Acvila şi Priscila

Cateheza Papei Benedict al XVI-lea

miercuri, 7 februarie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Făcând un nou pas în această galerie de portrete ale primilor mărturisitori ai credinţei creştine, pe
care am început-o acum câteva săptămâni, ne îndreptăm astăzi atenţia asupra unei familii. Este
vorba de soţii Priscila şi Acvila, care se situează printre numeroşii colaboratori ce gravitează în
jurul apostolului Paul, la care ne-am referit deja pe scurt miercurea trecută. Conform datelor pe
care le avem în posesie, ne dăm seama că această pereche de soţi a desfăşurat un rol foarte
activ în perioada originilor post-pascale ale Bisericii originare.

Numele de Acvila şi Priscila sunt de sorginte latină, dar bărbatul şi femeia care le poartă erau de
origine ebraică. Cel puţin Acvila, provenea din punct de vedere geografic din diaspora Anatoliei
septentrionale, care se află la Marea Neagră - în Turcia de astăzi -, în timp ce Priscila, al cărei
nume se găseşte câteodată abreviat sub formă de Prisca, era probabil o evreică ce provenea din
Roma (cfr Fap 18,2). Şi, oricum, ei de la Roma au ajuns la Corint, unde Paul i-a întâlnit la
începutul anilor 50; acolo el s-a asociat cu ei întrucât, după cum relatează Luca, exercitau
aceeaşi meserie de confecţionar de corturi sau prelate pentru uzul casnic, şi a fost primit chiar în
casa lor (cfr. Fap 18,3). Motivul venirii lor la Corint a fost decizia împăratului Claudiu de a alunga
din Roma pe toţi iudeii care locuiau în oraş. Istoricul roman Svetoniu ne spune despre acest
eveniment că evreii au fost expulzaţi întrucât "provocau tulburări din cauza unui anumit Crestos"
(cfr. "Viaţa celor doisprezece Cezari, Claudiu", 25). Se observă faptul că nu-i cunoştea bine
numele - în loc de Cristos scrie "Crestos" - şi avea o idee foarte vagă despre ceea ce s-a
întâmplat. În orice caz, erau tensiuni în sânul comunităţii ebraice privitor la întrebarea dacă Isus
era Mesia. Şi aceste probleme erau pentru împărat motiv să-i expulzeze pur şi simplu pe toţi
evreii din Roma. Putem deduce că cei doi soţi îmbrăţişaseră credinţa creştină deja pe când erau
la Roma în jurul anilor 40, şi acum găsiseră în Paul pe unul care nu împărtăşea cu ei nu doar
această credinţă - că Isus este Cristos - dar era şi apostol, chemat personal de Domnul Înviat.
Aşadar, prima întâlnire este la Corint, unde îl primesc în casa lor şi lucrează împreună la
confecţionarea corturilor.

Mai târziu ei migrează în Asia Mică, la Efes. Acolo au avut un rol determinant în formarea
creştină a iudeului alexandrin Apolo, despre care am vorbit miercurea trecută. Întrucât el
cunoştea doar în mod sumar credinţa creştină, "Priscila şi Acvila l-au ascultat, apoi l-au luat la ei
şi i-au arătat mai amănunţit calea lui Dumnezeu" (Fap 18,26). Când la Efes apostolul Paul scrie
Prima sa Scrisoare către Corinteni, împreună cu saluturile sale trimite în mod explicit şi pe acelea
ale lui "Acvila şi Priscila, împreună cu comunitatea care se adună în casa lor" (16,19). Aflăm
astfel de rolul deosebit de important pe care acest cuplu l-a exercitat în cadrul Bisericii primare:
acela de a primi în casa lor grupul creştinilor locali, când aceştia se adunau pentru a asculta
Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a celebra Euharistia. Este tocmai acel tip de adunare care în
limba greacă se numeşte "ekklesia" - corespondentul cuvântului latin "ecclesia" şi al celui italian
"chiesa" (n. tr. "biserică") - care vrea să exprime convocare, adunare, reunire. În casa lui Acvila şi
Priscila, aşadar, se reuneşte Biserica, adunarea lui Cristos, care celebrează aici sfintele Taine. Şi
astfel putem să vedem tocmai naşterea realităţii Bisericii în casele credincioşilor. Creştinii, de
fapt, până în secolul III nu aveau locuri de cult proprii: acestea au fost, într-o primă fază
sinagogile ebraice, până când simbioza de la început dintre Vechiul şi Noul Testament s-a
destrămat şi Biserica Neamurilor a fost constrânsă să-şi dea o identitate proprie, mereu profund
înrădăcinată în Vechiul Testament. Apoi, după această "ruptură", se reunesc în case creştinii,
care devin astfel "Biserică". Şi în sfârşit, în secolul al III-lea, iau naştere adevăratele şi propriile
edificii de cult creştin. Dar aici, în prima jumătate a secolului I şi în secolul al II-lea, casele
creştinilor devin adevărate "biserici". Aşa cum am spus, se citesc împreună Sfintele Scripturi şi se
celebrează Euharistia. Aşa se făcea, spre exemplu, la Corint, unde Paul vorbeşte despre un
anumit "Gaius, care mă primeşte pe mine şi întreaga comunitate" (Rom 16,23), sau în Laodiceea,
unde comunitatea se aduna în casa unei anumite Nimfas (cfr Col 4,15), sau în Colos, unde
întâlnirea avea loc în casa unui anumit Arhip (cfr Flm 2).

Reîntorşi apoi la Roma, Acvila şi Priscila au continuat să exercite această funcţie foarte
preţioasă, şi în capitala Imperiului. De fapt Paul, scriind romanilor, trimite acest salut explicit:
"Salutaţi-i pe Priscila şi Acvila, colaboratorii mei în Cristos Isus; aceştia şi-au pus în primejdie
viaţa pentru mine şi le sunt recunoscător nu numai eu, ci şi toate Bisericile dintre naţiunile
păgâne. Salutaţi şi Biserica ce ce adună în casa lor" (Rom 16,3-5). Ce elogiu extraordinar al celor
doi soţi exprimă aceste cuvinte! Şi cel care-l face nu este nimeni altul decât chiar apostolul Paul.
El recunoaşte în mod explicit în ei doi adevăraţi şi importanţi colaboratori ai apostolatului său.
Referinţa făcută la faptul că şi-au pus în primejdie viaţa pentru el este legată probabil de
intervenţiile făcute în favoarea sa în timpul vreunei detenţii, poate chiar în Efes (cfr Fap 19,23;
1Cor 15,32; 2Cor 1,8-9). Şi faptul că recunoştinţei personale Paul o alătură şi pe cea a tuturor
Bisericilor Neamurilor, chiar dacă am considera această formulare oarecum hiperbolică, lasă să
se intuiască şi cât de extinsă a fost lucrarea lor şi, oricum, influenţa în folosul Evangheliei.

Tradiţia hagiografică ulterioară a oferit o însemnătate cu totul aparte Priscilei, chiar dacă rămâne
problema confundării sale cu o altă Priscila, martiră. În orice caz, aici la Roma avem o biserică
dedicată Sfintei Priscila pe Aventino precum şi Catacombele sfintei Priscila de pe Via Salaria. În
acest mod se perpetuează memoria unei femei, care a fost cu siguranţă o persoană activă şi de
mare valoare în istoria creştinismului roman. Un lucru este sigur: împreună cu recunoştinţa acelor
prime Biserici, despre care vorbeşte sfântul Paul, trebuie să existe şi recunoştinţa noastră,
întrucât datorită angajării apostolice a credincioşilor laici, a familiilor, a soţilor precum Priscila şi
Acvila creştinismul a ajuns până în timpurile noastre. Putea să crească nu doar datorită
Apostolilor care l-au vestit. Pentru a se înrădăcina în pământul poporului, pentru a se dezvolta în
mod viu, era necesară angajarea acestor familii, a acestor soţi, a acestor comunităţi creştine, a
credincioşilor laici care au oferit "humus"-ul creşterii credinţei. Şi mereu, doar astfel creşte
Biserica. În mod particular, acest cuplu demonstrează cât este de importantă acţiunea soţilor
creştini. Când ei sunt susţinuţi de credinţă şi de o spiritualitate puternică, devine firească
angajarea lor curajoasă pentru Biserică şi în Biserică. Comuniunea zilnică a vieţii lor se
prelungeşte şi într-un oarecare mod se sublimează în angajarea pentru o responsabilitate
comună în favoarea Trupului mistic al lui Cristos, chiar şi faţă de numai o mică parte a acestuia.
Aşa a fost la începuturi şi aşa va fi mereu.

Din exemplul lor putem lua o altă învăţătură ce nu poate fi ignorată: orice casă se poate
transforma într-o mică biserică. Nu doar în sensul că în ea trebuie să domnească tipica iubire
creştină făcută din altruism şi grijă reciprocă, dar şi mai mult în sensul că întreaga viaţa familială,
în baza credinţei, este chemată să graviteze în jurul unicei domnii a lui Isus Cristos. Nu
întâmplător în Scrisoarea către efeseni Paul compară raportul matrimonial cu însăşi comuniunea
nupţială care există între Cristos şi Biserică (cfr Ef 5,25-32). Mai mult chiar, putem reţine că
Apostolul, în mod indirect modulează viaţa Bisericii întregi după cea a familiei. Şi Biserica, în
realitate, este familia lui Dumnezeu. Cinstim de aceea pe Acvila şi Priscila ca şi modele ale unei
vieţi conjugale angajată în mod responsabil în slujirea întregii comunităţi creştine. Şi găsim în ei
modelul Bisericii, familia lui Dumnezeu din toate timpurile.