P. 1
Dreptul La Propria Imagine

Dreptul La Propria Imagine

|Views: 2,113|Likes:
Published by kattys_cmc

More info:

Published by: kattys_cmc on Jun 06, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/27/2013

pdf

text

original

Dreptul la propria imagine Imaginea persoanei reprezintă o valoare fundamentală prevăzută şi garantată de Constituţie.

Imaginea persoanei este esenţială pentru drepturile şi libertăţile ei cu implicaţii deosebite asupra gradului de satisfacere al trebuinţelor acesteia. Valoarea imaginii persoanei poate fi analizată sub aspect social, politic, economic, afectiv, etc. precum şi consecinţele acesteia asupra persoanei. Între celelalte drepturi şi libertăţii ale omului pe de o parte şi dreptul la propria imagine al persoanei pe de altă parte există o intercondiţionare. Socotim că putem vorbi atât de un drept la propria imagine a persoanei fizice cât şi un drept la propria imagine a persoanei juridice. Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asigurată şi prin consacrarea constituţională a dreptului la propria imagine. Astfel, în art. 30 din Constituţie se prevede „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.” Dreptul la propria imagine este un drept fundamental dar complementar al dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. Lumea în care trăim este o lume a imaginilor. În acest sens se mai foloseşte şi sintagma „civilizaţie a imaginii”. „Oamenii nu reacţionează în funcţie de realitate, ci pe baza modului cum îşi reprezintă ei această realitate, a imaginilor pe care le poartă în minte”.Omul a studiat şi studiază realitatea folosind imaginea. Omul acţionează sau nu acţionează asupra realităţii folosind imaginea. Omul gândeşte, judecă creează folosind imaginea. Imaginea are la bază informaţia care la rândul ei se întemeiază pe date. Prin date înţelegem acele elemente de raportare temporală, spaţială, materială, obiectuală, între două entităţii. Când datele necunoscute sunt aduse la cunoştinţă cuiva aducând elemente de noutate atunci acestea devin informaţii. De multe ori oamenii sunt ajutaţii să aibă anumite imagini bazate pe anumite informaţii formate din anumite date care corespund mai mult sau mai puţin realităţii şi servesc sau deservesc anumite interese influenţându-le acţiunea, inacţiunea. Memoria primeşte, reţine, construieşte, redă un număr mai mare sau mai mic de imagini care pot fi abstracte, virtuale, mai mult sau mai aproape de realitatea percepută, concepută, şi reflectată. Luptăm pentru a construi imagini, suntem atraşi sau respinşi de imagini, cumpărăm şi vindem imagini, ne hrănim sau hrănim cu imagini. Imaginea, rezultatul folosirii imagini poate fi un act creator şi având la bază informaţii valoroase, poate fi preţuită, valorificată. Imaginea rezultat al prelucrării informaţiei poate fi un element important al puterii. Prelucrarea

imaginii poate da naştere la noi informaţii valoroase, ce pot constitui elemente ale unei noi imaginii valoroase. Imaginea se obţine de regulă prin consum de energie, timp, materie etc., şi ca urmare poate avea valoare economică, spirituală, afectivă etc. Or această însuşire a imaginii o poate face obiect al aproprieri, al dreptului de proprietate asupra acesteia. De pildă în art.2 viii al Convenţiei de la Stockholm din 1967 pentru constituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) dreptul de proprietate intelectuală273 este definit ca fiind „drepturile referitoare la operele literare, artistice şi ştiinţifice, interpretările artiştilor interpreţi şi execuţiile artiştilor executanţi, fonogramele şi emisiunile de radiodifuziune, invenţiile în toate domeniile activităţii umane, descoperirile ştiinţifice, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu şi denumirile comerciale, protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic.” Alvin Toffler arăta:„Cunoaşterea, violenţa, avuţia şi relaţiile dintre ele, definesc puterea în societate… Cunoaşterea mai serveşte şi ca multiplicator al averii şi al forţei.” Or cunoaşterea are la bază informaţia şi imaginea. Pe de altă parte imaginea socială are la bază informaţia reflectată mai mult sau mai puţin corect în imagine. O imagine poate fi formată de una sau mai multe imagini şi ca urmare aceasta este influenţată sau determinată de imaginile componente. De aceea credem că se poate vorbii de un drept la o imagine corectă pentru că drepturile şi libertăţile se pot realiza numai atunci când acţiunile şi inacţiunile au la bază imagini corecte, fidele realităţii. Potrivit DEX. prin imagine se înţelege reflectarea de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzaţii, percepţii sau reprezentări; reflectarea artistică a realităţii prin sunete, cuvinte, desen, pictură, sculptură, etc. Conform dicţionarului de neologisme prin imagine se înţelege forma de reprezentare în conştiinţă a realităţii înconjurătoare pe baza senzaţiilor dobândite cu ajutorul simţurilor; reprezentare a unui obiect obţinută din reunirea razelor luminoase emanate de la un alt corp şi reflectate de altul; reprezentare plastică a unei fiinţe, a unui obiect etc. făcută prin fotografiere, prin desen etc.; reflectarea artistică a unui obiect, a unui peisaj etc., făcută prin sunete, prin cuvinte, prin culori etc. Deci imaginea este o reprezentare, o reflectare mai mult sau mai puţin precisă a realităţii, fie mentală fie materială. Imaginea poate fi şi ceva închipuit care reprezintă o construcţie o concepţie ce nu are corespondent în realitatea prezentă ci în cea trecută sau poate în realitatea viitoare. Aici s-ar putea vorbi de creaţie şi de imagine rezultat al creaţiei. Socotim că în raport de subiecţii imagini putem vorbi de două categorii de imagini.

O primă categorie ar fi imaginea obiectuală ca o reflectare a unui obiect de un alt obiect sau mulţime de obiecte. O a doua categorie ar fi imaginea mentală a unui obiect, o reprezentare în conştiinţă a realităţii înconjurătoare pe baza senzaţiilor dobândite cu ajutorul simţurilor şi al gândirii, raţiunii, judecăţii. După autorul imaginii am putea vorbi de o imagine individuală de o imagine de grup de o imagine socială. Imaginea socială a persoanei, precum şi imaginea socială a organizaţiei influenţează performanţele acestora, şi este în strânsă legătură cu valorile materiale sau spirituale pe care persoana sau organizaţia le deţine sau le creează precum şi cu nivelul de satisfacere a trebuinţelor. De pildă imaginea unui demnitar public este o imagine complexă care cuprinde trei categorii de imagini diferite ca urmare a unei origini diferite respectiv: a) imaginea publică proprie; b)imaginea demnităţii publice pe care o deţine;c) imaginea de om politic; Această descompunere a imaginii ajută la alegerea modalităţilor şi mijloacelor cele mai eficace de protecţie a imaginii. De asemenea o astfel de analiză a imaginii are o importanţă deosebită în viaţa politică, viaţa statală, viaţa economică şi nu în ultimul rând viaţa socială. În cadrul imaginii anumite însuşirii reflectate, înrudite, definitorii pot exprima anumite categorii ca: onoarea, reputaţia, demnitatea, seriozitatea, fermitatea, marca, etc. Prin onoare în sens obiectiv se înţelege acele însuşiri care exprimă gradul de integritate morală, probitate, corectitudine, de respectare a îndatoririlor obligaţiilor juste cu orice preţ, demnitate şi cinste, recunoscute de societate ca urmare a reflectării în conştiinţa acesteia.281 Onoarea presupune respectarea a o serie de principii şi valori printre care şi respectă pentru a fi respectat. Reputaţia este o rezultantă şi în acelaşi timp componentă a imaginii publice, noţiune prin care înţelegem stima, respectul, consideraţia, dezaprobarea faţă de o persoană ca urmare a reflectării unor anumite însuşiri (cum ar fi de pildă de ordin personal, politic, profesional, funcţional, autoritarinstituţional etc.) în mentalul colectiv. Uneori reputaţia este un element esenţial al imaginii profesionale cum ar fi imaginea de medic282, imaginea de procuror, imaginea de profesor, imaginea de demnitar etc. Demnitatea persoanei este dată de gradul de autoritate morală recunoscută de colectivitate, iar demnitatea publică este dată de gradul de autoritate instituită de lege pentru înalte funcţii publice în vederea reflectării ca atare în mentalul colectiv. Ca urmare se poate vorbi de o imagine favorabilă sau de o imagine nefavorabilă ori de imagine dezirabilă sau indezirabilă în funcţie de consecinţele acesteia sub toate aspectele. În funcţie de caracterul

informaţiilor ce stau la baza imaginii aceeaşi entitate poate avea imagini diferite după cum informaţiile sunt diferite, complete sau incomplete, exacte, inexacte etc.. Pe de altă parte se poate vorbi de o imagine promovată care poate să corespundă sau nu cu imaginea realizată. Uneori imaginea favorabilă se creează uşor dar dacă nu se fundamentează pe informaţii corecte se compromite foarte repede. Este de observat că orice produs pe lângă o imagine fotografică are şi o imagine complexă formată din toate caracteristicile acestuia care îl deosebeşte de altele, îl valorizează, imagine denumită marcă. Imaginea complexă a produsului sau marca conţine şi este produs al informaţiilor despre producător, materiile prime şi tehnologia folosită, calitatea şi standardele folosite la realizarea acestuia, aprecierile consumatorilor, sistemul de garantare, preţul etc. Aceasta este principala accepţie a mărcii ca imagine complexă a produsului sau a serviciului. Valoarea informaţiilor reflectate în marcă dau valoarea mărcii. De regulă denumirea produsului sau chiar fotografia acestuia nu se confundă cu marca produsului. În principiu denumirea produsului este dată doar de unele însuşiri care vizează de regulă utilizarea, destinaţia şi/sau finalitatea folosirii acestuia. Imaginea care defineşte marca vizează aşa cum am văzut şi alte însuşiri ale produsului presupunând o viziune complexă asupra acestora care îl distinge de altele. Pentru a se putea opera cu o astfel de imagine complexă a produsului sau serviciului, i s-a stabilit un nume, un semn, care să o individualizeze şi să fie folosit în comunicare. Numele de marcă trebuie să reflecte mai mult sau mai puţin imaginea complexă a produsului sau serviciului şi în mod obligatoriu să nu o contrazică printr-o altă imagine indusă. De pildă în cazul în care numele de marcă într-o altă limbă are o conotaţie contrară imaginii complexe a produsului sau a serviciului, promovarea şi respectiv vânzarea acestora va întâmpina greutăţii. De aceea marca este reprezentată uneori printr-un semn pentru a facilita toate comunicările legate de aceasta şi a evita riscul unei traduceri nefericite într-o altă limbă. Astfel o a doua accepţie a conceptului de marcă este aceea de semn. Semnul distinge bunurile în care trebuie să recunoşti marca inclusiv provenienţa bunului (componentă a mărcii). Socotim că acest semn este mai de grabă denumirea mărcii dar care nu se confundă cu marca. Semnul mărcii este de natură convenţională se bucură de constanţă pentru identificare uşoară pe când marca-imagine complexă trebuie perfecţionată, îmbunătăţită, valorizată deci în continuă schimbare competitivă. Spre deosebire de semnul

natural, semnul mărcii fiind de natură convenţională nu-şi păstrează semnificaţia în orice situaţie. Aplicarea semnului mărcii pe un produs nu îi transferă automat acestuia însuşirile, atributele specifice mărcii. Ceea ce este apreciat şi esenţial pentru marcă este conţinutul şi nu forma respectiv semnul acesteia. Semnul mărcii este necesar în facilitarea comunicăriilor legate de marcă. Valoarea complexă de piaţă a produsului sau serviciului este direct proporţională cu imaginea complexă a acestora exprimată, cultivată, difuzată şi garantată prin marca înregistrată. În legislaţie şi doctrină se mai foloseşte sintagma de „marcă temporală” care este legată mai mult de funcţia de însemnare, denumire înregistrată decât de conţinutul mărcii. Astfel potrivit Legii privind marca temporală nr. 451 din 1 noiembrie 2004 marca temporală este definită ca fiind „o colecţie de date în formă electronică, ataşată în mod unic unui document electronic; ea certifică faptul că anumite date în formă electronică au fost prezentate la un moment de timp determinat furnizorului e servicii de marcare temporală.”Potrivit art.3 din Legea nr.451/2004 (1) „Marca temporală este formată din cel puţin următoarele elemente: a) amprenta ataşată documentului electronic289 supus marcării; b) data şi momentul de timp aferente documentului supus marcării, exprimate în timp universal; c) informaţii care identifică în mod unic furnizorul de servicii de marcare temporală;d) numărul de ordine din registrul furnizorului de servicii de marcare temporală. (2) Informaţiile verificate la furnizorul de servicii de marcare temporală sunt: a) elementele de identificare ale certificatului relativ la cheia ce verifică marca; b) identificarea algoritmului utilizat pentru generarea amprentei. (3) Marca temporală poate să conţină şi elemente de identificare ale solicitantului mărcii temporale.” Se observă că marca temporală nu este formată din informaţiile care constituie conţinutul complex al imaginii produsului sau serviciului marcat. Conţinutul şi valoarea mărcii sunt date de imaginea complexă a mărcii şi nu de imaginea fizică a semnului mărcii. Uneori semnul mărcii este atât de deformat, grosolan realizat, falsificat, încât acesta nu mai este un semn al conţinutului mărcii ci un fals evident care exprimă cu totul altceva un alt conţinut diferit de conţinutul real al mărcii. De aceea uneori pentru a preveni falsificarea semnelor mărci activitatea de marcare este reglementată. De pildă prin Ordinul nr. 102 din 28 aprilie 2004 al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, au fost stabilite condiţiile în vederea operaţiunii de marcare cu marca de garanţie proprie a obiectelor şi bijuteriilor din metale preţioase şi aliaje. Pe lângă marca de garanţie proprie mai există marca de certificare a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor precum şi marca titlului. Între imaginea complexă a produsului sau serviciului şi

imaginea publică a personalului producătorului există o interdependenţă cu implicaţii pozitive sau negative supra mărcii. Pe de altă parte alegerea de către consumator a produsului după marcă se face de regulă şi în raport de imaginea de sine, de imaginea dezirabilă, precum şi de imaginea publică. Protecţia juridică a imaginii a fost o preocupare mai mult sau mai puţin constantă. De pildă protecţia juridică a mărcii (imaginii complexe a produsului, sau a serviciului) contra folosirii pe nedrept sau a falsificării este asigurată în prezent în România prin Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, precum şi prin autorităţii specializate ale statului care asigură aplicarea acesteia. Dreptul la marcă este un drept ce face parte din dreptul de proprietate intelectuală. Protecţia imagini persoanei s-a făcut şi se face şi prin încriminarea unor fapte grave care afectează imaginea publică a persoanei în mod deosebit demnitatea, onoarea, reputaţia, sub forma infracţiunilor de insultă, calomnie, ultraj pentru care se aplică pedepse penale. Potrivit art.30 alin.6 din Constituţie libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi nici dreptul la propria imagine ceea ce presupune o serie de obligaţii pentru legiuitor şi celelalte autorităţi publice. Potrivit art.1 pct.3 din Constituţie demnitatea omului este ridicată la rangul de valoare supremă şi este garantată constituţional. În art.II-61 din Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa se dispune: „ Demnitatea umană294 este inviolabilă. Ea trebuie respectată şi protejată.” De pildă demnitatea persoanei poate fi încălcată prin determinarea acesteia să lucreze în condiţii de muncă sub demnitatea sa. În art.II-a 91 din tratatul instituind Constituţie pentru Europa se dispune: „1. Orice lucrător are dreptul la condiţii de muncă care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa.” La acestă dispoziţie constituţională trebuie să se alinieze şi legislaţia ţărilor membre ale U.E.De asemenea se vorbeşte tot mai frecvent de prejudicii de imagine sub forma daunelor morale sau materiale cauzate pentru care se acordă despăgubiri băneşti de către instanţele judecătoreşti. Se ştie că prejudiciul este o daună injustă, care înseamnă orice pierdere, sau distrugere de valoare, trecută, prezentă şi viitoare. Prejudiciul material are două forme de existenţă care nu totdeauna sunt ocrotite în aceeaşi măsură de lege, respectiv după natura răspunderii juridice în cadrul căreia a fost cauzat şi se revendică: a) prejudiciul material efectiv, adicã cel cauzat prin fapta ilicitã,

de la data acesteia şi pânã în prezent şi b) prejudiciul viitor, adicã pagubele care se estimeazã cã se vor mai produce în viitor ca urmări ale faptei ilicite. Prima formã a prejudiciului mai este denumită prejudiciu efectiv (damnum emergens) iar a doua formă prejudiciu eventual (lucrum cessans). Prejudiciul moral sau daune morale, ori prejudiciu extrapatrimonial, reprezintă orice vătămare, lezare a aptitudinilor, valorilor, atributelor ce integrează şi definesc făptura umană ca individualitate biologică şi spirituală, afirmând-o multilateral ca personalitate umană. Cu privire la sfera prejudiciului moral, socotim cã aceasta poate include sau viza practic toate valorile a căror armonie integrează şi exprimă personalitatea umană întro identitate neconfundabilă şi protejată ca atare de drept deci inclusiv imaginea. În literatura de specialitate se fac unele clasificări ale prejudiciilor morale astfel: - prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii, incluzând durerile fizice şi psihice, provocarea unor boli, slăbirea rezistenţei fizice la boli etc., cauzate prin răniri, loviri etc.; - prejudicii afective constând în suferinţe psihice cauzate prin lezarea sentimentelor de afecţiune şi de dragoste, ca de pildă cele provocate de uciderea persoanei iubite, de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a unei rude sau persoane apropiate, precum şi "orice alte suferinţe psihice similare"; - prejudiciul constând în atingeri aduse cinstei, onoarei, demnitãţii, prestigiului sau reputaţiei în general imaginii unei persoane, prin insulte, calomnii, defăimări, aprecieri defavorabile, "inclusiv cele privind reputaţia profesională a unei persoane şi alte asemenea fapte reprobabile"; - prejudicii constând în atingeri aduse dreptului la nume, la pseudonim sau la denumire, în special prin folosirea abuzivă de către o altă persoană a acestor elemente de identificare a persoanelor; - prejudicii constând în atingeri aduse drepturilor nepatrimoniale din cuprinsul dreptului de autor şi al dreptului de inventator prin uzurpare, denaturare etc. Cea de-a doua clasificare, dupã criteriul "domeniului" personalităţii umane încălcate - cu observaţia că aici nu dreptul subiectiv este încălcat, ci însăşi personalitatea umană este încălcată, distinge: - prejudicii morale cauzate personalităţii fizice - prin leziuni

fizice, infirmităţi, boli, unii incluzând aici şi prejudiciul estetic, de agrement şi pe cel juvenil; - prejudicii morale cauzate personalităţii afective inventariind suferinţele de natură psihică provocate prin cauzarea morţi ori infirmităţii unei fiinţe dragi, declanşarea divorţului, ruperea intempestivă a logodnei etc.; - prejudicii morale ca urmare a atingerii personalitãţii sociale, cauzate prin lezarea cinstei, onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii private (de fapt intimităţii vieţii private), numelui, pseudonimului etc., acesta fiind de fapt un prejudiciu de imagine. Prejudiciul presupune lezarea atât a unui drept cât şi a unui interes. Cel care a suferit o pagubă poate reclama deci, repararea ei chiar dacă prejudiciul nu constă în atingerea adusă unui drept al său ci numai în lezarea unor simple interese personale ce nu alcătuiesc obiectul unui atare drept. De exemplu, vorbim de interes şi atunci când cineva este susţinătorul financiar al unei alte persoane fără a avea o obligaţie legală, în acest sens; pierderea unei astfel de susţineri financiare, înseamnă lezarea unui interes legitim. Repararea prejudiciului se poate face în natură sau prin echivalent. Repararea în natură, înseamnă restituirea lucrului sau a unui lucru identic cu cel luat, distrus, deteriorat. Socotim că uneori repararea în natură ar putea fi considerată şi exercitarea dreptului la replică sau dreptului la rectificare în aceleaşi condiţii cu fapta care l-a generat. Imaginea proprie trebuie înţeleasă, în contextul dreptului fundamental la propria imagine, ca fiind acea imagine publică creată sau lăsată să se creeze, în mod conştient, de către persoana fizică. Orice persoană are o imagine proprie nedestinată publicităţii, imaginea de sine, imagine care trebuie respectată şi apărată de legiuitor297 precum şi o imagine publică acceptată de aceasta care de asemenea trebuie respectată şi apărată de legiuitor. Spre exemplu, anumite trăsături, defecte, însuşiri etc. sunt apreciate de persoana respectivă că nu trebuie cunoscute de nimeni în afară de ea sau de membrii familiei, ori de alte persoane cum sunt: preotul, medicul, avocatul etc. Având în vedere modul cum este reglementat în trei trepte dreptul la viaţă respectiv dreptul la viaţă intimă, dreptul la viaţă familială şi dreptul la viaţă privată drepturi care presupun trei grade de secretizare se poate vorbi de trei tipuri de imagine. Astfel ar fi imaginea de sine care este definită de toate informaţiile, trăsăturile caracteristice ale persoanei în mod deosebit cele care fac parte din viaţa intimă a acesteia circumscrisă secretului personal. Altfel spus imaginea de sine este imaginea intimă, imagine care nu este destinată

nici membrilor de familie. Un alt gen de imagine ar fi imaginea de sine care este definită de toate informaţiile, trăsăturile caracteristice ale persoanei în mod deosebit cele care fac parte din viaţa de familie a acesteia circumscrisă secretului familial. Raportat la viaţa privată şi secretul acesteia se mai poate vorbi de o imagine privată a persoanei care este definită de toate informaţiile, trăsăturile caracteristice ale persoanei în mod deosebit cele care fac parte din viaţa privată a acesteia circumscrisă secretului privat. Osebit de acestea se mai poate vorbi de imaginea publică a acesteia. Acestea sunt protejate prin dreptul la imaginea proprie şi pot fi făcute publice numai cu consimţământul expres al persoanei în cauză. Căci, într-adevăr, dacă înţelepciunea omenirii recunoaşte că dreptul la viaţă este natural, apoi cum natura este aceea care a împărţit darurile în lume, alcătuind în mod deosebit organismul fiecăruia de unde rezultă deosebirea de dezvoltare a facultăţilor intelectuale şi însuşirilor fizice ale fiecăruia, tot aşa este natural să recunoaştem fiecăruia acelaşi drept natural asupra asupra imaginii fizice, imaginii intelectuale, imaginii sociale ce sunt produs al dezvoltării facultăţilor fizice şi intelectuale ale persoanei. Din această cauză persoana care utilizează imaginea altuia în scopul de a trage foloase, fără consmţământul acestuia, departe de a avea un drept exclusiv asupra operei sale, săvârşeşte un fapt ilegal care îl expune la plata de daune. Sunt numeroase cazurile când unele personalităţi din domeniul cinematografiei, artei, sportului etc. acceptă, pentru sume importante, înstrăinarea şi difuzarea unor imagini sau alte documente cu secrete intime, de familie sau din viaţa privată, pentru a satisface curiozitatea cititorilor sau telespectatorilor consumatori de senzaţional. În Franţa, de exemplu, s-au dat hotărâri judecătoreşti care au recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale. De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal francez, constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoarea de până la un an şi amendă 300.000 franci „fixarea, înregistrarea sau transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fără consimţământul acesteia”. Iar în art. 226-1 din acelaşi cod este sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute în condiţiile art. 226-1, şi le aduce, fără drept, la cunoştinţa publicului sau a unui terţ. Curtea din Paris a considerat că este un atentat la viaţa privată a persoanei chiar simpla publicare a adresei, numărului de telefon şi a reşedinţei private a unui cântăreţ, fără consimţământul acestuia. O instanţă română în 1910 a decis: „Caricatura fiind un gen de producţie artistică, conferă autorului dreptul exclusiv de proprietate asupra operei sale, în puterea

căruia este în drept a se folosi de tot ceea ce ar putea să producă această operă. Dacă artistul are dreptul exclusiv de proprietate asupra producţiei sale artistice, nu este mai puţin adevărat însă, că în alegerea subiectelor ce cad imaginaţiei sale pentru a-l inspira de a produce o operă artistică din care să tragă foloase, nu poate utiliza imaginea altuia fără consimţământul său, căci în acest caz dreptul artistului vine în atingere cu al subiectului său, căruia trebuie a-i recunoaşte asupra figurii sau imaginii sale un drept personal şi exclusiv de proprietate, care este tot aşa de natural, ca şi al artistului asupra operelor sale şi de care prin urmare numai el poate avea drept să se folosească.” De precizat că trebuie făcută deosebirea dintre demnitatea şi funcţia publică, pe de o parte, şi persoana publică, de pe altă parte, deosebire cu implicaţii majore asupra drepturilor acestora la viaţa intimă, familială, privată şi propria imagine. Persoana publică este aceea persoană care, fără a deţine o funcţie sau demnitate publică, satisface, în regim de drept privat, anumite interese ale unui anumit public; din această categorie fac parte artişti, sportivi etc. Dacă aceştia nu satisfac în bune condiţii aceste interese este problema lor, iar aceste interese nu au caracterul intereselor publice satisfăcute în mod instituţionalizat. Ca atare, anumite deficienţe, comportări etc. ale persoanei publice, chiar dacă afectează prestaţia acestora, nu trebuie cunoscute de public decât numai cu consimţământul persoanei. În cazul unei demnităţi sau funcţii publice, situaţia este alta. Demnitarul şi funcţionarul public sunt în slujba naţiunii şi satisfac anumite interese ridicate de lege la rang de interes public. Or, tot ceea ce poate dăuna prestaţiei la care este obligat demnitarul şi funcţionarul public, trebuie să ajungă la cunoştinţa publicului, care trebuie să aprecieze şi să ceară să se ia măsurile în consecinţă, în deplină cunoştinţă de cauză. Spre exemplu, o deficienţă de comportament ce poate constitui obiectul unui şantaj, în cazul unei persoane publice, respectiv artist, sportiv etc. nu justifică publicarea acesteia; însă, în cazul unei demnităţi sau funcţii publice este necesar a fi adusă la cunoştinţă publicului pentru a evita un eventual şantaj, cu implicaţii negative asupra serviciului public prestat. Într-o speţă soluţionată în Austria, un ziarist vienez a fost condamnat de autorităţile austriece la amenda penală de 15.000 şilingi, pentru

că a făcut public faptul că Bruno Kreisky, cancelar federal în funcţie, a aparţinut unei brigăzi S.S. în timpul celui de al doilea război mondial. Sesizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu a fost încălcat dreptul la viaţa privată a cancelarului, demnitar public, fapta ziaristului fiind justificată de interesul public şi, astfel, a obligat statul austriac la restituirea amenzii, plata unei sume de 284.536,60 şilingi reprezentând cheltuieli de deplasare, sejur şi daune interese ale ziaristului. În România în vederea protecţiei dreptului la propria imagine în domeniul comunicării audiovizuale Consiliul Naţional al Audiovizualului a emis Decizia nr.248 din o1.o7.2004 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine. Această decizie este dată în spiritul art.30 pct.6 din Constituţie care dispune că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Radiodifuzorii au obligaţia să respecte dreptul sacru la demnitate umană şi la propria imagine şi să nu profite de ignoranţa sau de bunacredinţă a persoanelor. Pentru protecţia dreptului la propria imagine Consiliul Naţional al Audiovizualului instituie sau reaminteşte prin decizia sus citată şi alte decizii o serie de principii şi reguli specifice comunicării audiovizuale astfel: - respectarea prezumţiei de nevinovăţie este obligatorie în orice program audiovizual; orice persoană acuzată sau cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească penală definitivă şi irevocabilă. - dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat. În sensul deciziei C.N.A. mai sus citate sunt considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente locale ori naţionale, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi care nu încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. - nu orice interes sau curiozitate a publicului trebuie satisfăcută; invocarea dreptului la informare nu poate servi la acoperirea preocupărilor financiare ale radiodifuzorilor; - este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări ale persoanelor reţinute pentru cercetări, arestate sau aflate în detenţie, fără acordul acestora. Fac excepţie de la această regulă situaţiile în care filmarea sau înregistrarea este incidentală şi este realizată în locuri publice. Potrivit art. 290 alin.2 din Codul de procedură penală dacă

judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. În timpul cât şedinţa este secretă, nu sunt admişi în sala de şedinţă decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei. - nu pot fi difuzate materiale audiovizuale, realizate şi puse la dispoziţia radiodifuzorilor de către poliţie sau parchet, fără acordul persoanelor care sunt victime ale unor infracţiuni sau fără acordul familiilor acestora. - este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje audiovizuale privind viaţa privată şi de familie a persoanei fără acordul acesteia; De la această regulă fac excepţii situaţiile în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:existenţa unui interes public justificat; existenţa unei legături semnificative şi clare între viaţa privată şi de familie a persoanei şi interesul public justificat; efectele amestecului în viaţa privată şi de familie a persoanei să nu intre sub incidenţa prevederilor art.10 alin.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; - este interzisă difuzarea de imagini ale persoanei, filmate în propria locuinţă sau în orice alte locuri private, fără consimţământul acesteia. De asemenea este interzisă difuzarea de imagini ale proprietăţii private, filmate în interiorul acesteia, fără acordul proprietarului; Fac excepţie de la această regulă situaţiile în care imaginile difuzate: pot preveni săvârşirea unor infracţiuni; surprind sau pot proba săvârşirea unei infracţiuni; protejează sănătatea publică. - de asemenea este interzisă difuzarea de imagini şi sunete înregistrate cu microfoane şi camere de luat vederi ascunse, cu următoarele excepţii: materialul audiovizual astfel obţinut să fie esenţial în stabilirea credibilităţii şi autenticităţii unui fapt de interes public justificat; materialul audiovizual astfel obţinut nu putea fi realizat în condiţii normale, iar conţinutul acestuia prezintă un interes justificat pentru public; filmarea sau înregistrarea consemnează un fapt cu incidenţă penală ori morală, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii. - înregistrările destinate emisiunilor de divertisment tip „cameră ascunsă” nu trebuie să pună persoana în situaţii înjositoare sau de risc şi pot fi difuzate numai cu acordul persoanelor care au făcut obiectul

filmării; - difuzarea înregistrărilor convorbirilor telefonice sau a corespondenţei, ajunse în posesia radiodifuzorilor, este permisă în următoarele situaţii: răspunde unor necesităţi de siguranţă naţională, ordine publică sau asigură prevenirea unor fapte penale; probează comiterea unei infracţiuni; protejează sănătatea sau morale publică;filmarea sau înregistrarea consemnează un fapt cu incidenţă penală sau morală, cu semnificaţie pentru viaţa comunităţii; - în cazul în care este permisă difuzarea radiodifuzorii sunt obligaţi să încunoştinţeze persoana în cauză înaintea difuzării materialelor audiovizuale şi să solicite punctul de vedere al acesteia. - în cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale concrete, acestea trebuie susţinute cu dovezi; dacă acuzaţiile sunt aduse de radiodifuzor, acestea trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; Realizatorii emisiunilor au obligaţia să respecte dreptul persoanei la propria imagine şi să pună în vedere interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice cel puţin probele care le susţin. Difuzarea de imagini ale persoanei aflate în situaţia de victimă se face cu acordul acesteia iar a imaginilor persoanei fără discernământ sau decedate cu acordul familiei. Este interzisă difuzarea de imagini care exploatează sau scot în evidenţă traumele ori traumatismele unei persoane. În cazul martorilor la comiterea unei infracţiuni, la solicitarea acestora, difuzarea imaginilor se va realiza cu asigurarea deplină a identităţii lor. Orice persoană are dreptul la respectul intimităţii în momente dificile, cum ar fi o pierdere ireparabilă sau o nenorocire. În cazul situaţiilor de suferinţă umană, a dezastrelor naturale, accidentelor sau al actelor de violenţă, radiodifuzorii au obligaţia de a nu se amesteca nejustificat în viaţa privată. - difuzarea materialelor audiovizuale conţinând imagini ale persoanelor aflate la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, pronostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, este permisă numai cu acordul persoanei sau, în cazul în care persoana este fără discernământ ori decedată, cu acordul familiei sau al aparţinătorilor. - este interzisă difuzarea de imagini, fotografii, interviuri sau declaraţii ale minorilor în vârstă de până la 14 ani, în situaţia în care aceştia au fost supuşi abuzurilor fizice, psihice, sunt acuzaţi de comiterea unei

infracţiuni ori sunt victimele infracţiunilor, cu excepţia răpirii sau dispariţiei. - este interzisă difuzarea de imagini, fotografii, interviuri sau declaraţii ale minorilor în vârstă de până la 14 ani, în situaţia în care se reconstituie infracţiuni sau abuzuri de orice fel ori evenimente dramatice de natură să-i afecteze; - este interzisă difuzarea de imagini, fotografii, interviuri sau declaraţii ale minorilor în vârstă de până la 14 ani care au asistat la evenimente dramatice, petrecute în comunitate sau în familie, ori la comiterea unor infracţiuni; - minorii cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani, acuzaţi de comiterea unor infracţiuni sau victime ale infracţiunilor ori abuzaţi fizic, psihic sau sexual, pot participa ori pot fi prezentaţi în programele de ştiri, emisiuni de dezbateri sau reportaje audiovizuale, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa prealabilă a consimţământului lor, a consimţământului părinţilor sau al reprezentanţilor legali, în formă scrisă;asistarea pe parcursul înregistrării sau transmisiei de către un părinte sau un reprezentant legal, avocat, în cazul cercetării sau arestării; eliminarea oricăror elemente care ar putea duce la identificarea lor în cazurile în care minorii sunt victimele unor infracţiuni ori ale abuzurilor fizice, psihice sau sexuale. - în cazul minorilor cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani acuzaţi de comiterea unei infracţiuni sunt necesare acordul în scris al acestora şi asistarea de către avocat, în situaţia în care sunt cercetaţi penal, reţinuţi sau arestaţi. - în cazul minorilor cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani, care sunt victime sau martori la comiterea unor infracţiuni ori care au fost abuzaţi fizic, psihic sau sexual, sunt necesare acordul acestora iar la solicitarea minorilor, eliminarea oricăror elemente care ar putea duce la identificarea lor. Minorul, părinţii sau reprezentantul legal trebuie să fie informaţi cu privire la drepturile lor înainte de filmare sau înregistrare. - înterviurile şi declaraţiile luate minorilor sub 16 ani trebuie făcute cu responsabilitate şi discernământ, astfel încât aceştia să nu fie chestionaţi pentru a li se smulge păreri asupra problemelor intime de familie sau pentru a li se cere opinii în probleme care depăşesc puterea lor de judecată. Este interzisă difuzarea de interviuri sau declaraţii luate minorilor în vârstă de până la 14 ani, realizate pe baza provocării unor stării emoţionale menite să sporească, cu orice

preţ, spectaculozitatea producţiilor. - este interzisă difuzarea de emisiuni al căror scop principal este exploatarea aspectului fizic al minorelor în vârstă de până la 16 ani sau expunerea acestora în ipostaze nepotrivite vârstei. Este interzisă difuzarea emisiunilor în care minori sunt folosiţi de părinţi, rude, reprezentanţi legali sau avocaţi în scopul de a obţine avantaje personale sau de a influenţa actul de justiţie. - radiodifuzorii au obligaţia de a lua toate măsurile astfel încât minorii implicaţi în orice mod în emisiuni de radio sau de televiziune să nu fie expuşi nici unui risc fizic, psihic sau moral care ar putea decurge din realizarea respectivelor emisiuni. - este interzisă, în cadrul programelor de ştiri, al dezbaterilor sau al reportajelor, difuzarea de imagini, inclusiv fotografii care redau: - minori decedaţi ca urmare a infracţiunilor de omor, a unui accident auto, a unui accident casnic, minori care sau sinucis; minori decedaţi în spital; - minori în vârstă de până la 14 ani aflaţi în una din următoarele situaţii: internaţi în spital pentru intervenţii chirurgicale dificile; bolnavi de SIDA; bolnavi incurabili; - minori în vârstă de până la 16 ani acuzaţi sau reţinuţi pentru practicarea prostituţiei ori aflaţi sub influenţa drogurilor sau a băuturilor alcoolice; Nerespectarea a o serie de reguli din cele mai sus arătate afectează dreptul la propria imagine şi se sancţionează cu amendă potrivit Deciziei nr. 248 din o1.o7.2004, Decizia nr. 57 din 13 martie 2003, şi art.90 art.91 din Legea nr.504/2002. Drepturile la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul la imaginea proprie sunt garantate din punct de vedere penal prin: - instituirea ca infracţiune a divulgării secretului profesional, în care se includ şi acte şi fapte din viaţa intimă, familială sau privată a persoanei, de care autorităţile sau anumite persoane prevăzute de lege (medic, avocat, preot) iau la cunoştinţă; - secretul profesional trebuie respectat în tot cursul procesului penal, civil, comercial, sub aspectul respectării dreptului la viaţa intimă, familială, la propria imagine sau viaţa privată a părţilor în proces; - astfel, judecătorii au obligaţia de a declara secretă şedinţa de

judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun deserviciu legii sau justiţiei306; (art. 290 al. 2, 3 şi 4 din Codul de procedură penală).Dacă judecarea în şedinţa publică ar putea aduce atingere vieţii intime a unei persoane, instanţa,la cererea procurorului, a părţilor, ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. - incriminarea faptelor prin care se afectează grav imaginea persoanei: insulta, calomnia, ultrajul, şi altele; - incriminarea altor fapte ca infracţiuni cum sunt: violarea de domiciliu (art. 192 din C.p.), violarea secretului corespondenţei (art. 195 din C.p.), calomnia (art. 206 din C.p.), insulta (art. 205 din C.p.) ş.a. Deci, orice act sau fapt din viaţa intimă, familială sau privată a demnitarului şi funcţionarului public care nu poate influenţa negativ prestaţia socială a acestuia, este protejată. Numai sub acest aspect, demnitarul sau funcţionarul public are dreptul la protecţia vieţii intime, familiale, private şi la propria imagine, potrivit legii. Pe de altă parte funcţionarul sau demnitarul public are o imagine publică realizată compusă formată din două componente: imaginea ca urmare a funcţiei publice sau demnităţii publice şi imaginea proprie care are la bază numai informaţiile şi imaginile despre persoana sa. Din aceste motive funcţionarul sau demnitarul public nu poate folosi imaginea sa publică compusă în interes exclusiv personal. De pildă în art.11 din Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici se dispune: „În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiunii publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale,precum şi în scopuri electorale.” În acest articol credem că este vorba de imaginea publică compusă şi nu de imaginea proprie care are la bază numai informaţiile şi imaginile despre persoana sa ca persoană fizică. Din nefericire în acelaşi mod este reglementată în articolul 11 din Legea nr.477/2004 folosirea imaginii proprii de către personalul contractual din autorităţile şi instituţiile publice. Pentru a preveni încălcarea acestor drepturi, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1003 cu privire la etica ziaristică. În această Rezoluţie, printre altele, se arată „Nici editorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie să considere că informaţia le aparţine. Într-o întreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţenilor. În consecinţă, nici calitatea

informaţiilor sau opiniilor nu trebuie exploatate în scopul creşterii numărului de cititori sau auditori şi, în consecinţă, a resurselor publicitare.”

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->