Informația

Informaţiile reprezintă o componentă fundamentală a judecăţii de valoare, a deciziei,

a aprecierii şi evaluării, a controlului, a corectării a activităţii personale, sau a altora,
a proceselor etc. Deci informaţia poate fi primară sau rezultată (dedusă, indusă în
cadrul unei judecăţi corecte sau false).

După W.R. Garner informaţia este ceea ce reduce, prin transmiterea sa, ignoranţa şi
incertitudinea privind starea unei situaţii, mărind capacitatea de organizare,
structurare şi funcţionare a unui anume sistem. Studierea şi perfecţionarea
comunicãrii sociale este legatã de eficienţa acesteia, care la rândul ei depinde de
normele de drept care reglementeazã aspectele esenţiale ale acesteia. De pildă,
comunicarea informaţiilor de interes public de către autorităţile publice, este
reglementată prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi Legea
audiovizualului nr. 504/2002. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 79/2002, s-a reglementat
cadrul general al comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, iar prin Legea
nr. 676/2001 s-a reglementat o serie de relaţii sociale privind protecţia vieţii private
în sectorul reţelelor publice de telecomunicaţii, vizând garantarea confidenţialităţii
comunicaţiilor, libertăţii de comunicare, dreptului de acces la informaţii, dreptului la
rectificare şi altele.

Dezvoltarea eficienţei acţiunii şi utilizarea intensivă a timpului nu se pot înfăptui

fără informaţie şi comunicarea acesteia. Cucerirea necunoscutului, depăşirea
îndoielii, obţinerea certitudinii nu se pot face fără informaţii, comunicare corectă şi
ştiinţa folosirii acestora. Viaţa individului şi în general viaţa socială este un şir de
decizii care se iau pe baza unor informaţii mai mult sau mai puţin adevărate sau
suficiente. De pildă votul care este cel mai important instrument în mâna
cetăţeanului, în lipsa informaţiilor corecte necesare şi în prezenţa unor „informaţii
prelucrate” nu mai îl serveşte pe acesta ci pe cel care îl manipulează, or aceasta
afectează esenţial democraţia. Pentru că, aşa cum spunea G.B.Shaw un om informat
este mai dificil de manipulat decât un om neinformat, deci va cădea mai greu
victimă manipulării.

Informaţia contribuie la dezvoltarea responsabilizări atât de necesară eficientizării

procesului. Astfel circulaţia informaţiilor îi ajută pe oameni să înţeleagă nevoia de
schimbare, să aibă iniţiativă, să planifice, să acţioneze responsabil şi să aibe
satisfacţii. Iar când oamenii înţeleg această nevoie de schimbare, ei devin animaţi de
dorinţa de a acţiona, ce ajută la orientarea procesului. Atitudinea lor nu mai este pur
şi simplu: „Trebuie să ne schimbăm pentru că aşa a zis cineva”. Ea devine: „Trebuie
să ne schimbăm pentru că avem nişte probleme care ne afectează pe toţi şi pe care
trebuie să le rezolvăm.”

Referindu-se la mass-media şi manipulare James Lull arăta: „Mass-media transmit

imagini foarte selective, încadrate împreună cu punctele de vedere gata pregătite
asupra numeroaselor chestiuni care se situează în afara cunoştiinţelor şi experienţelor
personale ale majorităţii membrilor audienţei. Acest lucru e valabil în special pentru
problemele politice globale. De exemplu, oamenii din întreaga lume au fost complet
dependenţi de mass-media şi guverne (despre care raportau tot mass-media) în
legătură cu relatările incursiunilor militare americane în Liban, Grenada, Panama,
Irak şi Somalia, numai în ultimul deceniu.”

Experienţa este o sumă de informaţii verificate, mai mult sau mai puţin reţinute şi
transmise de-a lungul timpului, fiind un factor important al comunicării. Într-o altă
accepţie experienţa reprezintă totalitatea cunoştinţelor pe care oamenii le dobândesc
în mod nemijlocit despre realitatea înconjurătoare în procesul practicii social-
istorice, al interacţiunii materiale dintre om şi lumea exterioară.

Învăţământul are la bazã informaţia şi anumite metodologii specifice de transmitere

a acesteia care caracterizează un anumit gen de comunicare.

Un fapt nu este o informaţie decât în anumite condiţii. Se spune că faptul devine

informaţie, atunci când un informator informează un neinformat. "Plouă" nu este o
informaţie, atâta timp cât, de exemplu, nu v-am telefonat pentru a vă informa că
plouă. Informaţia este cheia de boltă a comunicării în general şi a celei sociale, în
special. Aceasta nu înseamnă că informaţia este singurul obiect la comunicării.

Obiectul comunicării poate avea forme infinite, pe lângă aceea de informaţie. De

pildă, energia, substanţa, lichidul, marfa etc. sunt numai unele din obiectele
comunicării în general. Informaţia nu se află numai prin comunicare socială în sens
larg ci şi prin alte modalităţi de comunicare cum ar fi de pildă cercetarea sub toate
formele ei, limbajul trupului etc.

Militarii şi cei din serviciile de informaţii au motive întemeiate să facă deosebirea

între o informaţie, care este culeasă în stare brută, şi informaţii, care sunt trecute
printr-o selecţie sub minim trei factori: evaluarea sursei, evaluarea informaţiei şi
coroborarea informaţiei.

Legat de dimensiunile informaţiei în literatura de specialitate sunt enumerate:

-actorii (cine) - organizaţii, structuri instituţionale, grupuri de interese, persoane
(parteneri, aliaţi, oponenţi- reali sau potenţiali);
-conţinut (ce ?) - referinţă la esenţă, iar nu la fenomen, activitatea, produsul, sau
chiar algoritmul;
-spaţială (unde ?) - localizarea entităţii sau a acţiunii, precizări legate de iniţiere şi de
destinaţie;
-temporală(când ?) - data şi momentul desfăşurării fenomenului, reperele
semnificative în evoluţia acestuia;
-acţională (cum ?) - circumscrierea cantitativ-calitativă şi maniera de desfăşurare a
acestora;
-determinist-motivaţională (de ce ?) – surprinderea cauzalităţii reale a evenimentului;
-proiectivă (cu ce consecinţe ?) - post-factuală, aprecierea efectului rezultat pe
termen scurt, mediu sau lung, precum şi a evoluţiei posibile şi probabile.

În comunicarea socială orice informaţie presupune prezenţa a trei variabile în care nu

se poate avea absolută încredere, astfel:

a) - informatorul poate cunoaşte deformat faptul, obiect al informaţiei: spre

exemplu, când el este un pesimist înnăscut poate crede că plouă atunci când
burniţează; sau când prezintă o premoniţie a sa ca o certitudine, ori când, datorită
vederii a confundat stropii de la un furtun cu ploaia naturală etc.

b) - mijlocul de comunicare distorsionează informaţia, de exemplu : transmisia prin

telefon a fost suprapusă cu o altă convorbire, informatul nu a auzit bine,
subiectivismul agentului media, influenţa factorului politic sau economic etc.

c) - informatul recepţionează cu o anumită doză de subiectivism, de exemplu: poate

fi un optimist care crede că informatorul nu exagerează, când de fapt acesta prezintă
lucrurile în “roz”.

Toate acestea ilustrează trei idei importante:

- informaţia în comunicare nu conţine niciodată adevărul sută la sută. Pe tot
parcursul comunicării se pot strecura erori, chiar dacă nici un membru al lanţului
informativ, de la informator la informat, nu are intenţii rele.
- orice s-ar crede, nu numai că în materie de informare nu există obiectivitate, dar în
general orice pretenţie de obiectivitate absolută pare suspectă, dacă nu absurdă în
condiţiile relativităţii;
- este firesc ca fiecare martor să aibă propria sa impresie (determinată de mai mulţi
factori) asupra evenimentului la care a asistat.

Se observă că informaţia prezintă un oarecare procent de denaturare inerent celor

trei elemente.

Obiectivitatea nu poate exista - cu atât mai mult - decât în informaţia de ordin

ştiinţific, unde aceeaşi experienţă realizată de mai mulţi cercetători conduce
întotdeauna la aceleaşi rezultate (deşi şi aici intervine relativitatea). Uneori apare
tentaţia denaturării intenţionate a informaţiei în anumite scopuri, mai mult sau mai
puţin nobile. Spre exemplu, se poate încerca manipularea opiniei publice, prin
denaturarea intenţionată a informaţiei din:
- dorinţa de a obţine o anumită atitudine din partea opiniei publice, pentru a
îndeplini o anumită acţiune;
- dorinţa de a vinde un produs; în acest sens este cunoscut un proverb rusesc care
spune: "fără înşelăciune, nimic nu se vinde";
- dorinţa de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a
unui partid, a unui anumit candidat etc.
De pildă, în comunicarea dintre conducerea “Fondului Naţional de Investiţii” şi
persoanele fizice şi juridice determinate să-şi "investească" economiile la acest fond
s-au denaturat intenţionat informaţiile, astfel:
- folosirea la un fond privat aşa cum este Fondul Naţional de Investiţii a cuvântului
"naţional" în denumirea acestuia, a indus o idee falsă cum că acesta ar fi o instituţie
publică, deci a statului, care presupune o anumită rigoare, corectitudine, garanţie
etc.;
- în emblema F.N.I s-au strecurat iniţialele „C.E.C.„ sugerând astfel că sumele depuse
de F.N.I sunt garantate 100% de stat prin intermediul C.E.C.-ului în caz de faliment,
proastă gestiune etc.

Se susţine pe bună dreptate că acest mod de comunicare a favorizat păgubirea a

peste 300.000 de cetăţeni investitori cu circa 3.000 de miliarde lei, prin gestionare
defectuoasă şi sustragerea acestei sume, de persoane necinstite, aspect acoperit
iniţial printr-o comunicare manipulantă, înşelătoare. În acest caz, s-au folosit
publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, deşi acestea sunt interzise de
Legea nr. 148/2000. Conform art. 4 lit. “b” din această lege, prin publicitate
înşelătoare se înţelege orice publicitate care, în orice fel, inclusiv în modul de
prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este adresată
sau care ia contact cu aceasta şi îi poate afecta comportamentul economic, lezându-i
interesul de consumator, sau care poate leza interesele unui concurent.

De pildă, afirmarea în spotul publicitar, precum şi în scris pe coperta unui dicţionar că

are 50 000 de cuvinte, iar după vânzare se constată că acesta conţine numai 20.000
de cuvinte, poate apărea ca publicitate înşelătoare, deoarece persoana a fost
determinată să cumpere ceva care costă mai puţin decât a plătit suportând pe
nedrept diferenţa care reprezintă prejudiciu pentru cumpărător.

După 1990 mai multe asociaţii, fundaţii, socităţii comerciale au folosit în denumirea
firmei cuvinte care nu corespundeau obiectului de activitate dar care sugerau o
anumită imagine folosită la manipularea celor care se adresează cum sunt: academie,
academic, român, institut, naţional, universitar, etc. De abia în 2004 prin O.G.
nr.72/2004 s-a interzis folosirea a astfel de cuvinte în denumirea firmelor, fără însă a
se prevedea o sancţiune.

Pe lângă obiectivitate o informaţie corectă, adevărată, valoroasă, trebuie să mai

îndeplinească următoarele caracteristici: să fie integrală, exactă, oportună, actuală,
utilizabilă, relevantă, disponibilă, operativă, fiabilă, verificabilă şi să aibă valoare.