodelor şi tehnicilor care
vizează reglementarea şi supravegherea a volumului de credite în economie, precum şi a ratei
dobînzii pentru realizarea obiectivelor macroeconomice legate de procesele economisirii şi
investirii şi contracararea inflaţiei.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor
valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută, evoluţia
cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun acord cu
Guvernul. Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul
elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate
(instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de valoare,
implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).
Politica monetară utilizează, în general, următoarele instrumente:
 - volumul şi structura masei monetare în economie, care vizează crearea
monedei şi controlul masei monetare, în funcţie de cererea şi ofertă pe piaţa;
- operaţiuni pe piaţa deschisă cu hârtii de valoare de statconst ituie
operaţiuni de vânzare (plasare) - cumpărare (răscumpărare) de către Banca Naţională a hârtiilor
de valoare emise de stat cu scopul de a mări sau micşora cantitatea de bani din circulaţie.
Vânzarea hârtiilor de valoare conduce la diminuarea ofertei de bani rezultată din retragerea unei
părţi din masa monetară din circulaţie, ca rezultat rata dobânzii creşte, creşte puterea de
cumpărare a valutei naţionale şi se diminuează volumul investiţiilor în economia naţională.
Cumpărarea hârtiilor de valoare de stat contribuie la creşterea ofertei de bani, la micşorarea ratei
dobânzii, stimularea investiţiilor şi inflaţie.
- rata dobânzii. Băncile pot să-şi mărească rezervele creditare prin: atragerea de
noi depuneri, contractarea de credite de la alte bănci comerciale şi procurarea de resurse creditare
de la Banca Naţională. În Republica Moldova băncile comerciale procură resurse creditare la
licitaţia creditară interbancară, unde cel mai mare furnizor de resurse creditare este Banca
Naţională. Prin mecanismul licitaţiei propunând oferte mari sau mici de resurse creditare pentru
vânzare, Banca Naţională influenţează rata dobânzii. Efectele modificării ratei dobînzii se referă
la:
a) scăderea ratei dobînzii stimulează investiţiile şi creşterea ocupaţiei forţei de
muncă, pe fondul unei anumite tendinţe de creştere a preţurilor;
b) creşterea ratei dobînzii conduce la diminuarea investiţiilor şi apariţia tendinţei de creştere a
şomajului. Pe fondul anumitei stabilităţi a preţurilor se dezvoltă procesele de stagnare.
- rata rezervelor obligatorii - presupune ca o parte din depozitele bancare şi
mijloacele atrase din alte surse să fie depozitate de către băncile comerciale în contur
i
TEMA 4. BUGETUL ŞI SISTEMUL BUGETAR
4.1 Bugetul –verigă de bază a sistemului financiar al ţării.
4.2 Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale.
4.3 Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar.
4.4 Etapele procesului bugetar.
4.5 Controlul bugetar
4.1 Bugetul - verigă de bază a sistemului financiar al ţării
În economia contemporană bugetul public constituie veriga centrală a
sistemului financiar al oricărei ţări, fiind expresia unui tip specific de relaţii
financiare - relaţiile bugetare - care se manifestă în procesele formării,
repartizării şi utilizării fondurilor bugetare necesare organelor statale la nivel
naţional şi local.
În teoria şi practica economică, bugetul public este privit, de obicei, din două
puncte de vedere – ca o componentă obiectivă, de bază, a sistemului financiar şi
ca document de previzionare şi de autorizare, ca principala balanţă financiară cu
caracter operativ şi obligatoriu a statului.
Ca verigă centrală a sistemului financiar, bugetul public reprezintă expresia
sintetizată a relaţiilor economice ce se manifestă în procesele formării şi utilizării principalului
fond centralizat de mijloace băneşti al statului şi a fondurilor unităţilor administrativ – teritoriale,
în vederea finanţării activităţilor destinate creşterii calităţii vieţii, a unor activităţi privind
dezvoltarea economică a ţării, cercetarea ştiinţifică, amplificarea şi perfecţionarea infrastructurii,
constituirea rezervelor de stat, apărarea naţională, ordinea publică şi de drept.
Ca principala balanţă financiară, bugetul public este documentul de bază, cu putere
de lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea veniturilor ce se mobilizează la dispoziţia
statului, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor bugetare ce se vor dirija de către stat
pentru finanţarea diverselor activităţi în cursul unui an.
Există trei categorii de legi ale finanţelor (ale bugetului):
A. Legea anuală a finanţelor, sau legea bugetului iniţial, în care se prevede
şi se autorizează, pentru fiecare an financiar, ansamblul resurselor şi
cheltuielilor statului. Ea este votată de către Parlament într-o sesiune autonomă
înainte de inceputul anului considerat, fiind cunoscută ca legea bugetului de
stat;
B. Legile rectificative ale finanţelor sau ale bugetului rectificat au ca obiect
rectificarea, în cursul anului bugetar, a dispoziţiilor legii bugetului iniţial;
numărul lor nu este fix, putând varia în funcţie de ani;
C. Legea de reglementare (regularizare) a finanţelor, este adoptată de către
Parlament după expirarea anului bugetar (de regulă după un an), prin care se
constată execuţia reală a bugetului şi aprobă diferenţele dintre rezultatele pe
care le-a înregistrat, şi previziunile legii anuale a finanţelor, completate cu legile
rectificative. Această lege poate fi considerată, într-o accepţiune restrânsă, legea
de execuţie a bugetului de către Guvern.

Adoptat de către Parlament, bugetul este actul cel mai important din viaţa
publică, deoarece el este expresia financiară a programului de acţiune a statului
pe perioada de un an. El poate fi abordat sub patru aspecte esenţiale:
a)Din punct de vedere juridic, bugetul este document financiar cu putere de
lege care include anumite norme şi normative destinate organizării unei gestiuni
financiare clare şi explicite; el reclamă studierea diverselor reguli (norme)
referitoare la conţinutul său, la prezentarea sa, la adoptarea sa de către Parlament,
la execuţia şi la controlul execuţiei sale; aceste norme sunt destinate organizării
unei gestiuni transparente a finanţelor de stat şi precizării autorităţii Guvernului şi
Parlamentului în domeniul bugetar.
b)Din punct de vedere contabil bugetul reprezintă totalitatea conturilor prin care
se gestionează resursele financiare ale statului. Aici din punct de vedere tehnic,
ne interesează îndeosebi procesele de elaborare şi executare a bugetului, precum
şi metodele de previziune şi evaluare a diverselor categorii de venituri şi
cheltuieli cuprinse în buget.
c)Din punct de vedere economic, se poate remarca faptul că fondurile care
trec prin contul bugetar reprezintă o pondere semnificativă din PIB şi că prin
impozitele prelevate şi cheltuielile efectuate statul dispune de instrumente
privilegiate de intervenţie în viaţa economică şi socială.
d)Din punct de vedere politic, bugetul este considerat ca expresie a opţiunilor
Guvernului în ansamblul domeniilor care relevă competenţele sale (politica
economică, socială, educativă, culturală, militară etc.); aceste opţiuni sunt
relevate prin evoluţia şi repartiţia veniturilor şi cheltuielilor şi sunt determinate de
multipli factori, legaţi de doctrinele partidelor politice, de atitudinea opoziţiei, de
forţa revendicativă a diverselor grupuri de presiune, de ponderea constrângerilor
economice şi politice internaţionale, de influenţa trecutului, de fenomenele
inerţiale etc.
Indiferent de modul de elaborare şi adoptare, de structura şi detalierea sa,
bugetul
trebuie să îndeplinească trei funcţii:
1.Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată execuţia bugetului de
către autorităţile publice care au conceput limitele şi condiţiile (adesea, Guvernul
şi Parlamentul) şi chiar, într-un mod indirect, de către cetăţeni, care sunt atât
finanţatorii, cât şi beneficiarii bugetului.
2.Gestiunea eficace al activităţii publice, prin care executanţii se asigură de
utilizarea eficace a resurselor financiare şi a personalului pus la dispoziţie
pentru
a conduce şi realiza activităţile prevăzute şi autorizate prin buget.
3.Proiectarea activităţilor statului, prin care obiectivele urmărite sunt formulate
în
diferite programe alternative, fiind evaluate şi însoţite de posibilităţile de
finanţare.
Importanţa acestor funcţii se modifică pe parcursul anului bugetar. Funcţia
de control domină iniţial, deoarece se urmăreşte evitarea abuzului de putere din
partea Executivului, accentul punându-se apoi pe o bună gestiune a resurselor
publice, ca în final să se încerce o planificare mai bună a cheltuielilor conform
nevoilor şi cerinţelor manifestate în timp.
2

4.2 Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale.

Sistemul bugetar al fiecărei ţări cuprinde ansamblul relaţiilor şi al formelor
organizatorice prin care se asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor
bugetare. Problema esenţială a structurării oricărui sistem bugetar derivă din
ierarhizarea dreptului de decizie asupra folosirii resurselor bugetare, care
impune instituirea unui anumit sistem de venituri cuvenite fiecărei verigi,
precum şi modalităţii specifice de încasare a veniturilor şi de alocare pe
destinaţii a resurselor bugetare. Sub aspect organizatoric şi funcţional deosebim
sistem bugetar de tip federal şi de tip unitar. Sistemul bugetar de tipfederal este
constituit din trei verigi:

• bugetul federaţiei;

• bugetul unităţilor teritoriale constituente al federaţiei;

• bugetul local.
 Sistemul bugetar de tipunitar este constituit din două verigi:
• bugetul administraţiei centrale de stat;
• bugetul local al unităţilor administrativ – teritoriale.
Sistemul bugetar al Republicii Moldova este unul de tip unitar. În conformitate
cu Legea Republicii Moldova „Privind sistemul bugetar si procesul bugetar”,
Nr.847
din 24.05.96 menţionează :“Sistemul bugetar este un sistem unitar de bugete şi
fonduri, care constituie bugetul public naţional, cuprinzînd:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale;
d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.
Bugetul de stat reflectă, prin indicatorii săi, relaţiile financiare exprimate de
cheltuielile corespunzătoare realizării obiectivelor şi acţiunilor de interes
naţional, respectiv resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului
(Guvernului). Între categoriile de cheltuieli incluse în acest buget se remarcă
cele pentru realizarea acţiunilor considerate de importanţă naţională în
domeniile social-cultural, apărarea ţării, protecţia socială etc., iar dintre formele
sub care se regăsesc resursele curente (ordinare) se disting impozitele (directe şi
indirecte) în timp ce ca formă a resurselor extraordinare se apelează, de regulă,
la împrumuturile de stat.
Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT) evidenţiază, la rîndul lor,
relaţiile financiare corespunzătoare cheltuielilor pentru acţiuni specifice
colectivităţilor locale, respectiv cele aferente formării veniturilor proprii sau
sumelor ce se primesc de la bugetul superior (de stat sau cel al
raionului/municipiului respectiv). Bugetele UAT asigură cu resurse financiare
efectuarea măsurilor pentru satisfacerea necesităţilor social-economice şi
culturale ale populaţiei şi pentru dezvoltarea teritoriului din subordine.
Unităţile administrativ-teritoriale (precum şi bugetele lor) sunt de două niveluri:
- autorităţile administraţiei publice locale de nivelul I, care sunt constituite şi
activează pe teritoriul satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor) pentru
promovarea
3

intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale. Autoritatea

administraţiei publice locale de nivelul I este reprezentată de:
1. Consiliul local – organ legislativ
2. Primarul localităţii – organ executiv
 - autorităţile administraţiei publice locale de nivelul II, care sunt constituite
şi activează pe teritoriul raioanelor, municipiilor şi altor unităţi teritoriale,
pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei UAT
respective. Autoritatea administraţiei publice locale de nivelul II este
reprezentată de:
1. Consiliul raional – organ legislativ
2. Preşedintele raionului – organ executiv
Consiliile locale, consiliile raionale, primarii, preşedinţii raioanelor au
conform legislaţiei, anumite atribuţii în domeniul finanţelor publice locale, care
prin Legea privind finanţele publice locale sunt aduse în concordanţă cu noile
structuri administrativ
Conform cadrului legal, UAT îşi elaborează şi aprobă bugetele anuale proprii în
limita resurselor financiare disponibile care se formează din:
● venituri proprii, formate din impozitele şi taxele locale, prevăzute pe fiecare
teritoriu în parte, în conformitate cu Codul Fiscal şi se virează direct şi integral
la bugetele respective.
● mijloace speciale, acestea sunt veniturile instituţiei publice, în condiţiile
autorizate prin acte normative, de la efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor
contra plată, precum şi din donaţiile, sponsorizările şi din alte mijloace băneşti
intrate legal în posesia instituţiei publice.
● defalcări de la veniturile generale de stat, conform normativelor procentuale
stabilite prin legea bugetară anuală.
● transferuri de la bugetul de stat, acestea sunt mijloacele financiare alocate,
conform prevederilor legale, cu titlu definitiv şi în sumă absolută, de la bugetul
de stat la bugetele raionale, sau de la bugetele raionale către bugetele locale
pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale,
în scopul asigurării exercitării unor anumite funcţii publice, finanţării
domeniilor de activitate, ce sunt în competenţa autorităţilor publice locale
● fonduri speciale, reprezintă mijloacele băneşti pentru susţinerea unor
programe de interes local, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Cheltuielile anuale ale bugetelor UAT revin în responsabilitatea autorităţii
reprezentative şi deliberative respective şi se aprobă numai în limita resurselor
financiare disponibile. Acestea ţin de domeniul învăţămîntului, sănătăţii, culturii
şi artei, sportului şi acţiunilor pentru tineret, etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS) cuprinde relaţiile financiare
exprimate prin cheltuieli specifice acestui domeniu, concretizate în plata
pensiilor, ajutoarelor şi indemnizaţiilor, protecţiei sociale, respectiv prin
veniturile caracteristice acestui domeniu, în primul rînd contribuţiile pentru
asigurări sociale.
BASS este o componentă a bugetului public naţional, definindu-se drept un
plan financiar anual în care se reflectă constituirea, repartizarea şi folosirea
fondurilor băneşti destinate protejării salariaţilor şi pensionarilor, precum şi
familiilor lor. Separarea de bugetul de stat face posibilă utilizarea fondurilor
proprii ale bugetului
4

asigurărilor sociale de stat pentru protecţia cetăţenilor, iar dacă la sfîrşitul

exerciţiului financiar rămîn resurse neutilizate, acestea se raportează în bugetul
anului următor şi nu se distribuie către alte bugete.
Sursele de alcătuire a veniturilor bugetului asigurărilor de stat îşi au originea în:
contribuţii pentru asigurările sociale; contribuţii parţiale ale salariaţilor la
obţinerea biletelor pentru odihnă sau tratament; contribuţii diferenţiate ale
pensionarilor la obţinerea biletelor pentru tratament; contribuţii pentru ajutorul
de şomaj, alocaţiei de sprijin şi ajutorului de integrare profesională; alte
venituri.
Cheltuielile bugetare pentru asigurările sociale de stat sunt orientate spre
achitarea: pensiilor pentru munca desfăşurată pînă la depăşirea limitei de vîrstă;
pensiilor de invaliditate, ce se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din
cauză de accident de muncă şi boală profesională; indemnizaţiilor pentru
incapacitatea temporară de muncă; indemnizaţiilor de maternitate şi
indemnizaţiilor pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav;
prestaţiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor; ajutorului de şomaj; altor
cheltuieli.
Fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală (FAOAM).
Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală reprezintă un sistem garantat de
stat de apărare a intereselor populaţiei în domeniul ocrotirii sănătăţii prin
contribuirea, din contul primelor de asigurare, a unor fonduri băneşti destinate
pentru acoperirea cheltuielilor de tratare a stărilor condiţionate de survenirea
evenimentelor asigurate.
Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală se realizează prin contracte
încheiate între subiecţii şi Compania Naţională de Asigurări în Medicină.
Încheierea contractului de asigurare obligatorie de asistenţă medicală este
confirmată prin eliberarea de către asigurător, fiecărei persoane asigurate, a unei
poliţe de asigurare, în temeiul căreia acesta beneficiaza de întregul volum de
asistenţă medicală.
Plătitorul primelor de asigurare este asiguratul – persoană fizică sau juridică –
care a încheiat cu asigurătorul un contract de asigurare obligatorie de asistenţă
medicală sau care devin asiguraţi prin efectul legii.
Veniturile fondurilor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală reprezintă
prima de asigurare obligatorie de asistenţă medicală. Mărimea primei de
asigurare în formă de contribuţie procentuală la salariu şi alte forme de
retribuire a muncii, se stabileşte anual prin lege şi reprezintă raportul mărimii
primei de asigurare în formă de sumă fixă la salariul mediu anual pe economie
prognozat pentru anul următor, exprimat în procente.
Toatecheltuielile legate de acordarea de către persoanele asigurate a asistenţei
medicale în volumul prevăzut de Programul unic al asigurării obligatorii de
asistenţă medicală, asigurătorul le achită trimestrial, conform facturilor prezentate
de prestatorii de servicii medicale.
4.3 Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar
Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, care se
succed anual, integrate coerent şi convergent orientate, derulate stadial şi
cuprinzând: elaborarea proiectului de buget; adoptarea acestuia; execuţia
bugetului; încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară; controlul
bugetar.
5
Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional şi administrativ –
instituţional, care prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de
evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele. Indiferent de particularităţi şi de
condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă însă şi trăsături comune:
•

, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea

PB este unul de deci zie
resurselor necesare finanţării obiectivelor vizate, având utilitate publică. Decizia
ce trebuie luată este una dintre cele mai grele, întrucât resursele mobilizabile
sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale
perioadei;
•

întrucât deciziile privind alocarea resurselor

PB este predominant politic,
bugetare mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au
la bază obiectivele din programul de guvernare, fixate de partidul care deţine
majoritatea parlamentară. În consecinţă, decizia finală, concretizată în legea
bugetară anuală, este adoptată prin mecanismul reprezentării şi a votului.
•

ca urmare a faptului că este realizat prin

PB are caracter complex,
participarea unui mare număr de subiecţi, de natură diferită, fiecare cu
interesele, nevoile şi posibilităţile sale.
•

realizându-se succesiv şi după un calendar riguros, potrivit

PB este ciclic ,
cerinţelor principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.
•

astfel în derularea sa concretă se impune

PB este strict reglementat,
respectarea legislaţiei în domeniu şi a normelor metodologice elaborate în
acest scop de către Ministerul Finanţelor.
Procesul bugetar în Republica Moldova este reglementat prin legea 847-XIII din
24.05.1996, care defineşte în articolul 3, procesul bugetar ca “procesul care
începe cu elaborarea bugetului şi se termină cu aprobarea dării de seamă despre
executarea lui pentru anul bugetar respectiv. Anul bugetar pe teritoriul
Republicii Moldova începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie ale
fiecărui an.”
Rolul autorităţilor publice în procesul bugetar
Potrivit reglementărilor legale şi a situaţiei de fapt care are loc în decursul
procesului
bugetar, principalii participanţi la procesul bugetar sunt:
1)entităţile care sunt finanţate de la buget (instituţii, unităţi administrativ-
terotiriale etc.), cunoscute ca ordonatori secindari sau terţiari de buget,
2)ordonatorii principali de buget (conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi
conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale)
3) Ministerul Finanţelor
4) Guvernul
5) Legislativul (Parlamentul)
6) Grupurile de interese şi cetăţenii.
Executorii de buget (principali, secundari, terţiari) se consideră că încearcă să-şi
extindă activităţile entităţilor pe care le reprezintă, cererile lor fiind aproape6

nelimitate. Motivele pentru dorinţa acestora de expansiune includ prestigiul, mai

mulţi subordonaţi, mai mult spaţiu, mai mari salarii etc.
Ministerul Finanţelorelaborează pentru Guvern proiectul bugetului de stat în
baza proiectelor bugetelor locale. El are sarcina de a comunica executorilor
principali limitele de cheltuieli stabilite în baza politicii financiare a Guvernului,
în vederea definitivării proiectelor de buget. Sarcina principală a Min Fin este ca
pe baza proiectelor de buget să întocmească proiectul bugetului de stat pe care
să-l depună la Guvern.
Guvernul, după ce îşi însuşeşte proiectul bugetului de stat elaborat de MinFin, îl
supune spre aprobare Parlamentului, însoţit de un raport privind situaţia
economico-
financiară a ţării şi proiecţia acesteia pentru anul viitor.
Parlamentul aprobă bugetul de stat pe ansamblu, pe capitole, pe articole şi pe
executorii principali de buget. Legislatorul încearcă de mai multe ori să
majoreze cheltuielile publice. Motivaţia constă în faptul că parlamentarii sunt
conştienţi că alegerile viitoate vor depinde de abilitatea de care dau dovadă
pentru furnizarea de servicii publice, de realizare unor programe şi creşterea
numărului de locuri de muncă în circumscripţiile pe care le reprezintă.
Grupurile de interes sunt preocupate şi ele de creşterea bugetului de stat. Ele
caută să obţină mai multe avantaje pentru membrii săi şi să fie sprijinite fie prin
creşterea cheltuielilor publice în favoarea lor, fie prin reducerea impozitelor pe
care le plătesc.
Cetăţenii, deşi nu au un rol direct în procesul bugetar, au adesea un rol indirect.
Ei pot să voteze prin referendum limitarea veniturilor fiscale, să respingă
anumite forme de fiscalitate sau să ceară echilibrul bugetar. Ei pot să-şi exprime
opiniile cu ocazia alegerilor sau cerînd aleşilor săi să ţină cont de opiniile
prezentate de ei.
Toţi aceşti participanţi nu au numai scopuri bugetare diferite şi potenţial
conflictual, dar ei, în mod obişnuit, au niveluri diferite de putere.
Teoria bugetară clasică atribuia Parlamentului puterea de decizie în domeniul
financiar, controlul încasărilor şi cheltuielilor bugetare fiind consecinţa
sistemelor politice din acele vremuri, simplitatea problemelor financiare ale
epocii oferind parlamentarilor posibilitatea asamblării informaţiilor necesare
pentru adoptarea deciziilor. Dezvoltarea intervenţiilor economice ale puterii
publice a declanşat procesul de declin al rolului financiar al Parlamentului,
printre altele, şi devenind principalul mijloc al politicii economice, bugetul
impunea parlamentarilor exigenţe de înţelegere şi interpretare.
Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul Guvernului,
al organismului său specializat – Ministerul Finanţelor, adoptarea proiectului de
buget de către Parlament constituind un compromis în favoarea Executivului.
7

4.4 Etapele procesului bugetar.

Procedura de elaborare si adoptare de catre Parlament a legii bugetare anuale
face obiectul Legii Republicii Moldova „ Privind sistemul bugetar si procesul
bugetar”, Nr.847 din 24.05.96.
Etapele procesului bugetar constau în: elaborarea proiectului de buget;
adoptarea acestuia; execuţia bugetului; încheierea şi aprobarea contului de
execuţie bugetară; controlul bugetar.
I. elaborarea proiectului de buget
Datele economice de bază, necesare pentru elaborarea proiectului bugetului
de stat, se prezintă Ministerului Finanţelor în termenul stabilit de Guvern şi
include, în special:
a) prognoza indicatorilor macroeconomici şi sociali pe anul bugetar viitor, care
este determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Economiei;
b) prognoza indicatorilor şi cerinţelor bugetului asigurărilor sociale de stat,
care este determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Muncii, Protecţiei
Sociale şi a Familiei.
c) prognoza balanţei de plăţi, a creditelor, a obligaţiunilor externe şi a altor
indicatori ce caracterizează politica monetar-creditară a statului, determinată,
elaborată si prezentată de către Banca Naţionala a Moldovei.
În temeiul datelor prezentate şi al altei informaţii relevante, Ministerul
Finanţelor determină totalurile estimărilor preliminare de venituri şi cheltuieli
pentru bugetul de stat.
 Estimările preliminare se transmit autorităţilor publice de către Ministerul
Finanţelor la data stabilită de ministrul finanţelor. Ministerul Finanţelor emite
pentru autorităţile publicenote metodologice detaliate referitoare la elaborarea
proiectului bugetului de stat.
Autorităţile publice prezintă Ministerului Finanţelor propuneri de buget, la
data stabilită de ministrul finanţelor şi care conţin:
a) propunerile de venituri şi cheltuieli;
b) informaţia şi justificările prevăzute.
Deciziile Ministerului Finanţelor referitoare la partea de venituri şi la partea
de cheltuieli ale bugetului pentru anul bugetar viitor se transmit autorităţilor
publice la data stabilită de ministrul finanţelor. În temeiul
informaţiei
prezentate, autorităţile
publice reexaminează propunerile lor de buget şi le prezintă din nou
Ministerului Finanţelor la data stabilită de ministrul finanţelor. Dacă autorităţile
publice nu sunt de acord cu deciziile Ministerului Finanţelor divergenţele
existente se soluţionează în ultima instanţă de Guvern.
În termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor prezintă Guvernului
proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor, care include anexele si nota
explicativă. Guvernul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota
explicativă. La solicitarea Guvernului, Ministerul Finanţelor prezintă informaţii
sau explicaţii adiţionale referitoare la proiectul legii bugetare anuale şi la nota
explicativă. Guvernul decide includerea amendamentelor la proiectul legii
bugetare anuale şi la nota explicativă şi controlează operarea amendamentelor
respective8
TEMA 4. BUGETUL ŞI SISTEMUL BUGETAR
4.1 Bugetul –verigă de bază a sistemului financiar al ţării.
4.2 Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale.
4.3 Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar.
4.4 Etapele procesului bugetar.
4.5 Controlul bugetar
4.1 Bugetul - verigă de bază a sistemului financiar al ţării
În economia contemporană bugetul public constituie veriga centrală a
sistemului financiar al oricărei ţări, fiind expresia unui tip specific de relaţii
financiare - relaţiile bugetare - care se manifestă în procesele formării,
repartizării şi utilizării fondurilor bugetare necesare organelor statale la nivel
naţional şi local.
În teoria şi practica economică, bugetul public este privit, de obicei, din două
puncte de vedere – ca o componentă obiectivă, de bază, a sistemului financiar şi
ca document de previzionare şi de autorizare, ca principala balanţă financiară cu
caracter operativ şi obligatoriu a statului.
Ca verigă centrală a sistemului financiar, bugetul public reprezintă expresia
sintetizată a relaţiilor economice ce se manifestă în procesele formării şi utilizării principalului
fond centralizat de mijloace băneşti al statului şi a fondurilor unităţilor administrativ – teritoriale,
în vederea finanţării activităţilor destinate creşterii calităţii vieţii, a unor activităţi privind
dezvoltarea economică a ţării, cercetarea ştiinţifică, amplificarea şi perfecţionarea infrastructurii,
constituirea rezervelor de stat, apărarea naţională, ordinea publică şi de drept.
Ca principala balanţă financiară, bugetul public este documentul de bază, cu putere
de lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea veniturilor ce se mobilizează la dispoziţia
statului, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor bugetare ce se vor dirija de către stat pentru
finanţarea diverselor activităţi în cursul unui an.
Există trei categorii de legi ale finanţelor (ale bugetului):
A. Legea anuală a finanţelor, sau legea bugetului iniţial, în care se prevede
şi se autorizează, pentru fiecare an financiar, ansamblul resurselor şi
cheltuielilor statului. Ea este votată de către Parlament într-o sesiune autonomă
înainte de inceputul anului considerat, fiind cunoscută ca legea bugetului de
stat;
B. Legile rectificative ale finanţelor sau ale bugetului rectificat au ca obiect
rectificarea, în cursul anului bugetar, a dispoziţiilor legii bugetului iniţial;
numărul lor nu este fix, putând varia în funcţie de ani;
C. Legea de reglementare (regularizare) a finanţelor, este adoptată de către
Parlament după expirarea anului bugetar (de regulă după un an), prin care se
constată execuţia reală a bugetului şi aprobă diferenţele dintre rezultatele pe
care le-a înregistrat, şi previziunile legii anuale a finanţelor, completate cu legile
rectificative. Această lege poate fi considerată, într-o accepţiune restrânsă, legea
de execuţie a bugetului de către Guvern.
 4.2 Conceptul de sistem bugetar şi componentele sale.
Sistemul bugetar al fiecărei ţări cuprinde ansamblul relaţiilor şi al formelor
organizatorice prin care se asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor
bugetare. Problema esenţială a structurării oricărui sistem bugetar derivă din
ierarhizarea dreptului de decizie asupra folosirii resurselor bugetare, care
impune instituirea unui anumit sistem de venituri cuvenite fiecărei verigi,
precum şi modalităţii specifice de încasare a veniturilor şi de alocare pe
destinaţii a resurselor bugetare. Sub aspect organizatoric şi funcţional deosebim
sistem bugetar de tip federal şi de tip unitar. Sistemul bugetar de tipfederal este
constituit din trei verigi:

• b u g e t u l

f e d e r a ţ i e i ;

• b u g e t u l u n i t ă ţ i l o r

t e r i t o r i a l e

c o n s t i t u e n t e a l

f e d e r a ţ i e i ;

• b u g e t u l l o c a l .
Sistemul bugetar de tipunitar este constituit din două verigi:
• b u g e t u l
a d m i n i s t r a ţ i e i
c e n t r a l e d e s t a t ;
• b u g e t u l l o c a l a l
u n i t ă ţ i l o r
a d m i n i s t r a t i v –
t e r i t o r i a l e .
Sistemul bugetar al Republicii Moldova este unul de tip unitar. În conformitate
cu Legea Republicii Moldova „Privind sistemul bugetar si procesul bugetar”,
Nr.847
din 24.05.96 menţionează :“Sistemul bugetar este un sistem unitar de bugete şi
fonduri, care constituie bugetul public naţional, cuprinzînd:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale;
d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală.
Bugetul de stat reflectă, prin indicatorii săi, relaţiile financiare exprimate de
 cheltuielile corespunzătoare realizării obiectivelor şi acţiunilor de interes
naţional, respectiv resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului
(Guvernului). Între categoriile de cheltuieli incluse în acest buget se remarcă
cele pentru realizarea acţiunilor considerate de importanţă naţională în
domeniile social-cultural, apărarea ţării, protecţia socială etc., iar dintre formele
sub care se regăsesc resursele curente (ordinare) se disting impozitele (directe şi
indirecte) în timp ce ca formă a resurselor extraordinare se apelează, de regulă,
la împrumuturile de stat.
Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT) evidenţiază, la rîndul lor,
relaţiile financiare corespunzătoare cheltuielilor pentru acţiuni specifice
colectivităţilor locale, respectiv cele aferente formării veniturilor proprii sau
sumelor ce se primesc de la bugetul superior (de stat sau cel al
raionului/municipiului respectiv). Bugetele UAT asigură cu resurse financiare
efectuarea măsurilor pentru satisfacerea necesităţilor social-economice şi
culturale ale populaţiei şi pentru dezvoltarea teritoriului din subordine.
Unităţile administrativ-teritoriale (precum şi bugetele lor) sunt de două niveluri:
- autorităţile administraţiei publice locale de nivelul I, care sunt constituite şi
activează pe teritoriul satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor) pentru
promovarea3

intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale. Autoritatea

administraţiei publice locale de nivelul I este reprezentată de:
1. Consiliul local – organ legislativ
2. Primarul localităţii – organ executiv
- autorităţile administraţiei publice locale de nivelul II, care sunt constituite
şi activează pe teritoriul raioanelor, municipiilor şi altor unităţi teritoriale,
pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei UAT
respective. Autoritatea administraţiei publice locale de nivelul II este
reprezentată de:
1. Consiliul raional – organ legislativ
2. Preşedintele raionului – organ executiv
Consiliile locale, consiliile raionale, primarii, preşedinţii raioanelor au
conform legislaţiei, anumite atribuţii în domeniul finanţelor publice locale, care
prin Legea privind finanţele publice locale sunt aduse în concordanţă cu noile
structuri administrativ
Conform cadrului legal, UAT îşi elaborează şi aprobă bugetele anuale proprii în
limita resurselor financiare disponibile care se formează din:
● venituri proprii, formate din impozitele şi taxele locale, prevăzute pe fiecare
teritoriu în parte, în conformitate cu Codul Fiscal şi se virează direct şi integral
la bugetele respective.
 ● mijloace speciale, acestea sunt veniturile instituţiei publice, în condiţiile
autorizate prin acte normative, de la efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor
contra plată, precum şi din donaţiile, sponsorizările şi din alte mijloace băneşti
intrate legal în posesia instituţiei publice.
● defalcări de la veniturile generale de stat, conform normativelor procentuale
stabilite prin legea bugetară anuală.
● transferuri de la bugetul de stat, acestea sunt mijloacele financiare alocate,
conform prevederilor legale, cu titlu definitiv şi în sumă absolută, de la bugetul
de stat la bugetele raionale, sau de la bugetele raionale către bugetele locale
pentru nivelarea posibilităţilor financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale,
în scopul asigurării exercitării unor anumite funcţii publice, finanţării
domeniilor de activitate, ce sunt în competenţa autorităţilor publice locale
● fonduri speciale, reprezintă mijloacele băneşti pentru susţinerea unor
programe de interes local, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Cheltuielile anuale ale bugetelor UAT revin în responsabilitatea autorităţii
reprezentative şi deliberative respective şi se aprobă numai în limita resurselor
financiare disponibile. Acestea ţin de domeniul învăţămîntului, sănătăţii, culturii
şi artei, sportului şi acţiunilor pentru tineret, etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS) cuprinde relaţiile financiare
exprimate prin cheltuieli specifice acestui domeniu, concretizate în plata
pensiilor, ajutoarelor şi indemnizaţiilor, protecţiei sociale, respectiv prin
veniturile caracteristice acestui domeniu, în primul rînd contribuţiile pentru
asigurări sociale.
BASS este o componentă a bugetului public naţional, definindu-se drept un
plan financiar anual în care se reflectă constituirea, repartizarea şi folosirea
fondurilor băneşti destinate protejării salariaţilor şi pensionarilor, precum şi
familiilor lor. Separarea de bugetul de stat face posibilă utilizarea fondurilor
proprii ale bugetului
4
asigurărilor sociale de stat pentru protecţia cetăţenilor, iar dacă la sfîrşitul
exerciţiului financiar rămîn resurse neutilizate, acestea se raportează în bugetul
anului următor şi nu se distribuie către alte bugete.
Sursele de alcătuire a veniturilor bugetului asigurărilor de stat îşi au originea în:
contribuţii pentru asigurările sociale; contribuţii parţiale ale salariaţilor la
obţinerea biletelor pentru odihnă sau tratament; contribuţii diferenţiate ale
pensionarilor la obţinerea biletelor pentru tratament; contribuţii pentru ajutorul
de şomaj, alocaţiei de sprijin şi ajutorului de integrare profesională; alte
venituri.
Cheltuielile bugetare pentru asigurările sociale de stat sunt orientate spre
achitarea: pensiilor pentru munca desfăşurată pînă la depăşirea limitei de vîrstă;
pensiilor de invaliditate, ce se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din
cauză de accident de muncă şi boală profesională; indemnizaţiilor pentru
incapacitatea temporară de muncă; indemnizaţiilor de maternitate şi
indemnizaţiilor pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav;
prestaţiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor; ajutorului de şomaj; altor
cheltuieli.
Fondurile asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală (FAOAM).
Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală reprezintă un sistem garantat de
stat de apărare a intereselor populaţiei în domeniul ocrotirii sănătăţii prin
contribuirea, din contul primelor de asigurare, a unor fonduri băneşti destinate
pentru acoperirea cheltuielilor de tratare a stărilor condiţionate de survenirea
evenimentelor asigurate.
Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală se realizează prin contracte
încheiate între subiecţii şi Compania Naţională de Asigurări în Medicină.
Încheierea contractului de asigurare obligatorie de asistenţă medicală este
confirmată prin eliberarea de către asigurător, fiecărei persoane asigurate, a unei
poliţe de asigurare, în temeiul căreia acesta beneficiaza de întregul volum de
asistenţă medicală.
Plătitorul primelor de asigurare este asiguratul – persoană fizică sau juridică –
care a încheiat cu asigurătorul un contract de asigurare obligatorie de asistenţă
medicală sau care devin asiguraţi prin efectul legii.
Veniturile fondurilor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală reprezintă
prima de asigurare obligatorie de asistenţă medicală. Mărimea primei de
asigurare în formă de contribuţie procentuală la salariu şi alte forme de
retribuire a muncii, se stabileşte anual prin lege şi reprezintă raportul mărimii
primei de asigurare în formă de sumă fixă la salariul mediu anual pe economie
prognozat pentru anul următor, exprimat în procente.
Toatecheltuielile legate de acordarea de către persoanele asigurate a asistenţei
medicale în volumul prevăzut de Programul unic al asigurării obligatorii de
asistenţă medicală, asigurătorul le achită trimestrial, conform facturilor prezentate
de prestatorii de servicii medicale.
4.3 Conceptul şi trăsăturile procesului bugetar
Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, care se
succed anual, integrate coerent şi convergent orientate, derulate stadial şi
cuprinzând: elaborarea proiectului de buget; adoptarea acestuia; execuţia
bugetului; încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară; controlul
bugetar.
5
 Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional şi administrativ –
instituţional, care prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de
evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele. Indiferent de particularităţi şi de
condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă însă şi trăsături comune:
•

, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea

PB este unul de deci zie
resurselor necesare finanţării obiectivelor vizate, având utilitate publică. Decizia
ce trebuie luată este una dintre cele mai grele, întrucât resursele mobilizabile
sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale
perioadei;
•

întrucât deciziile privind alocarea resurselor

PB este predominant politic,
bugetare mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au
la bază obiectivele din programul de guvernare, fixate de partidul care deţine
majoritatea parlamentară. În consecinţă, decizia finală, concretizată în legea
bugetară anuală, este adoptată prin mecanismul reprezentării şi a votului.
•

ca urmare a faptului că este realizat prin

PB are caracter complex,
participarea unui mare număr de subiecţi, de natură diferită, fiecare cu
interesele, nevoile şi posibilităţile sale.
•

PB este ciclic , realizându-se

succesiv şi după un calendar riguros, potrivit
cerinţelor principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.
•

astfel în derularea sa concretă se impune

PB este strict reglementat,
respectarea legislaţiei în domeniu şi a normelor metodologice elaborate în
acest scop de către Ministerul Finanţelor.
Procesul bugetar în Republica Moldova este reglementat prin legea 847-XIII din
24.05.1996, care defineşte în articolul 3, procesul bugetar ca “procesul care
începe cu elaborarea bugetului şi se termină cu aprobarea dării de seamă despre
executarea lui pentru anul bugetar respectiv. Anul bugetar pe teritoriul
Republicii Moldova începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie ale
fiecărui an.”
Rolul autorităţilor publice în procesul bugetar
Potrivit reglementărilor legale şi a situaţiei de fapt care are loc în decursul
procesului
bugetar, principalii participanţi la procesul bugetar sunt:
1)entităţile care sunt finanţate de la buget (instituţii, unităţi administrativ-
terotiriale etc.), cunoscute ca ordonatori secindari sau terţiari de buget,
2)ordonatorii principali de buget (conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi
conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale)
3) Ministerul Finanţelor
4) Guvernul
5) Legislativul (Parlamentul)
6) Grupurile de interese şi cetăţenii.
Executorii de buget (principali, secundari, terţiari) se consideră că încearcă să-şi
extindă activităţile entităţilor pe care le reprezintă, cererile lor fiind aproape6
nelimitate. Motivele pentru dorinţa acestora de expansiune includ prestigiul, mai
mulţi subordonaţi, mai mult spaţiu, mai mari salarii etc.
Ministerul Finanţelorelaborează pentru Guvern proiectul bugetului de stat în
baza proiectelor bugetelor locale. El are sarcina de a comunica executorilor
principali limitele de cheltuieli stabilite în baza politicii financiare a Guvernului,
în vederea definitivării proiectelor de buget. Sarcina principală a Min Fin este ca
pe baza proiectelor de buget să întocmească proiectul bugetului de stat pe care
să-l depună la Guvern.
Guvernul, după ce îşi însuşeşte proiectul bugetului de stat elaborat de MinFin, îl
supune spre aprobare Parlamentului, însoţit de un raport privind situaţia
economico-
financiară a ţării şi proiecţia acesteia pentru anul viitor.
Parlamentul aprobă bugetul de stat pe ansamblu, pe capitole, pe articole şi pe
executorii principali de buget. Legislatorul încearcă de mai multe ori să
majoreze cheltuielile publice. Motivaţia constă în faptul că parlamentarii sunt
conştienţi că alegerile viitoate vor depinde de abilitatea de care dau dovadă
pentru furnizarea de servicii publice, de realizare unor programe şi creşterea
numărului de locuri de muncă în circumscripţiile pe care le reprezintă.
Grupurile de interes sunt preocupate şi ele de creşterea bugetului de stat. Ele
caută să obţină mai multe avantaje pentru membrii săi şi să fie sprijinite fie prin
creşterea cheltuielilor publice în favoarea lor, fie prin reducerea impozitelor pe
care le plătesc.
Cetăţenii, deşi nu au un rol direct în procesul bugetar, au adesea un rol indirect.
Ei pot să voteze prin referendum limitarea veniturilor fiscale, să respingă
anumite forme de fiscalitate sau să ceară echilibrul bugetar. Ei pot să-şi exprime
opiniile cu ocazia alegerilor sau cerînd aleşilor săi să ţină cont de opiniile
prezentate de ei.
Toţi aceşti participanţi nu au numai scopuri bugetare diferite şi potenţial
conflictual, dar ei, în mod obişnuit, au niveluri diferite de putere.
Teoria bugetară clasică atribuia Parlamentului puterea de decizie în domeniul
financiar, controlul încasărilor şi cheltuielilor bugetare fiind consecinţa
sistemelor politice din acele vremuri, simplitatea problemelor financiare ale
epocii oferind parlamentarilor posibilitatea asamblării informaţiilor necesare
pentru adoptarea deciziilor. Dezvoltarea intervenţiilor economice ale puterii
publice a declanşat procesul de declin al rolului financiar al Parlamentului,
printre altele, şi devenind principalul mijloc al politicii economice, bugetul
impunea parlamentarilor exigenţe de înţelegere şi interpretare.
Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul Guvernului,
al organismului său specializat – Ministerul Finanţelor, adoptarea proiectului de
buget de către Parlament constituind un compromis în favoarea Executivului.
4.4 Etapele procesului bugetar.
Procedura de elaborare si adoptare de catre Parlament a legii bugetare anuale
face obiectul Legii Republicii Moldova „ Privind sistemul bugetar si procesul
bugetar”, Nr.847 din 24.05.96.
Etapele procesului bugetar constau în: elaborarea proiectului de buget;
adoptarea acestuia; execuţia bugetului; încheierea şi aprobarea contului de
execuţie bugetară; controlul bugetar.
I. elaborarea proiectului de buget
Datele economice de bază, necesare pentru elaborarea proiectului bugetului
de stat, se prezintă Ministerului Finanţelor în termenul stabilit de Guvern şi
include, în special:
a) prognoza indicatorilor macroeconomici şi sociali pe anul bugetar viitor, care
este determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Economiei;
b) prognoza indicatorilor şi cerinţelor bugetului asigurărilor sociale de stat,
care este determinată, elaborată şi prezentată de Ministerul Muncii, Protecţiei
Sociale şi a Familiei.
c) prognoza balanţei de plăţi, a creditelor, a obligaţiunilor externe şi a altor
indicatori ce caracterizează politica monetar-creditară a statului, determinată,
elaborată si prezentată de către Banca Naţionala a Moldovei.
În temeiul datelor prezentate şi al altei informaţii relevante, Ministerul
Finanţelor determină totalurile estimărilor preliminare de venituri şi cheltuieli
pentru bugetul de stat.
Estimările preliminare se transmit autorităţilor publice de către Ministerul
Finanţelor la data stabilită de ministrul finanţelor. Ministerul Finanţelor emite
pentru autorităţile publicenote metodologice detaliate referitoare la elaborarea
proiectului bugetului de stat.
Autorităţile publice prezintă Ministerului Finanţelor propuneri de buget, la
data stabilită de ministrul finanţelor şi care conţin:
a) propunerile de venituri şi cheltuieli;
b) informaţia şi justificările prevăzute.
Deciziile Ministerului Finanţelor referitoare la partea de venituri şi la partea
de cheltuieli ale bugetului pentru anul bugetar viitor se transmit autorităţilor
publice la data stabilită de ministrul finanţelor. În temeiul
informaţiei
prezentate, autorităţile
publice reexaminează propunerile lor de buget şi le prezintă din nou
Ministerului Finanţelor la data stabilită de ministrul finanţelor. Dacă autorităţile
publice nu sunt de acord cu deciziile Ministerului Finanţelor divergenţele
existente se soluţionează în ultima instanţă de Guvern.
În termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanţelor prezintă Guvernului
proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor, care include anexele si nota
explicativă. Guvernul examinează proiectul legii bugetare anuale şi nota
explicativă. La solicitarea Guvernului, Ministerul Finanţelor prezintă informaţii
sau explicaţii adiţionale referitoare la proiectul legii bugetare anuale şi la nota
explicativă. Guvernul decide includerea amendamentelor la proiectul legii
bugetare anuale şi la nota explicativă şi controlează operarea amendamentelor
respective
de către Ministerul Finanţelor. După includerea amendamentelor, dacă acestea
există,Guvernul aprobă proiectul legii bugetare anuale.
Până la 1 octombrie a fiecărui an Guvernul prezintă Parlamentului:
a) proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor şi nota explicativă;
b) lista modificărilor în legislaţie, care rezultă din proiectul legii bugetare
anuale.
II. Examinarea şi adoptarea legii bugetare anuale.
Guvernul prezintă Parlamentului pînă la 1 octombrie a fiecarui an
proiectul legii bugetare anuale. Proiectul legii bugetare anuale include anexele şi
este însotit de nota explicativă. Adiţional la proiectul legii bugetare anuale,
Ministerul Finanţelor prezintă calculele veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi, care
prezintă Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta. Comisiile permanente
ale Parlamentului examinează proiectul legii bugetare anuale în condiţiile
stabilite de Parlament. La data stabilită de Parlament, comisiile permanente
prezintă avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei pentru buget şi
finanţe.
În baza avizelor comisiilor permanente şi a propriei sale examinări,
Comisia pentru buget şi finanţe întocmeşte raportul şi lista de recomandări
asupra proiectului legii bugetare anuale şi le prezintă Parlamentului la data
stabilită de acesta.Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de
regulă, în trei
 lecturi.
Examinarea în prima lectură
În decursul primei lecturi, Parlamentul audiază raportul Guvernului şi
coraportul Comisiei pentru buget şi finanţe asupra proiectului legii bugetare
anuale şi examinează:
a) direcţiile principale ale politicii bugetar-fiscale;
b) concepţiile de bază ale proiectului.
Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite
Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a doua
lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi
prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale în prima lectură.
Examinarea în a doua lectură
În decursul lecturii a doua, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget
şi finanţe, examinează:
a) veniturile estimate sub formă de calcule şi structura lor;
b) cheltuielile estimate, structura şi destinaţia lor;
c) deficitul sau excedentul bugetului de stat.
Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare anuale şi îl remite
Comisiei pentru buget şi finanţe pentru pregătirea de examinare în a treia
lectură.
În caz de respingere, Parlamentul stabileşte un termen pentru îmbunătăţire şi
prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale în a doua lectură.
Examinarea în a treia lectură
9
În decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget
şi finanţe:
a) examinează alocaţiile detaliate pentru autorităţile publice;
b) stabileşte alocaţiile care vor fi finanţate în mod prioritar;
c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală.
Pînă la 5 decembrie a fiecarui an, Parlamentul adoptă legea bugetară
anuală.
Daca legea bugetară anuală nu este adoptată şi publicată pînă la 31
decembrie, finanţarea cheltuielilor pentru anul curent se efectuează lunar în
mărime de a douăsprezecea parte din suma cheltuielilor prevăzute pentru anul
bugetar precedent.
III. Executarea bugetului de stat.
Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului.
În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul
Finanţelor:
a) solicită de la autorităţile publice centrale planurile de finanţare ale acestora,
precum şi ale instituţiilor subordonate;
b) întocmeşte repartizări lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară
anuală
şi de alte acte legislative.
În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul
Finanţelor aprobă repartizarea lunară a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de
stat conform Clasificaţiei bugetare. Ministerul Finanţelor poate aproba alocaţii
pentru fiecare program guvernamental.
Repartizarea lunară se semnează de ministrul finanţelor sau de o persoană
autorizată din Ministerul Finanţelor, care aprobă cererea de cheltuieli pentru un
scop specific.
Nici o autoritate publică nu poate efectua cheltuieli fără autorizaţia semnată
de ministrul finanţelor sau de persoana autorizată din Ministerul Finanţelor.
Executarea de casă a bugetului de stat se efectuează de Ministerul Finanţelor
prin Trezoreria de Stat.
Dacă în procesul executării bugetului de stat sporeşte nivelul deficitului,
Ministerul Finanţelor poate bloca cheltuieli în cuantum suficient pentru
menţinerea nivelului deficitului aprobat prin legea bugetară anuală. Blocarea
cheltuielilor se efectuează prin reduceri proporţionale lunare ale tuturor
cheltuielilor, cu excepţia celor scutite de blocare prin legea bugetară anuală.
În funcţie de evoluţia încasării veniturilor în bugetul de stat, Ministerul
Finanţelor poate modifica, cu 5 zile pînă la sfîrşitul lunii curente, estimările de
cheltuieli pentru perioada gestionară ulterioară, punînd la curent autorităţile
publice respective.
10
IV. Întocmirea dării de seamă cu privire la executarea legii bugetare anuale şi
aprobarea ei.
La data de 31 decembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor închide toate
conturile deschise în decursul anului bugetar curent, pentru a întocmi raportul
anual.
Toate veniturile neîncasate pînă la 31 decembrie se încasează în contul
bugetului pe anul viitor.
La sfîrşitul fiecărui an bugetar, Ministerul Finanţelor întocmeşte un raport
despre executarea bugetului de stat, care este prezentat Guvernului şi
Parlamentului pînă la data de 1 mai a anului următor anului de gestiune.
Structura raportului se stabileşte de ministrul finanţelor.
Raportul despre executarea bugetului de stat pe anul de gestiune se
examinează şi se aprobă de către Parlament.
4.5 Controlul bugetar.
Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului
bugetar a cărei necesitate se bazează pe restricţiile ce trebuie luate în
considerare în alocarea pe destinaţii şi utilizarea resurselor bugetare avându-se
în vedere caracterul limitat al acestora. În acest context necesitatea controlului
bugetar derivă atât din considerente de ordin politic cât şi din cele de ordin
financiar.
Din punct de vedere politic Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze
integral veniturile bugetare aprobate şi să nu depăşească cheltuielile stabilite.
Din punct de vedere financiar controlul bugetar vizează creşterea
interesului Guvernului şi a tuturor subiecţilor antrenaţi în procesul execuţiei
bugetare în buna gestionare a fondurilor statului pentru prevenirea delapidărilor
şi a fraudelor. Ţinând cont de principiul separaţiei puterilor în stat, controlul
bugetar se exercită de mai multe organe împuternicite şi poate fi de natură
politică, jurisdicţională şi administrativă.
Controlul politic se exercită de către Parlament prin dezbaterea şi aprobarea
proiectelor de buget împreună cu anexele sale. Acest control se exercită şi în
timpul execuţiei bugetului prin examinarea Rapoartelor pe care Guvernul este
obligat să le prezinte Parlamentului, prin controalele realizate de comisiile
permanente la audierea membrilor Guvernului, în cadrul şedinţelor, precum şi
prin controlul persoanelor care gestionează fondurile publice.
Controlul jurisdicţional se efectuează de organismele specializate ale statului în
scopul stabilirii răspunderii juridice a subiecţilor implicaţi în procesul execuţiei
bugetare în cazul administrării defectuoase a fondurilor politice. În acest scop
activează Curtea de Conturi ca organ de control de bază dintr-un stat.
Controlul administrativ include atât controlul exercitat de organele specializate
ale Ministerului Finanţelor (IFPS, Trezoreria, ş.a.) cât şi controlul realizat în
interiorul fiecărei instituţii sub forma controlului ierarhic exercitat de
ordonatorii principali de credite bugetare asupra modului cum aceste credite
sunt consumate de subordonaţi.
11
În funcţie de momentul efectuării sale, controlul bugetar poate fi:

 Preventiv;

 Concomitent;

 Post-operativ.
Controlul preventiv este cel mai eficient, deoarece prin intermediul său se poate
opri derularea operaţiunilor ilegale sau a celor apreciate a fi inoportune şi
ineficiente.
Controlul concomitent are o eficienţă limitată, dar nu trebuie subestimat,
deoarece prin determinarea legalităţii sau ilegalităţii operaţiunii, se preîntâmpină
iniţierea unor acţiuni similare în viitor.
Controlul post-operativ nu mai poate repara ceea ce s-a realizat, dar prin
identificarea abaterilor de la lege şi stabilirea persoanelor vinovate se pot institui
măsuri de recuperări a prejudiciilor aduse statului.
Bibliografia:
1. Legea RM privind sistemul bugetar si procesul bugetar, Nr.847-XIII din 24.05.1996
2. Legea RM privind finanţele publice locale Nr. 397 din 16.10.2003
3. Talpoş I. „Finanţele României”, Vol.I, Timişoara, 1995,
4. Gh. Manolescu "Buget: abordare economică si financiară" Bucureşti, 1997;
5. Manole Tatiana „Finanţele publice locale”, Chişinău, 2003.
6. Casian A. „Gestiunea finanţelor publice”, Chişinău, 2007
7. Casian A., Petroia A. „Politica bugetar-fiscală”, Tranziţie: retrospective şi perspective.,
culegere, ed.Junivas, Chişinău 2002
8. Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu 2008-2010.
12

deschise la Banca Naţională. Cerinţa, confirmată prin lege, conform căreia o parte din depozitele
bancare şi mijloacele primite din alte surse trebuie să se păstreze în Banca Centrală, în primul
rînd contribuie la asigurarea băncii şi protejarea clientelei, în al doilea rînd, Banca Centrală
mărind sau micşorînd rata rezervelor obligatorii, influenţează direct volumul creditelor acordate
de băncile comerciale şi ca rezultat, măreşte sau micşorează oferta de bani.
- rezervele valutare ale Băncii Naţionale. Instrumentul de promovare a
politicii, în context internaţional utilizat de băncile centrale, se numeşteinte rvenţie pe pieţele
valutare. Intervenţia valutară reprezintă activitatea de stabilizare a nivelului cursurilor valutare
prin blocarea forţelor pieţei, care ridică sau scad nivelul cursurilor de schimb ale valutei proprii.
Mecanismul intervenţiei valutare este analogic celui al operaţiunilor pe piaţa deschisă. Acest
instrument presupune operaţiuni de vânzare-cumpărare a dolarilor. De exemplu, dacă cursul
valutei naţionale scade, Banca Naţională intervine prin operaţiuni de vânzare a dolarilor, fapt ce
contribuie la procurarea valutei naţionale, la creşterea cererii de monedă naţională şi la creşterea
puterii ei de cumpărare. Dacă cursul valutei naţionale creşte, Banca Centrală din contra, începe
activ să vîndă moneda sa, pentru a produce efectul creşterii ofertei de monedă proprie. Astfel se
urmăreşte stabilizarea cursului valutar.