Sunteți pe pagina 1din 135

Tema 1 Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice

1. Esenţa economiei.
2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice.
3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice.
4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice.

1.1. Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea
analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru satisfacerea
nevoilor umane nelimitate.
Pentru a determina esenţa economiei trebuie de concentrat atenţia la două aspecte ale
economiei: tehnologic şi social-economic.
Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme: a) economia
resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea
în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane; b) economia reproductivă,
care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul,
consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de
consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă; c) economia naţională, care îşi
găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial,
transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială),
economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova),
economia întreprinderii (firmei).
Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie.
Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie
reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de
dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele patru trăsături: au caracter
obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza
economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice
le constituie relaţiile de proprietate.
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie,
mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele
participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă
la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii
economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice
referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a
Republicii Moldova).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor
economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice
dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-
internaţională (relaţiile economice internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei
mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.).
Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic primar
(agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic secundar
(industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), sectorul economic terţiar (prestări
servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul economic cuaternar (serviciile de
informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică).
În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat (ansamblul
întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi

1
asociaţiilor în care statul exercită o influenţă preponderentă), sectorul mixt (ansamblul de
întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).
Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”. Ultima
analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate.
Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii: a) interacţiunea dintre teorie şi
practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea
economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria); b) unitatea
dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei probleme fundamentale: Ce? Cum?
Pentru cine de produs ?); c) istorismul real (ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia
economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective).
Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve
problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie
normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate
întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea pune diagnosticul la
starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză
economică). Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile
economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate.
Diferite curente de gîndire economică în mod diferit au definit obiectul de TE. Prima
încercare de a defini TE a făcut-o Xenofon. După el obiectul TE este bogăţia, mărirea
patrimoniului.
După părerea lui Aristotel economia este o ştiinţă pragmatică menită să studieze şi să
sporească bogăţia statului.
Economiştii clasici Adam Smit şi David Ricardo afirmau că TE este ştiinţa despre bogăţia
naţiunii.
definiţie specifică a TE a dat-o K Marx. Conform doctrinei căruia EP studiază relaţiile de
producţie şi legile economice.
Pol Samuelson socotea că economia este o ştiinţă despre aceea cum oamenii şi societatea
determină căile de folosire a resurselor dificitare.
Obiectul de studiu a TE include:
a- studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesul de producţie.
b- sistemul de legi ecoonomice care funcţionează în societate
c- analiza modelelelor diferitor sisteme economice.

1.2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din Antichitate


şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:
1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această
etapă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri,
arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată
cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi
arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă
reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a
fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce
studiază căile de îmbogăţire.
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea
economică în Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au
formulat două idei fundamentale: ideia, că unicul izvor de existenţă este munca
personală; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi

2
prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat
Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre
proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La
această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun,
A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt
banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul.
Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea relaţiilor de comerţ. Anume la
această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine
Montchrestien cu titlul „Tratat de economie politică”.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această
etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera
de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala
ramură unde se creează produsul net. La această etapă au fost puse bazele teoriei de
reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay.
5. Etapa liberalismului clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi
începutul ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare
a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus,
D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat ca părinte al ştiinţei economice.
Anume la această etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor economice: munca,
salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele
noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este
studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a
sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List,
care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa
economică trebuie să studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe
această bază să propună statului sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec.
XX. Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de
nouă şcoală economică. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe
poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea
relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un
set de categorii economice noi: munca concretă, munca abstractă, compoziţia
organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii
30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente
noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto,
St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului
economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat
studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.
9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX.
Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală
„Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic
impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a)
necesitatea amestecului statului în economie şi elaborarea programelor anticriză; b)
stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;
c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza
macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

3
10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii
reprezentanţi ai acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care
formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile
principale ale acestor corifei ai ştiinţei economice constau în următoarele: limitarea
statului în activitatea economică; stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de
impozitare; reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea
ratei dobânzii; elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a
populaţiei.
Aşadar, obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei
gândirii economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor economice şi comportarea
omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate; b)
studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate; c) studierea
diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi
funcţionează în economia contemporană.

1.3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:


1. Unitatea inducţie-deducţie. Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor
unice la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice).
Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare (de la general
la particular, de la teorie – la fapte).

fapte
Inducţia Deducţia

teorie

politică economică

2. Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic,


determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului
realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete
(cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).
3. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă descompunerea fenomenului,
procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca
părţi necesare ale întregului.
Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza calitativă – reflectă
conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex., analiza procesului de privatizare,
care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate); b) analiza cantitativă – reflectă
măsura de desfăşurare a fenomenelor economice; c) analiza statică – reflectă realitatea
economică la un moment dat; d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele
şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp; e) analiza microeconomică –
reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la
nivelul firmei; f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice la nivelul societăţii.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar,
legat prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de
4
producţie din industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia
naţională se află în stare de prosperare sau expansiune.
4. Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării
vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în
procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.
5. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică. Metoda istorică înseamnă
reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp.
Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din
procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică
este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice
proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De
ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar
apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.
6. Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic
sub forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a
procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea
de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă,
de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.
7. Metoda de experiment. Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte,
procese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem al
adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de
comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.
În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie evitate
greşelile şi cursele (capcanele) economice. Prima greşeală constă în confundarea intereselor
personale şi publice, iar a doua – confundarea cauzei şi a consecinţei. De ex., cauza inflaţiei
nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă
a inflaţiei.
În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces
economic, categorie economică şi lege economică.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv
acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi
cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în
starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi spaţiu (de ex.,
creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea productivităţii muncii etc).
Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din
componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii economice
cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit, bani etc. Categoriile
economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente tuturor
modurilor de producţie (producţie, repertiţie, consum, muncă); a doua – categorii economice
care funcţionează numai în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia –
categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital,
concurenţă, şomaj, inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă).
Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ
stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv
şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au
caracter subiectiv (de ex., legea despre proprietate adoptată de Parlament).
Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează
numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei),
pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei,
legea schimbului anotimpurilor etc.); b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o

5
anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile
naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.
Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari:
legile economice generale, comune tuturor modurilor de producţie (de ex., legea economiei
muncii); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii);
legile economice specifice numai modului de producţie respectiv (de ex., legea acumulării de
capital).
Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în societate şi la
pierderi materiale colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în economia de comandă
a dus la dezechilibru economic, care a influenţat negativ asupra nivelului de trai în ţările
exsocialiste.

1.4. Funcţiile teoriei economice. Politici economice

Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.


Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice. Teoria
economică cercetează fenomenele economice, determină legităţile economice şi formulează
legile economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a
problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de ex., care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei,
şomajului, deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale).
A doua – funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza teoretică a
celorlalte disciplini economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele
economice. După expresia Laureatului Premiului Nobel P.Samuelson „teoria economică este
regina ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.
Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează sistemul
ştiinţelor economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economice fundamentale (teoria
economică, doctrinele economice, statistica, contabilitatea ş. a.); ştiinţele economice
teoretico-aplicative (economia industriei, economia agriculturii, transportului, finanţe şi
credit, relaţii economice internaţionale); ştiinţele economice de graniţă (geografia
economică, econometria, sociologia economică ş. a.).
A treia – funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii
economice. În baza teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în
domeniul economic: asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, asigurarea cu loc de muncă a tuturora care
doresc şi dispun de capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea
rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi
limitarea proceselor inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi
consumatorilor în activitatea acestora; repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel
încât nici o pătură socială a populaţiei să nu devină săracă; asigurarea socială a celora, care au
pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, a invalizilor etc.); asigurarea unei balanţe
active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale. Aceste scopuri stau în faţa
fiecărei ţări din lumea contemporană.
Funcţia practică are următoarele scopuri:
-creşterea economică -asigurarea unui volum mai mare de mărfuri şi servicii,
-ocupaţia deplină- să li se ofere tuturor ce doresc de a munci locuri de muncă,
-eficienţă econămică- obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli minime,
-preţuri stabile - să se evite scăderea sau creşterea bruscă a nivelului de preţuri,
-libertatea economică - toţi agenţii economici trbue să posede un înalt grad de libertate la
luarea deciziilor,
-repartiţia echitabilă a veniturilor - nici o categorie a populaţiei nu trebue să trăiească în
mizerie în timp ce alta ar trăi în lux,
-asigurarea economică - a bolnavilor,invalizilr, bătrînilor,

6
-echilibru economic - menţinerea echilibrului roţional al comerţului internaţional şi a relaţiilor
financiar-valutare
Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică –
acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor
economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor
obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate.
Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica
monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare a forţei de muncă,
sectorială, comercială, de susţinere a micului business ş. a.

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi noţiunea „Economie” în aspect tehnologic şi social-economic.


2. Analizaţi procesul istoric de evoluţie şi constituire a ştiinţei economice. De ce
ştiinţa economică s-a constituit ca domeniu de cercetare ştiinţifică autonomă
relativ târziu din punct de vedere istoric.
3. Indicaţi, care afirmaţii de mai jos se referă la microeconomie şi care la
macroeconomie:
 în Republica Moldova şomajul sporeşte în continuare;
 combinatul de mobilă din mun. Bălţi a concediat luna trecută 20 de
salariaţi;
 indicile preţurilor la mărfurile de consum au sporit în anul 2002 cu 10 %;
 săptămâna trecută rata dobânzii pentru credit la Banca de economii a
constituit 24 %;
 produsul intern brut al Republicii Moldova a crescut în anul 2002 cu 7,2 %.
4. Care din afirmaţiile de mai jos se referă la economia pozitivă şi care la cea
normativă:
 anul precedent nivelul general al preţurilor a avut tendinţa de creştere;
 dacă plata pentru studii va creşte în continuu, numărul abiturienţilor va
scădea;
 în ultimii ani inflaţia a făcut să scadă nivelul de trai şi guvernul trebuie să
efectueze indexarea pe venit cetăţenilor;
 cota proprietăţii private funciare trebuie să cuprindă în Republica Moldova
70 – 80 % din suprafeţele agricole.
5. Analizaţi metodele de cercetare utilizate în teoria economică şi caracterizaţi
categoriile şi legile economice.
6. Caracterizaţi funcţiile teoriei economice şi rolul ei în sistemul ştiinţelor
economice.
7. Care este rolul cunoştinţelor economice în viitoarea activitate profesională a dvs.?

Tema 2 Activitatea economică şi elementele ei de bază


1. Nevoile umane şi clasificarea lor.
2. Resursele economice şi bunurile economice.
3. Fazele activităţii economice.

2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor

Existenţa şi dezvoltarea omuluui au presupus şi presupun satisfacerea unor multiple


nevoi. Ele apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor – latura subiectivă a
necesităţilor, iar fixate în conştinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, nevole capătă un
caracter obiectiv.

7
Nevoia apare ca element esenţial al motivaţiei şi reprezintă un motor al oricărui
mecanism economic. Multitudinea lor nu poate fi satisfăcută cu bunurile luate de natură, decât
într-o măsură foarte mică. Majoritatea lor trebuie creată prin muncă, activitate prin care şi în
care oamenii, pornind de la necesităţile lor, îşi determină interesele, caută şi creează mijloace
corespunzătoare pentru atingerea scopurilor propuse.
Prin nevoi umane înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale,
spirituale de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane devin efective în
funcţie de condiţiile de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi
civilizaţie al popoarelor şi indivizilor. Ele apar ca nevoi sociale, deoarece cerinţele izvorăsc în
condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din necesităţile de consum ale acestora.
Economia politică are ca scop de a cerceta, în primul rând, nevoile economice, iar
pentru ca ele să devină economice, e necesar să se respecte trei condiţii:
- să existe bunuri disponibile şi accesibile;
- bunurile să fie relav rare;
- existenţa unei pieţe (de confruntare a cererii şi ofertei).
Caracteristicile nevoilor economice:
1. Multiplicitatea şi diversitatea. Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept
condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică
satisfacerea uneia dă naştere altora.
2. Intensitatea şi ierarhia. Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un
individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.
3. Stabilitatea sau limitarea în capacitate. Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce
sunt satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice –
literatura, muzica, etc.).
4. Interdependenţa nevoilor. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri
identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.
5. Stingerea prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se fixează
în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:
a) naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,
îmbrăcăminte);
b) sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care
pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;
c) raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit de
importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire
elavată, educaţie.
Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care
reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă
şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup,
private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc.

2.2. Resursele economice şi bunurile economice

La baza reluării şi dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii stau resursele


economice, ce reprezintă potenţialul material şi spiritual în orice activitate.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi
indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase, în producerea de noi bunuri
economice, necesare satisfacerii nevoilor umane.
Structura resurselor economice constă din:
1. Resurse materiale, care includ:
a) resurse umane primare:

8
- elemente materiale – pământul, fauna, flora, menereurile, lemnul, apa, etc.;
- forţe energetice – căderea apelor, energia solară, reacţiile chimice.
b) resurse economice derivate: echipamente şi tehnologii de producţii, infrastructura
materială şi socială.
2. Resurse umane, care includ:
a) resurse primare – populaţia;
b) resurse derivate – stocul de învăţământ, cunoştinţe, ştiinţifice, inovaţiile.
3. Resurse financiare – mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia agenţilor economici.
4. Resurse informaţionale – date, informaţii sistemice informaţionale pentru conducere,
modele, etc.
Resursele economice nu trebuie confundate cu bunurile economice.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care
satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Bunurile economice pot fi divizate în:
1. bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată:
aerul, apa, lumina solară;
2. bunuri economice, care au un caracter limitat;
3. bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;
4. bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
- bunuri iniţiale (materia primă);
- bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
- bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub
formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin
intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe
grupe:
- mărfuri corporale de consum personal;
- mărfuri în formă de capital fix;
- mărfuri în formă de resurse naturale;
- mărfuri în formă de resurse de muncă;
- mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;
- mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;
- mărfuri în formă de hârtii de voaloare.
Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de
întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb).
Utilitatea reflectă capacitatea mărfii de a satisface o anumită nevoie a omului sau a
societăţii. Utilităţile mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se
manifestă sub mai multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi
dintr-un bun economic care satisface nevoia consumatorului).
Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor
de producţie.

2.3. Fazele activităţii economice

Activitatea economică constituie componenta principală a acţiunii sociale, pentru că


oamenii, în condiţiile resurselor relativ rare, ale creşterii şi diversificării nevoilor, caută să-şi
asigure existenţa participând la activităţi practice. Activitatea practică constă din toate actele
şi faptele, precum şi din formele de organizare, ce se delimitează în acţiunea socială pe baza

9
criteriilor de raţionalitate şi eficienţă. Ea reflectă relaţia specifică dintre societatea umană – ca
subiect al mediului natural şi natură – ca obiect al societăţii.
Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a
resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice.
Activitatea economică cuprinde patru faze:
1. Faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de producţie
în scopul obţinerii de noi bunuri economice;
2. Faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a bunurilor
materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. Cea mai
veche formă a schimbului o constituie schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului
(M-M), iar odată cu aparţia banilor – sub formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca
rezultat s-a format sfera circulaţiei mărfurilor, banilor, capitalului;
3. Faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale
sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care distribuie şi redistribuie veniturile către
participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii;
4. Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor şi verifică
utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.
Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor
materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.
Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei trebuie să
se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se
obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă
continuă a omului împotriva rarităţii, o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor
disponibile astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii.
Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema
alegerii raţionale sau costul de oportunitate. Costul de oportunitate constă în valoarea
bunurilor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau consumat.
Pentru alegerea alternativei posibile raţionale, agenţii economici trebuie să ţină cont de
volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.
În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul de
“curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor
bunuri la nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin
utilizarea integrală şi eficienţă a resurselor disponibile. Această curbă ne permite să dăm
răspuns la cele trei întrebări fundamentale, ce definesc problema economică generală: Ce şi
cât de produs? Cum de produs? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă nevoile umane şi cum pot fi ele clasificate?


2. Care sunt condiţiile de apariţie a nevoilor economice?
3. Care este deosebirea dintre resursele şi bunurile economice?
4. Structura resurselor materiale şi ale bunurilor economice.
5. Diviziunea mărfurilor şi cele două laturi: utilitate şi valoare.
6. Scopul activităţii economice şi fazele ei.

Tema 3 Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice


1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate.
2. Economia naturală şi caracteristicile ei.
3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.
4. Banii şi funcţiile lor.
5. Sistemele economice şi caracteristica lor.

10
3.1. Conţinutul proprietăţii. Tipurile şi formele de proprietate

Una din problemele - cheie în teoria economică este problema proprietăţii.


Proprietatea asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea
economică, cât şi cea politică în societate.
Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni
în legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale,
specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte:
juridic, economic şi filosofic.
În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se
exprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă
a bunurilor; dreptul de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor;
dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor.
În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar
între oameni în procesul de producţie şi care includ următoarele elemente: relaţii de însuşire a
factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în
condiţiile, când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, ci
transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţiile de
concesiune); relaţiile de realizare economică a proprietăţii, care au loc numai în cazul dacă ea
aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend.
În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţă
totală, individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care
o integrează social prin folosire eficientă.
În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiecţii
proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi
exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot
fi: persoanele fizice, juridice, statul şi organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii îl
formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de
proprietate pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii,
hârtiile de valoare ş a.
Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de
producţie; pe calea moştenirii; pe calea restabilirii dreptului de proprietate; pe alte căi care nu
contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în
condiţiile existenţei unui stat democratic întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate
formele de proprietate.
În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două tipuri de
proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate mixtă. În cadrul acestor
tipuri există mai multe forme de proprietate.
Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată, care
se manifestă în următoarele forme: proprietatea particulară prezentată de micii producători
(gospodării ţărăneşti, gospodării meşteşugăreşti, întreprinderi mărunte comerciale, unităţi
familiale ce prestează servicii etc.); proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii
străine, pe angajarea salariaţilor; proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni,
corporaţiile, cooperativele etc.).
Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea
asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţă reală între agenţii
economici; stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o
cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună
adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor
individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine
tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului; ea contribuie la polarizarea

11
societăţii în bogaţi şi săraci; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor
mărunţi în lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate
prin intervenţia statului în activitatea economică.
Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o
parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publice
locale. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari
pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun
investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale; ea oferă o stabilitate
mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează
suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea
unor întreprinderi (fiind susţinute prin subvenţii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la
frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de monopol; ea favorizează elemente de
birocratism.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice,
se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public
naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin;
proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat.
În Republica Moldova structura proprietăţii în anul 2002 a fost următoarea:
proprietatea privată – 93,4 %; proprietatea publică – 3,8 %; proprietatea mixtă (publică şi
privată, fără participarea capitalului străin) – 0,5 %; proprietatea mixtă cu participarea
capitalului străin – 1,4 %; proprietatea străină – 0,9 %.

3.2. Economia naturală şi caracteristicile ei

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în


care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la
schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la
obţinerea diferitor materii prime până la pregătirea lor pentru consum.
Economia naturală are următoarele trăsături: în economia naturală producătorul din
punct de vedere economic este izolat; producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de
producţie necesare pentru înfăptuirea producţiei; produsul creat în economia naturală e
destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul
gospodăriei; în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza
economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului;
economia naturală e întemeiată pe tehnica rutină, de aceea, nivelul de eficienţă economică
este foarte jos; în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii; relaţiile de
producţie în economia naturală se manifestă într-o formă transparentă, ca relaţii dintre
oameni, şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; forţa de muncă în economia naturală este
lipsită de mobilitate, deoarece este strict legată de o anumită unitate de producţie; ramura
principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic.
Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei
naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică
astăzi întâlnim în unele ţări din Africa. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii
economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb.
1. În economia naturală producătorul are mijloace deproducere necesare pentru
obţinerea producţiei.
2. Produsul creat în e.n. trebue să satisfacă cerinţele producătorilor şi consumul
din interiorul gospodăriei.
3. EN e întemeiată pe tehnica de rutină, ceea ce face să predomine munca fizică.
4. În EN relaţiile de producţie se manifestă ca relaţii dintre, nu ca relaţii ce ar
reeşi din produsele muncii lor.

12
5. Munca în EN are caracter social cuprins în limitele înguste ale unităţilor de
producţie, forţa de muncă nu este liberă.
6. Răspunsurile la întrebările ce?, cum?, pentru cine? Să producă în EN sunt
determinate de tradiţiile transmise din generaţie în generaţie.
7. La baza EN stă agricultura şi meşteşugăritul casnic.

3.3. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în


care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele,
necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de
organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.
Germenii economiei de schimb au apărut în perioada descompunerii comunităţilor
primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de
satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi
apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială.
Economia de schimb are următoarele trăsături:
1) Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se
caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi
specializate. A.Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai
important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării
forţelor de producţie, a stimulării şi chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent
economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul
obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria
avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ în
raport cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu
al celorlalţi. Un agent economic deţine un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate
dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu oricare alt agent economic.
2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă că agenţii
economici au dreptul de decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia.
Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic şi pe proprietatea privată.
3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile
dintre agenţii economici, între producător şi consumator. Piaţa devine astfel instituţia
centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie
producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile
economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează agenţii economici
ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici
poate avea loc direct M-M (un anumit bun contra altuia) sau intermediat de monedă (M-
B-M). Actualmente majoritatea schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, ceea
ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară.
4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între
agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de
două tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii,
subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de
bunuri între doi agenţi economici.
5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de schimb
majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun
economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat
vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale pe piaţă.
Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: inferioară şi superioară. La
faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau „mut” (în economia

13
primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este
mijlocit de monedă. Faza superioară de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri.
Producţia de mărfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii
economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri
se deosebeşte de producţia de bunuri materiale: a) producţia de mărfuri include numai acele
bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de
bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale create în societate, indiferent – în
formă de marfă sau în formă de autoconsum; b) producţia de bunuri economice a apărut odată
cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de
dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă.
Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica
producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie de
mărfuri întemeiată pe angajarea muncii străine. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca
sclavagismului şi feodalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru
capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană.
Deosebirile între producţia de mărfuri simplă şi cea capitalistă:
1. Producţia de mărfuri simplă se bazează pe munca producătorului de mărfuri, iar
producţia de mărfuri capitalistă- pe munca salariată.
2. Scopul prod. de mărf. Simplă este satisfacerea necesităţilor, pe cînd cea capitalistă are
scopul căpătării + valorii
3. Prod. de mărf. Simplă se bazează pe munca manuală, iar cea capitalistă- pe utilizarea
maşinilor.

3.4. Banii şi funcţiile lor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi


comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitori în relaţiile dintre oameni, la fel
cum limba serveşte ca unealtă de comunicare între oameni.
Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şi
cuprinde patru faze: a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau
mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.); b) faza în care în calitate de echivalent
serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, cupru, aramă); c) faza în
care în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au apărut în sec. XI
î.e.n., în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.); d) faza în care în calitate de
echivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut
în sec. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi argint şi puteau fi convertite în aur şi
argint la prima cerere a posesorului. Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât
rezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani de hârtie (în China banii de hârtie au
apărut în sec. XII, în ţările europene – în sec. XVII).
Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare
intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. Actualmente, în urma
demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă. Ceea ce numim astăzi bani sunt
titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată.
Banii îndeplinesc următoarele funcţii:
1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor. Banii îndeplinesc această funcţie în mod
ideal (abstract). Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei;
1 SUA- 0,888621 g. Au în 1934
1 rub rus.- 0,9874g. Au în 1961

14
2) funcţia mijloc de circulaţie. Cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se
înfăptuieşte după formula: M-B-M. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de
circulaţie în mod real;
3) funcţia mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în cazul, când actele de
vânzare şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu (remunirarea muncii, restituirea
împrumuturilor, plata arendei, chiriei ş a.). Actualmente în calitate de mijloc de
plată servesc la fel: cambia, cecurile, cartelele magnetice („banii electronici”);
4) funcţia mijloc de acumulare. În prezent banii pot fi acumulaţi în băncile
comerciale sau în obiecte imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri;
5) funcţia de bani universali, care sunt utilizaţi în relaţiile economice dintre ţări, în
comerţul extern, în deservirea turismului, în acordarea împrumuturilor
internaţionale etc. În prezent în calitate de bani universali servesc deviziile
(EURO, dolarul american, lira sterlină engleză şi ienul japonez).
În actuala economie de piaţă rolul economic al banilor constă în următoarele: banii
servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi servicii. Fluxul de bani, în
viziunea economistului american P.Samuelson, este sângele care irigă sistemul economic;
prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate; prin intermediul
banilor se efectuează atragerea şi utilizarea factorilor de producţie; banii servesc ca mijloc
principal de control asupra activităţii economice; banii servesc ca instrument de sporire a
rentabilităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.
Atributele principale ale banilor (monedei) sunt: moneda trebuie să fie acceptabilă
(ea trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de toţi agenţii economici); moneda trebuie să fie
durabilă (să aibă o viaţă naturală îndelungată); moneda trebuie să fie convenabilă în circulaţie
(să fie folosită cu uşurinţă); moneda trebuie să fie divizibilă (să poată fi folosită la orice
tranzacţie mare sau mică); moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate,
mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii); moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea
de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat); moneda trebuie să fie apărată
de orice falsificări.
Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune economia naţională la un moment
dat contribuie masa monetară. Ea include: moneda în numerar; cecuri la purtător; cont la
vedere în băncile comerciale; cont bancar pe termen; acţiunile (care pot fi vândute sau
cumpărate); activele reale (obiecte de lungă durată, care pot fi realizate). Masa monetară are
două componente: disponibilităţile băneşti propriu-zise, care pot să stingă imediat o datorie
sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială; disponibilităţile semimonetare, care
necesită una sau mai multe operaţiuni pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi
(acţiunile, cambiile, biletele de ordin ş a.).
Una din funcţiile sistemului monetar este reglarea procesului de circulaţie a
banilor. Cantitatea de bani necesară pentru asigurarea circulaţiei normale a mărfurilor şi
serviciilor poate fi calculată în baza următoarei formule:
SP - C + Pc − AR
CB = ,
VR
unde: CB – cantitatea banilor în circulaţie;
SP – suma preţurilor a mărfurilor şi serviciilor;
C – suma preţurilor la mărfurile realizate în credit;
Pc – suma plăţilor curente;
AR – suma achitărilor reciproce;
VR – viteza de rotaţie a monedei.

3.5. Sistemele economice şi caracteristica lor

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează


viaţa economică a unei societăţi determinate.

15
Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite forme de proprietate
asupra resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice; formele organizatorice de
gospodărire; mecanismele de reglare macroeconomică; relaţiile şi legăturile economice dintre
subiecţii activităţii economice.
Istoria cunoaşte mai multe tipuri de sisteme economice, principalele fiind: sistemul
economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul economiei de piaţă contemporane sau
economia mixtă; sistemul economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.
Sistemul economiei de piaţă a liberei concurenţe (numit capitalism pur) s-a
consolidat în sec. XVIII şi a încetat să funcţioneze la începutul sec. XX. Acest sistem are
următoarele trăsături: proprietatea privată asupra resurselor investiţionale; concurenţa liberă;
prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători ai produselor similare; libertatea
personală a tuturor participanţilor în activitatea economică;
Sistemul economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă. Acest sistem a
apărut în mod evoluţional în urma transformărilor cardinale a sistemului liberei concurenţe
(dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, extinderea infrastructurii sociale, creşterea
intervenţiei statului în activitatea economică).
Sistemul economiei mixte, numit sistem real al economiei cu piaţă concurenţială, are
următoarele trăsături:
 sistemul economiei mixte este întemeiat pe două tipuri de proprietate: privată, care
cuprinde majoritatea patrimoniului şi proprietatea publică, care include proprietatea de
stat şi municipală. Subiecţii fiecărui tip de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe
deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral
consecinţele acestora;
 în economia mixtă există mai multe forme de gospodărire (individuală, colectivă,
corporativă);
 economia mixtă este decentralizată, funcţionarea căreia se bazează pe relaţiile de piaţă,
pe cadrul legislativ şi a unor pârghii economico-financiare;
 în economia mixtă există mecanisme noi de dirijare (la nivel microeconomic –
sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare indicativă);
 în economia mixtă are loc îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării
de stat a activităţii economice. Piaţa orientează agenţii economici cât şi pentru cine să
producă bunuri necesare, ce resurse să fie alocate, ce tehnologii să fie implementate
pentru a concorda oferta cu nevoile sociale. Această reglare piaţa o face prin
mecanismul preţurilor de echilibru. Statul veghează la respectarea regulilor pieţei,
completează şi corectează mecanismul său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile
economico-financiare;
 în economia mixtă preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber
prin negocieri între vânzători şi cumpărători, fără intervenţii administrative ale statului
şi fără practici monopoliste;
 în economia mixtă există diferite forme de concurenţă imperfectă (monopol, oligopol).
Concurenţa loială îi favorizează pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei
slabi şi inadaptabili;
 pentru economia mixtă e caracteristică o înaltă eficienţă economică, bazată pe o
structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de
combinare) şi pe libertate economică şi democraţie;
 în economia mixtă funcţionează sistemul de protecţie socială a populaţiei atât din
partea statului (majorarea asignărilor bugetare pentru asigurarea socială a păturilor
vulnerabile), cât şi din partea întreprinderilor (asigurarea angajaţilor cu hrană,
deservire medicală, ridicarea nivelului de calificare etc.);

16
 în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi
asumă reglarea operativă a masei monetare şi prestarea agenţilor economici servicii şi
informaţii necesare adoptării deciziilor respective.
Sistemul economiei tradiţionale, care funcţionează în ţările subdezvoltate economic,
are următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată;
există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin,
care utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus; predomină tradiţiile vechi,
valorile religioase şi culturale; divizarea societăţii în caste, dinastii de neam, ce frânează în
mare măsură progresul social economic; rolul activ al statului în crearea infrastructurii de
producţie şi sociale.
Sistemul economiei de comandă a funcţionat în U.R.S.S. şi în alte ţări exsocialiste.
Acest sistem are următoarele trăsături: este întemeiat pe proprietatea de stat asupra tuturor
resurselor economice; el este dirijat de sistemul birocratic de comandă; în el are loc
dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate; în el lipseşte concurenţa liberă
între producători; în acest sistem are loc dominanţa şi dictatul producătorului faţă de
suveranitatea consumatorului; în el lipseşte stimularea materială a producătorilor, ce se
reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor.
În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de organizare a
economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de nivelul de dezvoltare
economică, de condiţiile sociale şi naţionale ale fiecărei ţări.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă proprietatea în calitate de categorie economică?


2. Ce subînţelegem prin conţinutul economic şi juridic al proprietăţii?
3. Caracterizaţi tipurile şi formele de proprietate din Republica Moldova.
4. Argumentaţi avantajele şi dezavantajele proprietăţii private şi publice.
5. Ce reprezintă economia naturală şi care sunt trăsăturile ei?
6. Care sunt trăsăturile economiei de schimb?
7. Ce reprezintă producţia de mărfuri?
8. Explicaţi procesul şi fazele de apariţie a banilor.
9. Explicaţi prin exemple concrete principalele funcţii ale banilor.
10. Determinaţi cantitatea de bani necesară pentru circulaţia de mărfuri şi servicii, dacă se
ştie că: suma preţurilor la mărfurile şi serviciile destinate realizării e de 8 mlrd. lei,
suma preţurilor la mărfurile realizate în credit – 2,2 mlrd. lei, suma preţurilor la
mărfurile la care termenul de plată a expirat – 1 mlrd. lei, mărimea plăţilor reciproc
realizate – 1,5 mlrd. lei, viteza de rotaţie a leului e de 5.
11. Caracterizaţi trăsăturile principale ale sistemelor economice.

Tema 4 Întreprinderea ca celulă de bază a economiei


1. Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei.
2. Clasificarea întreprinderilor.
3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii.

4.1 Definirea întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea1 este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se


caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin
capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin
autonomia sa financiară.

1
Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, 2000, p. 70.
17
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a
muncii şi al autonomizării proprietăţii.
Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori:
• nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii;
• nivelul de calificare şi măestrie a angajaţilor;
• gradul de autonomie de care dispune întreprinderea;
• gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale;
• competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii;
• modul de realizare a factorilor de producţie.
Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de
produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul de factori
de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.
Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele trăsături:
- întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de activităţi
umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea
acesteia;
- întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de
mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii umane
în cadrul întreprinderii;
- întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi
autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea intră
în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde,
obţine mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.;
- întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-
ştiinţific, de factori interni şi externi;
- scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie
economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii.
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea produselor;
elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie;
producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a
serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi
materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor
întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare
ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a
subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a
personalului de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea
informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a
contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie a
mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de implementare în
piaţă a produselor noi ale întreprinderii;
8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi
cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate;
lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii
consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea gradului de satisfacere a
cerinţelor consumatorului.

18
Fiecare întreprindere în procesul activităţii sale economice, prin intermediul pieţei,
procură mijloace de producţie, forţă de muncă, înfăptuieşte procesul de producţie, realizează
mărfurile fabricate. În urma acestei activităţi întreprinderea îşi reîntoarce cheltuielile băneşti,
ce sunt destinate recuperării mijloacelor de producţie consumate şi remunerării muncii. Acest
proces se repetă continuu şi e numit circuit al capitalului întreprinderii.
În procesul circuitului are loc transformarea consecutivă a capitalului din formă
bănească în formă productivă, iar din formă productivă – în marfară. În procesul circuitului
capitalul întreprinderii trece treptat prin trei etape: la prima etapă are loc procurarea
mijloacelor de producţie necesare şi angajarea forţei de muncă, ce crează condiţii de
organizare a producţiei; la a doua – are loc procesul de consum productiv al mijloacelor de
producţie şi a forţei de muncă, ce se încheie cu fabricarea mărfii; la a treia – se realizează
marfa produsă şi se transformă în bani. În fiecare moment dat capitalul întreprinderii se află în
trei stări de existenţă: bănească, productivă şi marfară. Formele bănească şi marfară ale
capitalului funcţionează în sfera de circulaţie şi luate în ansamblu formează capitalul de
circulaţie. Forma productivă a capitalului funcţionează în sfera de producţie şi constituie
capital de producţie.
Circuitul capitalului analizat ca proces neîntrerupt de repetare a lui se numeşte rotaţia
capitalului din întreprindere. Rotaţia capitalului include timpul de producţie şi timpul de
circulaţie. În timpul de producţie intră: timpul în decursul căruia materia primă, materialele
de producţie şi utilajul se află în stare de rezervă de producţie; perioada de lucru, adică timpul
în care obiectele muncii sunt supuse schimbării şi modificării de către lucrător; timpul de
influenţă a naturii asupra fabricării produselor (în agricultură); timpul de repaus în procesul de
muncă (repaus între schimburi, zile de odihnă, lipsă de materii etc.). Timpul de circulaţie
presupune timpul cheltuit pentru realizarea mărfurilor şi a serviciilor şi pentru procurarea
mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă. Pentru a accelera rotaţia capitalului
întreprinderii e necesar de folosit eficient timpul de producţie şi timpul de circulaţie.
Ca un sistem economic ăntreprinderea prezintă un subiect de
gospodărere independent cu dreptul de persoană juridică sau
fizică, colectivul căreia pe baza folosirii proprietăţii ei produce
produce şi realizează producţie, îndeplineşte lucrări şi acordă servicii
cu scopul obţinerii unui profit căt mai mare.
Întreprinderea ocupă rolul principal în cadrul economiei naţionale.
Ea poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:
1. Identitate tehnică.
În dependenţă de genul de activitate sunt folosite anumite utilaje, instalaţii.
2. Identitate organizaţională.
Presupune existenţa unui colectiv unic de lucrători, unit cu scopul şi sarcini comune, existenţa
unui organ unic de conducere pentru acest colectiv.
3. Identitate economică .
Se exprimă prin faptul că activitatea tuturor subdiviziunilor şi serviciilor ăntreprinderii se
organizează şi se ănfăptuiesc pe baza unui plan şi calcul economic unic. Ăntreprinderea fiind
o unitate economică de sinestătătoare, are dreptul juridic de a avea relaţii reciproce cu alte
ăntreprinderi şi organizaţii.
4. Identitate socială.
Reese din faptul că ăntreprinderea este agentul principal al relaţiilor economice.
Întreprinderea ca un organism autonom este un producător
nu numai de bunuri materiale dar şi de venit naţional, aducînd astfel aportul la rezolvarea
problemelor comune sociale.

4.2 Clasificarea întreprinderilor

19
În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de
întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere
patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice;
b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau
nonlucrativ; c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte; d)
după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după
dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se
disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile
pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de
întreprinderi.
În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de
întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există
următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept
de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.
Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi
altor surse legale. Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia
(membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg
patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi:
activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şi
mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între
acestea. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană
fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu
întreg patrimoniul lor.
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau
mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei
activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între
acestea. Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi un
comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar
comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului
societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană
fizică.
4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi
aflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au
asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi
firmă, în baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform legislaţiei în
vigoare, în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia societăţilor din
sectorul agrar) nu trebuie să depăşească 50. Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor
este divizat în cote (părţi) subscrise ale asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile
asociaţilor asupra cotelor subscrise sunt: în cadrul societăţii pe acţiuni – acţiunea, în cadrul
societăţii cu răspundere limitată – adeverinţa cotei de participaţie. Societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile
asumate cu întreg patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi asociaţii societăţii cu răspundere
limitată, poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii acţiunilor
(cotelor) care le aparţin.

20
Acţiunile sau cotele ale unei socităţi închise nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi
astfel nu pot fi tranzacţionate la bursă. Ele , de asemenea, nu pot fi transferate fără acordul
celorlalţi acţionari. Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului.
Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la bursa de valori. Preţul la care se vând şi se
cumpără acţiunile unei societăţi la un moment dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii
poate fi determinat după formula:
D
CA = × 100 % ,
d'
unde: CA – cursul acţiunii;
D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii;
d' – rata dobânzii.
5. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi
cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de
antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie
este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii.
Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor
care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă
răspundere suplimentară cu averea lor personală.
6. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de
muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se
reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi
firmă în baza statutului şi contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului).
Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate
cu patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor
în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.
7. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se
dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest
lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de
autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane
juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare întreprinderea are
dreptul de a constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a deschide subconturi. Filială se
consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care exercită
unele din atribuţiile acesteia. Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a
întreprinderii care este situată în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii,
încheie în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept. Filialele şi
reprezentanţele nu sunt persoanele juridice. Acestora li se atribuie bunuri din patrimoniul
întreprinderii şi activează în baza regulamentului aprobat de întreprindere. Şeful filialei
(reprezentanţei) este numit de întreprindere şi activează în temeiul mandatului ce i s-a
eliberat. Filialele au balanţe proprii care fac parte din balanţa centralizată a întreprinderii care
le-a constituit. Întreprinderea poartă răspundere pentru obligaţiile asumate de filiale şi
reprezentanţe, iar ultimele poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderii.
Pentru coordonarea activităţii de antreprenoriat şi în scopul creării condiţiilor
favorabile pentru realizarea şi apărarea intereselor de producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi
alte interese comune întreprinderile se pot uni în diverse forme de asociaţii, uniuni, concerne
ş. a. Crearea şi funcţionarea acestor uniuni de întreprinderi prevede: intrarea şi ieşirea liberă
din asociaţie în conformitate cu contractul şi statutul acesteia; respectarea legislaţiei
antimonopol şi a altor acte normative; exercitarea relaţiilor dintre întreprinderile asociaţie în
bază de contract. Asociaţia este persoană juridică şi activează în baza contractului şi a
statutului respectiv. Asociaţia dispune de denumire, patrimoniu, balanţă, conturi în instituţiile
financiare, ştampilă şi alte atribute necesare. Întreprinderile, care sunt participante ale
21
asociaţiei, îşi păstrează autonomia şi drepturile de persoană juridică sau fizică. Asociaţia nu
poartă răspundere pentru obligaţiunile întreprinderilor asociaţiei, iar întreprinderile nu poartă
răspundere pentru obligaţiunile asociaţiei.
Statul crează tuturor întreprinderilor condiţii juridice şi economice egale de
gospodărire, garantează respectarea drepturilor şi intereselor lor legitime, contribuie la
dezvoltarea concurenţei libere, asigură posibilităţi egale în utilizarea resurselor tehnico-
materiale, de muncă, financiare şi informative.
Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul de
proprietate, poate da faliment. Întreprindrea ca persoană juridică sau persoană fizică, care nu
este în stare să-şi achite creanţele în urma activităţii economice şi administrative nereuşite şi
termenul cărora a expirat, se declară falită. Întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată
sau unită cu alte întreprinderi, ce desfăşoară o activitate eficientă.
În anii de tranziţie la economia de piaţă s-au produs schimbări esenţiale în structura
întreprinderilor, ce rezultă din tab. 4.1.
Tabelul 4.1
Numărul întreprinderilor în Republica Moldova
pe forme organizatorico-juridice
1998 1999 2000 2001 2002
Total, din care: 173020 193882 193814 285149 314370
Întreprinderi cu dreptul de persoană
fizică 129022 145435 148146 236459 262012
din acestea:
întreprinderi individuale 48807 55081 57226 58031 58473
gospodării ţărăneşti 80026 90148 90701 178208 203319

Tabelul 4.1 (continuare)


alte întreprinderi 189 206 219 220 220
Întreprinderi cu dreptul de persoană
juridică 34470 37733 40753 43284 46267
din acestea:
societăţi pe acţiuni 6492 6569 6561 6448 6307
societăţi cu răspundere limitată 22915 25790 28659 31642 34578
cooperative de producţie 3027 3335 3496 3213 3319
întreprinderi de arendă 146 120 116 115 114
întreprinderi de stat 1587 1590 1544 1496 1439
întreprinderi municipale 119 145 208 257 307
alte întreprinderi 184 184 169 113 203
Uniuni de întreprinderi (necomerciale) 387 425 635 683 774

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 262.

În condiţiile economiei de piaţă pentru a rezista la lupta de concurenţă şi a obţine


profituri mari are loc procesul de concentrare a capitalului în baza integrării întreprinderilor.
Integrarea economică a întreprinderilor (firmelor) se manifestă în următoarele forme:
 integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura respectivă ce
produc acelaşi produs şi vizează o specializare pe plan tehnologic. Astfel de integrare
are ca scop reducerea costurilor de producţie şi utilizarea raţională a capacităţilor de
producţie;
 integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare (de ex.,
întrunirea întreprinderilor ce produc legume cu fabricile de conserve);

22
 integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror activităţi nu
sunt legate direct, în scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere, ameliorării situaţiei
financiare şi minimizării riscurilor în afaceri. În ultimii ani în ţările dezvoltate a
crescut numărul de conglomerate de tip companie de holding, care controlează o gamă
largă de subunităţi.
Concentrarea capitalului şi integrarea întreprinderilor duce la formarea întreprinderilor
mari (businessului mare). Întreprinderile mari, în raport cu cele mici şi mijlocii, au anumite
avantaje: ele pot aborda cu succes rezultatele progresului tehnico-ştiinţific; primesc credite
privilegiate; dispun de capital voluminos necesar pentru investiţiile capitale; au posibilitatea
de a se aproviziona cu factori de producţie deficitari în condiţii avantajoase; dispun de resurse
financiare proprii şi atrase ş. a. În acelaşi timp, întreprinderile mari au şi unele dezavantaje:
ele în unele cazuri contribuie la formarea monopolurilor; aceste întreprinderi mai greu se
acomodează la cererea pieţei; în întreprinderile mari are loc restrângerea unor libertăţi şi
drepturi pe care întreprinderile mici şi mijlocii le exercită (în astfel de întreprinderi aceste
libertăţi şi drepturi sunt cedate întreprinzătorilor şi managerilor).
În economia de piaţă actuală creşte rolul întreprinderilor mici şi mijlocii (micul
business) în asigurarea consumatorilor cu mărfuri şi servicii necesare. Avantajele micului
business: pentru formarea micilor întreprinderi se cere capital relativ mic; rotaţia capitalului în
astfel de întreprinderi este accelerată; aparatul administrativ în aceste întreprinderi este redus;
aceste întreprinderi uşor se adaptează la modificările cererii şi ofertei pe pieţele respective.
Dezavantajele micului business: întreprinderile mici, de regulă, nu pot regenera în
întreprinderi mari; aceste întreprinderi adeseori nu pot concura cu întreprinderile mari;
întreprinderile mici nu se bucură de facilităţi în atragerea creditelor pentru investiţiile capitale.
Despre structura şi activitatea micului business în Republica Moldova ne mărturisesc
următoarele date statistice (tab. 4.2).
Tabelul 4.2
Principalii indicatori ai activităţii micului business în
Republica Moldova în anul 2001
Numărul Numărul mediu Cifra de afaceri
întreprinderilor scriptic de salariaţi
unit. structura,% persoane structura,% mln.lei structura,%
Total, din care: 20518 100,0 122954 100,0 9164,5 100,0
agricultura 774 3,8 9803 8,0 188,5 2,1
industrie 2583 12,6 21165 17,2 1248,5 13,6
construcţii 1224 6,0 10451 8,5 508,7 5,6
comerţ 9977 48,6 45209 36,8 5941,1 64,8
trasporturi 1241 6,0 7644 6,2 484,7 5,3
tranzacţii imobiliare 2197 10,7 12162 9,9 449,7 4,9
alte activităţi de
servicii 1289 6,3 6109 5,0 84,1 0,9
Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, Statistica 2002, p. 264.

După cum rezultă din tab. 4.2, aproape jumătate din întreprinderile mici funcţionează
în sfera de comerţ cu ridicata şi amănuntul, repararea autovehiculelor, motocicletelor, a
bunurilor casnice şi personale.
Antreprenoriatul este o activitate de răspundere patrimonială de risc personal a cetăţenilor şi
asociaţilor în înfăptuirea procesului de producere cu scopul obţinerii unui profit permanent.
Subiecţii antreprenoriatului pot fi:
1.Cetăţenii RM. 2. Cetăţenii unei ţări străine. 3. Partnerii care reprezintă antreprenoriatul
colectiv. 4. Statul şi organele de administrare locală.
Drepturile antreprenorului.

23
1. Să se ocupe cu activitatea de antreprenor pe calea creării, procurării sau reorganizării a
intreprinderii în conformitate cu legislaţia în vigoare.
2. Să procure să folosească mijloace de la alţi agenţi economici.
3. Să elaboreze sinestătător programul de producere.
4. Să deschidă în bancă conturi şi să efectueze operaţiuni de contare şi creditare.
5. Să participe la relaţiile economice internaţionale.
6. Liber să se folosească de venitul obţinut.
7. Să se folosească de serviciile asigurate de stsat a asigurării medicale.
Funcţiile antreprenoriatului.
1. Funcţia de organizare şi conducerea procesului de producere.
2. Funcţia de risc.
3. Funcţia de inovare.
Activitatea de antreprenoriat ăn Republica Moldova se
manifestă în următoarele forme organizatorice şi juridice.

Forma Tipul de Cooproprieta Nr. minim de Statutul Răspunderea


organizatorico- proprietate rii şi asociaţi juridic patrimonială
juridică participanţii
1.Î.I. privată antrep, şi 1 pers. fizică nelimitată
memb,
familiei.
2. Soci. în nume privată pers fiziceşi 2 pers fizică nelimitată
colectiv juridice
3. Soci. privată pers fizice şi 3 fizică nelimitată
încomandită juridice
4. SRL privată fizice juridice 2 juridică limitată
5. SA privată, fizice şi 2 juridică limitată
colectivă de juridice
stat
6. Coop. de privată numai 3 juridică suplimentară
producere lucrătorii
întreprinderii
7. Întreprindere de de stat numai nu se juridică limitată
arendă lucrătorii stabileşte
întreprinderii
8. Întreprindere colectivă numai nu se juridică limitată
colectivă lucrătorii stabileşte
întreprinderii
9. Întreprindere de de stat cetăţenii RM nu se juridică limitată
stat şi municipală stabileşte

În prezent au mai apărut următoarele forme organizatorice:


Întreprindere bugetară
Gospodărie ţărănească
Întreprindere mixtă
Asociaţie obştească
Partid
Organizaţie religioasă.

24
4.3 Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii economice a întreprinderii se manifestă în bunuri materiale şi


servicii şi se exprimă în două forme: în formă natural-fizică şi în formă bănească (valorică).
Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor de măsurare natural fizice (metri, litri,
perechi, tone etc.). Exprimarea bănească (valorică) a rezultatelor activităţii economice a
întreprinderii se manifestă prin intermediul volumului de încasări băneşti în urma realizării
mărfurilor şi serviciilor.
Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt:
1. Cifra de afaceri, indicator care măsoară rezultatele la nivel microeconomic,
reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de timp,
încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte de
comerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţii
financiare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere. Prin intermediul acestui indicator se
apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară.
2. Valoarea adăugată, indicator care măsoară eficienţa economică la nivel micro şi
macroeconomic. La nivelul întreprinderii valoarea adăugată se determină ca diferenţă între
încasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurile
de factori de producţie, respectiv plăţile făcute către furnizori. În componenţa valorii adăugate
a întreprinderii intră: salariile plătite; impozitele şi taxele; amortizarea; profitul. Cu alte
cuvinte, acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi nu
include consumul intermediar. La nivel macroeconomic valoarea adăugată se determină prin
scăderea consumului intermediar din produsul global brut.
3. Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului
obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin scăderea
din cifra de afaceri a întreprinderii a costului de producţie.
4. Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii,
care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia în
vigoare (dobânda la capitalul investit, chiria plătită pentru clădiri, arenda, partea destinată
rezervelor, donaţiile pentru scopuri umanitare ş. a.).

Probleme de recapitulare

1. Explicaţi esenţa întreprinderii ca celulă de bază a economiei naţionale.


2. Care sunt aspectele întreprinderii ca unitate instituţională?
3. Ce factori interni şi externi influenţează asupra activităţii întreprinderii?
4. Caracterizaţi principalele funcţii ale întreprinderii.
5. Numiţi criteriile de clasificare ale întreprinderilor.
6. Analizaţi detaliat formele organizatorico-juridice ale întreprinderilor din Republica
Moldova.
7. Explicaţi deosebirile dintre societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
8. În ce cazuri întreprinderea poate fi declarată falită?
9. Analizaţi principalele forme de concentrare ale capitalului şi de integrare economică a
întreprinderilor.
10. Explicaţi care sunt avantajele şi dezavantajele businessului mare şi businessului mic.
11. Faceţi analiza principalilor indicatori economici ai întreprinderii.

25
Tema 5 Factorii şi costurile de producţie
1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul.
2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor.
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor neproporţionale.
5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui.

5.1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică pentru prima dată
de economistul francez Jean Batist Say, reprezentant al doctrinei liberalismului economic
clasic. Aportul lui J. B. Say la dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de
teorii şi concepte economice noi, cum ar fi:
• teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say înţelegea munca,
capitalul şi pământul, remuneraţi respectiv prin salariu, profit şi rentă. Această teorie
care nu şi-a pierdut actualitatea şi valoarea până în zilele noastre;
• J. B. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de
„întreprinzător”. În viziunea lui întreprinzătorul este veriga mecanismului economic,
că anume el este organizatorul producţiei de utilităţi, că el procură factori de producţie,
îi combină în scopul obţinerii produselor pe care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un
profit.
Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul
economic. Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme,
cum ar fi: resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive);
resurse primare (potenţialul demografic, resurse naturale) şi resurse derivate
(echipamente, experienţă, cunoştinţe).
Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi
valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul
producerii de bunuri economice.
Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau
intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa,
ajutându-se în acest scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi
fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de
perspectivă.
Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:
a) ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputând
fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;
b) ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la
transformarea factorilor de producţie în bunuri economice;
c) munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este
exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;
d) munca are dimensiuni cantitative şi calitative.
Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu factorul
demografic în general. Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale
(natalitatea, mortalitatea); se află sub incidenţa factorilor economico-sociali (durata medie a
vieţii, starea generală de sănătate, nivelul de trai, reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi
ocrotirea sănătăţii, etc); dinamica populaţiei este influenţată şi de migraţia internaţională.

26
În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se analizează, de
obicei, trei grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste. Raporturile care se formează
între ponderile celor trei grupe de vârstă stau la baza analizelor economice în funcţie de care se
apreciază optimul structurii populaţiei. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări
se află în legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.
Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta
cuprinsă între limitele legale de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă, care
prestează efectiv o muncă.
Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa factorilor: a) de
ordin demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi îmbătrânirea ei în
ţările dezvoltate, scăderea mortalităţii infantile, prelungirea duratei medii de viaţă etc.; b) de
ordin tehnico-economic – nevoia de cunoştinţe tot mai complexe şi prelungirea duratei de
şcolarizare, mobilitatea profesională etc.
Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură
generală şi de instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. Prin
automatizarea şi informatizarea producţiei, locul şi rolul omului în economie se schimbă –
munca creativă devine factorul determinant al vieţii economice.
Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de perfecţionat în
continuu forţa de muncă.
Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la
producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate
resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”.
Pământul este punctul de pornire al întregii activităţi economice. Natura oferă oamenilor:
condiţii vitale de existenţă; resurse naturale şi resurse primare de energie; spaţiu de
desfăşurare a activităţii umane.
Trăsăturile naturii ca factor de producţie:
a) natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt reproductibile în
mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în
circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale;
b) natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;
c) natura se caracterizează prin raritatea resurselor;
d) natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.
Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un loc deosebit
ocupă problema evaluării economice a pământului, a resurselor naturale în general. În
abordarea acestei probleme se are în vedere că investiţiile încorporate solului de-a lungul
timpului, în lucrări de amenajare, ameliorare, irigaţii etc. duc la creşterea valorii economice a
fondului funciar, concretizate în aşa numit „pământ-capital”. Astfel, dintr-un dar exclusiv al
naturii, solul s-a transformat, datorită eforturilor depuse de om, într-un factor de producţie al
cărui comportament se apropie de cel al capitalului.
Noţiunea de capital a apărut în sec. XII şi a circulat cu mai multe sensuri: fond, stoc
de mărfuri, bani aducători de dobândă etc. În sec. al XIV-lea primeşte înţelesuri şi mai
variate: bogăţie, averi băneşti, valoare care sporeşte etc. Sensul modern al noţiunii de capital a
fost introdus de economistul francez A. J. Turgot la finele sec. XVIII indicând că „ capitalul
înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv şi participant la producerea de valoare şi
profit”. Economistul englez A. Smith pentru prima dată analizează capitalul fix şi capitalul
circulant. O definire foarte concisă şi precisă i-a dat mai târziu capitalului Karl Marx în
fundamentala sa operă „Kapitalul”, indicând că „capitalul este valoarea care aduce
plusvaloare”. De aici conchidem, că în sens economic orice bun poate fi capital, dacă fiind
utilizat creează o valoare mai mare decât valoarea sa iniţială.

27
Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate
– eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în
producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la
uşurarea muncii.
În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui
K. Marx, capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.
După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de folosinţă
îndelungată, produse, care sunt folosite în alte procese de producţie. Unele mijloace de
producţie au o durată de utilizare de câţiva ani, pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar
mai mult. Principala proprietate a unui mijloc de producţie o constituie faptul că el este în
acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al acestuia.
Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici, locuinţe),
echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi autoturisme, şi
echipamente pentru producţie, cum ar fi maşini-unelte şi calculatoare), stocuri de resurse şi
bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le vând distribuitorii autorizaţi).
Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”
După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real
el se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din
bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de
producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în
întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou
circuit economic.
Capitalul productiv – fix şi circulant –este un capital în funcţiune. În procesul
circuitului capitalului în funcţiune el trece prin trei stadii: a) proces prin care banii se
transformă în capital productiv; b) utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri-
marfă; c) trecerea formei marfă în forma bănească, însă cu un spor cantitativ, reprezentând
valoarea adăugată.
Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbracă trei
forme – bani, bunuri-capital, marfă – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite
funcţiuni. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una – bunurile-capital
reprezintă capital real, funcţionează în calitate de factori de producţie. Banii şi mărfurile
funcţionează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă
forme derivate ale acestuia.
Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul
necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului.
Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii
fizice cât şi a cele morale a acestuia.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui
tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea
valorică, sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.
O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate
economic, acceptată şi de autorităţile fiscale, constă în stabilirea din momentul achiziţionării
echipamentului de producţie a unor cote anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele
uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix
acumulat în economie a adus la constituirea unor fonduri de amortizare, care depăşesc cu
mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri.
Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea anuală a amortizării se
determină raportând valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare, în ani.

28
V V−r+d
A= ; sau A = ,
T T
unde: A – suma anuală a amortizării;
V – valoarea iniţială a capitalului,fix;
r – valoarea reziduală, adică valoarea recuperată după scoaterea din funcţiune a
capitalului fix;
d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
T – timpul de funcţionare a capitalului fix.
În practica economică se aplică mai multe metode de amortizare a activelor materiale
imobilizate (capital fix): metoda amortizării constante sau proporţionale; metoda
regresivă şi metoda progresivă, etc.
În practica ţărilor se aplică, îndeosebi, metoda amortizării constante sau
proporţionale. Ea presupune calcularea amortizării în mod uniform – cu aceeaşi normă de
amortizare – pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor imobilizate. În cazul amortizării
constante cheltuielile cu amortizarea sunt repartizate egal pe întreaga durată de funcţionare
(normată). Exemplu. Un echipament valorează 60 000 lei, cu o durată de funcţionare de 5 ani,
va avea norma amortizării anuale de 20%. Astfel peste 5 ani amortizarea totală (I-ul an –
12000; al II-lea an – 24000; al III-lea an –36000; al IV-lea an – 48000; al V-lea an – 60000)
va fi egală cu valoarea iniţială a echipamentului.
Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea continuă a normelor
de amortizare, pe măsura creşterii gradului de uzură. Amortizarea regresivă se calculează, fie
prin aplicarea unei norme de amortizare descrescătoare asupra valorii iniţiale, fie prin
aplicarea aceleiaşi norme de amortizare, nemodificată pentru întreaga perioadă, asupra valorii
rămase din fiecare an.
Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se determină astfel:
100
Na = ⋅ C,
Dn
unde: Na – norma de amortizare;
Dn – durata de funcţionare normală;
C – coeficientul de regresie.
Coeficientul de regresie are valori diferite în funcţie de durata echipamentului: pentru
durate de funcţionare până la 3-4 ani, coeficientul este de 1,5; pentru durate de funcţionare
între 5-6 ani, coeficientul este 2; iar pentru durate de funcţionare peste 6 ani, coeficientul este
2,5.
Exemplu. Un echipament în valoare de 60 000 lei, cu o durată de funcţionare normată
de 5 ani va avea o normă de amortizare anuală egală cu 40%:
100 100
Na = ⋅C = ⋅ 2 = 40%.
Dn 5
Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la an la an a fondului de
amortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzură tot mai accentuată pe
măsură ce se apropie de limita de funcţionare normată. Această metodă are o aplicare
restrânsă întrucât presupune eforturi financiare mai mari tocmai când activele materiale au o
productivitate mai scăzută.
În perioada actuală, caracteristic pentru ţările dezvoltate economic sunt, mai ales,
schimbările în structura capitalului fix, sporind în ritm rapid ponderea echipamentelor cu grad
ridicat de amortizare, a celor care îndeplinesc funcţii de reglare şi control în cadrul proceselor
de producţie.
Aceasta se explică prin faptul că o economie modernă şi eficientă se caracterizează
printr-o tot mai mare mobilitate şi adaptabilitate la cerinţele şi exigenţele progresului tehnico-
ştiinţific.

5.2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

29
Ca neofactori se consideră: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul informaţional;
capitalul uman; abilitatea întreprinzătorului.
Ameliorarea calitativă a factorilor de producţie se înfăptuieşte prin intermediul
progresului tehnic. Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la:
modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de
producţie; aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice; îmbunătăţirile în domeniul
comercializării bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor; perfecţionarea metodelor de
organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală
permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în măsură sporită a celui intelectual.
Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără participarea
nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la distanţă a unor maşini şi
utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de producţie; înlocuirea factorului
muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de
particularităţi ce privesc: producerea informaţiilor, gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă
şi consumul specific al acestor resurse.
• producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic
nelimitat;
• stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu;
• informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă
prin simpla repetare a procesului de producţie, fiind un rezultat al actului creativ,
intelectual);
• informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de
gestionare, acces şi protecţie (protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se
realizează prin licenţe,brevete, patente, mărci înregistrate etc.)
• informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces
specific de tranzacţionare (cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe vânzător de
utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor
beneficiari);
• informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul
informaţiei nu are un caracter distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne în continuare
o resursă disponibilă, utilizabilă, cunoscând doar o uzură morală);
• stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în
fiinţa umană sub formă de cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar altele sunt
depozitate pe suporţi materiali, cum sunt: hârtia, filmul, discul, benzile magnetice,
circuitele integrate etc.
Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi cunoştinţe
acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza
serviciilor productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională
obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul
de instruire. Economiştii susţin că învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei,
cea mai mare „industrie” a epocii noastre, atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale,
cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate, îndeplinind funcţia
de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.
Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip
special de resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient
natura , munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi
de comercializare a acestora, la asumarea riscului în activităţi economice. Economistul
american C. McConnell atribuie acestui factor următoarele funcţii:

30
• are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ, muncă şi capital –
în producerea bunurilor şi serviciilor;
• este cel care dirijează politica în firmă;
• este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse,
tehnologii şi instrumente sau de noi forme de organizare a întreprinderii;
• este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea
sa poate fi profitul, dar şi pierderea şi chiar falimentul.

5.3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora,


ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. Criteriul de apreciere a
raţionalităţii şi eficienţii combinării este natura însăşi a activităţii economice.
Din punct de vedere economic prima şi cea mai importantă funcţie a întreprinzătorului
este asigurarea unei combinări optime a factorilor de producţie.
Pentru realizarea acestei funcţii întreprinzătorul, mai întâi, va lua o decizie privind:
• stabilirea volumului cheltuielilor, pe care urmează să le
efectueze pentru achiziţionarea unor cantităţi de factori de producţie în funcţie de
nivelul preţului de piaţă al acestor factori, în scopul obţinerii unui volum maxim de
bunuri. În acest caz scopul lui va fi maximizarea cantităţii de bunuri realizate cu un
volum dat al cheltuielilor de producţie;
• determinarea nivelului producţiei, respectiv a cantităţii de
bunuri pe care doreşte să o producă şi combinarea, în anumite proporţii, a factorilor de
producţie, care să-i asigure cel mai redus cost, adică minimizarea costului de
producţie.
În al doilea rând, antreprenorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp în care
urmează să se realizeze decizia aleasă. Din acest punct de vedere există:
• o perioadă scurtă de timp;
• o perioadă lungă de timp.
Într-o perioadă scurtă de timp, cantitatea unor resurse economice nu poate fi
schimbată şi adaptată rapid necesităţilor de producere a unor bunuri. Prin natura lor, aceste
resurse au un caracter fix, oferta, pe o perioadă scurtă de timp, fiind perfect inelastică, cum
ar fi de exemplu, clădirile, utilajele, unele categorii de personal cu un grad înalt de calificare
(personal managerial). Însă, această cantitate poate fi schimbată prin modificarea cantităţii
altor resurse economice, cum ar fi: materiile prime, energia electrică, precum şi unele
categorii de personal. Totalitatea acestor resurse alcătuiesc factorul variabil de producţie.
Aşadar, pe o perioadă scurtă de timp, o firmă poate realiza diferite niveluri de
producţie prin utilizarea, în anumite proporţii (combinaţii), a unui factor variabil cu un factor
fix. Totodată, un anumit nivel al producţiei poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o
proporţie dată, a factorului variabil cu cel fix.
Pe o perioadă îndelungată de timp, creşterea producţiei este posibilă numai în
condiţiile în care toţi factorii de producţie sunt variabili. În această situaţie, un anumit nivel de
producţie poate fi realizat prin combinări diferite ale factorilor de producţie. De exemplu,
cantitatea de 100 de unităţi din bunul X poate fi realizată prin utilizarea, în cantităţi diferite, a
doi factori de producţie – muncă, măsurată prin numărul de lucrători (L) şi capital, exprimat
prin numărul unităţilor de capital utilizate (K). Astfel, putem spune, că producţia este funcţie
de muncă şi capital:
Q = f (L, K).
Substituirea este un fenomen propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul
muncă şi factorul capital sau factorul natural, între diferite elemente componente ale factorilor
de producţie (înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice). Astfel, substituirea este

31
posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată
dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Presupunem că aceşti doi factori pot fi substituiţi, în anumite proporţii, pentru
obţinerea celor 100 de unităţi din bunul X. Această substituire este reliefată de rata
marginală de substituirii (RMS). Considerând că munca substituie capitalul, RMS este
egală cu raportul dintre numărul unităţilor de capital (K) înlocuite ( ΔK ) şi modificarea
numărului de lucrători ( ΔL ), cu semnul minus în faţa raportului, pentru a opera cu mărimi
pozitive . Semnul negativ al relaţiei se explică şi prin faptul că unul din factori creşte iar
celălalt scade.
Deci, în cazul substituirii capitalului (K) prin muncă,
ΔK
RMS = − ,
ΔL
iar dacă munca (L)se substituie prin capital (K),
ΔL
RMS = − .
ΔK
Rata marginală de substituire a capitalului prin muncă poate fi ilustrată prin exemplul
de mai jos (tab. 5.1):
Tabelul 5.1
Varianta L K RMS
A 1 8 –
B 2 5 3
C 3 3 2
D 4 2 1
Cele expuse în tab. 5.1 reprezintă o lege economică, şi anume, legea tendinţei de
reducere a gradului de substituire. Potrivit acestei legi, dacă un factor de producţie este
înlocuit de altul, atunci pentru o unitate din factorul de producţie adiţional trebuie să se
renunţe la o cantitate din ce în ce mai mică din factorul de producţie care este înlocuit, pentru
a obţine aceiaşi cantitate de bunuri.
Conform legii productivităţii marginale descrescânde, producţia marginală care revine
unei unităţi adiţionale dintr-un factor de producţie se reduce, ceea ce înseamnă că pentru
realizarea celor 100 de unităţi din bunul X, în cele patru variante de combinare a capitalului
cu munca (A, B, C şi D), productivitatea marginală a muncii (producţia marginală) care
revine unui lucrător suplimentar se reduce, în timp ce productivitatea marginală a capitalului
creşte.
Din punct de vedere economic, RMS reflectă costul oportun al unei unităţi de muncă
exprimate în unităţi de capital. Astfel, în varianta B, costul oportun al angajării unui lucrător
suplimentar este egal cu trei unităţi de capital; în varianta C, cu două unităţi de capital, iar în
varianta D cu o unitate de capital.
Aceasta înseamnă că, în raport cu productivitatea marginală a capitalului,
productivitatea marginală a muncii este, în varianta B, de 3 ori mai mare, în varianta C, de 2
ori mai mare, iar în varianta D, productivitatea marginală a muncii este egală cu
productivitatea marginală a capitalului.
Rezultă ca RMS a capitalului (K) prin muncă (L) este egală cu raportul dintre
productivitatea marginală a muncii ( Q mar. ⋅ L ) şi productivitatea marginală a capitalului (
Q mar. ⋅ K ).
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora , ce poate fi
privit sub
Aspect cantitativ, structural şi calitativ.Criteriul de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei
combinării este natura însăşi a activităţii economice.

32
Combinarea factorilor de producere este determinată de caracterul relativ limitat al acestora,
care presupune existenţa mai multor posibilităţi de a ajunge la acelaş rezultate economice. Ca
urmare se adoptă acea combinare care asigură eficienăa economică maxim posibilă, în
condiţiile date şi va combina factorii de producţie în aşa fel încît să se poată adopta la
necesităţile pieţei şi să obţină un profit maxim.
Combinarea factorilor de producere este expresia a două laturi proprii oricărei activităţi, una
tehnică şi alta economică.
Combinarea factorilor de producere este posibilă ca urnare a divizibilităţii şi adaptabilităţii.
Divizibilitatea unui factor de producere înseamnă posibilitatea de a se împărţi în unităţi simple
în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unităţii dintr-un factor de producere cu
mai multe unităţi din alt factor de producere.
Alegea variantei optime de combinare a factorilor de producere va avea deci, în vedere,
minimizarea costului fiecărui factor de producţie.
Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei
obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali
utilizaţi.
Q=F(L.K)
Volumul de bunuri produse.

5.4 Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor descrescătoare

Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi. În această


situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinarea în proporţii diferite a
factorilor variabili.
La baza combinării factorilor de producţie stă legea randamentelor neproporţionale
şi legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde.
Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse.
Formele productivităţii: productivitatea fizică, valorică, brută, netă, individuală, socială,
globală, parţială.
Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii naturali, tehnici,
economici, sociali, psihologici, structurali, factori ce decurg din gradul de integrare a
economiei naţionale în economia mondială.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul
capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de
timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de
produs şi pot fi exprimate prin:
Q L
WL = şi WL = .
L Q
Pentru a alege cea mai bună investiţie, trebuie să determinăm profitul corespunzător
fiecărei variante pe care o avem la îndemână. Unul dintre cei mai utili indicatori îl constituie
randamentul capitalului, acesta reflectând câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi
monetare investite. Profitul este venitul rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi
costurile totale.
Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea unei
unităţi de efect şi poate fi exprimat prin:
k
K= ⋅
Q
Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra volumului de
producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.

33
Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul
producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii
adiţionali utilizaţi.
Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente crescătoare;
randamente descrescânde. În cazul randamentelor constante, o anumită creştere a volumului
de producţie necesită o creştere corespunzătoare a factorilor utilizaţi. În cazul randamentelor
crescătoare o creştere proporţională a volumului producţiei cere o mărire mai puţină decât
proporţională a cantităţii de factori de producţie utilizaţi. În cazul randamentelor
descrescătoare, o mărire proporţională a volumului producţiei obţinute implică o creştere mai
mult decât proporţională a cantităţii factorilor.
Astfel, sporurile de producţie sunt diferite în raport cu creşterea factorilor, prin urmare
există o funcţie de producţie, care leagă factorii de producţie şi volumul de bunuri. Dacă am
presupune că în procesul de producţie sunt utilizaţi doi factori de producţie, apoi funcţia de
producţie în acest caz ar putea fi exprimată prin:
Q = f (L, K).
Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii) marginale
descrescânde, potrivit căreia mărimea cantităţii factorului variabil (munca) duce la o creştere
marginală a producţiei, care atinge un punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a
sporului marginal al producţiei până ce devine negativ.
Această lege a fost cercetată de D.Ricardo şi de A.Turgot, referitor la producţia
agricolă, pentru a explica noţiunea de rentă funciară.
Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, atunci când
se utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte, productivitatea factorului
variabil utilizat creşte până la un anumit nivel, după care începe să se reducă.
Veridicitatea acestei legi este demonstrată de realitatea economică. Dacă ea nu ar fi
adevărată, ar însemna că pe o suprafaţă de un ha s-ar putea obţine întreaga cantitate de
produse agricole necesară populaţiei unei ţări.
Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa utilizării factorului
respectiv şi poate fi exprimată prin productivitatea medie şi productivitatea marginală.
Productivitatea medie (W. M.) constituie, de fapt, producţia medie (P.M.) şi este
egală cu raportul dintre producţia totală (Q) şi cantitatea factorului utilizat – număr de
lucrători (L), unităţi de capital (K) etc.
Q
W.M. a muncii = ;
L
Q
W.M. a capitalulu i = etc.
K
Productivitatea marginală (Wmar.) a unui factor de producţie se determină prin
raportarea modificării producţiei totale (ΔQ) la modificarea cantităţii factorului utilizat şi
constituie, de fapt, producţia marginală.
∆Q
W a muncii = ;
mar. ∆L
∆Q
W a capitalulu i = etc .
mar. ∆K
Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne demonstrează că pot
exista un număr foarte mare de combinaţii între factorii de producţie, dar realitatea ne arată că
producătorul este ,de fapt, limitat.
Un rol important are perioada de timp. Într-o perioadă scurtă de timp, un anumit nivel
de producţie poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului
variabil cu cel fix. Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi şi
deci, un anumit nivel de producţie poate fi realizat printr-o combinare în proporţii diferite ale
factorilor variabili.

34
Dacă producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante de
combinare a factorilor, alegerea variantei optime va avea în vedere, în primul rând,
minimizarea costului fiecărui factor de producţie utilizat.

5.5. Costul de producţie şi căite de reducere a lui

În procesul activităţii economice un rol deosebit, în afară de procesul alocării şi


combinării factorilor de producţie , ocupă problema consumării lor. De aceea, pentru fiecare
întreprindere este important calcularea costului de producţie.
Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a acestora la
producerea de bunuri materiale, servicii, în cadrul cărora resursele economice alocate se
regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică, adică în preţurile rezultatelor obţinute.
Există deosebire în procesul de consum al factorilor de producţie. Astfel, consumul
factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorului şi se regăseşte
în rezultatele obţinute numai valoric, în expresie bănească, prin salariu.
Consumul bunurilor capital, în cazul capitalului fix, se consumă în mai multe acte
de producţie, regăsindu-se în bunurile care se obţin numai valoric, prin amortizare; în cazul
capitalului circulant, acestea se consumă integral în fiecare act de producţie şi se regăsesc în
bunurile care se obţin atât valoric cât şi material.
Consumul resurselor naturale ca factor de producţie presupune întrebuinţarea
acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii, regăsindu-se în rezultatele obţinute
valoric, prin preţul pământului (în agricultură) şi material (minereuri, petrol etc.).
Deoarece, oriunde se desfăşoară activităţi de producţie există şi costuri, conceptul
despre costuri prezintă interes atât teoretic cât şi practic.
Spre exemplu, o firmă care dispune de un anumit volum de capital, muncă şi
materiale, produce o cantitate de bunuri Q. Firma îşi procură cele necesare de pe pieţele de
factori de producţie. O organizaţie interesată de profit este permanent atentă la nivelul
costurilor. Contabilii sunt cei care au sarcina de a calcula costurile sale pentru fiecare nivel a
lui Q.
Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Costul
de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul contabil include
cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibilului, energiei,
salariilor, amortizării ş.a. Costul economic include, în afară de costul contabil, cheltuielile
care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile
cuvenite capitalului propriu).
Costurile fixe reprezintă cheltuielile pe care o firmă le face cu plata chiriei
corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu achitarea obligaţiilor
contractuale ce decurg din achiziţionarea unor echipamente, cu plata dobânzilor la împrumut,
a sumelor necesare pentru obţinerea diverselor autorizaţii etc. Aceste cheltuieli trebuie
efectuate chiar dacă firma nu produce nimic, iar mărimea lor nu se modifică odată cu volumul
său de activitate. Costurile fixe sunt prezentate în coloana 2 din tab. 5.2.
Costurile variabile sunt acele cheltuieli ale căror mărime variază în funcţie de
volumul producţiei: cheltuieli cu achiziţionarea materialelor necesare producţiei (de exemplul
oţelul necesar fabricării automobilelor), salariile muncitorilor care lucrează pe liniile de
montaj, costul energiei electrice etc. Într-un supermagazin salariul casierilor este un element
de cost variabil, deoarece managerii pot adapta programul de lucru al acestora în funcţie de
fluxul cumpărătorilor. Costul variabil este prezentat în tab. 5.2 în coloana 3.
Costul total (CT) reprezintă cheltuielile minime ce trebuie efectuate pentru a produce
o cantitate de bunuri Q. Costul total creşte atunci când Q creşte:
CT = CF + CV.
În condiţiile economiei de piaţă se folosesc mai multe categorii de costuri, aşa ca:
1) costul global, care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui volum de

35
producţie dat. Costul global include: costul fix; costul variabil; costul total;
2) costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel poate fi:
fix, variabil, total.
CF CF
Costul unitar fix (CUF) este dat de raportul sau CUF = . Împărţind
Q Q
costul fix, care este o constantă, la volumul producţiei, care este o variabilă crescătoare,
obţinem un cost unitar fix din ce în ce mai mic. Aceasta înseamnă că, pe măsură ce o firmă
îşi sporeşte volumul vânzărilor, costurile sale indirecte se repartizează la un număr din ce
în ce mai mare de produse.
Costul unitar variabil (CUV) este egal cu raportul dintre costul variabil şi volumul
CV
producţiei CUV = .
Q
3)costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.
Conceptul de cost marginal este unul din conceptele fundamentale cu care operează
economia politică. Costul marginal reprezintă costul producţiei unei unităţi suplimentare
dintr-un anumit produs. Să presupunem că o firmă produce 1.000 de compact-discuri la un
cost total de 10.000 lei. Dacă costul total al producerii unui număr de 1001 compact-discuri
este de 10.006 lei, atunci costul marginal al producerii celui de-al 1001-lea compact-disc este
de 6 lei
Costul marginal=creşterea costului (∆ C)/creşterea producţiei (∆ Q)
Costul marginal =(10006-10000)/(1001-1000)=6/1=6 lei
Uneori costul marginal poate fi extrem de mic. Pentru un zbor cu avionul la care există
locuri neocupate, costul unui nou pasager este reprezentat pur şi simplu de costul alimentelor şi
băuturii oferite gratuit pe parcursul călătoriei; nu estre necesar nici capital suplimentar
(avioane), nici forţă de muncă suplimentară (piloţi şi stewardese).
Alteori însă, costul marginal poate fi destul de ridicat. Să luăm cazul unei societăţi de
distribuţie a energiei electrice. În timpul unei zile caniculare de vară, când toată lumea
conectează climatizoarele, cererea de curent electric este foarte mare, astfel încât societatea
poate fi nevoită să pună în funcţiune şi generatoarele mai vechi, care funcţionează cu costuri
mai mari. Astfel, curentul electric suplimentar obţinut are un cost marginal foarte ridicat.
4) costul de oportunitate. Una din tezele cardinale ale economiei politice este acea a rarităţii
resurselor. Aceasta înseamnă, că ori de câte ori dăm o anumită destinaţie resurselor de care
dispunem, renunţăm la posibilitatea de a le folosi într-un alt mod. Luarea unei decizii ne costă,
de fapt, posibilitatea de a face altceva. Alternativa la care se renunţă poartă denumirea generică
de cost de oportunitate. Deciziile au un anumit cost deoarece, potrivit principiului rarităţii,
alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul. Costul de oportunitate reprezintă
valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.
Să luăm un exemplu, care este costul de oportunitate al absolventului unei instituţii de
învăţământ superior în S.U.A. (în 1993). Costul total al cursurilor (taxe şcolare, manuale,
transport) de instruire se ridică la aproximativ 12 000 dolari S.U.A.. Este oare acesta costul de
oportunitate al absolvirii facultăţii? Categoric nu. Mai trebuie luat în calcul costul de
oportunitate al timpului dedicat studiilor individual şi la clasă; salariul mediu al unui tânăr
absolvent de liceu de 19 ani, care alcătuieşte 16 000 de dolari S.U.A.. Dacă adunăm atât
cheltuielile efective, cât şi câştigurile la care se renunţă, obţinem un cost de oportunitate al
absolvirii unei facultăţi de 28 000 de dolari anual (12 000 + 16 000), nu doar de 12 000 de
dolari.
Noţiunea de cheltuieli în teoria şi practica economică cuprinde orice consum de muncă
vie şi materializată din cadrul unui proces economic, în rezultatul căruia se produc bunuri şi
servicii.

36
Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de producţie, care
includ: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a materialelor de bază; cheltuielile
pentru procurarea materialelor auxiliare; cheltuielile pentru combustibil şi energie;
cheltuielile în formă de amortizare; salariile şi contribuţiile asupra salariilor, alte cheltuieli
băneşti.
Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind:
• cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi
circulant;
• cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată,
efectuate după depozitarea producţiei finite (păstrarea şi ambalarea, transportul şi
expedierea către clienţi);
• amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la
întreprindere şi nu se includ în costurile de producţie) ş. a.
După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime, salarii directe
etc.), cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu şi
includ: materiile prime şi materialele directe, salariile directe, impozitul pe salarii şi contribuţia
în bugetul asigurărilor sociale de stat ş. a.
Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor produse sau
de secţii de fabricaţie comune diferitor produse sau servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu
pot fi identificate ca aparţinând costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se referă:
reparaţiile, întreţinerile şi amortizările utilajelor, consumul de energie, combustibil, apă, salariile
personalului de administrare, cheltuielile de poştă, telefon, corespondenţă etc.
Căile de reducere a costului de producţie sunt:
• reducerea cheltuielilor materiale;
• creşterea productivităţii muncii;
• reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
• ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
• perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie,a activităţii
de administrare, şi de gestiune şi conducere;
• stimularea materială.
În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna: restructurarea
unor ramuri ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor
economiei de piaţă; fabricarea produselor competitive, conform cerinţelor pieţii; evidenţa
producţiei pe sisteme de calculatoare, având zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de
producţie şi pe produse.
De asemenea, problema reducerii costurilor nu trebuie abordată dogmatic, fiind în funcţie
de anumite perioade de timp.
Majoritatea Cheltuielilor din costul global sunt alcătuite din cheltuielide producere ce includ:
a. cheltuieli de fabricare-cheltuielimajoritare din costul global.
b. cheltuieli de desfacere (păstrare, ambalare, transportare)
c. amenzi şi penalităţi.
d. cheltuieli ce nu sunt generate de producerea şi desfacerea mărfurilor.
Cheltuielile de producere primare ale întreprinderii includ:
materie primă şi materiale de bază
materiale auxiliare
combustibil
energie
amortizare
salarii

37
contribuţiila salariu
alte cheltuieli băneşti.

Tema 6 Esenţa, structura şi infrastructura pieţei. Concurenţa


1. Piaţa şi caracteristicile ei.
2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea cererii.
3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei.
4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă.
5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri.
6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale.

6.1. Piaţa şi caracteristicile ei

Referitor la noţiunea pieţei există mai multe abordări. Majoritatea economiştilor


definesc piaţa ca locul unde sunt exercitate tranzacţiile de cumpărare-vânzare, determinate de
cerere şi ofertă. Unii economişti consideră, că piaţa reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb
bazate pe legităţile producţiei şi circulaţiei de mărfuri. Alţii sunt de părerea, că piaţa
reprezintă mecanismul de interacţiune dintre cumpărători şi vânzători, dintre cerere şi ofertă.
Există la fel în literatura de specialitate afirmarea, că piaţa reprezintă un sistem de autoreglare
a tuturor fazelor de reproducţie (producţie, repartiţie, schimb şi consum). Întâlnim şi astfel de
abordare potrivit căreia piaţa reprezintă sfera de schimb din interiorul ţării şi dintre ţări.
Apariţia pieţei2 este condiţionată de următorii factori:
- diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a bunurilor
materiale şi a serviciilor;
- autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza proprietăţii
private;
- libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de produs?
Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt: a) concurenţa
liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse; b) migrarea liberă a forţei de
muncă, a resurselor şi a capitalului între ramuri şi regiuni; c) realizarea mărfurilor pe preţuri
de echilibru, care reflectă real corelaţia dintre cerere şi ofertă.
Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa.
În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii,
consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi organele de administrare
publică locală.
În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:
1) întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi
consumatorii acestora; asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor

2
Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, ca punct de legătură între producţie şi consum,
atunci când funcţiile acestor două sfere economice s-au separat în timp şi spaţiu. În decursul
secolelor schimburile dintre producători şi consumatori s-au extins şi s-au perfecţionat. Piaţa
modernă din ţările avansate economic s-a constituit şi s-a consolidat în ultimele secole.
38
materiale, umane şi financiare, determinând deciziile agenţilor economici cu
privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum;
2) autoreglează economia naţională, stabileşte independent proporţiile şi echilibrul
necesar propriei reproducţii la nivel micro şi macroeconomic;
3) asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor economici
cu privire la utilizarea resurselor disponibile;
4) contribuie la formarea preţului de echilibru sub influenţa cererii şi ofertei;
5) contribuie la asanarea economiei, deoarece piaţa îi susţine pe întreprinzătorii
rentabili şi îi pedepseşte pe cei necompetitivi.
Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb
echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la apropierea
cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă. Producătorii de exercită cheltuieli individuale
mai mici primesc un supliment, şi invers; piaţa contribuie la accelerarea progresului tehnic,
deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice tehnică şi tehnologii noi; piaţa contribuie
la migrarea liberă a factorilor de producţie şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo, macro şi
mondoeconomic.
În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele probleme: în ce
limite pot fi folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? cum
să fie produse aceste mărfuri şi servicii? cine sunt destinatarii acestor produse? e capabil oare
actualul sistem economic să se adapteze la schimbările din structura necesităţilor
consumatorului, la modificările din resursele şi tehnologiile de producţie. La aceste probleme
fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă, care dispune de următoarele
avantaje:
- în primul rând, în condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând marfa,
„votează” cu banii săi „pentru” sau „contra” producţiei acestei mărfi. Piaţa verifică, în ultima
instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura, calitatea producţiei
(ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (cererei). Prin informaţiile oferite de
piaţă, agenţii economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi
ofertă;
- în al doilea rând, piaţa asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a economiei
naţionale, contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de producţie (muncă, capital,
resurse naturale), între sferele şi ramurile economiei, între producţie şi consum, între
veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei etc.;
- în al treilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri, aflându-
se în interacţiune de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul de
utilizare a resurselor existente;
- în al patrulea rând, sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ volumul şi
structura ofertei adoptând-o la satisfacerea cererei. Această adaptare se face pe contul
schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării nivelului de preţuri (în sus sau în
jos). În sistemul de piaţă sunt fabricate numai produsele, în urma vinderii cărora se obţine un
venit ce acoperă cheltuielile de producţie, obţinându-se profitul normal. Dacă produsele nu
aduc producătorului de mărfuri profit normal, ele nici nu se fabrică;
- în al cincelea rând, sistemul de piaţă presupune o suveranitate a consumatorului.
Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune producătorii (firma) şi furnizorii de
resurse să se conducă în activitatea lor numai de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul
de piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum, deoarece el îl
face pe consumator să sesizeze preţurile ce reies din cheltuielile reale;
- în al şaselea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli
de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă, să
stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific;
- în al şaptelea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi
a celor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele;

39
- în al optulea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele personale
cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse, în goană după profit, majorează mereu
volumul de producţie, fapt ce conduce la solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei
cu mărfuri şi servicii).
Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva absolut toate
problemele social-economice cu care se confruntă societatea: şomajul, declinul economic,
inechitatea economică şi socială ş. a. Aceste probleme stringente pot fi rezolvate numai prin
intervenţia statului în activitatea economică. Reglementarea acestor probleme se efectuează
prin intermediul pârghiilor economice de stat (buget, impozite, taxe şi tarife, credite,
investiţii, emisiuni monetare ş. a.). Statul asigură şi orientarea socială a economiei, oferind
tuturor cetăţenilor posibilităţi egale de muncă, de realizare a veniturilor, de asigurări sociale,
de ocrotire a sănătăţii, condiţii sănătoase de muncă şi mod de trai decent.
Multiplele forme de pieţe pot fi clasificate după următoarele criterii:
o după obiectul tranzacţiei. Dacă obiectul tranzacţiei vânzare-cumpărare e prezent,
atunci piaţa e numită reală; dacă acesta lipseşte, ea e considerată fictivă. Piaţa reală
exprimă cererea şi oferta de bunuri şi servicii care pot satisface imediat o anumită
necesitate socială. Piaţa fictivă (bursa) presupune o confruntare dintre cererea şi oferta
titlurilor de proprietate asupra unora dintre aceste bunuri, fără ca acestea să fie
prezente în momentul tranzacţiei vânzare-cumpărare;
o după natura economică a bunurilor. Potrivit acestui criteriu piaţa poate fi divizată:
piaţa bunurilor de consum personal final şi piaţa factorilor de producţie. Prima
constă din ansamblul de vânzări şi cumpărări, cea de a doua vine să satisfacă
necesităţile personale, colective şi productive. Piaţa factorilor de producţie include
piaţa resurselor naturale (inclusiv pământul), piaţa capitalului, piaţa muncii, piaţa de
resurse informaţional-ştiinţifice;
o după locul de desfăşurare a relaţiilor de schimb pot fi distinse următoarele pieţe: pieţe
locale, regionale, naţionale, internaţionale, mondiale;
o în dependenţă de timpul în care se desfăşoară tranzacţia de cumpărare, pieţele pot fi:
piaţă de termen, piaţă disponibilă de livrare, piaţă la vedere etc.;
o după numărul şi importanţa relativă a participanţilor la tranzacţii de schimb, pieţele
pot fi divizate: pieţe de concurenţă perfectă sau pură şi pieţe de concurenţă
imperfectă (tip monopol, monopolistă, oligopol).
Toate aceste tipuri de pieţe formează un tot organic, ce îşi exercită funcţiile într-o
permanentă interacţiune directă sau indirectă în cadrul sistemului economiei de piaţă.
Orice ţară care exercită tranziţia la economia de piaţă este nevoită să creieze o anumită
infrastructură, fără de care e imposibilă funcţionarea economiei de piaţă.
Unul din elementele de bază a infrastructurii pieţei este crearea unui sistem de burse.
Bursa reprezintă o piaţă specială organizată de stat sau de asociaţii private, unde se negociază
operaţiuni de vânzare-cumpărare a mărfurilor (bursa de mărfuri), se vând hârtii de valoare
(bursa de valori), se efectuează amplasarea lucrătorilor în câmpul muncii (bursa muncii).
Deci, bursa e locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii în scopul încheierii diferitor
tranzacţii.
Un alt element al infrastructurii pieţei este crearea sistemului de bănci comerciale.
Actualmente în Republica Moldova funcţionează 20 de bănci comerciale, care exercită
multiple operaţiuni financiare şi acordă diferite servicii clienţilor.
O premiză importantă a infrastructurii pieţei este constituirea unui sistem de instruire a
cadrelor, care vor putea acţiona fructuos în instituţiile economiei de piaţă. Actualmente
pregătirea şi perfecţionarea cadrelor pentru economia de piaţă este exercitată în Republica
Moldova în mai multe universităţi şi academii publice şi particulare.
Funcţionarea normală a pieţei e imposibilă fără elaborarea cadrului juridic: adoptarea
legilor respective şi a actelor normative în diferite domenii de activitate a instituţiilor
economiei de piaţă.

40
Un element important al infrastructurii pieţei contemporane este crearea sistemului de
asigurare. Actualmente, în Republica Moldova pe lângă compania de asigurare „ASITO”
funcţionează circa 40 de companii particulare, care oferă persoanelor fizice şi juridice diferite
servicii de asigurare.
Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică, piaţa
„tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea şi funcţionarea
economiei de piaţă contemporane.
Piaţa reprezintă locul unde sunt exercitate tranzacţiile de vînzare -cumpărare. Aşa loc poate fi
bursa, iarmarocul, licitaţia , tîrgul. Piaţa este o structură social- economică, principalele funcţii
ale căreia sunt:schimbul între întreprinzători şi realizarea legăturilor intermediare dintre
producători şi consumatori. Condiţia de funcţionare normală a pieţei este un anumit surplus a
ofertei faţă de volumul cererii. Piaţa contribuie la crearea unui echilibru economic.
Elementele de bază a mecanismului de piaţă :

1.Preţul
2. Cererea
3. Oferta
4. Concurenţa
Formele şi tipurile de piaţă
1. piaţa bunurilor de consum, 2. Piaţa muncii, 3. Piaţa de locuinţe, 4. Piaţa de
servicii, 5 piaţa capitalului, 6 piaţa monetară, 7. Piaţa financiară, 8.piaţa valutară, 9.
Piaţa neagră.
Din punct de vedere teritorial există 3 tipuri de piaţă:1. Piaţa locală. 2. Piaţa naţională. 3. Piaţa
internaţională.
Subiecţii relaţiilor de piaţă:
1. Producătorii de mărfuri
2. Cumpărătorii individuali şi colectivi
3. Asociaţiile financiare
4. Băncile
5. Organizaţiile obşteşti
6. Statul

6.2. Cererea şi factorii ce determină mărimea ei.


Legea şi elasticitatea cererii

.
Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o unitate
de timp la preţul curent. Trebuie menţionat faptul că preţul este factorul primordial ce
condiţionează cererea. Între preţ şi mărimea cererii se află un raport invers proporţional, care
este reflectat în legea generală a cererii: micşorarea preţurilor cauzează majorarea
cantităţilor de mărfuri solicitate pe care le poate achiziţiona consumatorul şi invers –
majorarea preţurilor micşorează cantitatea cererii.
Pot fi distinse următoarele tipuri de cereri:
1. Cererea negativă – în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu se
întreabă de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic de a le cumpăra.
Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă, rămâne, adică piaţa nu este saturată.

41
2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes pentru o
anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea.
3. Cererea camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona o marfă
ce lipseşte pe piaţă. Există şi situaţii când mărfurile de un anumit fel există pe piaţă, dar ele nu
satisfac cerinţele sporite ale consumatorilor, menţionându-se astfel cererea camuflată.
4. Cererea în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului pentru un
anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită.
5. Cererea neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau anotimp.
6. Cererea de deplină valoare – când circulaţia comercială la întreprinderile ce
satisfac piaţa este normală. De regulă, cererea de deplină valoare prevede responsabilitatea
întreprinderii pentru calitatea producţiei fabricate, nivelul tehnologic şi de organizare a muncii
la întreprinderea dată.
7. Cererea exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi nu e
satisfăcută cererea pieţei. Dacă o întreprindere nu poate sau nu vrea să îndestuleze cererea
pieţei, ea combate cererea prin diverse metode: prin majorarea preţului, restrângerea reţelei de
exploatare, limitarea producerii de piese şi ansambluri de rezervă.
8. Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează sănătatea,
deteriorând situaţia ecologică. În aceste cazuri se elaborează un sistem de măsuri şi acţiuni
pentru a combate creşterea cererii iraţionale.
Cererea se manifestă în trei forme: cererea individuală, cererea pieţei, cererea agregată
(totală).
Cererea individuală reprezintă cantitatea de produse pe care un individ doreşte şi este
capabil să o cumpere în timpul unei perioade date. Principalul factor care influenţează cererea
individuală este preţul. Cu cât preţul e mai înalt, cu atât mai puţine mărfuri individul va fi în
stare să le procure.

Asupra cererii individuale afară de preţ influenţează şi alţi factori, numiţi


determinanţi. Anume:
1. Gustul şi preferinţele individului. Asupra gustului şi preferinţelor acestora
influenţează calitatea mărfurilor, publicitatea reuşită şi succesele activităţii de
marketing, precum şi oferta de mărfuri noi. Când preferinţele pentru anumite mărfuri
cresc, cererea pentru aceste mărfuri sporeşte, iar reducerea preferinţelor conduce la
micşorarea cererii.
2. Venitul. Consumatorul (cumpărătorul) trebuie să fie în stare să plătească pentru a-şi
satisface cererea la anumite mărfuri, venitul constituind astfel unul din factorii
determinanţi ai cererii. Majorarea veniturilor conduce, de obicei, la dorinţa
cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate mai mare de diverse mărfuri, de aceea,
micşorarea impozitului pe venit este una din pârghiile de stimulare a economiei.
Modificarea venitului impune cumpărătorului modificarea felului şi calităţii mărfii
procurate. Se evidenţiază două feluri de mărfuri: mărfuri normale (prestigioase),
cererea pentru care creşte odată cu creşterea de venituri, şi invers; mărfuri inferioare
(cotidiane), cererea pentru care creşte numai în cazul când se micşorează venitul.
3. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare. Efectuând o alegere
raţională, cumpărătorul înţelege că unele mărfuri au calităţi asemănătoare şi, prin
urmare, pot fi substituite. Alte mărfuri se exploatează concomitent, şi consumatorul,
cumpărând una din acestea, va cumpăra neapărat şi pe a doua, adică pe cea
complementară. Din această cauză schimbarea preţului la una din mărfuri influenţează
cererea şi pentru marfa care o substituie pe prima, deci, dacă preţul la o marfă din
această categorie se majorează, atunci se măreşte şi cererea pentru marfa care o
substituie. Preţul şi cererea pentru mărfurile complementare sunt în raport invers
proporţional, adică în caz că se majorează preţul la o marfă, cererea pentru marfa
complementară descreşte.

42
4. Aşteptările consumatorului. Asupra consumatorului influenţează şi factorul de
aşteptare a unor eventuale modificări ale veniturilor sau ale preţurilor. În acest sens
aşteptarea unei majorări sigure a venitului are efectul unei majorări realizate a
venitului: se măreşte cererea pentru mărfurile normale şi scade cererea pentru
mărfurile inferioare, şi din contra, aşteptarea unei scăderi a venitului determină
consumatorul să evite efectuarea cumpărăturilor ce ar putea fi amânate. Dacă
consumatorul sesizează că preţul la anumite mărfuri se va majora, cererea lor pentru
aceasta creşte, şi invers, dacă consumatorul aşteaptă o scădere a preţului, cererea lui va
fi în scădere.
5. Numărul de consumatori. Mărirea numărului de consumatori generează o tendinţă
de creştere a cererii, şi invers, micşorarea numărului de consumatori face să scadă şi
cererea.
Determinanţii ce influenţează cererea trebuie să fie examinaţi ţinând cont de
„condiţiile îngheţate”. Orice modificare a curbei cererii e determinată de toţi factorii, cu
excepţia preţului, şi rămân constanţi pentru perioada dată de timp, examenându-se numai
influenţa preţului asupra cantităţii cererii. Când se schimbă unul din factori, apare o nouă
relaţie dintre cerere şi preţ, ceea ce se ilustrează prin deplasarea curbei cererii spre stânga sau
spre dreapta.
6. Reclama şi publicitatea. Lipsa informaţiei privind preţul, performanţele şi
disponibilitatea unui bun este unul dintre factorii care îi împiedică pe unii consumatori
să beneficieze de respectivul bun. Deşi consumatorii pot căuta şi singuri informaţiile
necesare, acestea devin mai accesibile prin reclamele plătite de vânzători, în parte şi de
consumatori, prin preţul mai mare al produsului cumpărat. Astfel, atât consumatorii,
cât şi vânzătorii, împart costul informaţiei şi ambele părţi au numai de câştigat. Pe
lângă rolul de furnizare de informaţii, cele mai multe reclame au scopul de a determina
consumatorul să cumpere bunurile unei anumite firme în dauna celor concurente.
Aceasta se realizează prin încercarea de a convinge consumatorul că bunurile în cauză
sunt mai potrivite sau de o calitate superioară celor propuse de concurenţă, cu toate că
de cele mai multe ori produsele sunt similare sau au aceeaşi calitate.
Pentru economia de piaţă o
importanţă deosebită o are analiza cererii
agregate (cererii totale). Cererea agregată
reprezintă valoarea totală a bunurilor
economice cerute în cadrul celor trei
sectoare – privat, public şi internaţional.
Totodată, ea poate fi evidenţiată în termeni
reali prin indicatorul macroeconomic –
venitul naţional real. Cererea agregată
cuprinde: cheltuielile prevăzute de
populaţie pentru a cumpăra bunuri de
consum; investiţiile economice planificate
de întreprinderile din sectorul privat;
cheltuielile programate ale sectorului
public; soldul dintre valoarea exporturilor
şi cea a importurilor (exportul net).
Nivelul cererii agregate poate fi modificat
prin intermediul politicilor
macroeconomice, în special prin politica
fiscală.
Modificările, care se produc în cerere în dependenţă de modificările care au loc în
preţuri şi venituri, poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării cererii în

43
funcţie de schimbarea preţului sau a venitului se numeşte coeficientul elasticităţii cererii.
Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea preţului are următoarea expresie:
CECp=% modificării cererii/% modificării preţului.
În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu modificarea
veniturilor consumatorului:
CECv=% modificării cererii/% modificării venitului.
În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate fi:
elastică, inelastică, unitară. Cererea elastică are loc în condiţiile când CECp>1 (procentul de
creştere a cererii întrece procentul de reducere a preţului); cererea inelastică, când CECp<1
(procentul de creştere a cererii este mai mic decât procentul de reducere a preţului); cererea
unitară, când CECp=1 (procentul de creştere a cererii coincide cu procentul de reducere a
preţului).

6.3. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei.


Legea şi elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii (vânzătorii) le


pot oferi cumpărătorilor (consumatorilor) la preţuri curente într-o anumită perioadă de timp.
În funcţie de natura bunurilor se distinge: a) oferta de bunuri independente (de ex.,
oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.); b) oferta complementară, când din
producţia unor bunuri principale (de ex., din care se pot fabrica conserve, salamuri etc.); c)
oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de ex., cafea, ceai, lapte
etc.).
Raportul dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită de mărfuri şi servicii
constituie conţinutul legii generale a ofertei. Legea generală a ofertei constă în următoarele:
dacă preţul produsului creşte sau scade, atunci volumul ofertei la fel creşte sau scade. Deci,
între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie directă.
Oferta, ca şi cererea, se manifestă în trei forme: individuală, de piaţă şi agregată
(totală).
Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune
producătorul (vânzătorul) sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită perioadă de timp la
preţuri curente.
Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel
al preţului pe piaţa respectivă.
Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate şi de alţi
factori, numiţi determinanţi:
1. Schimbarea costului de producţie. Între nivelul costului de producţie şi cantitatea
oferită există o relaţie negativă. Reducerea costului de producţie a unui bun determină
creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului duce la scăderea ofertei. Reducerea
costului de producţie depinde: de aplicarea tehnologiilor noi în procesul de fabricare a
bunurilor; de nivelul preţului la factorii de producţie (salariul, resursele materiale,
materia primă etc.). Costul de producţie reprezintă cel mai important factor care
determină modificarea ofertei.
2. Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex., reducerea preţurilor la carne
de vită inevitabil va duce la majorarea ofertei carnei de porc). Totodată, din producţia
unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare. Dacă preţul
bunului principal creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, oferta de pe piaţa
bunului secundar va spori şi invers, dacă preţul se va reduce, oferta de pe piaţa bunului
respectiv va scădea.
3. Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun. Dacă, de ex., la piaţa
respectivă au apărut mai multe firme (vânzători), atunci evident oferta de bunul

44
respectiv va creşte, însă dacă unele firme au dat faliment, atunci oferta de bunuri
analogice va scădea.
4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subsidiilor. Majorarea impozitelor şi taxelor pe
profitul firmelor va reduce oferta şi invers, micşorarea acestora va contribui la o
creştere a ofertei. Subsidiile din bugetul statului acordate firmelor la fel contribuie la
creşterea ofertei.
5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor). Dacă firma aşteaptă
reducerea preţului în viitor, atunci ea va majora în prezent oferta, şi invers.
6. Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale la fel contribuie la
modificarea ofertei în ambele direcţii.
Oferta agregată (totală) repzintă
cantitatea totală de bunuri economice
disponibilă pentru vânzare la un anumit
nivel mediu al preţurilor şi într-o
perioadă de timp determinată. Mărimea
ofertei agregate poate fi exprimată printr-
un indicator macroeconomic real cum ar
fi, de exemplu, venitul naţional. Preţurile
majorate stimulează producătorii la
producerea suplimentară de mărfuri şi
servicii, iar preţurile joase, dimpotrivă,
contribuie la micşorarea volumului de
mărfuri în economia naţională

Segmentul AB – numit orizontal sau keynesian, reflectă situaţia de stagflaţie în


economie, situaţia când o parte considerabilă de mijloace de producţie şi de resurse de muncă
nu-s utilizate. Segmentul BC numit segment intermediar sau în creştere, reflectă situaţia când
creşterea volumului real al produsului naţional este însoţită de creşterea preţurilor asupra
mărfurilor şi serviciilor. Segmentul CD numit segment vertical sau clasic, care reflectă
ocuparea deplină a forţei de muncă, utilizarea tuturor capacităţilor de producţie, funcţionarea
economiei naţionale la nivelul potenţialului său productiv. Curba ofertei agregate determină
nivelul de echilibru al venitului naţional.
Oferta agregată este influenţată de următorii factori: a) schimbarea preţurilor la resurse
interne şi importate. Ieftinirea resurselor contribuie la majorarea ofertei agregate, iar
scumpirea acestora duce la scăderea ofertei; b) schimbările în productivitatea muncii la
nivel macroeconomic la fel contribuie la majorarea ofertei agregate; c) schimbările în actele
normative în direcţia reducerii taxelor, ratei dobânzii la fel duc la creşterea volumului ofertei
agregate.
Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitatea ofertei exprimă
dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia
din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei,
care are următoarea expresie:
CEOp=% modificării ofertei/% modificării preţului.
În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, oferta poate fi: elastică,
inelastică, unitară.
Oferta elastică reflectă cazul, când unui anumit procent de modificare a preţului îi
corespunde o modificare mai mare a cantităţii oferite. În acest caz: CEOp>1. Oferta
inelastică se manifestă în cazul când procentul modificării cantităţii oferite este mai mic decât
procentul modificării preţului. Deci, CEOp<1. Oferta cu elasticitate unitară are loc în
condiţiile când unui procent în modificarea preţului îi corespunde unul similar în schimbarea
cantităţii oferite. Deci, CEOp=1.

45
6.4. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de piaţă

Până acum am analizat în mod separat


cererea şi oferta. Însă pentru a stabili cum
funcţionează piaţa e necesar să se studieze
modul de interacţiune a acestor două
categorii. Interacţiunea dintre consumator şi
vânzător pe piaţă este în totală concordanţă
cu principiul de alegere raţională, ceea ce Preţul D S
presupune ca cumpărătorii şi vânzătorii să ia 4,00
decizii în dependenţă de veniturile şi
3,50
cheltuielile suplimentare. Interesele
cumpărătorilor şi ale vânzătorilor se află în 3,00 PE
permanentă stare de contradicţie. Vânzătorii 2,50
ţin să obţină preţul maxim posibil pentru 2,00
marfă, iar cumpărătorii tind să plătească
pentru aceeaşi marfă preţul minim posibil. 100 125 150 200 300
Rezolvarea acestei condiţii echilibrează
piaţa şi în acest caz cantitatea cererii e foarte
apropiată de cantitatea corespunzătoare a
ofertei.
Preţul de echilibru contribuie la echilibrarea pieţei. Echilibrul pieţei înseamnă că toate
mărfurile pe care le oferă vânzătorii sunt cumpărate, şi invers, toate mărfurile pe care ar dori
să le procure cumpărătorii sunt oferite de vânzători. Prin urmare, echilibrul pieţei are loc
atunci când nici cumpărătorii şi nici vânzătorii nu au motive să-şi modifice cantitatea cererii
sau a ofertei. Piaţa în stare de echilibru prevede o egalitate a cantităţilor de cereri şi oferte în
condiţiile când acţionează preţul în vigoare.
În cazul când piaţa iese din starea de echilibru, ea tinde în mod automat spre această
stare de echilibru. Când cantitatea cererii depăşeşte cantitatea ofertei, apare deficitul, care
reprezintă cererea excedentară. În toate cazurile când preţul curent este mai mic decât preţul
de echilibru al pieţei, cantitatea cererii înaintate va întrece oferta prezentată, dând naştere
deficitului. Când apare deficitul, se poate prezice că preţurile curente de piaţă se vor majora,
atingând preţurile de echilibru, deoarece în aceste cazuri vânzătorii au posibilitatea să vândă
cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri majorate. Presiunea exercitată atât de cumpărători, cât
şi de vânzători, conduce la această majorare a preţurilor. Pe parcursul majorării preţurilor
cantitatea ofertei se măreşte, iar cantitatea cererii se micşorează. În acest caz curbele cererii şi
a ofertei se vor deplasa concomitent spre punctul de intersecţie al lor, adică spre punctul de
echilibru al pieţei.
Surplusul denotă oferta excedentară. În toate cazurile când preţul curent de piaţă
depăşeşte preţul de echilibru al pieţei, cantitatea ofertei va prevala asupra cantităţii de cerere,
ceea ce va crea un surplus sau o suprasaturare a pieţei. De obicei, surplusul duce la micşorarea
preţului de echilibru pe piaţă. Suprasaturarea pieţei oferă cantităţi mai mari de mărfuri la
preţuri reduse. Tendinţa pieţei de a se autoregla, cu oscilaţii spre punctul de echilibru, permite
precizarea modului de reacţie a pieţei la diverse modificări ale cererii şi ale ofertei. Se poate
aştepta că anume preţurile vor regla piaţa, înlăturând orice deficit sau surplus de mărfuri.
Astfel, se pot face următoarele
concluzii:
− pieţele se află în stare de echilibru
în cazul când în condiţiile acţionării
preţurilor curente cantitatea cererii

46
este egală cu cantitatea ofertei
prezentate;
− reprezentarea grafică a acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a curbelor de
cerere şi ofertă;
− creşterea cererei poate fi reprezentată în mod grafic prin deplasarea curbei de cerere
spre dreapta, ceea ce conduce la majorarea atât a preţului nou de echilibru cât şi a
cantităţii noi de echilibru (în măsura deplasării punctului de echilibru spre dreapta pe
curba ofertei);
− creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin deplasarea curbei de ofertă
spre dreapta, fapt ce conduce la o nouă creştere a cantităţii noi de echilibru şi la
micşorarea noului preţ de echilibru (în măsura în care punctul de echilibru se
deplasează spre dreapta pe curba cererii);
− micşorarea cererii (deplasarea curbei cererei spre stânga) conduce atât la micşorarea
preţului nou de echilibru, cât şi a cantităţii noi de echilibru;
− micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga) conduce la creşterea preţului
nou de echilibru şi la micşorarea cantităţii noi de echilibru.
Prin urmare, în economia de piaţă modificarea preţului poate fi cauzată numai de
modificările cererii şi ofertei.

6.5. Mecanismul formării şi modificării preţului. Tipurile de preţuri

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate


oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă.
Astfel de preţ mai este numit preţ absolut. Alături de preţul absolut există şi preţul relativ
sau raportul de schimb, adică preţul bunului dat exprimat în alt bun considerat etalon sau
element de referinţă. De ex., dacă considerăm preţ etalon salariul pe oră, atunci preţul relativ
poate fi: 1 pâine = 0,5 salarii/oră; 1 kg carne = 5 salarii/oră. Analiza preţului relativ reflectă
evoluţia situaţiei economice a producătorilor şi consumatorilor.
Preţul include două componente: cheltuielile de producţie (costul) şi profitul. Între
aceste componente ale preţului există un raport invers proporţional: creşterea costului duce la
micşorarea profitului, şi invers.
Asupra evoluţiei preţului influenţează două grupe de factori: interni şi externi. La
factorii interni se referă: cererea consumatorilor (utilitatea atribuită bunurilor de către
cumpărător, capacitatea de plată a populaţiei consumatoare, nevoile consumatorilor şi
structurile cererei); oferta producătorilor (nivelul costurilor unitare, abilitatea
întreprinzătorului şi capacitatea de a obţine profit cât mai mare, structurile ofertei şi
posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor, preţul bunurilor pe alte
pieţe); cantitatea de monedă aflată în circulaţie (jocul liber al cererii şi ofertei, cererea şi
oferta de bani, masa monetară în circulaţie). La factorii externi se referă: intervenţia directă a
statului în reglarea preţului(stimulând cererea sau oferta de bunuri); măsurile directe ale
statului orientate spre menţinerea unor echilibre social-economice (pe piaţa muncii, pe piaţa
bunurilor agricole etc.); intervenţia întreprinderilor monopoliste în procesul de formare a
preţurilor administrate.
În economia de piaţă concurenţială preţul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice.
Preţul serveşte ca instrument de analiză şi fundamentare a deciziilor privind
introducerea noilor tehnologii, repartizarea şi utilizarea resurselor, participarea la
ciclul economic mondial.
2. Funcţia informaţională. Preţul serveşte ca un „sistem de semnale” care coordonează
deciziile agenţilor economici referitor la volumul resurselor limitate pentru
producători şi a bunurilor de consum pentru consumatori. Anume preţul contribuie la
elaborarea deciziilor privind alegerile producătorilor şi cumpărătorilor pentru

47
soluţionarea problemei fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă,
respectiv să achiziţioneze.
3. Funcţia de stimulare. Preţul poate contribui la dezvoltarea producţiei sau o poate
stopa. Preţurile joase, care nu asigură o rentabilitate normală sau aduc pagube, nu-i
cointeresează pe producători să majoreze volumul de producţie, şi invers.
4. Funcţia de recuperare a costurilor. Preţul trebuie să asigure agenţilor economici
compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între agenţii economici,
ramuri şi sectoare ale economiei naţionale. Agenţii economici, ramurile şi sectoarele
de activitate ale căror preţuri relative se micşorează înregistrează pierderi de venituri şi
patrimoniu; situaţia este inversă la cei ale căror preţuri relative cresc.
După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi:
- preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu concurenţă
pură sau perfectă, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa nivelul şi
dinamica preţului. Cu alte cuvinte, preţurile libere sunt acelea, care se formează în
urma confruntării cererii şi ofertei;
- preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi ale altor
centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc.);
- preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă (cerere,
ofertă, concurenţă) şi a mecanismelor dirijiste de reglementare (cote de taxe şi
impozite care se includ în preţuri, stabilirea nivelului de preţuri etc.).
În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri, care pot fi
clasificate în dependenţă de următoarele criterii:
♦ după natura şi obiectul pieţei există: preţuri la mărfuri corporale, servicii; preţuri
ale serviciilor (tarife); preţuri ale factorilor de producţie; preţuri ale hârtiilor de
valoare (cursuri);
♦ după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale; preţuri agricole;
preţuri la obiectele de construcţie; preţuri la terenurile de pământ;
♦ după specificul tranzacţiilor există: preţuri de bursă (cotaţie); preţuri de licitaţie;
♦ după stadiul schimbului există: preţuri cu ridicata (en gros) şi preţuri cu
amănuntul (en detail);
♦ preţ marginal, care acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei partide de marfă
absorbită de piaţa respectivă;
♦ preţ tare, care este aplicat în condiţiile încheierii contractelor comerciale (preţul
rămâne neschimbat în termenul contractului);
♦ preţ mobil, numit preţ de sezon (la produsele agricole, mărfuri industriale de
sezon);
♦ preţ riscant, preţ aplicat la utilizarea utilajului, unde cota de inovaţie e
substanţială;
♦ preţ închis, preţ care se formează pe piaţa fantomă.
Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două tendinţe: de creştere şi
de scădere. Aceste tendinţe sunt influenţate de următorii factori: de nivelul şi dinamica
costurilor; de cererea şi oferta de mărfuri destinate pentru realizare; de capacitatea de
cumpărare a monedei; de evoluţia preţurilor mondiale.
În actuala economie de piaţă statul, în scopul prevenirii sau atenuării unor dificultăţi
economice, asigurării stabilităţii economice, sporirii eficienţei utilizării resurselor, înlăturării
unor tendinţe monopoliste şi oligopoliste, recurge la o serie de măsuri de reglementare
juridică şi normativă a funcţionării pieţei şi a formării preţurilor la unele bunuri economice.
Implicarea statului în procesul de reglementare a preţului are loc atât direct, cât şi indirect.

48
Intervenţia directă a statului se referă la fixarea autoritară a preţului în situaţii
extraordinare (războaie, crize profunde şi durabile) şi la blocajul preţurilor unor produse,
respectiv politica preţurilor minime şi maxime. Stabilirea unui nivel minim al preţurilor
reprezintă, de regulă, o modalitate de protejare a intereselor producătorilor. Preţurile minime
se practică în condiţiile excesului de ofertă; nivelul lor, de regulă, este superior preţului de
echilibru. Astfel de preţuri sunt larg aplicate în sectorul agrar. Preţurile maxime, denumite şi
preţuri plafon, se află sub nivelul celor determinate de preţul de echilibru. Asemenea preţuri
sunt stabilite atunci când cantitatea cerută este superioară celei oferite, existând o penuire de
produse. Eliminarea excesului de cerere şi asigurarea echilibrului pieţelor implică măsuri de
ordin economico-financiar, care stimulează oferta pe termen lung (credite preferenţiale, scutiri
fiscale, tarife vamale etc.).
Intervenţia indirectă a statului asupra procesului de formare a preţurilor se
manifestă prin următoarele măsuri şi politici: achiziţionarea de către stat a unor produse şi
stocarea lor; acordarea de facilităţi la exportul unor bunuri; practicarea unor politici selective
de credite; acordarea diferitor subvenţii; acoperirea unei părţi a cheltuielilor de comercializare
a bunurilor etc.

6.6. Concurenţa şi tipurile pieţelor concurenţiale

Unul din mecanismele principale ale economiei de piaţă este concurenţa. Concurenţa
reprezintă un proces de confruntare specifică dintre agenţii economici (vânzători) pentru
atragerea de partea lor a clientelei (cumpărătorilor). Concurenţa reflectă un raport de forţe
între agenţii economici pe piaţa bunurilor de consum şi servicii şi pe piaţa factorilor de
producţie. În cadrul concurenţei agenţii economici competitivi sunt avantajaţi şi câştigă, iar
cei necompetitivi suferă pierderi sau sunt eliminaţi din afaceri.
Concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii care în ansamblu determină rolul economic
al ei:
 concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor economici, duce
la eliminarea industriilor învechite şi la extinderea celor noi, la afirmarea progresului
în toate ramurile economiei naţionale;
 concurenţa reprezintă calea cea mai reuşită de satisfacere a intereselor producătorilor
şi consumatorilor, deoarece ea impune producătorul să reducă costurile de producţie,
să majoreze volumul capitalului în scopul obţinerii profiturilor majorate. Însă aceste
acţiuni ale producătorului duc la creşterea volumului de producţie şi la îndestularea
cerinţelor consumatorilor;
 concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu factori de producţie a
întreprinderilor, întrucât fiecare agent economic este înteresat să aibă cheltuieli cât mai
mici;
 concurenţa favorizează reducerea preţurilor, deoarece în lupta de concurenţă câştigă
acel agent economic care oferă mărfuri la preţuri mai joase;
 concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate,
deoarece calitatea serveşte ca instrument de luptă concurenţială între agenţii
economici;
 concurenţa, prin mecanismul preţurilor şi acţiunii legilor generale a cererii şi ofertei,
orientează activitatea economică, duce la repartizarea eficientă a resurselor economice
pe ramuri şi localităţi şi utilizarea lor profitabilă.
Concurenţa este determinată de un set de factori care constituie mediul şi structura
concurenţială, printre care pot fi menţionaţi: numărul şi importanţa vânzătorilor şi
cumpărătorilor în economia naţională, în ramura sau localitatea respectivă; gradul de
diversificare a produsului; gradul de transparenţă a pieţei; gradul de mobilitate a factorilor de
producţie; facilităţile sau limitările producătorilor la intrarea în ramura respectivă; gradul de

49
libertate în determinarea preţurilor, raportul dintre cerere şi ofertă; nivelul dezvoltării
economice; conjunctura politică internă şi externă; mentalitatea economică a populaţiei.
Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode: de natură
economică şi de natură extraeconomică. Lupta de concurenţă de natură economică include:
reducerea cheltuielilor de producţie; reducerea preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii
mărfurilor şi serviciilor; acordarea unor facilităţi clienţilor; lansarea de noi produse;
publicitatea; organizarea de servicii postvânzare. Lupta de concurenţă de natură
extraeconomică include: furtul de informaţii de la concurenţi; răspândirea de informaţii false
despre concurenţi; cumpărarea unor specialişti de la concurenţi şi utilizarea lor în interesul
propriu; atragerea pe căi ilegale a unor surse de sponsorizare ş. a.
În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială, concurenţa poate fi divizată în:
concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială prevede folosirea
nediscriminatoare de către agenţii economici a metodelor luptei de concurenţă (concurenţa de
natură economică). Concurenţa neloială prevede: descreditarea produselor concurentului;
aplicarea informaţiei false faţă de concurent; organizarea spionajului industrial, corupţie, acte
de diversiune etc.
În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă.
Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi vânzătorii
(producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot
cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc, fără a-l influenţa.
Piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele trăsături:
⇒ atomicitatea participanţilor, situaţia când există pe piaţă un număr mare de
vânzători şi cumpărători de putere concurenţială egală sau apropiată, astfel încât
nici unul din ei să nu poată influenţa în favoarea sa cantităţile de mărfuri oferite
sau cerute, şi nici preţul la acestea;
⇒ omogenitatea produselor pe piaţa cu concurenţă perfectă. Produsele trebuie să fie
omogene, pentru ca cumpărătorului să-i fie indiferent de la ce vânzător procură
marfa;
⇒ intrarea liberă noilor producători în ramură, să nu existe bariere juridice sau
instituţionale de mobilitate a factorilor de producţie;
⇒ elasticitatea pieţei. Piaţa cu concurenţă perfectă trebuie să fie elastică, adică
adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers în raport cu modificarea
preţului;
⇒ transparenţa pieţei, situaţia când toţi participanţii pieţei sunt informaţi referitor la
cerere, ofertă, calitate, preţ etc.
Piaţa cu concurenţă perfectă e considerată numai în cazul, dacă toate aceste cinci
trăsături sunt prezente în mod simultan. Dacă cel puţin lipseşte una din trăsăturile sus-numite,
atunci avem situaţie de piaţă cu concurenţă imperfectă sau impură.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă preţul se formează la nivelul punctului de intersecţie
dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de monopol; piaţa cu
concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de oligopol.
Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce produce
şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum. O întreprindere e considerată
în situaţie de monopol atunci, când este singura producătoare a unui bun, nefiind concurată de
alţi producători interni sau externi. Dacă pe piaţa unui bun sau serviciu omogen există un
număr mare de producători, puşi în faţa unui singur cumpărător, care fixează volumul de
producţie şi preţul de cumpărare, atunci apare situaţia de piaţă de monopson, iar dacă un
singur producător intră în relaţii de schimb cu un singur cumpărător, atunci apare situaţia de
piaţă de monopol bilateral.

50
Monopolul apare în urma intensificării concurenţei imperfecte, concentrării şi
centarlizării capitalului. Monopolul se manifestă în următoarele forme: monopoluri naturale
(deţinerea sau controlul unor resurse cu calităţi deosebite); monopolul asupra mărcii
comerciale; monopolul tehnologic (generat de proprietatea asupra patentului noului produs);
monopolul reducerii costurilor de producţie (firmele concurente nu pot rezista la costuri de
producţie marginale); monopolul instituţional, generat de funcţionarea unor firme supuse
controlului de stat (apă, gaze, energie electrică etc.).
Piaţa de monopol are următoarele trăsături:
⇒ existenţa unui vânzător la nivel de ramură. În realitate rolul de monopol îl poate
juca proprietarul unor izvoare de apă minerală, a unei fabrici de materiale de
construcţie specifice, a unui lot de vii unicale etc.;
⇒ în piaţa de monopol lipsesc substituenţi adecvaţi. De ex., firma-monopol de
dobândire şi prelucrare a diamantelor practic nu are alternative;
⇒ în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă, care, de regulă, acoperă
costurile de producţie şi aduce un profit respectiv. Preţurile stabilite de firmă
constituie preţuri de monopol. Preţurile de monopol pot fi în unele cazuri mai
joase de preţul de echilibru al pieţei, deoarece firma obţine profituri ridicate în
urma realizării unui volum mai mare de mărfuri;
⇒ în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate de a alege atât preţul, cât şi
cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute;
⇒ piaţa de monopol, de regulă, blochează intrarea în ramura respectivă a altor firme.
De ex., monopolul natural de asigurare a consumatorilor cu apă, gaze, energie
electrică va bloca intrarea altor firme în acest domeniu de activitate.
Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe piaţă, când vânzătorii
şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă, nivelurile de preţuri în intenţia de
a obţine profituri mari şi stabile. Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important
al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor
şi a unui număr mare de vânzători.
Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături:
⇒ pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi producători, produsele
cărora sunt similare, dar neomogene, fapt ce-i permite furnizorului să influenţeze
preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă. De ex., în industria de
confecţii a S.U.A. există 32 de firme, care coasă costume şi paltoane pentru
bărbaţi. Între aceste firme are loc o luptă de concurenţă monopolistică;
⇒ piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor
în dependenţă de calitatea mărfurilor şi forma de deservire (prin utilitate, prin
performanţele tehnico-economice, design etc.);
⇒ intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică este relativ uşoară,
deoarece în ramură activează mai multe firme, fapt ce face imposibilă
subordonarea lor reciprocă;
⇒ efectuarea unui control limitat asupra preţurilor. Consumatorii preferă să procure
mărfuri şi servicii de la anumiţi vânzători, chiar dacă preţurile sunt relativ mai
majorate;
⇒ concurenţa monopolistică se desfăşoară în temei în afara preţurilor (în dependenţă
de nivelul costurilor de producţie, reclamei, calitatea mărfurilor, semnele de firmă
etc.). Firma monopolistă poate exercita o putere de monopol datorită dreptului
conferit de marca de fabricaţie.
Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică se obţine la acel volum
al producţiei la care costul marginal este egal cu venitul marginal.
Analiza concurenţei monopoliste evidenţiază că în condiţiile actuale se extinde tot mai
mult concurenţa prin produse, care asigură consumatorului cel mai înalt grad de satisfacţie.

51
Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă imperfectă, care,
de regulă, cuprinde o ramură sau domeniu de activitate. O ramură se caracterizează prin
concurenţă de oligopol dacă un număr mic de producători domină producţia şi vânzarea unui
produs. Oligopolistă poate fi considerată orice firmă produsele căreia sunt omogene, iar
unităţile economice sunt de dimensiuni mari (industria metalelor feroase, aluminiului etc.) sau
care produce bunuri diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de ex., firmele
mari din ramura de producţie a automobilelor).
Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături:
⇒ piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de producători (3 – 7
firme), care deţin o parte importantă din piaţa de desfacere respectivă;
⇒ pătrunderea pe o piaţă de oligopol este, dacă nu imposibilă, cel puţin dificilă.
Oligopolul se protejează prin diferite bariere şi restricţii;
⇒ în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al preţurilor,
interdependenţa şi incertitudinea. În condiţiile de oligopol fiecare producător poate
fixa volumul de produse şi volumul de vânzări, însă preţul de realizare şi profitul
fiecăruia depinde de deciziile celorlalţi producători.
Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi oligopoluri antagoniste.
Oligopolurile concentrate sunt întemeiate pe acorduri secrete şi se manifestă în formă de
cartel (acorduri între producătorii de produse omogene referitor la nivelul de preţuri şi la
divizarea pieţelor de desfacere). Oligopolurile antagoniste se află într-o concurenţă continuă
atât prin jocul de preţuri, cât şi prin schimbări de caracteristici ale produsului. Metodele de
concurenţă antagonistă sunt diverse: majorarea volumului de vânzări, lansarea produselor noi
prin publicitate (reclamă), demonstrarea calităţii produselor realizate, vânzarea produselor în
rate pe termen lung, spionajul economic, şantajul, acte de diversiune, corupţie etc.
În ţările cu economie de piaţă are loc reglementarea funcţionării pieţei prin
promovarea unor acţiuni de menţinere, restaurare sau consolidare a mediului economico-
legislativ necesar desfăşurării normale a concurenţei. Aceste reglementări cuprind două
direcţii: prima – reglementarea juridică a tranzacţiilor comerciale şi a concurenţei în scopul
controlului şi limitării tendinţelor monopoliste; a doua – supravegherea respectării măsurilor
luate de legislativ privind desfăşurarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.
Concurenţa perfectă are următoarele trăsături:
1. Atomicitate .Apariţia pe piaţă a unui număr mare de vînzători şi cumpărători.
2. Omogenizarea producţiei.
3. Fluiditatea pieţei.
4. Mobilitatea perfectă.
5. Transparenţa pieţei.

Tema 7 Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale


1. Piaţa muncii şi salariul.
2. Piaţa capitalului real şi dobânda.
3. Piaţa funciară şi renta.
4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

7.1. Piaţa muncii şi salariul

Economistul francez din sec. XIX J.B.Say a formulat teoria celor trei factori de
producţie (munca, capitalul şi natura), utilizarea cărora aduce la formarea pieţelor respective

52
(piaţa muncii, piaţa capitalului şi piaţa resurselor naturale) şi la generarea celor trei venituri
fundamentale: salariul, dobânda (profitul) şi renta.
Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se confruntă cererea cu
oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea de lucrători, mărimea salariului care
trebuie plătit şi condiţiile de muncă, pe care trebuie să le creeze agenţii economici.
Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se vinde şi se
cumpără ca orice alt bun economic. Piaţa muncii include următoarele mecanisme de bază:
cererea de muncă, oferta de muncă şi preţul muncii (salariul).
Cererea de muncă (forţă de muncă) reprezintă cantitatea de muncă salariată pe care
agenţii economici sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o anumită perioadă de timp. Această
cantitate depinde de numărul locurilor de muncă disponibile.
Cererea de muncă poate fi elastică sau inelastică. Cu cât elasticitatea cererii în funcţie
de preţ a unui bun este mai mare, cu atât va fi mai mare şi elasticitatea cererii pentru munca
folosită la producerea bunului respectiv. De ex., o creştere a salariilor minerilor va conduce la
o creştere a preţului la cărbune. Această creştere de preţ va determina o scădere mai mult
decât proporţională a cantităţii cerute de cărbune şi, în consecinţă, o scădere importantă în
cantitatea de muncă cerută. Cu cât costul muncii are o pondere mai mare în costul total, cu
atât mai mare va fi elasticitatea cererii de muncă. Dacă salariile reprezintă o proporţie mare
din costul total, o creştere a salariilor va conduce la o creştere substanţială a costului total.
Prin urmare, producţia va fi redusă şi vor fi angajaţi mai puţini muncitori.
Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă
de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat. Oferta de muncă nu include persoanele
ocupate în gospodăria casnică, militarii, studenţii şi alte persoane care desfăşoară activităţi
nesalariate.
Oferta muncii are următoarele particularităţi: ea se formează într-o perioadă de timp
mai îndelungată (în decursul unei noi generaţii); constituirea ofertei muncii nu se desfăşoară
exclusiv pe principii economice, ea este supusă şi legilor demografice; oferta de muncă are o
mobilitate relativ redusă (migrarea forţei de muncă este limitată din mai multe motive);
populaţia activă este dispusă să participe la muncă în funcţie de vârstă, sex, starea sănătăţii,
condiţiile de muncă etc.; resursele de muncă nu se pot conserva (orice neparticipare la muncă
înseamnă pierdere atât pentru individ, cât şi pentru societate).
Oferta de muncă, ca şi cererea, poate fi elastică sau inelastică. Oferta de muncă pentru
un anumit domeniu de activitate va fi elastică, din moment ce o creştere a salariului din acel
domeniu va determina un număr de muncitori să se transfere din alte domenii către acesta.
Elasticitatea, totuşi, va fi diferită în funcţie de durata perioadei de timp avută în vedere. Cu cât
durata va fi mai mare, cu atât elasticitatea ofertei va fi şi ea mai mare.
În calitate de subiecţi ai pieţei de muncă pot fi:
− ofertanţii de muncă (persoanele purtătoare a forţei de muncă);
− sindicatele şi alte organizaţii ale salariaţilor, oficii de agenţi de plasare;
− patronatul, agenţii economici (purtători al cererii de muncă sau a ofertei de locuri de
muncă);
− statul, care poate influenţa raportul dintre cererea şi oferta de muncă prin politica de
investiţii, bugetară, fiscală, de credit, etc.
Din punct de vedere al cererii şi ofertei de muncă, piaţa muncii poate fi divizată în:
piaţa muncii cu cerere limitată şi piaţa muncii cu ofertă limitată. Piaţa muncii cu cerere
limitată are permanent un potenţial mare de rezervă de forţe de muncă. Asemenea pieţe ale
muncii seDîntâlnesc
m în prezentSmîn mai multe ţări subdezvoltate. Piaţa muncii cu ofertă limitată
se manifestă prin gradul ridicat de utilizare a forţei de muncă. În condiţiile acestei pieţe:
lipseşte concurenţa dintre angajaţi şi şomeri; angajarea forţei de muncă este garantată; există
un deficit al forţei de muncă.
Se
Un element important al pieţei muncii
este bursa muncii, care reprezintă o
53
instituţie ce îndeplineşte funcţia de
intermediar dintre antreprenori şi salariaţi în
procesul de angajare a forţei de muncă. În
majoritatea ţărilor bursele de muncă
sunt instituţii statale şi sunt dirijate de ministerul muncii, iar în unele ţări astfel de burse au
statut de instituţie privată. Principalele funcţii ale bursei de muncă sunt: înregistrarea
şomerilor; înregistrarea locurilor de muncă vacante; angajarea la lucru a şomerilor; studierea
conjuncturii pieţei de muncă şi prestarea informaţiei respective; testarea persoanelor care
doresc să fie angajate în câmpul de muncă; orientarea profesională a şomerilor; acordarea
indemnizaţiilor de şomer.
Piaţa muncii joacă un rol semnificativ în stabilitatea şi dezvoltarea economiei
naţionale: asigură orientarea ocupării eficiente a forţei de muncă la nivel de firmă, ramură şi
economie naţională în ansamblu; oferă posibilitatea satisfacerii cerinţelor economiei naţionale
în forţă de muncă; oferă informaţie privind concordanţa cererei cu oferta de muncă de care se
ţine seama în elaborarea politicilor de pregătire a cadrelor, de orientare profesională a
tineretului, de restructurare a învăţământului; influenţează asupra pieţei capitalului, pieţei
bunurilor materiale şi a serviciilor şi a echilibrării în ansamblu a economiei naţionale.
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii
(salariul). În sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii
sale sau plata pentru remunerarea muncii. În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa
de muncă utilizată în diferite domenii de activitate. Referitor la noţiunea salariului există
diferite abordări. De ex., liberalii clasici consideră, că salariul natural reprezintă minimul
necesar pentru existenţa salariatului şi familiei sale, care nu poate fi depăşit în jos întrucât
existenţa salariatului devine imposibilă, şi nici în sus, pentru că antrenează creşterea
natalităţii, ceea ce ar conduce la creşterea ofertei de muncă şi ca urmare la o scădere a
salariului la nivelul său natural. În viziunea liberalilor neoclasici salariul nu este plata pentru
muncă, ci reprezintă o sumă ce corespunde unui anumit raport dintre utilitatea pe care o are
munca pentru salariat şi pentru capitalist, când discutilitatea şi productivitatea sa marginală
sunt egale. Actualmente este larg aplicată abordarea, că salariul reprezintă o expresie a
raportului dintre sindicate, puterea politică şi presiunea şomajului.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii salariatului pentru
firmă, ramură, societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi complicitatea muncii; cantitatea
muncii; calitatea muncii; rezultatele muncii; acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de
muncă. Statul aplică măsuri de reglementare a relaţiilor de muncă: stabileşte condiţiile pentru
folosirea forţei de muncă, durata muncii şi a concediilor, securitatea muncii, executarea
contractului de muncă; intervine asupra condiţiilor de remunerare a muncii, stabileşte
procedura de fixare a salariilor în domenii de activitate; exercită rolul de arbitraj în relaţiile
dintre salariaţi şi patronat.
Trebuie de deosebit salariul nominal şi salariul real. Salariul nominal este cantitatea
de bani care revine lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună,
an). Mărimea salariului nominal depinde de: preţul forţei de muncă, care se creează pe piaţa
muncii sub influenţa cererii şi ofertei; situaţia economică care se creează la diferite faze ale
ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade, iar la faza avântului – creşte);
politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare. Statul determină minimul
salariului, iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de posibilităţile firmei.
Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în baza
salariului nominal. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului nominal.
Salariul real depinde de: mărimea salariului nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi
serviciilor; mărimea impozitelor; capacitatea de cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în
aceeaşi proporţie ca şi salariul nominal. De ex., salariul nominal poate să crească, însă salariul

54
real poate să rămână la acelaşi nivel sau chiar să scadă, dacă vor spori preţurile la bunurile
economice şi vor creşte impozitele şi alte plăţi obligatorii.
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul pe unitate de timp este salariul prin care plata pentru muncă se face în
funcţie de timpul lucrat (oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de măsură a
salariului pe unitate de timp este preţul minim al unei ore de muncă. De ex., în
S.U.A. plata minimă pe oră constituie 6,25 dolari, în Anglia – 3,20 lire sterline;
2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea
lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. Salariul în acord
poate fi exprimat: a)în acord direct, când salariul se stabileşte după un tarif
constant; b) în acord progresiv, când tariful pe unitate de produs se majorează în
anumite proporţii în dependenţă de gradul de îndeplinire a sarcinii; c) în acord
premial, când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în muncă;
d) în acord global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum
de lucru la termenul stabilit pentru care primeşte salariul respectiv;
3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi
sindicate la nivel de ramură de activitate;
4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată pentru plata
accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social.
Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:
− inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi
intelectuale, după nivelul de instruire şi pregătire. Salariile sunt cu atât mai mari cu
cât pentru îndeplinirea unei funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită
timp şi costuri de pregătire;
− neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci prestigioase şi
mai puţin prestigioase, munci de inovaţie, conducere, organizare cu rezultate
diferite în funcţie de natura lor şi căror le corespund remuneraţii diferite;
− inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre
cererea şi oferta de muncă este diferit, ce inevitabil influenţează asupra
diferenţierii salariului.
Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta, adică au loc deosebiri
naţionale. Deosebirile naţionale ale salariului sunt condiţionate de următorii factori: a)
nivelul diferit al valorii forţei de muncă (în ţările economic dezvoltate cheltuielile pentru
reproducţia forţei de muncă sunt mai majorate decât în ţările subdezvoltate); b) nivelul diferit
de intensitate a muncii (munca mai intensivă creează într-o unitate de timp o valoare mai
mare, deci şi salariul este mai majorat); c) nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările
dezvoltate productivitatea muncii e mai înaltă decât în ţările slab dezvoltate, deci şi salariul e
mai ridicat); d) nivelul diferit de organizare a muncitorilor în sindicate (la întreprinderile mari,
unde acţionează sindicatele, nivelul salariului e mai sporit decât la firmele unde organizaţiile
sindicale lipsesc sau se manifestă insuficient).
În Republica Moldova salariul este reglat de legislaţia în vigoare şi are tendinţa de
creştere (tab. 7.1).
Conceptele referitoare la salariu.
Adam Smit confirmă că salariul e întemeiat pe muncă şi că el reprezintă o parte din muncă din
care e exclus renta şi venitul.
David Ricardo consideră că salariul reprezintă numai o parte din volumul creat de lucrător în
procesul de producere. El afirmă că salariul trebue să fie egal cu valoarea minimă de existenţă
a lucrătorului şi a familiei sale.
Karl Marx afirmă aă salariul nu este plata pentru muncă dar este preţul de muncă.

Criteriile de bază în determinarea salariului

55
1. Însemnătatea economică a muncii pentru firmă, ramură, societate în ansamblu.
2. Nivelul de calificare a lucrătorilor şi complicitatea muncii.
3. Calitatea muncii
4. Rezultatele muncii.
Cerinţele faţă de salariu
1 Ele trebuie să acopere cheltuielele legate de reproducţia forţei de muncă.
2. Trbuie să contribuie la reducerea preţului de cost.
3. Fondul de salarizare la nivelul macroeconomic trebuie să asigure ocuparea deplină a
populaţiei.

7.2. Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul


atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de
capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la
un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are
următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate
pentru funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru plata dobânzilor; mijloacele necesare
pentru formarea de rezerve.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament
la un moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital include: economiile care se
formează în perioada dată (la întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o
folosire anterioară; capitalurile băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp.
Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital
real, iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului, respectiv
pieţele de credit şi titlurilor de valoare.
Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului pe termen
scurt şi piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung. Piaţa capitalului pe termen scurt (numită
piaţă monetară) cuprinde relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor
pe termen scurt (până la un an). Astfel de piaţă deserveşte operaţiunile interbancare şi
efectuează operaţiuni cu active financiare care au scadenţă scurtă (cambii, bilete de ordin,
certificate de depozit). Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară)
cuprinde relaţiile în legătură cu atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani)
şi pe termen lung (peste 5 ani). Piaţa pe termen mijlociu şi lung include următoarele
componente: piaţa financiară formată din piaţa acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri
financiare pe termen lung; piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul);
piaţa ipotecară.
Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda. Dobânda
reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică
şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat. În sens restrâns dobânda
reprezintă un excident ce revine proprietarului de capital cu împrumut. În sens larg dobânda
reprezintă un excident ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.
Dobânda îndeplineşte următoarele funcţii: influenţează asupra procesului de deplasare
a factorilor de producţie şi folosirea lor eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi
a populaţiei în economisirea unei părţi din venituri; serveşte ca modalitate de a asigura
băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit normal; serveşte ca
instrument de redistribuire a veniturilor.
Pentru deponenţi dobânda apare ca un venit obţinut de la bancă în contul sumelor
depuse, iar pentru agenţii economici, care procură credite, dobânda apare sub formă de
cheltuieli de producţie, care se includ în costul total de producţie.

56
Dobânda totală (brută) se divizează în următoarele componente: a) primă de risc, care
constituie o compensare a riscului la care este supus plătitorul. Prima de risc depinde de
volumul de capital împrumutat şi de termenul şi condiţiile de restituire; b) cheltuielile de
gestiune suportate de împrumutător pentru a controla solvabilitatea împrumutului; c) dobândă
pură, ceea ce rămâne din dobânda brută (totală) după scăderea primei de risc şi a cheltuielilor
de gestiune.
Mărimea absolută a dobânzii constituie masa dobânzii (D). Masa dobânzii este direct
proporţională cu mărimea creditului acordat, durata lui şi rata dobânzii (d′ ). Rata dobânzii
D
este raportul procentual dintre masa dobânzii şi capitalul împrumutat ( d' = × 100 % ). În
C
dependenţă de forma de calcul dobânda poate fi simplă sau compusă. Dobânda simplă
reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile în care
acesta nu este capitalizat. Dobânda simplă se calculeată astfel: Ds =d '×C , unde: Ds
– dobânda simplă; d′ - rata dobânzii; C – capitalul dat cu împrumut (sau creditul). Dobânda
compusă reprezintă remunerarea plătită sau primită pentru serviciul unui capital în condiţiile
capitalizării sale. Dobânda compusă presupune transformarea dobânzii primite în capital,
ajungându-se astfel să se calculeze dobânda la dobândă. Dobânda compusă se calculează
astfel: D = C(1+d′ )n, unde: d′ - rata dobânzii; n – numărul de ani; C – capitalul dat
cu împrumut.
Rata dobânzii se manifestă în două forme: rată nominală şi rată reală. Rata nominală
a dobânzii reprezintă taxa dobânzii exprimată la cursul curent, fără a ţine cont de inflaţie.
Rata reală reprezintă taxa nominală a dobânzii calculată în dependenţă de nivelul inflaţiei.
De ex., rata nominală a dobânzii este de 13%, iar inflaţia în decursul anului a crescut cu 6%.
În acest caz rata reală a dobânzii va constitui 7% (13-6).
Rata dobânzii este influenţată de următorii factori:
 rata profitului. Rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata profitului, deoarece în
caz contrar întreprinzătorii nu vor valorifica investiţii;
 cererea şi oferta de capital de împrumut. Dacă creşte cererea de capital, atunci
creşte şi dobânda, iar dacă sporeşte oferta de capital, atunci dobânda are tendinţa de
scădere;
 riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut. Cu cât riscul este mai mare, cu
atât şi dobânda este mai ridicată, şi invers;
 inflaţia. Inflaţia, de regulă, contribuie la majorarea ratei dobânzii;
 conjunctura economică. În perioada de relansare economică, în scopul stimulării
investiţiilor de capital, rata dobânzii scade, iar în perioada de recesiune ea creşte.
Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, ceea ce are ca efect deplasarea capitalurilor
disponibile în căutarea celei mai ridicate ratei ale dobânzii şi reorientarea fluxurilor de capital
pe ţări în dependenţă de mărimea ratei dobânzii.

7.3. Piaţa funciară şi renta

În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa


funciară (piaţa resurselor naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul
pieţelor: cererea, oferta, preţul, concurenţa. Însă spre deosebire de restul pieţelor, piaţa
funciară este inelastică, deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă
de resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar
oferta de resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului.

57
Renta economică se manifestă în următoarele forme:
Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie feudal
renta funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb era
obligat să lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta
în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă
de produse agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o
sumă de bani pentru pământul arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă
două forme: a) renta funciară absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de
la arendaş, drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b)
renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a terenurilor şi a
poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere. Arendaşii care arendează loturi de
pământ mai fertile primesc un profit suplimentar, care este însuşit în formă de rentă
diferenţială de proprietarii funciari. Acest supliment de profit apare în baza diferenţei dintre
preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul individual de pe loturile bune. În
sectorul agrar preţurile se formează pe baza cheltuielilor de pe loturile mai puţin fertile,
deoarece loturile bune nu-s în stare să satisfacă în deplin cerinţele populaţiei în produse
agricole.
1. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren
de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori
(cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează,
de regulă, la un preţ de monopol relativ înalt.
2. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş
proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul
acestuia.
3. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de
construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă influenţează asupra preţului de
chirie a locuinţelor.
4. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie
sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. Pământul, ca şi orice
alt factor de producţie, se vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de producţie. Preţul
pământului este renta capitalizată la dobânda zilei. Formula preţului pământului: Pp=
R
= ×100 % , unde: Pp – preţul pământului; R – renta; d′ - rata dobânzii. Evoluţia şi dinamica
d'
preţului asupra pământului depinde de următorii factori:
 cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la ridicarea preţului
asupra pământului şi respectiv a rentei funciare;
 cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a populaţiei şi a
volumului de materie primă necesar pentru industria prelucrătoare. Creşterea
cererii faţă de produsele agricole contribuie la sporirea preţurilor asupra acestor
produse şi la creşterea preţului asupra terenurilor de pământ;
 mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la ridicarea
preţului la terenurile de pământ;
 posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion, bazin,
cazino etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai mare decât anterior;
 rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu dinamica
ratei dobânzii;

58
 ameliorarea poziţiei terenurilor agricole (investirea suplimentară de capital în
sistemul de irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi agricole etc.).

7.4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale

Unul din rezultatele finale de utilizare eficientă a factorilor de producţie este obţinerea
profitului. Profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea bunurilor
realizate de un agent economic peste costul acestora. Privit în sens larg, profitul reprezintă
diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către o unitate economică, iar în sens
restrâns reprezintă o formă a produsului net, care se autonomizează în procesul de utilizare a
unei părţi din valoarea nou creată.
În practica contabilă profitul este privit ca un rezultat financiar pozitiv al unei firme,
ca o diferenţă dintre încasările şi cheltuielile firmei date.
Referitor la natura economică a profitului există mai multe abordări: unii economişti
consideră că profitul este un venit cuvenit o recompensă pentru aportul agenţilor economici la
progresul tehnico-economic, economisirea resurselor, satisfacerea unor nevoi sociale; alţii
sunt de părerea că profitul reprezintă o remunerare a capitalului sau a proprietarilor capitalului
pentru contribuţia pe care o aduc la existenţa şi progresul societăţii; a treia afirmă că profitul
este o formă de manifestare a plusvalorii creată de muncitori şi însuşită în mod gratuit de
proprietarii capitalului; a patra grupă de economişti menţionează că profitul reprezintă
expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi economice.
Profitul poate fi divizat în profit normal şi supraprofit (profitul peste cel normal).
Profit normal e considerat acel profit, care recuperează toate cheltuielile agentului economic.
La acest nivel de profit firmele nu sunt încurajate nici să intre în afacere, dar nici să o
părăsească. Supraprofitul reprezintă excidentul de profit peste cel normal, considerat mai
remunerativ, mai stimulativ pentru agentul eonomic. De ex., dacă o firmă este monopolistă
sau oligopolistă şi deci are o putere oarecare pe piaţă, ea ar putea să obţină un profit peste cel
normal pe termen lung folosind bariere la intrare care să restricţioneze accesul unor firme noi.
Profitul exercită următoarele funcţii:
 funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului. De ex., dezvoltarea şi lansarea unui
nou produs pe piaţă poate fi o reuşită ori un eşec. Astfel, riscul poate fi asociat cu
rezultatul incert atât al activităţii deja existente, cât şi a celor novatoare. Un program reuşit
va genera pentru firmă un profit peste normal;
 funcţia de orientare generală a activităţii economice. Profitul este scopul final al
oricărei activităţi economice. Firma, care nu obţine profit, practic nu poate funcţiona;
 funcţia de autofinanţare a firmei. Asigurarea procesului de dezvoltare a firmei are
loc din contul profiturilor obţinute;
 funcţia de sursă de venit. Din contul profiturilor întreprinderilor are loc formarea
surselor de venituri atât în bugetul de stat, cât şi în bugetele locale;
 funcţia de cultivare a spiritului de economisire. În scopul majorării profitului firma
exercită măsuri de economisire a resurselor materiale, financiare şi de muncă.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie total;
2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru
desfăşurarea unei activităţi (salariul întreprinzătorului pentru munca proprie,
dobânda la capitalul propriu, chiria pentru utilizarea încăperilor firmei etc.).
Profitul normal, de regulă, este inclus în costul total al producţiei;
3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal.
Profitul pur reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile
impozitelor şi altor plăţi obligatoare;

59
4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii
monopoliste în domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele
lor la preţuri de monopol;
5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni) din
contul veniturilor societăţii pe acţiuni.
Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa profitului
reprezintă suma absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau economia naţională în
ansamblu. Rata profitului reprezintă raportul dintre masa profitului şi costul de producţie.
P
Formula ratei profitului: p′ = × 100 % , unde: p′ - rata profitului; P – masa profitului; CP –
CP
costul de producţie. În practica cotidiană sunt utilizate şi alte expresii ale ratei profitului, cum
ar fi:
P
− rata comercială a profitului: pc′ = × 100 % , unde: pc′ - rata comercială a
CA
profitului; P – masa profitului; CA – cifra de afaceri;
P
− rata economică a profitului: pe′ = × 100 % , unde: pe′ - rata economică a
ATF
profitului; P – masa profitului; ATF – activele totale ale firmei (proprii şi
împrumutate);
P
− rata financiară a profitului: pf′ = × 100 % , unde: pf′ - rata financiară a profitului;
AP
P – masa profitului; AP – activele proprii ale întreprinderii.
Masa şi rata profitului sunt influenţate de următorii factori:
 nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai înaltă,
cu atât mai mult firma majorează masa profitului;
 de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul se află în
raport invers proporţional: dacă creşte costul, atunci profitul scade, iar dacă costul de
producţie se reduce, atunci creşte profitul;
 de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc preţurile la
mărfurile fabricate, iar costurile de producţie rămân neschimbate, atunci masa
profitului va avea tendinţa de sporire, şi invers;
 de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de nivelul
activităţilor de marketing şi management;
 de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii factorilor de
producţie;
 de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru aprovizionare,
producere şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt, cu atât mai repede firma va obţine
profitul aşteptat.

1.

Tema 8 Piaţa resurselor financiare


1. Piaţa financiară şi structura ei.
2. Piaţa de capital: concepte, trăsături, structură. Cererea şi oferta de capital.
3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă.
4. Sistemul de credit: esenţa, formele, funcţiile.
5. Sistemul bancar şi politica monetară a Băncii Centrale (cazul Republicii Moldova).
6. Piaţa valutară.

8.1. Piaţa financiară şi structura ei

60
Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii de
fonduri băneşti, pe termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură sistemul de legături complexe
dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care au fonduri băneşti disponibile şi cei care au
nevoie de aceste fonduri.
Totodată, piaţa financiară constituie cadrul în care se comercializează hârtiile de
valoare (valorile mobiliare) sub forma:
- efectelor comerciale (cambiile),
- sub forma activelor financiare, adică a titlurilor de credit (obligaţiuni emise de
întreprinderi sau guvern pe diferite termene) şi titlurilor de proprietate (acţiunile
societăţilor),
- ori sub alte forme, cum ar fi, certificatele de trezorerie ş. a.
Conform Legii Republicii Moldova privind cambia nr. 1527-XII din 22 iunie 1993,
cu modificări şi completări ulterioare „cambia este un titlu de credit care reprezintă o
creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor acestei legi, ce oferă posesorului acesteia
dreptul cert şi exigibil de a cere la scadenţa creanţei de la debitor, iar în caz de
neonorare a acestei cereri şi de la alte persoane obligate prin cambie, achitarea sumei de
bani indicate.”
Cambiile se emit în calitate de instrumente de plată pentru mărfuri livrate şi servicii
prestate. Astfel cambiile sunt instrumente de credit comercial, adică titluri negociabile de
comerţ care fac dovada existenţei unei creanţe privind o anumită sumă care trebuie să fie
plătită la o anumită dată.
În literatura de specialitate noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de
vedere:
a) În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic,
aflate în proprietatea unei persoane fizice sau juridice. Exemple de active patrimoniale pot fi:
bunurile corporale şi necorporale.
b) Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce demonstrează
mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale. În
componenţa activului intră:
1. bunuri corporale, aşa-numite tangibile, adică care pot fi transmise (pământ, clădiri
utilaje etc.);
2. bunuri necorporale, aşa-numitele active intangibile (brevete, mărci de comerţ,
vechimea firmei, imaginea firmei);
3. drepturi patrimoniale formate din titluri de valoare (cambii, obligaţiuni,
acţiuni,bilete de ordin);
4. alte drepturi băneşti în numerar sau în cont.
c) În sens economic, activul desenează un bun care are valoare pentru deţinătorul său.
Activul în sens economic poate prezenta:
1. valoare de schimb (marfa);
2. valoare de investiţii sau valoare-capital, care fiind utilizată aduce un venit.
Exemple:
1. bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje, instalaţii),
servesc la crearea producţiei şi permit prin, vânzarea lor, obţinerea de profit;
2. pământul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele – chirii;
3. bonurile de tezaur produc dobânzi;
4. acţiunile dau dreptul la dividende.
În raport cu natura procesului de valorificare, activele pot fi:
1. reale – bunuri corporale (tangibile) şi necorporale (intangibile);
2. financiare, care sunt materializate în înscrisuri (hârtii sau înregistrări în cont), care
consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra unor
venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective (dobânzi, dividende).

61
Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă
caracterul dual al economiei de piaţă:
1. economia reală, care include procesele materiale de producere a bunurilor şi
serviciilor pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei;
2. economia financiară (simbolică), adică procese de tip informaţional, reprezentate
de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.
Activele financiare se clasifică:
1. active bancare – rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor
asimilate. Specificul pentru aceste active, care produc dobânzi, este că ele nu au caracter
negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc redus);
2. active nebancare – rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi sunt
concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie se includ activele
de capital şi activele monetare.
Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau dreptul la obţinerea
unor venituri viitoare (dobânzi, dividende). Ele sunt negociabile pe piaţa de capital. Activele
monetare rezultă din plasamente pe termen scurt şi sunt negociabile pe piaţa monetară.
Specificul lor – grad înalt de lichiditate, respectiv posibilitatea transformării operative şi pe o
bază de continuitate în fonduri băneşti.
Certificatele de trezorerie (bonurile de trezorerie) reprezintă o valoare mobiliară
(hârtii de valoare),care sunt emise de tezaurul public (Trezoreria Centrală de Stat). Trezoreria
Publică este împuternicită să execute Bugetul la partea de venituri şi cheltuieli. Pe lângă
aceste funcţii trezoreria mai are un serviciu de execuţie a veniturilor şi cheltuielilor tuturor
persoanelor juridice cu caracter public. Prin urmare acestea îşi păstrează disponibilităţile în
depozit la tezaurul public. Prin urmare, pe baza acestor depozite de mijloace băneşti trezoreria
poate emite bonuri de tezaur. Resursele procurate în acest mod constituie pentru stat un
important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat fie pentru acoperirea golurilor temporare de
casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea unui sprijin financiar
întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale confruntate cu situaţii de deficit bugetar.
Astfel resursele de trezorerie, constituie astfel, reprezintă un împrumut pe termen scurt (până
la un an) contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Bonurile de tezaur trebuie
răscumpărate de către stat la scadenţă, dar obligatoriu pe parcursul anului bugetar în care a
fost contractat împrumutul, plătind totodată o dobândă.
Principalele operaţiuni efectuate pe piaţa financiară sunt:
1. Constituirea depozitelor bancare (deschiderea conturilor) şi acordarea de credite, deci
deschiderea de conturi pe termen scurt, mediu şi lung pentru clienţii societăţilor bancare.
Ansamblul relaţiilor de credit, pe diferite termene, care se derulează prin intermediul unor
mijloace care nu au caracter negociabil, constituie piaţa bancară.
2. Comercializarea activelor comerciale şi financiare. Acestea reprezintă tranzacţii care
facilitează finanţarea directă şi indirectă prin transferul titlurilor comerciale şi financiare
negociabile şi constituie piaţa hârtiilor de valoare.
Prin aceste activităţi, piaţa financiară:
- asigură transferul fondurilor băneşti de la cei care au un surplus, către cei care au
nevoie de aceste fonduri băneşti;
- reduce costul transferurilor, datorită specializării şi utilizării unor mijloace moderne;
- reprezintă un mijloc eficient şi echitabil de realocare a resurselor financiare şi
nonfinanciare de către guvern;
- asigură transferul de fonduri către cele mai profitabile domenii de activitate;
- stimulează mişcarea capitalurilor în direcţia restructurării şi modernizării economiei
naţionale.
Unele din operaţiunile efectuate pe piaţa financiară vizează o perioadă scurtă de timp,
până la un an, iar altele vizează perioade şi mai îndelungate de timp.
În funcţie de acest criteriu, piaţa financiară este compusă din:

62
- piaţa monetară;
- piaţa capitalului.
Fiecare din aceste componente cuprind mai multe segmente de piaţă specializate.
Aceste două componente ale pieţei financiare se deosebesc şi prin faptul că pe piaţa
monetară se utilizează, de regulă, active comerciale (cambiile), iar pe piaţa capitalului -
active financiare, în special acţiuni şi obligaţiuni.
În acelaşi timp, între cele două pieţe, precum şi între diferitele segmente ale acestora,
există o strânsă interdependenţă. Aceasta înseamnă că, în anumite condiţii, creditele pe termen
scurt se pot transforma în credite pe termen mediu şi lung, că activele bancare se pot
transforma în active financiare, că obligaţiunile se pot transforma în acţiuni etc.
Datorită acestui fapt Guvernul poate să influenţeze, prin intermediul celor două
componente ale pieţei financiare volumul investiţiilor, gradul de ocupare, volumul şi structura
producţiei, nivelul preţurilor etc.
Fluxul general al fondurilor între instituţiile financiare şi componentele pieţei
financiare se prezintă astfel:
Menţionăm, că în literatura de specialitate piaţa financiară este definită ca ansamblul
pieţei de capital şi a pieţei monetare.
Din punct de vedere a sferei de cuprindere, în literatura economico-financiară s-au
structurat două concepţii referitoare la piaţa capitalului: concepţia anglo-saxonă şi
concepţia continental-europeană (franceză). În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital
formează împreună cu piaţa monetară piaţa financiară. În acest context piaţa de capital este
sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi
lung. Piaţa monetară realizează atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt prin
intermediul pieţei interbancare, a pieţei scontului, a pieţei efectelor de comerţ, a pieţei
certificatelor de depozit, a pieţei eurovalutelor etc.
În concepţia continental-europeană, piaţa de capital are o structură complexă care
cuprinde: piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară.
Unele ţări din Europa centrală (România, de exemplu) pun în evidenţă concepţia
anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare. Acest
punct de vedere este susţinut şi de autori.
Întrun sens foarte general obiectul pieţei financiare îl constitue activele financiare al căror rol
în economia de piaţă creşte şi se diversifică continu. Activele reprezintă bunurile care au
capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor.
Există două categorii principale de active: fizice şi financiare. Activele fizice reprezintă
fondurile fixe.
Activele financiare cuprind rezervele monetare inclusiv hîrtiile de valoare. Pentru unii agenţi
economici hîrtiile de valoare reprezintă instrumente prin intermediul cărora se asigură
acoperirea unor necesităţi de finanţare. Sunt hîrtiii de valoare pe termen scurt şi pe termen
lung.. Hîrtiile de valoare sunt cu venituri fixe-obligaţiunile şi acţiunile preveligiate, şi cu
venituri variabile-acţiunile ordinare.
Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung, emitentul-debitor, deţinătorul-creditor.
Acţiunea este un titlu de proprietate care dovedeşte participarea deţinătorului la capitalul
social al societăţii comerciale pe acţiuni carea a emis titlu.

8.2. Piaţa de capital: esenţă, trăsături, instrumente şi structură.


Cererea şi oferta de capital

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora


capitalurile disponibile şi dispersate din economie sunt dirijate către agenţii economici sau
către orice structuri publice şi private care solicită fonduri. Piaţa de capital funcţionează ca un

63
mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital
(investitorii) şi cei care au nevoie de capital (emitenţii).
Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de emisiunea şi
tranzacţionarea unor instrumente specifice, respectiv, valorile mobiliare. Astfel piaţa de
capital poate fi definită formal ca „loc de întâlnire” a vânzătorilor şi cumpărătorilor de valori
mobiliare.
Piaţa de capital are următoarele trăsături:
1. este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea masă a
investitorilor, iar tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public;
2. produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (peste 5 ani). Pe
piaţa de capital banii sunt investiţi pe o perioadă mai mare de un an, în timp ce pe piaţa
monetară, resursele sunt utilizate pentru finanţări pe termen scurt (până la un an);
3. valorile mobiliare, ca produse ale pieţei, se caracterizează prin negociabilitate
(posibilitatea transmiterii către alte persoane pe baza mecanismului cerere-ofertă cu
respectarea legislaţiei) şi transferabilitate. Ele pot fi transferate de la un posesor la altul,
oferind investitorului posibilitatea de a vinde oricând produsul respectiv la un preţ specific
condiţiilor pieţei, sau care rezultă din negociere la un moment dat;
5. tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediară.
Intermediarii au un rol important în ceea ce priveşte punerea în contact a
emitenţilor cu investitorii sau a investitorilor ce deţin valori mobiliare în
portofoliu cu cei care doresc să le cumpere. Riscul investiţiei aparţine
întotdeauna investitorilor şi nu emitenţilor.
6. Piaţa de capital oferă modalităţi de investire, respectiv de atragere a
capitalului, diferite de cele specifice sistemului bancar. Ca o alternativă la
constituirea depozitelor bancare, investitorii por achiziţiona valori mobiliare,
iar emitenţii pentru a nu apela la credite bancare pot atrage capitaluri prin
emisiune de acţiuni şi obligaţiuni.
Obţinerea de fonduri pentru investiţii în active pe termen lung evidenţiază contribuţia
importantă pe care pieţele de capital le au asupra dezvoltării economice:
1. eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului
financiar;
2. mobilizarea economiilor financiare;
3. solvabilitatea sectorului societăţilor comerciale;
4. descentralizarea proprietăţii şi distribuirea avuţiei;
5. accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin
acţiuni.
În măsura în care acţiunile şi obligaţiunile reprezintă forme de investiţii viabile şi
relativ sigure cu un venit atractiv pe termen lung, ele îndeplinesc două funcţii:
1. acţiunile generează un stimulent de a economisi şi investi, spre deosebire de
consum, ori de a cumpăra terenuri şi proprietăţi imobiliare (prin aceasta alimentând
speculaţiile din acest sector) sau de a căuta alternative de investiţii mult mai profitabile în
străinătate;
2. obligaţiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al controlului
ratelor dobânzii. Acest lucru exercită o presiune de a menţine ratele „controlate” ale dobânzii
mai aproape de ratele de „piaţă”, ceea ce este posibil să reflecte inflaţia şi penuria de fonduri.
Aşadar, instrumentele principale care activează pe piaţa capitalului sunt acţiunile şi
obligaţiunile, ele, la rândul lor, formând pieţe corespunzătoare.
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială, companie)
pentru constituirea , mărirea sau restructurarea capitalului propriu. Pentru firmă, emisiunea de
acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise
de o firmă constituie capitalul social.

64
La emisiune, acţiunile au o anumită valoare nominală sau paritară, care rezultă din
împărţirea capitalului social la numărul de acţiuni emise. Numărul de acţiuni deţinut de o
persoană fizică sau juridică este materializat în certificatul de acţiuni, care trebuie să conţină
următoarele informaţii:
1. valoarea nominală;
2. numele companiei emitente;
3. numărul acţiunilor emise;
4. un număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni);
5. un număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei financiare;
6. un desen greu de reprodus, care are menirea de a împiedica falsificarea certificatului;
7. semnătura persoanei autorizate din partea firmei emitente;
8. data;
9. numele persoanei fizice sau juridice care poate utiliza certificatul de acţiuni, dacă
acţiunile sunt nominative;
10. numărul de acţiuni la care se referă certificatul.
Caracteristicile acţiunilor:
1. acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală;
2. acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
3. acţiunile sunt indivizibile;
4. acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altei persoane în
virtutea legii cererii şi ofertei.
După modul de identificare a deţinătorului acţiunii se deosebesc acţiuni nominative
şi acţiuni la purtător.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă
dematerializată (înscris electronic, adică înregistrări pe suport magnetic), prin înscrieri în
cont. Înscrierile trebuie să îndeplinească anumite standarde referitoare la imprimarea,
înscrierea, securitatea, astfel încât să se evite falsificarea lor. Acţiunile dematerializate pot fi
numai acţiuni nominative.
În cazul acţiunilor la purtător nu se specifică numele deţinătorului, iar acestea se
materializează în formă fizică. Ele se pot transmite fără nici o formalitate, cel care le deţine
fiind recunoscut ca acţionar.
După drepturile pe care le generează, acţiunile se grupează în acţiuni ordinare şi
acţiuni preferenţiale.
Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social şi conferă drepturi
egale deţinătorilor lor. Acestea reprezintă dovada participării la societate. Atunci când
persoana cumpără acţiuni ale unei societăţi, ea dobândeşte drepturi şi obligaţiuni ca asociat:
- răspundere limitată – dacă societatea va da faliment, răspunderea acţionarilor va fi
limitată la valoarea investiţiei lor;
- transferul acţiunilor – acţionarii au dreptul de a vinde, tranzacţiona, sau transfera
acţiunile altor persoane;
- declararea dividendelor – când societatea emitentă declară dividendul, acţionarul are
dreptul la acest dividend;
- rapoartele anuale – acţionarul are dreptul să primească o situaţie anuală a societăţii;
- repartizarea activului şi lichidarea – dacă societatea trebuie să fie dizolvată sau dacă dă
faliment, acţionarii au dreptul la repartizarea activului rămas, după acoperirea pasivului
exigibil (care este cerut legitim);
- dreptul comun în materie, care impune oricărei societăţi pe acţiuni să înregistreze
emisiunile de acţiuni în Registrul Comerţului şi să ţină evidenţa acţionarilor într-un Registru
al Acţionarilor.
Deoarece evidenţa acţionarilor este dificilă şi aproape imposibilă în cazul acţiunilor
tranzacţionate, sunt create instituţii specifice ce au drept unic obiectiv de activitate ţinerea
Registrelor Acţionarilor.

65
Principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt: dreptul la vot şi
dreptul la dividend.
Dreptul la vot.
Numărul de voturi este dat de numărul acţiunilor (exemplu: fiecare acţiune ordinară
îndreptăţeşte deţinătorul la un singur vot. Dar există posibilitatea ca prin actul constitutiv să se
stabilească un alt raport între numărul acţiunilor deţinute de o persoană fizică sau juridică şi
numărul voturilor aferente. Spre exemplu: toţi acţionarii care depăşesc procentul de 30% din
totalul acţiunilor societăţii vor avea pentru acţiunile ce depăşesc 30% drept la vot în
următoarea proporţie: 1 vot la 3 acţiuni). Concentrarea unui mare număr de voturi în mâna
unui singur acţionar reprezintă o pârghie prin intermediul căreia se poate, în ultimă instanţă
dicta politica societăţii.
Dreptul la dividend.
Principalul drept patrimonial al acţionarului ordinar este dreptul de a primi dividende.
Potrivit normelor legale în vigoare dividendele se vor plăti acţionarilor proporţional cu cota
de participare la capitalul social, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. În procesul
distribuirii dividendelor legea dă posibilitate societăţilor comerciale să-şi stabilească singure
politica dividendelor: dividendele se distribuie numai dacă se înregistrează profit. Adunarea
Generală a Acţionarilor este organul care decide în funcţie de politica investiţională şi actul
constitutiv al societăţii, dacă se vor distribui sau nu dividende. Practica internaţională arată, de
exemplu,că societăţile tinere, în plină dezvoltare, sau cele care încearcă să-şi conserve
capitalul nu plătesc, de regulă, dividende acţionarilor ordinari.
Pentru emitenţi, emisiunea de acţiuni ordinare este modalitatea cea mai simplă de
atragere a capitalului din exterior, deoarece nu presupune o plată la scadenţă, spre deosebire
de un împrumut.
Investitorul are ca scop fructificarea capitalului investit, aşteptând mai multe categorii
de venituri posibile, ca: dividendul, câştigul din capitalizare (dacă societatea are un potenţial
ridicat), câştigul din speculaţie (diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare.
Unele investiţii în acţiuni pot fi considerate mai sigure sau conservatoare, în timp ce
altele sunt foarte riscante sau speculative.
Menţionăm, că investiţia în acţiuni, comparativ cu alte instrumente, este una din cele
mai riscante investiţii.
Acţiunile preferenţiale.
Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi asigură o
rentabilitate minimă pe baza unui dividend fix care, de regulă, se plăteşte înaintea
dividendelor la acţiunile ordinare.
Deţinătorii acţiunilor preferenţiale nu beneficiază de dreptul la vot (în afara cazului în
care a fost dispus altfel prin contractul preferenţial).
Conform actului constitutiv acţiunile preferenţiale pot conferi titularului diferite
drepturi:
1. dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra profitului distribuibil al exerciţiului
financiar, înaintea oricărei alte prelevări.
Nivelul dividendului poate fi exprimat printr-o sumă fixă, sau în mărime procentuală
şi reprezintă suma ce trebuie plătită la sfârşitul anului financiar. Dacă rata dividendului este
exprimată procentual, procentul se aplică la valoarea nominală a acţiunii şi nu la valoarea de
piaţă a acesteia. De exemplu, o acţiune preferenţială cu o rată a dividendului de 8% şi cu o
valoare nominală de 10.000 de lei generează un dividend fix de 800 lei / acţiune anual;
2. drepturile recunoscute acţionarilor ordinari, cu excepţia dreptului de vot.
Acţiunile preferenţiale sun considerate valori mobiliare cu venit fix. Din acest grup fac
parte şi obligaţiunile societăţilor comerciale, de stat, municipale şi ale autorităţilor centrale şi
locale, dacă se emit la o rată fixă a dobânzii.
Pentru a face acţiunile preferenţiale mai atractive, societăţile emitente şi societăţile de
valori mobiliare stabilesc anumite caracteristici pentru ele, care sunt:

66
- rata dividendelor;
- clauza de răscumpărare (ori de nerăscumpărare);
- clauza de convertibilitate (ori de neconvertibilitate);
- clauza de cumulativitate (ori de necumulativitate);
- clauza de participare;
- rata modificabilă;
- clauza de returnabilitate;
Fiecare dintre acestea are efecte asupra structurii financiare a societăţii.
Rata dividendului.
Dividendul trebuie să fie competitiv faţă de alte valori mobiliare cu venit fix. Pentru a
concura cu valorile cu venit fix într-o perioadă în care rata dobânzilor este ridicată, emitenţii
sunt nevoiţi să stabilească pentru o acţiune preferenţială o rată a dividendului foarte ridicată.
Clauza de răscumpărare.
Dacă societatea consideră că ratele dobânzilor vor scădea în câţiva ani şi, prin urmare,
ea va putea atrage capital la o rată a dividendului mai scăzută, în viitorul nu prea îndepărtat,
emitentul poate prevedea o clauză de răscumpărare.
Clauza de convertibilitate.
Această clauză permite deţinătorului de acţiuni preferenţiale să-şi convertească
acţiunile din preferenţiale în ordinare, momentul ales depinzând, în mare măsură, de preţul
acţiunilor ordinare. Convertibilitatea este exprimată în rata de conversie, adică câte acţiuni
ordinare pot fi obţinute pentru fiecare acţiune preferenţială. De exemplu, în cazul ratei de
conversie egală cu 2 la 1, atunci fiecare acţiune preferenţială poate fi convertită în două
acţiuni ordinare. Rata de conversie este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor. De
exemplu, dacă preţul de piaţă al unei acţiuni preferenţiale este 1000 de lei / acţiunea, iar preţul
de piaţă al unei acţiuni ordinare este de 500 de lei / acţiunea, atunci rata de conversiune este 2
la 1, iar cele două categorii de acţiuni se află la paritate.
Clauza de cumulativitate.
Dacă societatea emitentă care are în circulaţie acţiuni preferenţiale cu clauză de
cumulativitate nu a obţinut profit, apoi nici deţinătorii de acţiuni nu vor primi dividende.
Dividendul cuvenit se acumulează în toţi anii în care se înregistrează pierderi şi se plăteşte
integral în primul an în care se înregistrează profit. Dacă acţiunea preferenţială este
necumulativă şi societatea emitentă într-un an nu obţine profit, dividendul aferent este pierdut
pentru totdeauna.
Clauza de participare (la profit).
Societăţile emitente care obţin un profit variabil (pozitiv, mare, zero), pot oferi o
acţiune preferenţială participativă, care oferă posibilitate deţinătorului de a obţine un
dividend suplimentar. În aşa caz, dacă societatea înregistrează pierderi, deţinătorii unei astfel
de acţiuni nu va primi dividende, iar dacă înregistrează profit primesc rata prestabilă a
dividendului plus un dividend suplimentar dacă acţiunile preferenţiale conţin clauza de
participare.
Acţiunea preferenţială la o rată modificată.
O formă mai nouă de acţiune preferenţială este cea cu rata modificabilă caracterizată
prin aceea că rata dividendului este stabilită periodic, fiind legată, de regulă, de nivelul
dobânzilor la obligaţiunile emise de stat. Schimbarea şi actualizarea ratei dividendului, pentru
a reflecta ratele dobânzilor curente contribuie la menţinerea valorii de piaţă a acţiunilor
aproape de preţul său de emisie.
Acţiunea preferenţială returnabilă.
Returnabilitatea există numai la acţiunile preferenţiale cu rată modificată. Această
clauză îi permite deţinătorului să decidă momentul cel mai potrivit pentru a primi un preţ
convenabil.

67
Astfel, fiecare acţiune preferenţială poate fi în parte răscumpărabilă, convertibilă,
cumulativă sau participativă sau poate combina unele din aceste caracteristici (cumulativă şi
participativă).
Atât pentru investitori, cât şi pentru emitenţi cunoaşterea acestor caracteristici sunt
necesare pentru a face un plasament cât mai reuşit.
Interesul investitorului de a cumpăra o acţiune, imediat după emiterea ei, este motivat
de:
1. dividendul pe care-l aduce această acţiune;
2. creşterea valorii de piaţă în raport cu preţul ei de achiziţie.
Evaluarea acţiunilor.
Valoarea unei acţiuni poate fi considerată sub următoarele aspecte:
1. Valoarea nominală (VN), egală cu rezultatul împărţirii capitalului social (CS) la
numărul de acţiuni (N) emise:
CS
VN = .
N
Valoarea nominală este o valoare convenţională, pe baza căreia este împărţit capitalul
între asociaţi. În funcţie de această valoare, este prevăzută prin statut o remunerare de bază a
acţionarilor.
2. Valoarea de piaţă este preţul la care se efectuează schimbul de acţiuni. Această
valoare se prezintă sub forma cursului bursier. Cursul este rezultatul raportului cerere-ofertă,
care este influenţată de situaţia economico-financiară a emitentului, caracterizată prin rata de
creştere a rezultatelor financiare; evoluţia pieţei bursiere naţionale şi internaţionale.
Pentru un investitor pe piaţa de capital, decizia de investire este influenţată de
informaţiile pe care le poate obţine privind evaluarea acţiunilor lor la un moment dat . În acest
scop este necesar de efectuat evaluarea financiară a acţiunilor.
Evaluarea financiară se realizează pe baza unor indicatori financiari, cum ar fi:
a. Profitul pe acţiune (PPA), care exprimă capacitatea emitentului de a obţine profit,
şi se calculează după relaţia:
P
PPA = n ,
N
unde: PPN – profitul pe acţiune;
Pn – profitul net (calculat după plata impozitului pe profit);
N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.
b. Dividendul pe acţiuni (DPA), calculat atât ca dividend brut repartizat cât şi
dividend net:
P
DPA = nr ,
N
unde: DPA – dividendul pe acţiune;
Pnr – profitul nerepartizat acţionarilor;
N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.
Dividendul pe acţiuni reprezintă, pentru posesorul acţiunii, venitul produs de investiţia
sa.
c. Randamentul unei acţiuni, este produs atât de dividend, cât şi de creşterea valorii
de piaţă a acţiunii:
D + C1 − C 0
R= × 100 .
C0
Profitabilitatea unei acţiuni se poate determina cu relaţia:
D + P1 − P0
rp1/0 = 1 × 100 ,
P0
unde: rp – rata profitului unei acţiuni;

68
D – dividendul;
P – preţul de piaţă al acţiunii;
1 – perioada curentă;
0 – perioada de bază.
Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de societăţi
comerciale sau de organisme ale administraţiei de stat centrale şi locale. Obligaţiunile
certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a recupera suma investită dintr-o
dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă. Obligaţiunile sunt titluri de creanţă
negociabile asupra societăţii, ca şi acţiunile, dar se deosebesc de acestea printr-o serie de
caracteristici:
1. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi vânzarea acestora;
2. scadenţa acestora;
3. dobânda, în general fixă, ca preţ al închirierii capitalului financiar;
4. durata de viaţă.
Toate elementele menţionate mai sus, individualizează obligaţiunile în cadrul
portofoliului de titluri şi determină metode diferenţiate de gestiune a lor.
Emitenţi ai obligaţiunilor sunt statul şi administraţiile publice locale, precum şi agenţii
economici care îşi procură pe această cale resurse împrumutate, renunţând la creditul
tradiţional.
Investitorii pe piaţa obligaţiunilor sunt persoanele fizice şi juridice din ţară şi din
străinătate, care deţin capitaluri băneşti temporar disponibile.
Clasificarea obligaţiunilor se face după mai multe criterii:
1. După modul de identificare a deţinătorului, obligaţiunile pot fi:
• la purtător, caz în care drepturile conferite revin posesorului;
• nominative, având specificat numele posesorului.
2. După forma în care sunt emise:
• materializate, emise pe suport de hârtie;
• dematerializate, emise prin înscriere în cont, pe suport magnetic.
3. După tipul de venit pe care îl generează:
• obligaţiuni cu dobândă, care sunt emise la valoare nominală, se rambursează la
scadenţă şi generează venituri din dobânzi;
• obligaţiuni cu cupon zero, denumite şi obligaţiuni cu discount (sau cu reducere),
ce sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea nominală care este
plătită la scadenţă.
4. După gradul de protecţie:
• obligaţiuni garantate cu anumite active;
• obligaţiuni negarantate, emisiunea lor se bazează pe încrederea de care se bucură
societatea emitentă şi nu sunt garantate cu activele fixe ale societăţii.
În practica internaţională, piaţa obligaţiunilor s-a diversificat foarte mult, utilizându-se
alături de obligaţiunile clasice, noi tipuri de obligaţiuni:
a. Obligaţiuni de participaţie, în cadrul cărora rata dobânzii şi preţul de rambursare
sunt fixate la un nivel minim în momentul emisiunii, dar acestea pot fi majorate în
conformitate cu rezultatele financiare obţinute de debitor. Deţinătorul obligaţiunii este protejat
împotriva pierderii prin garantarea unui câştig minim;
b. Obligaţiuni convertibile în acţiuni. Deţinătorul obligaţiunii se foloseşte de acest
drept atunci când veniturile din dividende depăşesc dobânzile atribuite;
c. Obligaţiuni indexate. Emitentul îşi asumă obligaţia de a actualiza valoarea acestor
titluri în funcţie de un indice, de comun acord cu investitorul (indexarea se aplică asupra
dobânzii, asupra preţului de rambursare, asupra ambelor elemente).

69
Emisiunea de valori mobiliare este considerată a fi un mijloc de finanţare a
cheltuielilor publice. În ţările cu economie de piaţă, plasamentul în valori mobiliare emise de
stat este considerat fără risc, deoarece răscumpărarea lor de către emitent este sigură.
Unele titluri emise de stat sunt investiţii pe termen lung şi se tranzacţionează pe piaţa
capitalurilor, iar altele, emise pe termen scurt (sub 1 an) – se regăsesc pe piaţa monetară.
Principalele tipuri de valori mobiliare emise de stat sunt:
a. bilete de tezaur, cu rolul de a acoperi împrumuturi pe termen scurt efectuate de guvern.
Acestea au scadenţe de până la un an, sunt emise la intervale regulate (săptămânal, lunar,
etc.) de către trezoreria statului, nu sunt purtătoare de dobânzi, fiind vândute cu discount
(sub valoarea nominală). Cumpărătorii de bilete de tezaur sunt investitorii instituţionali
(bănci şi instituţii financiare) care participă la licitaţiile organizate de trezoreria publică;
b. bonuri de tezaur, care sunt valori mobiliare emise pe perioade de la unu la zece ani.
Împrumutul contractat prin emisiune de bonuri de tezaur acoperă cheltuielile generale ale
bugetului de stat. Acestea se vând la licitaţie sau prin subscripţie directă, putând fi
achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane particulare;
c. obligaţiuni de stat, emise de trezorerie, având scadenţe între zece şi treizeci de ani şi fiind
purtătoare de dobândă. Spre deosebire de bonurile de tezaur care se emit pentru a acoperi
deficitul bugetar, în cazul obligaţiunilor de stat împrumutul are o destinaţie cunoscută,
concretă şi singulară;
d. obligaţiuni municipale (comunale), care sunt emise de unităţile administrativ-teritoriale
(judeţ, raion, oraş, comună). Emisiunea de obligaţiuni se realizează în scopul dezvoltării
economice şi urbane. Creditele obţinute prin emisiune de obligaţiuni sunt o componentă a
datoriei publice locale.
Obligaţiunile, ca titluri negociabile, sunt caracterizate de următoarele elemente
tehnice:
a. Valoarea nominală este raportul dintre suma reprezentând împrumutul lansat pe
piaţă şi numărul obligaţiunilor emise:
I
VN = ,
N
unde: VN – valoarea nominală;
I – mărimea împrumutului;
N – numărul obligaţiunilor.
Valoarea nominală este o valoare convenţională stabilită la emisiunea obligaţiunilor.
b. Cursul obligaţiunii este preţul de piaţă al acesteia:
P
C= ×100 ,
VN
unde: C – cursul obligaţiunii;
P – valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii.
Cursul se exprimă în procente şi poate fi egal, mai mare sau mai mic decât valoarea
nominală. O obligaţiune având un curs de 100% este denumită „la paritate”.
Interesul pentru deţinerea unei obligaţiuni este dat de:
1. valoarea actuală a încasărilor succesive (anuale) de cupoane (dobânzi) şi a
sumei de rambursat (suma de revânzare a obligaţiunii);
2. mărimea dobânzilor acordate;
3. valoarea de rambursat, care este adesea superioară valorii nominale sau valorii
de emisiune a obligaţiunii pentru a o face mai atractivă pe piaţa de capital.
Valoarea actuală este echivalentul de azi al unor sume de bani ce vor fi primite într-
un număr de ani, în funcţie de maturitatea obligaţiunii. Acest echivalent în bani, ţine cont de
posibilitatea de fructificare a unei sume disponibile azi, prin plasarea la o anumită rată a
dobânzii pe durata de viaţă a obligaţiunii, ce va fi cumpărată azi şi pe care vrea să o vândă
peste „n” ani:

70
C1 C2 Cn R
Pn = + + ... + +
1 + r (1 + r) 2
(1 + r) (1 + r) n
n

unde: Ci – cupoane succesive (dobânzi);


R – valoarea de piaţă a obligaţiunii;
R – factor de actualizare – este asimilat ratei de dobândă la care poate fi plasată (pe piaţa
de capital) o unitate monetară.
Cursul bursier al obligaţiunii
În condiţiile unei pieţe libere de capital când profitabilităţile diferitor tipuri de
investiţii financiare tind să se egaleze, relaţia de calcul a profitabilităţii
C
r= ,
Pn
determină modificarea preţului de cumpărare a obligaţiunii Pn.
Presupunem că rata de cupon a unei obligaţiuni de 1000 lei este de 25%, iar rata
dobânzii pe piaţă este de 30%, atractivitatea pentru cumpărarea acestui titlu se va declanşa,
atunci când rata profitabilităţii acesteia va fi tot de 30%.
Deci:
Valoarea nominală a obligaţiunii = 1000 lei;
Cuponul anual = 1000·25% = 250 lei;
Rata profitabilităţii 30%;
Preţul de cumpărare va fi:
250
30% = , de unde
Pn
250
Pn = = 833 ,3 lei.
30 %
Pentru a interesa pe cumpărători, obligaţiunea în valoare nominală de 1000 lei va
trebui să se schimbe pe un preţ mai mic (833,3 lei), oferind astfel o profitabilitate
corespunzătoare celei de piaţă. Cursul bursier al obligaţiunii se va ajusta astfel încât rata de
profitabilitate pe care o furnizează să urmărească evoluţia ratei dobânzii de piaţă.
Structura pieţei de capital
Diversitatea produselor tranzacţionate, a procedurilor şi tehnicilor de vânzare-
cumpărare a valorilor mobiliare, precum şi modalităţile diferite de finalizare a tranzacţiilor
sau modul de formare a preţului valorilor mobiliare au impus structura pieţelor de capital în
raport de diferite criterii:
a) Privită prin prisma producerii şi comercializării valorilor mobiliare piaţa de
capital cuprinde două segmente: piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru
prima dată. Prin intermediul pieţei primare se pun în evidenţă mişcările de capitaluri dintr-o
economie, generate de către emitenţi, în calitatea lor de solicitatori de capitaluri. Această piaţă
permite finanţarea agenţilor economici. Participanţii pe piaţa primară, în cadrul căreia se
vând şi se cumpără valori mobiliare nou emise, sunt:
− solicitatorii de capital: statul şi colectivităţile locale, întreprinderile publice şi cele
private;
− ofertanţii de capital: persoane particulare, agenţii economici, bănci, case de
economii, societăţi de asigurare;
− intermediarii: societăţi de valori mobiliare, bănci comerciale, societăţi de investiţii
financiare, care asigură vânzarea titlurilor.
Piaţa primară are rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt în capitaluri
disponibile pe termen lung.

71
Piaţă secundară – piaţă pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare aflate deja în
circulaţie. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii care doresc să-şi schimbe
portofoliile înainte de data scadenţii.
Piaţa secundară asigură, prin intermediul bursei de valori mobiliare şi al pieţelor
extrabursiere3, atât buna funcţionare a pieţei primare, cât şi lichiditatea şi mobilitatea
economiilor. Investitorii au posibilitatea de a negocia, în orice moment, acţiunile şi
obligaţiunile deţinute în portofoliu sau pot cumpăra noi valori mobiliare.
Piaţa secundară concentrează cererea şi oferta derivată, care se manifestă după ce piaţa
valorilor mobiliare s-a constituit.
Piaţa secundară este o piaţă organizată care asigură operatorilor următoarele avantaje:
- oferă informaţiile referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacţionat;
- informaţiile despre produs şi despre emitent sunt difuzate în marea masă a
investitorilor;
- oferă informaţii privind nivelul şi mişcarea preţului de piaţă.
Cele două segmente de piaţă se intercondiţionează. Piaţa secundară nu poate exista
fără piaţa primară şi, totodată, funcţionarea pieţei primare este influenţată de capacitatea pieţei
secundare de a realiza transferabilitatea valorilor mobiliare şi transformarea lor în lichidităţi.
b) După obiectul tranzacţiei se deosebesc:
− piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune (simple) şi preferenţiale ale
corporaţiilor private;
− piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie;
− piaţa contractelor la termen (Futures -viitoare) – piaţa pe care valorile mobiliare se
tranzacţionează pentru livrare şi plata viitoare. Valorile mobiliare ce fac obiectul
contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de scadenţa contractului.
Dacă un contract la termen este tranzacţionat la ghişeu, prin negocieri, se numeşte
contract forward ori contract anticipat (piaţa forward);
− piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare
pentru livrare condiţionată. Contractul este executat la opţiunea deţinătorului. Cele
mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi
opţiunile put (de vânzare). O opţiune de cumpărare permite cumpărătorului să
cumpere o anumită valoare mobiliară, de la vânzătorul sau emitentul opţiunii, la un
anumit preţ, înainte sau la o anumită scadenţă. O opţiune de vânzare permite
deţinătorului să vândă o anumită valoare mobiliară, către emitentul opţiunii, la un
anumit preţ, la un moment viitor. Contractul de opţiuni nu este obligatoriu a fi
executat.
Instituţiile structurale ale pieţei mobiliare sunt:
a) Comisia de Stat a Valorilor Mobiliare;
b) casele de brokeraj;
c) bursa de valori.
Bursa de valori este o organizaţie cu drepturi de persoană juridică de participanţi
profesionişti la piaţa valorilor mobiliare. Bursa de valori asigură: încheierea tranzacţiilor cu
valori mobiliare (hârtii de valoare); concentrarea cererii şi ofertei la valori mobiliar ;
determinarea cursului la valori mobiliare. Bursa de valori mobiliare reprezintă segmentul cel
mai important al pieţei secundare de capital. Fiecare tranzacţie este generată de interesele
vânzătorilor şi cumpărătorilor şi, la rândul ei, produce efecte asupra cursului valorilor

3
Piaţa extrabursieră funcţionează ca piaţă de negocieri pe care sunt tranzacţionate valori
mobilate emise şi necotate la bursă, cum sunt: acţiunile emise de societăţile ce nu întrunesc
condiţiile de admitere la cota bursei, acţiunile societăţilor care nu sunt interesate să solicite
admiterea la cota bursei, obligaţiunile guvernamentale şi municipale, etc. Piaţa extrabursieră
se mai numeşte piaţa „la ghişeu”. Piaţa extrabursieră este alcătuită dintr-un sistem de relaţii
între firme de brokeri/dealeri şi între astfel de firme şi clienţii lor.
72
mobiliare. Concentrând o mare parte a cererii şi ofertei de valori mobiliare, bursa asigură
lichiditatea şi mobilitatea capitalurilor.
Cererea şi oferta de capital
Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în două modalităţi:
- prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a
resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare
indirectă;
- prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară –
finanţare directă.
În cazul finanţării directe se pun în circulaţie titluri financiare şi, o dată cu ele, se
stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă cererea de fonduri şi
cumpărătorii acestora, cei ce prezintă oferta de fonduri.
Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi industriale şi comerciale
publice şi private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare şi de
asigurări, instituţii publice, guverne, organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională.
Cererea de capital se poate grupa în:
a. cerere structurală de capital;
b. cerere legată de factori conjuncturali.
Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în
diverse ramuri de activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe
de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor
financiar-bancare naţionale şi internaţionale.
Cererea conjuncturală este efectul insuficienţii sau indisponibilităţii resurselor
interne, restricţiilor excesive în acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul
bugetar şi de cel al balanţei de plăţi externe.
Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia preţurilor, creşterea ratei
dobânzii, nerambursarea la termen a împrumuturilor.
Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi astfel:
a) după activitatea desfăşurată:
− guverne centrale şi locale;
− întreprinderi publice şi particulare fără profil financiar;
− bănci comerciale şi alte instituţii bancare;
− instituţii monetare centrale etc.
b) după scopul urmărit:
− finanţarea industriei şi gospodării comunale;
− transport şi servicii publice;
− petrol şi gaze naturale;
− bănci şi finanţe;
− organizaţii internaţionale;
− scopuri generale.
Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ce rămâne în posesia
deţinătorilor de venituri, după ce îşi satisfac necesităţile de consum. Oferta de capitaluri
aparţine deţinătorilor de capitaluri: societăţi comerciale, bănci, case de economii, societăţi de
asigurare, case de pensii, persoane particulare. Oferta este reprezentată de disponibilităţi
băneşti temporar libere pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei
este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital
numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa
asigură rentabilitatea cerută de investitori.
Investitorii se împart în două mari categorii:
a) individuali – persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii modeste pe piaţa
titlurilor financiare, având un impact redus asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare;

73
b) investiţionali – societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari.
Aceştia cuprind: băncile, societăţile de asigurare, societăţile de investiţii, organizaţiile care
gestionează fondurile de pensii. Această categorie de investitori exercită o influenţă
semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi cursului bursier.
Cererea şi oferta sunt două dimensiuni ale procesului „economisire-investire” supuse
influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple: riscul opţional al investirii, adică decizia
de plasament; riscul afacerii, adică incertitudinea produselor pe care le poate oferi piaţa de
capital; riscul pieţei, adică evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor; riscul lichidităţii,
adică restrângerea posibilităţilor de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a valorilor
mobiliare deţinute; riscul creditului, când creditorul nu-şi poate onora angajamentul de
răscumpărare a obligaţiunilor; riscul schimbului cadrului legislativ, care vizează atât piaţa
valorilor mobiliare, cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare.

8.3. Piaţa monetară, cererea şi oferta de monedă

Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt, fiind reprezentată de piaţa
interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile. Pe piaţa interbancară operează
Banca de Emisiune, băncile comerciale, băncile specializate, trezoreria publică ş. a.
Tranzacţiile pe această piaţă îmbracă forma „acordării-rambursării” creditelor. Pe piaţa
titlurilor de creanţă negociabile, operatori sunt toţi agenţii economici. Instrumentele negociate
sunt: certificatele de depozit (titluri negociabile ce atestă existenţa unui depozit în cont),
biletele de trezorerie (emise de trezoreria publică), titlurile de termen scurt (emise de instituţii
şi societăţi financiare).
Piaţa monetară funcţionează în paralel cu piaţa mărfurilor, asigurând mijloacele
necesare derulării tranzacţiilor de pe piaţa resurselor economice şi bunurile de consum,
precum şi fondurile de credit pe termen scurt necesare diferiţilor agenţi economici.
Funcţionarea acestei pieţe este strâns legată de oferta şi cererea de bani. Sistemul de bănci
comerciale constituie centrul vital al acestei pieţe.
Piaţa monetară îndeplineşte funcţia de compensare a excedentului şi deficitului de
lichiditate prin oferta şi cererea de credite pe o perioadă de timp scurtă (zile, săptămâni, luni,
până la un an), sau prin vânzarea şi cumpărarea hârtiilor de valoare specifice acestei pieţe,
care se prezintă, îndeosebi, sub forma efectelor comerciale (cambiilor). Indiferent de forma
comercială în care se prezintă, cambia comercială îndeplineşte nu numai funcţia de instrument
de credit comercial şi de mijloc de plată, ci şi funcţia de instrument de credit bancar. Aceasta
înseamnă că un agent economic, care deţine în portofoliu cambii de la partenerii săi, se poate
prezenta la o bancă şi obţine, pe baza lor, un credit pe termen scurt.
Piaţa monetară se află în echilibru când cererea monetară este egală cu oferta
monetară. Dacă presupunem că mărimea ofertei monetare este egală cu M1 (bani în numerar
aflaţi în circulaţie şi depozitele băneşti din conturile curente operabile prin cecuri), la un
moment dat ea este perfect inelastică. Tot în acelaşi moment, cererea monetară (Dm) depinde
de nivelul ratei dobânzii, venitului, stocului de avuţie, preţurilor şi al gradului de
incertitudine.
În situaţia în care oferta monetară rămâne constantă, cererea de monedă poate creşte
ca urmare a modificării unui sau unor factori, cum ar fi: creşterea preţurilor, a veniturilor, a
gradului de incertitudine. În această situaţie, fixarea unei rate a dobânzii de 20% va avea ca
rezultat un excedent de cerere monetară de X u.m. Acest excedent poate fi diminuat prin
majorarea ratei dobânzii sau prin creşterea ofertei monetare.
Piaţa monetară constă din ansamblul tranzacţiilor cu moneda, din confruntarea
specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei (rata dobânzii). Piaţa
monetară se află în stare de echilibru, când, la un anumit nivel al ratei dobânzii cantitatea de
moneda oferită este egală cu cea cerută. Cererea de monedă depinde de factorii obiectivi şi

74
subiectivi. Astfel, cererea de monedă va condiţiona masa monetară în circulaţie, care va
depinde de:
a) volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii, şi de viteza de rotaţie al unităţii
monetare (M = TP/V);
b) de amploarea creditului, adică de raportul între vânzările pe datorie şi plăţile făcute în
contul creditelor ajunse la scadenţă;
c) volumul creditului de consum;
d) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, de intensitatea înclinaţiei lor
spre lichiditate.
e) cererea de monedă este influenţată şi de posibilităţile oferite de sistemul bancar-
financiar.
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie.
Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele Băncii Centrale şi ale altor instituţii
emitente; ea îşi încetează existenţa când revine la acestea.
Oferta de monedă nouă, de regulă, este legată de o operaţiune de creditare, ceea ce
înseamnă monetizarea unei creanţe bancare. Procesul de rambursare a unui efect de comerţ
(cambia) sau a unei datorii în favoarea unei bănci, echivalează cu o reducere a masei
monetare.
Diferite componente monetare sunt create şi puse în circulaţie de:
a) băncile comerciale;
b) Trezoreria Publică;
c) Banca Centrală (în Republica Moldova – Banca Naţională a Moldovei – BNM).
Un rol important în lărgirea ofertei monetare îl are multiplicatorul monetar:
D 1
Mm = = ,
R r
unde: Mm – multiplicatorul monedei de cont;
D – depozite la vedere;
R – rezervele bancare;
r – rata rezervelor obligatorii.
Exemplu 1, la o rată obligatorie egală cu 20%, multiplicatorul monetar va fi egal cu 5.
Aceasta înseamnă că fiecare unitate aflată în circulaţie se va multiplica de 5 ori, adică banii de
cont vor creşte de cinci ori.
1 1
Mm = = = 5.
R 0,20
Exemplu 2. la o rată obligatorie egală cu 8%, multiplicatorul monedei de cont va fi
egal cu 12,5.
1 1
Mm = = =12 ,5.
R 0,08
Cu cât rata obligatorie de rezervă este mai mică cu atât multiplicatorul monetar este
mai mare. Acest fenomen îi dă posibilitate Băncii Centrale să folosească rata obligatorie de
rezervă ca un instrument de politică monetară.
Moneda este în principal o categorie macroeconomică, la care toîi agenîii economici din ţară
se raportează. Ea înlesneşte transmiterea de averi de la un individ la altul, de la o unitate
economică la alta.
Piaţa monetară este o piaţă specifică. Obiectul tranzacţiei pe o asemenea piaţă îl formează
moneda numerar, a cărei producere cade în sarcina BN. În ansamblu economiei de piaţă, piaţa
monetară deţine un rol tot mai însemnat. Piaţa monetară constă în ansamblu tranzacţiilor cu
moneda, din confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei.
Deşi marfa monetară este omogenă, preţul tranzacţiei diferă în funcţie de gradul de risc
asumat de creditor, de sumele tranzacţionate. Cererea de monedă este condiţionată de factori
obiectivi şi subiectivi.

75
În primul rînd, masa monetară în circulaţie depinde de viteza de rotaţie a acesteia, în al doilea
rînd de amploarea creditului, de raportul între vînzările pe datorie şi plăţile făcute în contul
creditelor . Oferta de monedă înseamnă punerea diferitor instrumente monetare în circulaţie.
Oferta de monedănouă este de regulă legată de o perioadă de credit, ceia ce monetarizarea
unei creanţe bancare.

8.4. Sistemul de credit: esenţa, funcţiile, formele

Creditul constă în transformarea de bunuri, pe un timp limitat, fixat dinainte şi numit


scadenţă, contra unei sume de bani, numită dobândă.
Creditul este o activitate de bază înrt-o bancă. Această activitate poate genera profituri
pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi. Astfel, creditul
este unul din elementele de bază a pieţei monetare.
O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da cu împrumut (sau a
plasa) banii depozitaţi. Băncii i se plăteşte dobândă pentru sumele date cu împrumut; rata
dobânzii percepute pentru împrumuturi va fi mai mare decât rata dobânzii plătite la depozite.
Diferenţa dintre aceste două rate ale dobânzii se numeşte marjă, şi constituie o sursă
importantă pentru venitul băncii.
Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori:
- masa sau suma absolută a dobânzii – D;
- rata dobânzii ca venit anual, exprimat în %, care se notează cu d′ .
D
d' = ×100 %.
C
Principiile de creditare. Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este posibil ca prin
utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client
va fi rambursată cu dobânda aferentă. Există, totuşi, principii generale de creditare care, dacă
sunt aplicate consecvent, permit reducerea riscului implicat în creditare. Aceste principii se
referă la:
- solicitantul creditului (debitorul);
- cererea de creditare (obiectivele urmărite);
- rambursare (rate şi termene);
- dobânzi şi comisioane bancare (remunerarea creditului);
- garantarea (modalităţi de asigurare).
Ca subiecţi ai creditului sunt: creditorul şi debitorul.
Sursele creditului: mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderii; mijloacele băneşti
disponibile din bugetul de stat; mijloacele băneşti disponibile ale populaţiei concentrate în
băncile de economii; mijloacele băneşti disponibile acumulate pe contul diferitor fonduri
publice.
Funcţiile creditului:
1) funcţia de distribuire şi redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile;
2) funcţia de transformare a banilor acumulaţi în investiţii capitale;
3) funcţia de susţinere a micului business;
4) funcţia de sporire a vitezei de rotaţie a monedei şi de reducere a masei monetare în
circulaţie;
5) funcţia de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor;
6) funcţia de îmbunătăţire a consumului;
7) funcţia de extindere a activităţii economice externe;
8) funcţia de reducere a deficitului bugetar.
Formele de credit:
a) credit bancar acordat în formă bănească de către instituţiile bancare;
b) credit comercial acordat în formă de mărfuri şi servicii de către agenţii economici.

76
Sistemul de credit include mai multe tipuri:
1) credite acordate în dependentă de subiectul de proprietate (credite private, credite
de stat sau public);
2) credite acordate în dependenţă de termenul de realizare (creditul pe termen scurt (până
la un an), mijlociu (între 3-5 ani), lung (peste 5 ani), fără termen);
3) credite acordate în dependenţă de modul de garanţie a lor (credite personale (pe
bază de încredere personală), reale (pe baza unei garanţii). Garanţiile sunt de mai
multe feluri, de unde şi denumirea creditului: credit pe amanet – garanţia constă
dintr-un bun mobiliar; credit de lombard – garanţia constă din hârtii de valoare,
respectiv din efecte private sau publice; credit pe ipotecă – garantat de bunuri
imobiliare (pământ, construcţii, clădiri).
4) credite acordate în dependenţă de forma de utilizare a lor (credite
productive şi neproductive);
5) credite acordate în dependenţă de realizarea teritorială (credite interne, regionale,
externe).
Termenele şi condiţiile creditării sunt cuprinse într-un contract de credit şi privesc:
obiectul creditării, termenul de rambursare (scadenţa), eşalonarea ratelor, perioada de
graţie (dacă există), dobânda (modul de calcul şi distribuţia în timp), garanţia ce va fi
acordată, condiţiile cărora trebuie să se conformeze clientul (de exemplu, să furnizeze
băncii situaţii financiare la intervale regulate şi să nu acorde vre-un activ drept garanţie
unui terţ), cazurile care ar face ca împrumutul să devină scadent pentru rambursare
imediată (cum ar fi: imposibilitatea clientului de a rambursa o rată la timp şi utilizarea
creditului în alt scop decât cel aprobat etc.)
Perioada de graţie în care clientul nu trebuie să ramburseze nici o rată (menţionăm, că
totuşi, în această perioadă dobânda trebuie plătită) îi dă posibilitate clientului de a realiza
venituri de pe urma activului nou cumpărat, înainte de a trebui să înceapă rambursarea ratelor
scadente.
Principalele instrumente ale creditului: creanţa; bilet de ordin; trată; cambie; gaj.
8.5. Sistemul bancar şi funcţiile lui. Politica monetară a
Băncii Centrale (cazul Republicii Moldova)

Sistemul bancar al Republicii Moldova include: Banca Naţională a Moldovei,


băncile comerciale şi alte instituţii de creditare.
Situaţia din sistemul bancar al Moldovei a evoluat în condiţiile tranziţiei de la un
sistem administrativ de comandă la economia de piaţă.
În anul 1991 Parlamentul Moldovei a aprobat legile „Cu privire la Banca Naţională
(de Stat) a Moldovei”, Nr. 599- XII din 11 iunie 1991 şi „Cu privire la bănci şi activitatea
bancară”, Nr. 601-XII din 12 iunie 1991, cu modificările şi completările ulterioare, care au
pus baza actualului sistem bancar al ţării.
În iulie 1995 Parlamentul a adoptat noile legi bancare „Cu privire la Banca Naţională a
Moldovei” şi „Legea Instituţiilor financiare”, elaborate de către BNM în conformitate cu
standardele mondiale la recomandarea şi cu concursul activ al experţilor Departamentului
Juridic al FMI. Aceste legi includ elemente noi şi moderne îndreptate spre consolidarea
rolului BNM în formarea şi implementarea politicii monetare şi valutare şi conţin baza legală
pentru un sistem bancar sigur şi durabil.
Astfel, în Republica Moldova, ca şi în majoritatea ţărilor din Occident, sistemul
bancar al Moldovei este de două niveluri. Primul nivel – Banca Naţională de Stat a Moldovei
(BNM) şi nivelul doi – băncile comerciale.
Pe primul nivel se situează Banca Naţională a Moldovei (BNM), care este banca
centrală a ststului şi organul unic de emisie monetară. BNM determină politica monetară,
creditară, valutară şi supraveghează activitatea băncilor comerciale. Legea din 1991 prevedea
că BNM este subordonată numai Parlamentului, exercitându-şi funcţiile în mod independent

77
de organele executive. Noua lege „Cu privire la Banca Naţională a Moldovei” aprobată în
1995 deplasează accentele spre o bancă centrală mai independentă, stipulând că Banca
Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi responsabilă faţă de Parlament.
Acest fapt are o importanţă crucială, deoarece elimină tentarea Guvernului de a finanţa
cheltuielile publice prin metoda inflaţionistă, destabilizând economia.
Capitalul statutar al BNM în anul 1996 era egal cu 20 milioane lei, în anul 2000 – 50
milioane lei, iar din anul 2001 – 100 milioane lei.
Există trei tipuri de licenţe de bază acordate de către BNM băncilor comerciale:
licenţă tip A, tip B şi tip C, eliberate în conformitate cu cerinţele privind capitalul normativ
total al băncilor.
În conformitate cu „Legea Instituţiilor financiare”şi începând cu 1 ianuarie 2002
pentru a primi licenţă de tip A o bancă comercială are nevoie de un capital normativ minim
egal cu 32 milioane lei, pentru licenţa B – 64 milioane lei (dublu faţă de cuantumul minim),
pentru licenţa de tip C – 96 milioane lei (triplu faţă de cuantumul minim).
Dacă începând cu 1 ianuarie 1997 capitalul minim necesar pentru primirea licenţei de
tip A era de 4 milioane lei, apoi BNM a majorat treptat capitalul minim, stabilindu-l în anul
2002 la nivelul indicat mai sus. Politica BNM privind majorarea capitalului minim necesar
este îndreptată spre protejarea clienţilor-depozitar şi consolidarea sistemului bancar.
Funcţiile BNM sunt următoarele:
- determină şi promovează politica monetară şi valutară a statului;
- acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului;
- efectuează analiza economică şi monetară şi pe baza ei înaintează propuneri
Guvernului şi aduce la cunoştinţa publicului aceste rezultate;
- licenţiază, efectuează supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare;
- oferă credite băncilor şi statului;
- efectuează supravegherea sistemului de plăţi în republică şi contribuie la funcţionarea
eficientă a sistemului de plăţi interbancare;
- deţine monopolul asupra emisiei valutei naţionale;
- păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
- din numele Republicii Moldova ia asupra sa obligaţia executării operaţiunilor, legate
de participarea Republicii Moldova la activităţile organismelor publice internaţionale,
în sfera bancară, creditară şi monetară în corespundere cu condiţiile contractelor
internaţionale;
- elaborează balanţa de plăţi ale statului.
Din punct de vedere a spaţiului efectuării acestor funcţii, ele pot fi:
1) interne (operaţiuni cu băncile comerciale; operaţiuni cu hârtii de valoare; operaţiuni cu
bugetul de stat);
2) externe (prezentarea intereselor ţării în relaţiile financiare cu străinătatea; primirea
creditelor străine; determinarea cursului unităţii monetare; eliberarea licenţelor pentru
exercitarea operaţiunilor cu valuta străină).
Băncile comerciale. Banca reprezintă o instituţie financiară care atrage de la
persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite
instrumente de piaţă, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda
credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
Băncile îndeplinesc două tipuri de operaţiuni:
a)operaţiuni pasive (formarea mijloacelor proprii, primirea depozitelor, exercitarea
operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi instituţiilor);
b)operaţiuni active (acordarea de credite solicitanţilor, investiţiile bancare, operaţiunile
factoring şi leasing, operaţiuni de trust; repartizarea hârtiilor de valoare ş.a.).
Clasificarea băncilor comerciale după diverse criterii:
- după felul de formare a capitalului statutar: de stat, mixte, societăţi pe acţiuni şi
societăţi cu responsabilitate limitată;

78
- după apartenenţa capitalului statutar: de stat, private, mixte, străine;
- după felurile de operaţiuni efectuate: universale, specializate;
- după sfera de influenţă în activitatea bancară: republicane, regionale;
- după orientări de ramură: agricole, industriale etc.
Una din operaţiunile importante ale băncilor comerciale este oferirea de credite.
Deoarece această operaţiune este riscantă, ele au dreptul să stabilească un coeficient de risc
pentru creditele:
- standarde – 2%;
- supravegheate – 5%;
- substandarde – 30%;
- dubioase – 75%;
- compromise – 100%.
Politica monetară a Băncii Naţionale a Moldovei
Politica monetară elaborată de BNM reprezintă un ansamblu de măsuri orientate spre
echilibrarea pieţei monetare, reducerea nivelului inflaţiei, stabilizarea pieţei valutare,
consolidarea sistemului bancar în contextul unei stabilităţi macroeconomice relative. În temeiul
Legii Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională a Moldovei, obiectivul principal al
BNM pentru anul 2003 este de a realiza şi a menţine stabilitatea monedei naţionale (leul
moldovenesc a fost introdus la 29 noiembrie 1993) prin crearea condiţiilor pe pieţele monetare,
de credit şi valutară, bazate pe principiile funcţionării economiei de piaţă. Pentru atingerea
acestor obiective BNM elaborează şi promovează Politica Monetară şi valutară, orientată spre
asigurarea stabilităţii preţurilor şi, ca rezultat, reducerea nivelului inflaţiei.
Rolul politicii monetare constă în realizarea obiectivelor generale ale politicii economice.
Pe plan intern aceasta însemnă reglarea cererii de monedă de schimb şi de piaţă, iar pe plan
extern, asigurarea echilibrului balanţei de plăţi.
Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: taxa rescontului, operaţiuni pe piaţa
deschisă (open market), rata rezervelor obligatorii.
Scontarea constă în achiziţionarea de către o bancă a creanţelor de la clienţii săi, la
vedere şi înainte de scadenţă, oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în cauză, din care se
scoate dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi
scadenţa ei (scont). Mai departe banca comercială poate să ia credit de la banca centrală, însă
aceasta din urmă va achiziţiona efectele de comerţ deja scontate, înregistrând în contul băncii
prezentatoare valoarea lor, diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont (operaţiunea se
numeşte rescontare). Nivelul ratei rescontului modifică nivelul creditului şi costul lui, ceea ce
va influenţa masa monetară în circulaţie şi rata dobânzii pe piaţa capitalului.
Cumpărarea şi vânzarea titlurilor pe piaţa deschisă la fel modifică masa monetară în
circulaţie, conform politicii monetare promovate de Banca Centrală.
Rata obligatorie de rezervă este foarte eficace, întrucât afectează imediat
multiplicatorul monetar şi este stabilită de banca centrală asupra depozitelor deschise la băncile
comerciale, influenţând masa monetară.
Toate aceste instrumente utilizate de Banca Centrală contribuie la promovarea de către
aceasta din urmă a unei politici a banilor ieftini sau a unei politici a banilor scumpi, în
dependenţă de obiectivul urmărit.
De la introducerea monedei naţionali şi până în prezent BNM utilizează cu succes
instrumentele clasice de politică monetară.
În ultima perioadă BNM utilizează în continuare, pe baze competitive şi în condiţii de
transparenţă, instrumentele de piaţă aplicate anterior în vederea dirijării lichidităţii sistemului
bancar:
- operaţiunile de piaţă deschisă, inclusiv operaţiunile REPO şi REPO reverse cu HVS;
- atragerea de depozite de la bănci;
- rezervele obligatorii;
- facilităţi de lombard;

79
- creditele overnight (de peste noapte, tranzacţie pe termen până la începutul zilei
următoare de lucru ori de vineri până luni) şi altele în scopul ajustării condiţiilor pieţei monetare
în intervale scurte de timp şi funcţionării eficiente a sistemului de plăţi în timp real.
Programul monetar, spre exemplu, pentru anul 2003 prevede:
a) creşterea masei monetare reieşind din volumul PIB nominal de 25200 milioane lei
şi viteza de circulaţie a banilor în mărime de 3,14.
Calculăm masa monetară:
PIB 25 .200
M= = =8.025 m ln . lei .
V 3,14
b) baza monetară se calculează pornind de la mărimea programată a masei monetare şi
creşterea multiplicatorului monetar până la 2,10 la sfârşitul anului 2003.
Calculăm baza monetară:
M 8.025
Mb = = = 3.820 m ln . lei ,
Mm 2,10
unde: Mm – multiplicatorul monetar, calculat de BNM.
c) gradul de monetizare a economiei naţionale pentru anul 2003 va fi la nivel de 31,8 la
sută ca urmare a sporirii cererii de bani condiţionată de creşterea economică de 6,0 la sută în
termeni reali.
Calculăm gradul de monetizare a economiei naţionale:
M 8.025
Grad monet. = × 100% = × 100% = 31,8% .
PIB 25.200
Notă:
A. Masa monetară include agregatele:
1. Rezervele obligatorii ale băncilor comerciale în BNM;
2. Rezervele băncilor comerciale pe conturi corespondente în BNM;
3. MO – bani lichizi în circulaţie;
4. Depozitele la vedere;
5. Mijloace de finanţare a investiţilor capitale;
6. Mijloace în decontări;
7. M1 = 3 + 4 + 5 + 6;
8. Depozite la termen ale populaţiei;
9. M2 = M1 + 8;
10. Hârtii de valoare;
11. M3 = M2 + 10;
12. Mijloace în valută;
13. M4 = M3 + 12.
Structura masei monetare în Republica Moldova este aproximativ următoarea: bani în
circulaţie – 49 %, depozitele la vedere – 16 %, depozite la termen – 24 %, depozitele în valută
străină – 11%.
B. Baza monetară include banii în circulaţie plus rezervele bancare.
Altfel spus, baza monetară este egală cu cantitatea de bancnote şi monedă aflate în
circulaţie plus cantitatea păstrată de sistemul bancar, cunoscută sub denumirea de „stoc de bani
cu putere mare de cumpărare”.

8.6. Piaţa valutară

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare cu valute.


Obiectele pieţei valutare: vânzarea cumpărarea valutelor convertibile; vânzarea-cumpărarea
monedelor de cont, sau invers. Cererea de valută este destinată: pentru extinderea activităţii
economice; pentru obţinerea profitului; pentru protecţia cursului de schimb a monedei

80
naţionale; pentru operaţiuni de import; pentru operaţiuni de export; pentru dezvoltarea
turismului. Oferta de valută se creează pe baza:
– depozitelor bancare şi conturilor valutare a agenţilor economici;
– a banilor persoanelor fizice şi juridice ca agenţi economici;
– exportului de bunuri şi servicii;
– atragerii creditelor şi investiţiilor străine.
În condiţiile economiei de piaţă contemporane, când are loc intensificarea procesului de
globalizare, creşte rolul şi dinamismul pieţei valutare. Piaţa valutară se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- liberalizarea comerţului mondial, implicând accelerarea plăţilor internaţionale şi
deplasare mai evidentă a valutelor între ţări;
- întărirea rolului devizelor internaţionale şi concomitent concurenţa dintre ele ( dolar
S.U.A., EURO);
- sporirea ponderii valutelor ţărilor vest-europene, concomitent cu declanşarea atragerii
valutelor ţărilor est-europene pe piaţa valutară;
- mărirea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale de capital;
- integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare internaţionale în cadrul economiei
mondiale integrate.
O condiţie esenţială a funcţionării pieţei valutare este convertibilitatea monedelor.
Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda
naţională cu altă monedă străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără
nici o restricţie.
Existenţa regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii
economico-financiare, şi anume:
- un grad relativ stabil într-o perioadă şi ulterior o tendinţă de creştere pentru puterea de
cumpărare a unităţii băneşti;
- crearea de bunuri economice pentru export competitive sub aspectul calităţii, structurii
şi preţului;
- echilibrarea balanţei externe pe termen lung;
- lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii şi nerezidenţii
din ţara respectivă;
- existenţa unui curs valutar unic relativ stabil;
- corelarea diverselor forme de convertibilitate etc.
Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii se bazează pe respectarea anumitor
elemente strategice, cum ar fi:
- stabilirea unui curs de schimb real;
- stabilitate financiară în economia naţională;
- liberalizarea preţurilor;
- eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale;
- crearea rezervelor valutare ale ţării.
Ţinând cont de condiţiile stabilite de Fondul Monetar Internaţional (FMI),
convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade:
- convertibilitate limitată – dar pentru anumite categorii de operaţiuni;
- convertibilitate limitată internă – moneda naţională se schimbă în interiorul ţării pe
valuta intrată în ţara respectivă;
- convertibilitate deplină sau oficială – schimbarea monedei naţionale pe alte monede
naţionale, eliminând orice restricţii;
- monede libere utilizabile – au convertibilitate totală şi sunt folosite pentru decontări
internaţionale ( dolarul S.U.A., EURO, D.S.T.).
Funcţionarea pieţei valutare presupune stabilirea unui curs valutar. Cursul valutar –
preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se
compară valoric. Cursul valutar depinde de două grupe de factori:

81
1) factorii interni (ritmul de creştere a PIB, evoluţia preţurilor, volumul masei
monetare, nivelul ratei dobânzii; situaţia social - politică din ţară);
2) factorii externi (raportul dintre cerere şi ofertă de valută pe piaţa externă; starea
balanţei de plăţi externe; conjunctura economiei mondiale).
Exprimarea cursului valutar se face atât prin metoda de cotare directă, cât şi prin
metoda de cotare indirectă.
Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe ( 1, 10, 100, 1000 etc) de
valută străină, adică 1 dolar SUA, se exprimă în valută naţională: de exemplu: dolar SUA =
14,5 lei MLD.
Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în
valută străină. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia, Canada;
Australia.
Operaţiunile pe piaţa valutară, după conţinutul lor sunt:
- operaţiuni la vedere (spot);
- operaţiuni la termen (forward).
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută
ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din
momentul încheierii tranzacţiei.
Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de
valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin
livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat
atunci când s-a încheiat contractul.
La rândul lor operaţiunile valutare la termen sunt de două feluri:
- operaţiuni simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o
anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca
operaţiune la termen.
- operaţiunile complexe (Swap) exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a
preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă, urmând ca
după o perioadă de timp, fiecare din părţi să restituie cantităţile de monedă cu care s-a
efectuat schimbul „swap”.

Tema 9 Produsul naţional ca rezultat al activităţii economice şi utilizarea lui


1. Avuţia naţională şi produsul naţional.
2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele.
3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele.
4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul şi acceleratorul
investiţional.

9.1. Avuţia naţională şi produsul naţional

Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale create şi


acumulate în societate şi de care dispune ea la momentul respectiv. În aspect structural avuţia
naţională include: a) bunurile materiale acumulate prin muncă; b) resursele naturale utilizate
sau utilizabile în procesul de producţie; c) resursele umane; d) potenţialul de cercetare,
învăţământ şi cultură.
Avuţia naţională se manifestă în următoarele forme:
− avuţie individuală, care include bunurile aflate în proprietate particulară;
− avuţie colectivă, care include bunurile ce aparţin întreprinderilor,
cooperativelor, diferitor organizaţii obşteşti, etc.;
− avuţie publică, care include bunurile ce aparţin administraţiilor de stat şi locale
existente la momentul dat.
82
Avuţia naţională determină potenţialul economic, care la rândul său cuprinde:
resursele de muncă sub aspect cantitativ, calitativ şi structural; resursele naturale atrase şi
utilizate în procesul de producţie; stocurile de capital fix şi circulant, inclusiv investiţiile în
curs de valorificare; bunurile populaţiei; soldul dintre creanţele şi angajamentele externe;
potenţialul creativ şi patrimoniul ştiinţific cultural.
Rezultatele sintetice ale dezvoltării economice îşi găsesc expresia în următorii
indicatori macroeconomici:
 Produsul Global Brut (PGB) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi
serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp (de regulă, într-un an). PGB
include şi elementele de consum intermediar (valoarea materiei prime,
semifabricatele, energia etc.).
 Produsul Intern Brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate a bunurilor
economice produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini
în timp de un an. PIB se determină ca o diferenţă între PGB şi consumul
intermediar(Ci): PIB=PGB - Ci. PIB nu include: plăţile transferate populaţiei în
formă de pensii, ajutoare, indemnizaţii ş. a., deoarece persoanele care se bucură de
aceste plăţi nu participă la crearea produsului intern brut; plăţile de transfer
particulare în formă de subsidii bancare, sponsorizare, binefacere, deoarece aceste
plăţi deja au fost înregistrate în formă de venituri la agenţii economici respectivi;
afacerile cu hârtiile de valoare, cumpărarea şi vânzarea acţiunilor, care la fel nu
majorează PIB-ul; realizarea obiectelor parţial utilizate, deoarece valoarea lor
iniţială a fost înregistrată în anii precedenţi.
 Produsul Intern Net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice destinate consumului final. Produsul intern net este creat în interiorul
unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIN=PIB-
A(amortizarea).
 Produsul Naţional Brut (PNB) exprimă în formă bănească rezultatele
activităţii agenţilor economici autohtoni care activează în interiorul ţării sau în
afara acesteia. PNB poate fi mai mare sau mai mic ca PIB, în dependenţă de soldul
(pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul obţinut de agenţii economici autohtoni în afara
graniţelor ţării şi PIB-ul obţinut de agenţii economici străini care activează pe
teritoriul ţării: PNB=PIB±soldul valorii adăugate brute.
 Produsul Naţional Net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a
bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni: PNN=PNB-
A(amortizarea).
 Venitul Naţional (VN) include veniturile de la utilizarea factorilor de
producţie (salariul, renta, profitul, dobânda). VN=PNN - Ii (impozitele indirecte).
Principalul indicator macroeconomic este produsul intern brut. PIB-ul calculat în
preţuri curente este denumit nominal, iar PIB-ul calculat în preţuri fixate (preţuri
comparabile) este numit real. Raportul dintre PIB-ul nominal şi PIB-ul real reflectă deflatorul
PIB-ului. Deflatorul PIB-ului exprimă modificările survenite în nivelul preţurilor sau în
puterea de cumpărare a banilor.
Produsul intern brut poate fi calculat prin trei modalităţi: 1) metoda de producţie, care
constă în determinarea volumului producţiei finale produse în ţară în perioada respectivă. În
actuala economie de piaţă fiecare produs până a ajunge la consumator, trece prin diferite stadii
de producere şi distribuire cu implicarea mai multor agenţi economici în acest proces; 2)
metoda veniturilor, care constă în sumarea veniturilor provenite de la remunerarea factorilor
de producţie (salariul, profitul, dobânda, renta) cu alocaţiile de la consumul de capital fix; 3)
metoda cheltuielilor, care constă în sumarea tuturor cheltuielilor pentru achiziţionarea
bunurilor care alcătuiesc producţia finală (pentru consumul privat şi public, pentru formarea
brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor, pentru exportul net de bunuri).

83
9.2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele

Acea parte din venitul naţional care rămâne după plata impozitelor directe şi indirecte
constituie venitul disponibil. Venitul disponibil este destinat pentru consum şi economii.
Consumul reprezintă partea din venitul disponibil cheltuită pentru procurarea de
bunuri materiale şi servicii, destinate satisfacerii directe a nevoilor populaţiei şi societăţii.
Consumul se manifestă în următoarele forme:
• în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum privat (care
se referă la o persoană, familie sau asociaţie) şi în consum public, care se referă la
achiziţiile de stat şi ale administraţiilor publice locale;
• în funcţie de obiectul consumului se distinge consum material (consum de
produse alimentare şi nealimentare) şi consum nematerial (consum de servicii);
• în dependenţă de durata consumului el se împarte în consum de folosinţă
curentă (pâine, lapte etc.) şi consum de folosinţă îndelungată (îmbrăcăminte,
mobilă, televizoar etc.);
• în dependenţă de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate
consumul se divizează în consum de bunuri marfare (procurate prin cumpărare –
vânzare) şi în autoconsum (consumul de bunuri şi servicii create de sine stătător).
Consumul exercită următoarele funcţii:
1. consumul serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor oamenilor în
obiecte şi servicii de consum;
2. consumul serveşte ca pârghie de influenţă asupra dinamicii producţiei
(consumul poate accelera sau din contra, poate frâna procesul de producţie);
3. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra gradului de utilizare a
factorilor de producţie;
4. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra echilibrului şi dinamismului
economic. În viziunea lui J.M. Keynes „consumul este singurul scop al oricărei
activităţi economice”.
Asupra consumului influenţează două grupuri de factori – obiectivi şi subiectivi. La
factorii obiectivi se referă: mărimea şi dinamica veniturilor disponibile; modificarea
aşteptărilor referitor la cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în
puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri; modificările neprevăzute, care afectează
preţul diferitor elemente de capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală;
modificările politicii fiscale care influenţează nivelul consumului personal. La factorii
subiectivi se referă: dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii
neprevăzute (ca urmare, cheltuielile pentru consumul curent se micşorează în favoarea unui
consum viitor); acumularea de economii băneşti pentru asigurarea bătrâneţei sau protejarea
anumitor persoane (pentru copii, nepoţi etc.); dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje
prin procurarea de acţiuni, hârtii de valoare sau participarea la unele afaceri; instinctul
oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum
în baza unor rezerve băneşti formate din timp; dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
manifestarea la unele persoane a zgârceniei reflectată în scăderea cheltuielilor de consum
curent.
În evoluţia consumului s-au conturat următoarele tendinţe: a) scăderea ponderii
cheltuielilor pentru produsele alimentare şi îmbunătăţirea structurii, calităţii consumului
produselor de valoare ridicată (autoturisme prestigioase, televizoare japoneze etc.); b)
menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal; c)
creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii, îndeosebi a celor legate de sporirea nivelului de
cultură şi educaţie. Pornind de la analiza acestor tendinţe ale consumului economistul austriac
E. Enghel a formulat legea potrivit căreia „partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu
atât mai mare cu cât venitul este mai mic, şi invers, cheltuielile pentru îmbrăcăminte rămân
relativ constante, indiferent de mărimea veniturilor; partea cheltuielilor pentru locuinţă are o

84
pondere relativ constantă, oricare ar fi nivelul veniturilor; ponderea cheltuielilor pentru
confort şi recreiere creşte mai rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero la
persoanele cu venituri foarte mici şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari”4.
Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa acestuia se exprimă prin înclinaţia spre
consum medie şi marginală. Înclinaţia medie spre consum (rata medie a consumului)
exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului şi valoarea totală a venitului disponibil:
C
C' = ; unde: C′ – rata medie a consumului; C – valoarea totală a consumului; V –
V
valoarea totală a venitului disponibil. Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a
' ∆C
consumului) reprezintă raportul dintre variaţia consumului şi variaţia venitului: C m = ;
∆V
unde: C′ m - rata marginală a consumului; ∆C - variaţia consumului; ∆V - variaţia venitului
disponibil. Potrivit concepţiei lui J.M. Keynes, dacă venitul disponibil creşte, atunci creşte şi
consumul, dar în măsură mai mică decât venitul, iar dacă venitul scade, atunci scade şi
consumul, dar iarăşi în măsură mai mică decât venitul.

9.3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele

După cum s-a menţionat în compartimentul 9.2, venitul disponibil este destinat pentru
consum şi pentru formarea economiilor nete. Economiile nete reprezintă surplusul de venit
peste cheltuielile de consum. Deci: E=V – C, unde: E – economiile nete; V – venitul
disponibil; C – consumul. Dacă la economiile nete se adaugă amortizarea, atunci se formează
economiile brute. Deci: Eb=En+A, unde: Eb – economiile brute; En – economiile nete; A –
amortizarea capitalului fix.
Între consum şi economii există un raport invers proporţional: cu cât creşte consumul,
cu atât trebuie să se reducă economiile, şi invers, cu cât cresc economiile, cu atât trebuie să se
reducă consumul. Dacă consumul este egal cu 1, atunci: E=1-C, iar C=1-E.
Raportul dintre economiile nete şi venitul disponibil reflectă înclinaţiile spre economie
medie şi economie marginală. Înclinarea medie spre economii (rata medie a economisirii)
E
exprimă raportul dintre economiile nete şi venitul disponibil: e' = , unde: e′ – rata medie a
V
economisirii; E – economiile nete; V – venitul disponibil. Rata medie de economisire ne
demonstrează cât se economiseşte dintr-o unitate monetară de venit. Înclinaţia marginală
spre economii (rata marginală a economisirii) exprimă raportul dintre variaţia economiilor şi
ΔE
variaţia veniturilor: e 'm = , unde: e′ m – rata marginală a economisirii; ∆E - variaţia
ΔV
economiilor; ∆V - variaţia veniturilor. Rata marginală a economisirii ne demonstrează cu
câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului.
Economiile pot fi divizate după următoarele criterii: după sursele de finanţare
economiile pot fi grupate în economii din sectorul privat şi în economii din sectorul public;
după modul cum se iau deciziile de economisire economiile pot fi grupate în economii libere
şi economii forţate (legate de necesitatea rezistenţei la concurenţă).
Motivele de economisire sunt diverse şi sunt influenţate de mai mulţi factori, printre
care pot fi menţionaţi:
− dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea de la
îndestularea imediată a unei nevoi în favoarea îndestulării în viitor a altei nevoi
mai preferate);
− dorinţa de îmbogăţire (dorinţa de a acumula mijloace, care vor aduce la
creşterea veniturilor în viitor, cum ar fi acumularea capitalului, monedei,
imobilului etc.);

4
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, pag. 233.
85
− preferinţa pentru lichiditate (pentru cumpărături curente, cheltuieli
neprevăzute ş. a. ).
Potrivit datelor statistice cu privire la ratele de economisire (nete şi brute) şi ritmurilor
de creştere economică, s-a constatat că S.U.A. au cel mai scăzut nivel al economiilor brute
(ponderea economiilor în PNG) şi sunt pe ultimul loc la nivelul economiilor nete (ponderea
economiilor în PNN) dintre ţările dezvoltate (Japonia, Germania, Anglia, Italia, Canada) în
perioada anilor 1981-1987. De asemenea, s-a remarcat că ţările ce au cele mai mari rate de
economisire au şi cele mai rapide ritmuri de creştere economică. În intervalul anilor 1981-
1987, rata economiilor nete a fost de 20,2% în Japonia, 10,7% în Germania, 9,4% în Canada,
7,5% în Italia, 6,2% în Anglia, 3,9% în S.U.A.5.
Rata de economisire poate fi analizată nu numai la nivel macroeconomic, dar şi la
nivelul unei firme sau a unei familii. Rata de economisire a unei familii este definită ca
totalul economisirii exprimat ca procent din venitul disponibil familial şi ea diferă de la an la
an. De ex., în Marea Britanie, modificările ratei de economisire în perioada anilor 1978 –
1997 a fost: punctul maxim de peste 13% a fost atins în 1980, iar punctul minim de numai
5,6% în 19886. Cauzele care au condus la această variaţie sunt:
− rata inflaţiei. Creşterea preţurilor reduce valoarea reală a economisirilor
anterioare şi generează nesiguranţă cu privire la valoarea viitoare a averii. Oamenii
economisesc mai mult şi consumă mai puţin într-o încercare de a restabili valoarea
reală a activelor;
− rata dobânzii. De regulă, o rată înaltă a dobânzii încurajează economisirea şi
reduce consumul;
− averea familială. O creştere a averii familiale, datorată unei reevaluări a
titlurilor de valoare sau a locuinţei, ar putea determina diminuarea economiilor,
întrucât este nevoie de mai puţin timp pentru a atinge un nivel stabil al deţinerii de
proprietăţi.
− creşterea venitului familial. O majorare a ratei de creştere a venitului familial
concomitent cu o creştere a economisirilor totale, poate determina o diminuare a ratei
de economisire. Cu cât veniturile se majorează mai repede, cu atât indivizii ajung la
concluzia că pot atinge un nivel propus de bunăstare economisind un procent mai mic
din veniturile lor.

9.4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul şi acceleratorul


investiţional

Investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate pentru procurarea bunurilor de


capital în vederea dezvoltării economice.
Investiţiile pot fi divizate în dependenţă de următoarele criterii:
a) în dependenţă de modul de folosire investiţiile se împart în investiţii de înlocuire
a capitalului fix uzat, sursa cărora o constituie fondurile de amortizare şi investiţii
pentru dezvoltare, numite investiţii nete, sursa cărora o constituie la nivel
macroeconomic venitul naţional.
Investiţiile de înlocuire luate în ansamblu cu investiţiile pentru dezvoltare
formează investiţiile brute de capital, ce contribuie la formarea capitalului real.
Investiţiile brute sunt destinate pentru formarea capitalului fix şi modificarea
stocurilor de materii prime, semifabricate şi produse finite pentru vânzare;
b) în dependenţă de forma de proprietate investiţiile pot fi divizate în investiţii
private, efectuate de sectorul privat şi investiţii publice, efectuate de către stat;

5
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 239.
6
Economie politică modernă. Editura „Polirom”. Bucureşti, 2002, p.453-455.
86
c) în dependenţă de locul de efectuare investiţiile se împart în investiţii interne,
efectuate în interiorul ţării respective şi investiţii externe, efectuate în alte ţări;
d) în dependenţă de ramura în care se efectuează investiţiile se disting investiţii
industriale, agricole şi comerciale etc.
La nivel macroeconomic economiile şi investiţiile, de regulă, sunt egale. Pentru ca
înclinaţia spre economii să constituie un factor de progres, afirmă J.M.Кeynes, este necesar ca
economiile să se transforme în investiţii (E=I).
Asupra procesului de investire a capitalului influenţează următorii factori7:
 cererea de investiţii, randamentul viitor al bunului de capital;
 fluctuaţiile profitului la investiţiile existente, politica statului în domeniul
investiţiilor;
 starea generală a economiei naţionale;
 conjunctura economiei mondiale;
 perioada de rambursare a investiţiei;
 cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital realizate;
 tipul de progres tehnic dominant şi gradul de accelerare a inovaţiilor şi invenţiilor;
 dimensiunea stocurilor bunurilor de capital în raport cu evoluţia producţiei cerute
pe piaţă;
 anticipările investitorilor în legătură cu evoluţia vânzărilor şi profiturilor în
domeniul unde se investeşte;
 gradul de fiscalitate în raport cu profitul;
 eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, situaţia când rata profitului de la
capitalul investit este egală cu rata dobânzii;
 riscurile acumulate de întreprinzător şi împrumutător.
Investiţiile joacă un rol important în activitatea economică: contribuie la sporirea şi
modernizarea capitalului ca factor de producţie; servesc ca sursă materială în crearea noilor
locuri de muncă; contribuie la sporirea înzestrării tehnice a muncii, la aplicarea tehnicii
moderne în producţie; contribuie la creşterea productivităţii factorilor de producţie; servesc ca
mijloc de creştere economică şi de sporire a venitului naţional.
Între consum, economii şi investiţii există relaţii de influenţă reciprocă. Aceste
interdependenţe sunt exprimate prin multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.
Multiplicatorul investiţional reprezintă un număr prin care trebuie să se multiplice
voinţa de investire netă pentru a se obţine suma corespunzătoare de variaţie a venitului.
ΔV
Formula multiplicatorului investiţional: k = , unde: k – multiplicatorul investiţional;
ΔI
∆V - variaţia venitului; ∆I - variaţia investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor ne arată de
câte ori sporul de investiţii se cuprinde în sporul de venit, adică unei anumite creşteri a
investiţiilor îi corespunde creşterea venitului de n ori.
Acceleratorul investiţional reflectă relaţia directă între variaţia volumului de
ΔI
investiţii nete şi variaţia venitului naţional. Formula acceleratorului investiţional: A = ,
ΔV
unde: A – acceleratorul investiţional; ∆I - variaţia volumului de investiţii; ∆V - variaţia
venitului naţional. Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii venitului asupra
investiţiilor.

Structura investiţiilor în capitalul fix, pe surse de finanţare, a constituit în Republica


Moldova în anul 2002: mijloacele întreprinderilor – 57%; investiţiile străine – 19%;
mijloacele bugetare şi ale populaţiei – câte 4%; alte surse – 12%.
7
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 243.
87
Tema 10 Fluctuaţiile ca legitate a creşterii economice
1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice.
2. Natura fluctuantă a creşterii economice. Ciclurile economice.
3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie.

10.1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice

Referitor la conţinutul noţiunii „creştere economică” în literatura de specialitate există


mai multe abordări: economistul american S. Kuznets defineşte creşterea economică ca o
sporire a capacităţii unei ţări de a produce în măsură crescândă diferite bunuri economice,
capacitate bazată pe tehnologii noi şi pe adaptări instituţionale şi ideologice; un alt economist
american H. Arndh consideră, că creşterea economică este o sporire a venitului naţional
absolut sau pe cap de locuitor; economistul francez Fr. Perroux consideră, că creşterea
economică înseamnă sporirea dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în ansamblul
bunurilor şi servicilor obţinute pe parcursul unei perioade de timp. Dacă acest spor cantitativ
se obţine pe termen scurt, aceasta constituie o expansiune, iar dacă se obţine pe termen lung –
constituie o creştere economică.
Actualmente, cel mai fregvent este utilizată noţiunea, că creşterea economică
reprezintă „o majorare a capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea
susţinută a venitului naţional real în decursul mai multor ani8”.
Noţiunea de „creştere economică” nu trebuie confundată cu noţiunea „dezvoltare
economică”. Dezvoltarea economică a unei ţări reflectă ansamblul transformărilor cantitative
şi calitative ce se produc în structurile social-economice şi tehnico-ştiinţifice, în mecanismele
economice şi în comportarea economică a indivizilor. Creşterea economică, de regulă, reflectă
latura cantitativă a activităţii economice (sporirea produsului intern brut în ansamblu şi
calculat pe cap de locuitor). Creşterea economică şi dezvoltarea economică luate în ansamblu
reflectă noţiunea de progres economic şi social. Progresul economico-social reflectă: un
nivel înalt de productivitate a factorilor de producţie, mărimea venitului naţional pe locuitor,
gradul de eficienţă al producţiei, nivelul de trai etc.
Creşterea economică poate fi: pozitivă, zero şi negativă. Creşterea economică pozitivă
înseamnă sporirea cantitativă a rezultatelor economiei naţionale. Creşterea pozitivă nu
exclude oscilaţii conjuncturale şi relaţii economice temporare. Creşterea economică zero
reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice absolute şi populaţia totală sporesc, în
acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant. Creşterea economică negativă
evidenţiază situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere.
În ansamblu, asupra creşterii economice influenţează două grupe de factori: direcţi şi
indirecţi. La categoria factorilor direcţi, care determină creşterea economică se referă:
1. creşterea forţei de muncă (factorul uman). Creşterea forţei de muncă depinde, la
rândul ei, de: a) sporul „natural” demografic, care este determinat de o rată a natalităţii
mai mare decât rata mortalităţii; b) migraţia internaţională, fluxul de lucrători
care se plasează dintr-o ţară în alta. Imigraţia netă conduce la sporirea forţei de muncă
dintr-o ţară, pe când emigraţia netă tinde să o diminueze. Mobilitatea forţei de muncă
depinde de disponibilităţile locurilor de muncă, de şansele de promovare a lucrătorului,
cât şi de actele legislative care reglementează imigrarea; c) rata de ocupare,

8
Introducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 546.
88
procentul din populaţia activă economic raportat la totalul populaţiei. O creştere a ratei
de ocupare va avea drept consecinţă suportul de forţă de muncă;
2. creşterea stocului de capital. O creştere a stocului de capital al unei ţări prin investiţii
nete va contribui la creşterea stocului de resurse productive din ţara respectivă şi, astfel,
va servi ca sursă posibilă de creştere economică;
3. progresul tehnic reprezintă o sursă importantă de creştere economică, care se manifestă
în forma unor tehnologii noi de producţie, a unor echipamente îmbunătăţite, invenţii sau
perfecţionări profesionale. Scopul progresului tehnic este sporirea productivităţii
factorilor de producţie (a muncii şi a capitalului);
4. resursele naturale de care dispune ţara dată (factorul natural). De regulă, cu cât ţara va
dispune mai mult de surse energetice, minerale, terenuri fertile, bogăţii subterane etc.,
cu atât mai mult se vor crea condiţii de o creştere economică durabilă. Totodată trebuie
să menţionăm, că unele ţări au resurse naturale limitate, însă asigură o creştere
economică accelerată, deoarece dispun de capitaluri voluminoase (Japonia, Elveţia,
Izrael ş. a.);
5. sistemul informaţional. Sistemul informaţional constituie o sursă economică activă, ce
se manifestă printr-un mod specific de administrare şi de utilizare a proceselor de
producţie;
6. sistemul tehnologic, care contribuie în mare măsură la reducerea costurilor de
producţie şi la utilizarea mai profitabilă a resurselor naturale;
7. sistemul de reparaţie a bunurilor economice. Dacă reparaţia se efectuează în
corespundere cu proprietatea asupra factorilor de producţie, atunci se crează condiţii
reale de stimulare a creşterii economice.
La categoria de factori indirecţi, cu acţiune imediată asupra creşterii economice, se
referă: dimensiunea cererii agregate şi capacitatea de absorbţie a pieţei interne; eficienţa
sistemului financiar-bancar; rata economiilor şi rata investiţiilor; mediului ambiant;
conjunctura pieţei mondiale; competitivitatea produselor; coraportul din export şi import,
politica bugetară şi fiscală a statului.
Creşterea economică poate fi preponderent extensivă sau intensivă. Creşterea
economică extensivă înseamnă sporirea preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor de
producţie la creşterea produsului intern brut sau al altor indicatori macroeconomici (de ex.
pentru dublarea volumului de producţie se cere dublarea resurselor de muncă, materiale,
financiare).Creşterea economică intensivă înseamnă sporirea preponderentă a laturilor
calitative ale factorilor de producţie la creşterea indicatorilor macroeconomici (utilizarea unor
mijloace de producţie mai productive, ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor,
perfecţionarea formelor de organizare a muncii etc.). Creşterea economică extensivă este
caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare, iar pentru ţările avansate economic este
specifică creşterea economică intensivă.
Creşterea economică trebuie analizată sub două aspecte: ca beneficii şi ca costuri.
Beneficiile creşterii economice constau în următoarele: contribuie la ridicarea nivelului de
viaţă a populaţiei; conduce la scăderea sărăciei; contribuie la redistribuirea veniturilor în
favoarea păturilor vulnerabile. Costurile creşterii economice se manifestă în costuri sociale,
anume: a) creşterea economică presupune modificări care pot atrage beneficii pentru unii şi
efecte negative pentru alţi membri ai societăţii. De ex., progresul tehnologic crează noi locuri
de muncă, însă, în acelaşi timp, duce la dispariţia altor locuri de muncă şi generează şomaj
structural; b) creşterea economică are un cost de oportunitate. De ex., cu cât o ţară alocă mai
multe resurse pentru producţia de bunuri de investiţii, cu atât mai mare se aşteaptă să fie rata
creşterii economice şi, respectiv, cantitatea de bunuri de consum de care se va beneficia în
viitor. În acest caz, consumul curent va fi sacrificat pentru a se obţine o rată mai mare a
consumului pe viitor; c) creşterea economică continuă nu poate fi posibilă pe termen lung,
deoarece resursele naturale planetare sunt limitate şi, în cea mai mare parte, neregenerabile; d)

89
creşterea economică provoacă externalităţi negative, deoarece ea poate impune societăţii
costuri care se referă la poluare, zgomot şi aglomerări urbane din ce în ce mai mari.
Referitor la dezvoltarea economică există mai multe teorii9, principalele fiind:
 Teoria clasică prezentată de A.Smith şi D.Ricardo. Potrivit acestei teorii principala
cauză a dezvoltării economice este rata investiţiilor, care depinde de repartizarea profitului
în cadrul venitului naţional. Cu cât este mai sporită rata profitului, cu atât creşte rata
investiţiilor şi rata dezvoltării economice.
 Teoria marxistă prezentată de K.Marx, potrivit căreia factorul determinant al
dezvoltării economice este rata de acumulare a plusvalorii datorate muncii, ceea ce înseamnă
rata de profit însuşită de către capitalişti de la muncitori.
 Teoria stadiului de dezvoltare a lui W.Rostow, potrivit căreia trecerea de la stadiu de
economie slab dezvoltată la o economie dezvoltată este posibilă numai prin parcurgerea mai
multor etape. Cea mai importantă dintre ele este etapa de desprindere, în care economia este
capabilă să atingă o rată ridicată de creştere economică datorată existenţei unor condiţii
favorabile, cum ar fi stocul crescut de capital de capital şi pieţele în expansiune.
 Teoria keynesistă a lui J.M.Keynes, potrivit căreia venitul naţional creşte ca răspuns la
creşterea cererii agregate.
 Teoria Harrod-Domar, potrivit căreia există trei rate de creştere economică: a) rata de
facto, care reflectă nivelul de creştere economică existent; b) rata garantată de creştere
economică, situaţia în care stocul de capital este utilizat deplin; c) rata naturală de creştere,
care reflectă sporirea forţei de muncă.
 Teoria dezvoltării economice dintr-o perspectivă modernă, care analizează
dezvoltarea economică în funcţie de reducerea sărăciei, a inegalităţilor dintre venituri
şi a ratei şomajului printr-o strategie aleasă şi proiecte de dezvoltare. Această teorie
prevede pentru ţările slab dezvoltate următoarele măsuri: reforma funciară,
modernizarea modalităţilor de cultivare a pământului şi liberul acces al fermierilor la
facilităţile de creditare; modificarea de atitudine şi mentalitate a fiecărui individ şi
grup social referitor la problemele grave cu care se confruntă societatea; îmbunătăţirea
accesului la pieţele de bunuri şi de capital ale ţărilor dezvoltate economic; transferul
de tehnologii şi resurse financiare de la ţările dezvoltate la ţările aflate în curs de
dezvoltare.
 Teoria populaţiei optime. Populaţia optimă a unei ţări reprezintă acea dimensiune a
populaţiei, care permite maximizarea venitului pe cap de locuitor. Dacă o ţară are o
populaţie sub nivelul optim, ea poate fi considerată subpopulată, ceea ce înseamnă, că
ea nu deţine resurse suficiente de forţă de muncă pentru a putea exploata în întregime
resursele şi asigura o creştere economică, iar dacă ţara are o populaţie peste valoarea
optimă, ea este considerată suprapopulată, ceea ce înseamnă scăderea ritmurilor de
creştere a venitului naţional pe cap de locuitor.
 Teoria rolului comerţului internaţional în creşterea economică. Comerţul
internaţional este principalul producător de valută: el oferă ţărilor în curs de dezvoltare
posibilitatea de a-şi folosi fondurile obţinute din export pentru a plăti imorturile de
hrană, bunuri de capital şi tehnologie. Însă majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare
exportă produse cu grad scăzut de calitate, materii prime şi unele produse finite. În
consecinţă, deficitul comercial în astfel de ţări creşte enorm, ce se reflectă negativ
asupra ritmului de creştere economică.
 Teoria rolului investiţiilor private străine în creşterea economică. Investiţiile private
străine în ţările în curs de dezvoltare sunt realizate, în majoritatea lor, de corporaţii
multinaţionale, mai ales în industria extractivă şi de prelucrare. Transferurile de
capital, de tehnologii şi a echipamentului de ultima generaţie contribuie la crearea
noilor locuri de muncă şi la creşterea economică.

9
Introducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 559-567.
90
 Teoria ajutorului pentru dezvoltare. Potrivit acestei teorii, ajutorul (sau asistenţa)
pentru dezvoltare vine direct din partea ţărilor dezvoltate sub formă de împrumuturi
fără rambursare, subvenţii sau asistenţă tehnică. Ţările dezvoltate oferă, de asemenea,
un ajutor indirect prin intermediul agenţiilor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială,
Asociaţia Internaţională pentru dezvoltare şi altele.
 Teoria rolului instituţiilor în creşterea economică, potrivit căreia există factori
transnaţionali comuni şi un mecanism de interacţiune prin care creşterea economică
modernă se produce în lume. Printre astfel de factori pot fi menţionaţi: sistemul de
producţie bazat pe utilizarea potenţialului tehnologic şi ştiinţa modernă; dorinţele şi
aspiraţiile umane de a atinge standardele mai ridicate de performanţă economică şi un
nivel de trai mai ridicat; mărimea şi localizarea resurselor naturale, religia, moştenirea
istorică etc.

10.2. Natura fluctuantă a creşterii economice şi ciclurile economice

Economia naţională în orice ţară se dezvoltă fluctuant, neuniform. Periodic economiile


naţionale sau unele ramuri ale acestora cunosc stări de criză, expansiune sau prosperare. Deci,
în evoluţia activităţii economice au loc anumite fluctuaţii. Fluctuaţia economică reprezintă o
formă a dinamicii economice care reflectă diferite faze ale activităţii economice (creştere,
scădere, înviorare, declin).
Fluctuaţiile economice pot fi divizate:
a) fluctuaţii sezoniere determinate de cauze naturale (secetă, inundaţii, cutremure, etc.).
Aceste fluctuaţii, de regulă, durează până la un an, fiind însoţite de reducerea volumului
de producţie în agricultură, a ocupării forţei de muncă, a scăderii activităţii economice în
general;
b) fluctuaţii întâmplătoare determinate de factori sociali (războaie, tensiuni sociale, etc.)
c) fluctuaţii ciclice, repetabile la anumite intervale de timp, cauzate, de regulă, de factori
economici. Asemenea fluctuaţii se repetă permanent începând din prima jumătate a sec.
XIX.
Fluctuaţiile economice reflectă dezvoltarea ciclică a economiei. Ciclicitatea
economică reprezintă un proces de schimbare permanentă a creşterii şi scăderii activităţii
economice, care reflectă: oscilaţia nivelului de producţie; ocuparea forţei de muncă; inflaţia.
Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp, care se scurge de la începutul unei
crize economice până la începutul crizei următoare. El cuprinde anumite faze, care se
deosebesc una de alta, dar care se reproduc într-o anumită succesiune. Anume ciclul economic
reflectă fluctuaţiile în domeniul economic.
Ciclurile economice se manifestă în trei forme: ciclurile economice lungi, ciclurile
economice medii şi ciclurile economice scurte.
Ciclurile economice lungi numite “seculare” sau Kondratiev (de la numele
economistului rus care primul a analizat astfel de ciclu) au o durată de 40-60 de ani şi
caracterizează pe termen lung: dinamica economiei; schimbarea factorilor şi a neofactorilor de
producţie; modificarea rezultatelor activităţii economice. Ciclurile economice lungi (numite în
literatură “unde economice lungi”) reflectă un anumit sistem tehnic de producţie, care
corespunde inovaţiilor tehnologice majore.
.
Faza ascedentară are următoarele trăsături:
- prosperitate economică;
- ritmul relativ ridicat de creştere a venitului naţional;
- creşterea investiţiilor de capital;
- creşterea profiturilor agenţilor economici;
- creşterea nivelului de trai a populaţiei.

91
Faza descedentară are următoarele trăsături:
- reducerea ritmului de creştere a investiţiilor de capital;
- scăderea ritmului de creştere a producţiei;
- reducerea nivelului de trai a populaţiei;
- creşterea şomajului;
- creşterea inflaţiei.
Ciclurile economice medii sau decenale apar pe fondul ciclurilor economice lungi.
Ciclul decenal pentru prima dată a fost studiat de economistul francez C. Juglar. Acest ciclu
are o durată de la 4-5 ani până la 10-12 ani.
Prima fază a ciclului decenal este faza de expansiune, care se caracterizează prin:
- tendinţa generală de creştere a producţiei;
- majorarea investiţiilor de capital;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;
- reducerea şomajului;
- creşterea masei monetare în circulaţie;
- creşterea salariilor, profiturilor şi a dobânzii.
A doua fază a ciclului decenal este faza de declin economic, care are următoarele
trăsături:
- reducerea ratei profitului în urma scumpirii a unor factori de producţie;
- mărirea stocurilor de mărfuri nerealizate în urma dezechilibrului dintre cerere şi ofertă;
- scăderea volumului de investiţii în urma reducerii plasării capitalurilor în afaceri;
- reducerea creditelor bancare în urma neachitării la termen a unor credite şi creşterea
ratei dobânzii.
A treia fază a ciclului decenal este faza de depresiune economică, care are
următoarele caracteristici:
- falimentul unor întreprinderi nerentabile;
- reducerea cererii de mărfuri şi servicii;
- majorarea costurilor de producţie;
- diminuarea volumului de producţie;
- scăderea ratei profitului;
- reducerea nivelului de trai a populaţiei.
A patra fază a ciclului decenal este faza de reluare (înviorare), care se caracterizează
prin:
- stimularea investiţiilor de capital;
- reducerea şomajului;
- sporirea cererii agregate;
- creşterea volumului de producţie;
- creşterea veniturilor.
Privite în ansamblu fazele ciclului decenal au următoarele particularităţi: a) fazele
ciclului decenal se deosebesc între ele după durata şi intensitatea lor (în unele cicluri faza de
declin sau reluare este mai mare sau mai mică); b) în faza de expansiune nu-s excluse
fenomene de dezechilibru, de diminuări parţiale ale producţiei, iar în faza de declin economic
nu-s excluse unele creşteri în anumite ramuri ale producţiei; c) fiecare fază a ciclului decenal,
în desfăşurarea sa, crează concomitent condiţii de trecere la faza următoare; d) fazele de
declin şi depresiune economică au totodată rolul de a restabili echilibrul economic, de a
concorda cererea şi oferta agregată. Fazele de înviorare şi boohm economic sunt numite
expansiune economică, iar fazele de declin şi depresiune – recesiune economică (sau criză
economică).
Ciclul economic scurt sau mic are o durată de la 6 luni până la 3-4 ani şi se
desfăşoară în cadrul ciclului decenal. Ciclul scurt are două faze: expansiune şi încetinire a
creşterii economice. Faza de expansiune se manifestă prin creşterea preţurilor şi a profiturilor,

92
creşterea investiţiilor de capital, sporirea ofertei. Faza de încetinire (reducere) reflectă situaţia,
când apare un surplus de bunuri nerealizate, generând scăderea preţurilor şi reducerea
investiţiilor de capital. Ca forme de cicluri scurte pot servi: ciclul inflaţionist, ciclul variaţiei
stocurilor de mărfuri etc.
Fazele de recesiune economică sau crizele economice reflectă o stare de dereglare a
economiei naţionale şi se manifestă în următoarele forme:
• Crizele de subproducţie, care reflectă deficitul sau insuficienţa de produse cauzate
de fenomene naturale (secetă, inundaţii, alunecări de terenuri etc.). Astfel de crize
au fost tipice până la începutul secolului XIX, dar ele nu sunt excluse nici în
prezent, îndeosebi în ţările subdezvoltate economic.
• Crizele de supraproducţie (numite crize ciclice) reflectă situaţia, când mărfurile
fabricate nu pot fi realizate, ceea ce duce inevitabil la scăderea producţiei. Astfel de
crize au început în secolul XIX şi se repetă la anumite intervale de timp până în
prezent.
• Crizele neciclice, reflectă stări de dereglare ce nu se caracterizează printr-o anumită
regularitate în timp. La această categorie de crize se referă: a) crizele parţiale ce se
manifestă prin reducerea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă într-o
ramură de activitate (în industrie, transport, etc.); b) crizele agrare, care au o durată
mai mare (20-30 ani); c) crizele intermediare sau structurale, care se manifestă prin
insuficienţa unor resurse în raport cu posibilităţile de acces spre obţinerea lor, ca şi
prin creşterea preţurilor nejustificate economic. În calitate de crize structurale sunt
considerate: crizele de materie primă, crizele energetice, crizele valutar-financiare,
crizele alimentare, crizele alimentare, crizele ecologice etc.
Criza economică din Republica Moldova din anii 1990 – 2000 a avut următoarele
particularităţi:
− ea a adus la scăderea bruscă a volumului produsului intern brut şi altor indicatori
macroeconomici;
− ea a contribuit la scăderea substanţială a nivelului de trai a populaţiei şi la divizarea
societăţii în bogaţi şi săraci;
− ea a fost însoţită de criza sistemului politic, administrativ şi ideologic.
Pentru a diminua impactul negativ al fazelor de recesiune a ciclurilor economice
guvernele din ţările respective adoptă măsuri şi promovează politici anticiclice (anticriză).
Politicile anticiclice pot fi grupate în: politici bazate pe cererea agregată şi politici bazate pe
oferta agregată10.
Politicile anticiclice bazate pe cererea agregată prevăd exercitarea următoarelor
măsuri: a) majorarea în fazele de expansiune a cheltuielilor publice în scopul favorizării
cererii agregate (majorarea achiziţiilor de stat, investiţiilor cu caracter socio-cultural,
acordarea ajutoarelor de şomaj ş. a.); b) reglarea ratei dobânzii, creditului şi a masei
monetare. Astfel la fazele de expansiune se promovează politica de sporire a ratei dobânzii, de
aplicare a unor restricţii la acordarea de credite, majorarea rezervelor obligatorii în băncile
comerciale, controlul riguros asupra masei monetare, iar la fazele de recesiune se aplică
măsuri contrare: reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea volumului creditului,
reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale; c) reglarea politicii fiscale.
La fazele de recesiune economică se aplică politici de reducere a presiunii fiscale, iar la fazele
de expansiune, dimpotrivă, se promovează politica de majorare a fiscalităţii (a impozitelor,
taxelor).
Politicile anticiclice bazate pe oferta agregată prevăd aplicarea următoarelor măsuri şi
politici: a) efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor
libere; b) folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale

10
Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 279-281.
93
producătorilor, stimulându-i astfel să-şi sporească oferta de bunuri (reducerea ratei fiscalităţii,
scăderea ratei dobânzii ş. a.).

10.3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie

Necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică este condiţionată de


următorii factori: a) insuficienţa sectorului privat de a rezolva problemele de interes general;
b) complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile (războaie, crize, calamităţi
naturale); c) satisfacerea nevoilor publice (apărarea naţională, păstrarea ordinii publice,
dezvoltarea sferei sociale etc.).
În faţa la orice ţară stau un set de probleme macroeconomice, care pot fi realizate
numai prin intervenţia directă a statului, printre care pot fi menţionate: asigurarea echilibrului
dintre cererea şi oferta agregată şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării
depline a forţei de muncă; asigurarea economiei naţionale cu monedă; realizarea politicii
bugetare şi fiscale; asigurarea balanţei comerciale şi balanţei de plăţi externe active;
integrarea economiei naţionale în cadrul economiei mondiale.
Intervenţia statului în activitatea economică îşi găseşte expresia în elaborarea şi
realizarea diferitor politici economice, care pot fi clasificate după următorele criterii11:
− în dependenţa de domeniu de aplicare politicile economice pot fi grupate în politici
de creştere economică, politici de ocupare a forţei de muncă, politici anticriză, politici
antiinflaţioniste;
− în dependenţa de instrumentele folosite în promovarea politicii se disting politici de
reglare indirectă (politica monetară, politica bugetară) şi politici de reglare directă
(politica de venituri, politica de preţuri etc.)
− în dependenţă de durata de extindere a politicii ele pot fi divizate în politici
conjuncturale şi politici structurale (restructurare a economiei naţionale, a ramurilor şi
domeniilor de activitate);
− în dependenţă de gradul de influenţă a statului asupra agenţilor economici
politicile economice pot fi divizate în politici de limitare a creditelor, politici de majorare a
cotezaţiilor sociale, politici de acordare a subvenţiilor;
− în dependenţă de amploarea domeniului de activitate se disting politici economice
globale, politici sectoriale (politica de protejare a complexului agroindustrial, politica de
susţinere a micului business);
− în dependenţă de orientarea doctrinară politicile economice pot fi divizate în politici
liberale, politici girijiste, politici protecţioniste etc.
Una din formele de implicare a statului în activitatea economică este programarea
economică12, care constă în elaborarea de programe de dezvoltare naţională, zonală sau
regională, concretizate pe domenii şi sectoare respectiv în rezolvarea unor probleme social-
economice dificile (creşterea economică sau relansarea acesteia, ameliorarea ocupării
resurselor de muncă, combaterea inflaţiei etc.). Programarea economică presupune implicarea
statului, a instituţiilor sale specializate în direcţia elaborării de recomandări pentru unităţile
economice, a constituirii resurselor necesare, respectiv a alocării acestor resurse după anumite
criterii economice, ecologice, sociale, naţionale etc.
Elementul principal în programarea economică îl constituie planificarea, care se
prezintă sub următoarele forme: a) planificare indicativă, prin care statul elaborează unele
recomandări pentru a se atinge obiectivele preconizate; b) planificare imperativă în care
statul ordonă îndeplinirea prevederilor; c) planificare incitativă, în care se aplică
pârghiile care avantajează agenţii economici (reducerea impozitelor, acordarea subvenţiilor);
d) planificarea strategică, în care se urmăreşte trasarea tendinţelor principale într-o anumită

11
Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, pag. 286-287.
12
Dicţionar de economie. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 374.
94
perioadă de timp. Actualmente planificarea economică este larg utilizată în Franţa, Japonia şi
în alte ţări cu economie mixtă.
Principalele forme ale reglării de stat a economiei sunt:
1. Reglarea cadrului juridic de funcţionare a economie naţionale, care include: adoptarea
de către Parlament al legilor respective referitor la domeniile de activitate economică,
elaborarea de către Guvern a actelor normative de funcţionare a unităţilor economice.
2. Reglarea activităţii întreprinderilor monopoliste care prevede: adoptarea legilor
antimonopol; adoptarea actelor legislative cu privire la susţinerea concurenţei; divizarea
companiilor mari monopoliste în întreprinderi mai mici în scopul creării mediului
concurenţial.
3. Reglarea administrativă a activităţii economice, care prevede: înregistrarea de stat a
întreprinderilor, determinarea standardelor şi normativelor ce reflectă măsurile de volum,
greutate şi calitate a mărfurilor şi serviciilor; interzicerea realizării mărfurilor false şi a
reclamei neobiective.
4. Reglarea proceselor de stabilizare macroeconomică, care prevede: asigurarea creşterii
durabile a economiei naţionale; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă; atingerea
nivelului stabil al preţurilor. În realizarea acestor previziuni statul aplică următoarele
instrumente: orientează politica fiscală spre stimularea agenţilor economici; reduce cheltuielile
de stat care nu sunt legate în direct de activitatea de producţie; stimulează investiţiile de
capital; aplică măsuri anticiclice.
5. Reglarea de stat în calitate de antreprenor. Statul este proprietarul multor întreprinderi;
deţine capitaluri voluminoase, deţine pachetul de acţiuni a mai multor întreprinderi. În calitate
de antreprenor statul cumpără şi vinde mărfuri şi servicii (în unele ţări statul devine
monopolist în realizarea produselor alcoolice, de tutun, armament etc.), construieşte
întreprinderi noi cu destinaţie strategică.
6. Reglarea bugetară, care prevede: reglarea surselor de formare a veniturilor bugetare,
determinarea direcţiilor de utilizare a mijloacelor bugetare; reglarea deficitului bugetar şi a
datoriilor publice.
7. Reglarea creditară şi monetară, care prevede: reglarea ratei dobânzii; reglarea
operaţiunilor pe piaţa deschisă (vânzare şi cumpărarea acţiunilor şi altor hârtii de valoare);
reglarea ratelor obligatorii de rezerve la băncile comerciale; reglarea emisiei monetare.
8. Reglarea de stat a resurselor, care prevede: aplicarea înlesnirilor fiscale în utilizarea
resurselor economice respective; limitarea resurselor necompetitive, limitarea resurselor care
aduc daună mediului ambiant.
9. Reglarea de stat a veniturilor, care prevede: susţinerea păturilor slab remunerate (prin
aplicarea impozitelor progresive); exercitarea plăţilor de transfer (pensiilor, indemnizaţiilor,
ajutoarelor etc.); realizarea diferitor programe sociale de stat (de susţinere a păturilor
vulnerabile); susţinerea învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii etc.
10. Reglarea de stat a relaţiilor economice externe, care prevede: reglarea exportului şi
importului de mărfuri şi servicii; reglarea tarifelor vamale; reglarea relaţiilor valutare;
reglarea politicii economice externe.

Tema 11 Finanţele publice


1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii.
2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar şi datoria publică.
3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova.

11.1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii

Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi în


special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţii economici şi

95
persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii economici, instituţii
sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul
diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.
De regulă astfel de transferuri nu au loc întâmplător, ci în mod organizat, legal,
contractual şi cu caracter de continuitate.
Caracteristicile transferurilor financiare:
- sunt definitive;
- transferurile se realizează fără contraprestaţie directă şi imediată;
- există o anumită prestaţie, dar ea este indirectă, mijlocită;
- fără titlu rambursabil.
Funcţiile finanţelor:
1. funcţia de repartiţie;
2. funcţia de control.
Funcţia de repartiţie are două faze:
a) constituirea fondurilor;
b) distribuirea fondurilor.
Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor publice. Participarea la
consolidarea fondurilor îmbracă diverse forme: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări
sociale, vărsăminte, venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat etc.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au
izvorul în PIB. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii
diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, stabilirea cheltuielilor publice pe
destinaţii şi anume:
- pentru învăţământ, sănătate, cultură, artă;
- pentru asigurări sociale şi protecţie socială;
- gospodărie comunală şi locuinţe;
- apărare naţională;
- ordine publică;
- acţiuni economice etc.
În cadrul fiecărei destinaţii resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni,
conform clasificaţiei bugetare a cheltuielilor.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de
resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi şi societatea este
,deci, interesată în:
- asigurarea resurselor financiare necesităţilor satisfacerii nevoilor colectivităţilor
(obşteşti);
- gestionarea resurselor respective cu luarea în consideraţie a priorităţilor stabilite de
organele competente;
- utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, socială şi
de altă natură;
- armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă.
Controlul financiar de stat este exercitat de organele specializate:
- Controlul financiar parlamentar este exercitat de către Curtea de Conturi;
- Controlul financiar guvernamental este exercitat de către Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat; de către Departamentul Controlul Financiar şi Revizie;
Departamentul Vamal;
- Controlul financiar independent este exercitat de către Firmele de audit.
Resursele financiare publice includ:
1. resursele administraţiei de stat centrale, care cuprind: impozite şi taxe, venituri
nefiscale, împrumuturi, alte resurse cu caracter întâmplător;

96
2. resursele administraţiei publice locale (a unităţilor administrativ-teritoriale), care
cuprind: venituri proprii, încasări de mijloace speciale, defalcări de la veniturile generale de
stat, transferuri de la bugetul de stat, fonduri extrabugetare, împrumuturi;
3. resursele întreprinderilor publice, care cuprind: resurse proprii,resurse primite de
la buget, resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut;
4. resursele asigurărilor sociale de stat, care provin din contribuţii obligatorii pentru
asigurările sociale şi din alocaţii de la bugetul de stat.

11.2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul


bugetar şi datoriea publică

Sistemele bugetare diferă de la un stat la altul în funcţie de structura organizatorică a


acestuia: state de tip unitar, state de tip federal.
Sistemul bugetar, care este o parte integrantă a sistemului de finanţe publice ale
statului, constituie Bugetul Public Naţional şi include:
a) bugetul de stat, care cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor necesare pentru
implementarea strategiilor şi obiectivelor Guvernului;
b) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT), constituite din: bugetele
satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor), raioanelor, unităţii teritoriale autonome cu statut
juridic special şi municipiului Chişinău.
Bugetele UAT sunt de nivelul întâi şi de nivelul doi:
- bugetele locale, care reprezintă bugetele satelor (comunelor), oraşelor
(municipiilor), cu excepţia municipiului Chişinău sunt bugetele UAT de nivelul
întâi;
- bugetele raionale, bugetul central al unităţii teritoriale autonome cu statut
juridic special şi bugetul municipal Chişinău sunt bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale de nivelul al doilea.
Ca elemente independente, Bugetul de Stat şi Bugetele unităţilor administrativ
teritoriale formează Bugetul Consolidat al Ţării.
c) Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat;
d) Fondurile extrabugetare.
Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin care forţa
politică influenţează cererea agregată, volumul producţiei şi nivelul general al preţurilor,
asigură protecţia socială; el este o formă concretă de manifestare a finanţelor şi de înfăptuire a
politicii financiare a statului, constituind mijlocul principal prin care se formează veniturile
statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice.
Bugetul îndeplineşte trei funcţii:
1. Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată executarea bugetului de către
autorităţile publice;
2. Gestiunea eficace a activităţii publice, prin care executanţii se asigură de utilizarea
eficace a resurselor financiare şi a personalului pus la dispoziţie pentru a conduce şi
realiza activităţile prevăzute şi autorizate prin buget.
3. Proiectarea activităţii statului, prin care obiectivele urmărite sunt formulate în
diferite programe alternative, însoţite de posibilităţile de finanţare.
Importanţa acestor funcţii se modifică în timpul anului bugetar. Funcţia de control
domină iniţial, deoarece se urmăreşte evitarea abuzului de putere din partea Executivului,
accentul punându-se apoi pe o bună gestiune a resurselor publice, ca în final să se încerce o
planificare mai bună a cheltuielilor conform nevoilor şi cerinţelor manifestate în timp.
Scopurile bugetului de stat sunt:
1. implementarea strategiilor şi obiectivelor economice, sociale şi de altă natură ale
Guvernului;
2. formarea fondurilor băneşti necesare pentru finanţarea acţiunilor Guvernului;

97
3. asigurarea echilibrului bugetar necesar pentru menţinerea unei situaţii macroeconomice
stabile a statului;
4. asigurarea administrării efective, calitative şi responsabile a finanţelor aflate la
dispoziţia Guvernului;
5. expunerea în mod explicit a strategiilor şi obiectivelor Guvernului, care vor fi realizate
de buget.
Pentru organizarea unei gestiuni clare şi riguroase a finanţelor publice este necesar de
respectat anumite principii, care au fost elaborate la începutul sec. al XIX-lea. Aceste
principii bugetare sunt:
1. principiul unităţii – conform acestui principiu bugetul trebuie să conţină toate
veniturile şi cheltuielile statului într-un document unic;
2. principiul anualităţii – conform acestui principiu bugetul trebuie elaborat şi votat
în fiecare an;
3. principiul specializării – autorizarea de a efectua cheltuielile nu este globală, ci
detaliată pe categorii de credite;
4. principiul echilibrului bugetar, considerat „regula de aur a finanţelor publice”,
când există egalitate între nivelul veniturilor şi cel al cheltuielilor.
Executarea bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una din
următoarele trei situaţii:
a) excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca
cheltuielile;
b) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;
c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare
realizate.
5. principiul publicităţii bugetului – potrivit acestui principiu bugetul trebuie adus la
cunoştinţa opiniei publice.
Procesul bugetar. Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de activităţi integrate
coerent şi care derulează stadial cuprinzând: elaborarea proiectului de buget, adoptarea
acestuia, execuţia bugetului, încheierea, aprobarea contului de execuţie bugetară, controlul
bugetar.
Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional (legal) şi administrativ-
instituţional care prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de evoluţia istorică a
fiecăreia dintre ele.
Indiferent de particularităţi şi condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă însă şi
trăsături comune, şi anume:
- este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea resurselor bugetare
limitate pentru bunuri publice care, de regulă, se caracterizează printr-o presiune a cererii;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor
bugetare nu sunt determinate de forţele pieţei, ci de cetăţeni, de grupuri de interese prin
mecanismul reprezentativităţii şi a votului;
- este un proces complex, cu mii de particularităţi (instituţii publice, administraţii
publice, organizaţii politice şi sindicate);
- este un proces ciclic, se desfăşoară într-o ordine temporală bine precizată, fiind o
consecinţă a principiilor bugetare, îndeosebi a principiului anualităţii şi a principiului
publicităţii.
Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul Guvernului, al
organismului său specializat – Ministerul Finanţelor, adoptarea proiectului de buget de către
Parlament constituind un compromis în favoarea Executivului.
Structura bugetului de stat
Rolul economic al statului se afirmă prin promovarea politicii bugetare şi prin politica
fiscală. Creşterea cheltuielilor publice şi atenuarea recesiunilor, redistribuirea veniturilor de

98
către stat, încercarea de a controla şi de a direcţiona mersul economiei, a evita şocurile etc.
sunt condiţionate, în mare măsură, de bugetul de stat.
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe, care cuprinde două mari capitole:
veniturile sau încasările băneşti ale statului şi cheltuielile prevăzute a se efectua în perioada
respectivă.
Veniturile bugetare se constituie din impozite (impozitele pe venit, impozitele pe
proprietate), taxe (taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa vamală),alte încasări, care sunt
specificate de legislaţie. Veniturile bugetare nu includ împrumuturile de stat.
Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, investiţii de
capital, cheltuieli pentru finanţarea activităţilor social-culturale (învăţământ, cultură,sănătate,
ştiinţă, protecţia socială), cheltuieli privind finanţarea activităţii externe, apărării naţionale,
menţinerii ordinii publice, cheltuieli cu caracter economic etc.
Bugetul este o previziune, deoarece conţinutul lui, atât la venituri cât şi la cheltuieli,
este prezentat ca o anticipare în perioada respectivă. Aceasta însemnă că ceea ce sa planificat
la capitolul venituri trebuie acumulate pe parcursul anului fiscal, şi numai atunci va fi posibil
de efectuat cheltuielile autorizate în buget.
Dintre pârghiile de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra economiei,
bugetul de stat este cea mai influentă.
Astfel, prin cheltuielile publice bugetare statul poate să asigure funcţionarea serviciilor
publice (şcoli, spitale, drumuri publice etc.), să susţină păturile vulnerabile prin distribuirea
ajutoarelor sau subvenţiilor (ajutoare sociale, compensaţii nominative), subvenţionarea
agriculturii etc.
Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări, este oglinda ei.
Rolul bugetului de stat şi a politicii bugetare
Prin politica bugetară,fiind o parte componentă a politicii financiare macroeconomice,
statul poate utiliza instrumentele ei pentru relansarea economiei.
1. O politică bugetară pozitivă reprezintă un concept realizat printr-un ansamblu de
măsuri şi acţiuni ale statului, prin care cheltuielile publice şi impozitele sunt orientate şi
folosite în direcţia creşterii economice, a realizării unui nivel de ocupare ridicat, diminuării
inflaţiei şi altor factori de dezechilibru.
Cheltuielile publice şi impozitele au un impact esenţial asupra relansării economiei
prin caracterul lor multiplicativ, fenomen explicat şi afirmat de teoria keynesiană.
Aceste instrumente de politică bugetară, cum sunt cheltuielile publice şi impozitele
influenţează pozitiv cererea agregată (AD), producţia şi venitul (Y), consumul (C).
Se disting trei tipuri de multiplicator:
a. de cheltuială publică;
b. fiscal;
c. al bugetului echilibrat.
Multiplicatorul de cheltuieli publice constă în mărirea cheltuielilor publice, şi prin
aceasta, stimularea activităţii economice, creşterea cererii agregate, a producţiei, a venitului şi
consumului, a nivelului angajării forţei de muncă etc.; el are acelaşi rezultat ca şi
multiplicatorul investiţiilor.
Dacă, în acest caz, se presupune constant volumul impozitelor, atunci creşterea
cheltuielilor publice duce la o creştere echivalentă a deficitului bugetar.
Multiplicatorul fiscal reflectă mărirea producţiei şi veniturilor prin diminuarea
impozitelor, a prelevărilor efectuate de către stat, presupunând totalul cheltuielilor
nemodificat.
Astfel, impozite mai reduse măreşte posibilitatea producătorului să lărgească
producţia, investind mai mult, să propună mai multe locuri de muncă, crescând producţia şi
venitul.

99
Din aceste două mecanisme de influenţă economică a statului prin politica bugetar-
fiscală, mai rezultativ ar fi creşterea cheltuielilor publice, admiţând un deficit bugetar acoperit
temporar prin împrumuturi.
Diminuarea impozitului nu este un garant al statului că consumatorul sau producătorul
va face economisiri şi va investi suplimentul de venit în producţie, cum spune o vorbă veche:
„calul îl poţi duce la apă, dar nu-l poţi impune să bea. Aceasta se poate întâmpla şi din
considerentul să statul nu poate controla acest proces, şi poate să nu dea rezultatele scontate.
Teoretic aceste două efecte sau analizat separat, dar în practica economică ele se
utilizează simultan, modificându-se în proporţii diferite şi în sensuri diferite, obţinându-se un
efect global.
Multiplicatorul bugetului echilibrat îşi exercită influenţa asupra nivelului producţiei
prin mărirea în proporţie egală şi simultană atât a cheltuielilor, cât şi a încasărilor statului.
Creşterea echilibrată a bugetului conduce la o creştere a nivelului activităţii egală cu
creşterea bugetului.
Factorii de multiplicare măresc venitul, prin urmare este necesar de mărit masa
monetară. Nerespectarea acestui raport poate naşte fenomene inflaţioniste.
2. Bugetul de stat are şi un important rol în prevenirea şi atenuarea inflaţiei.
Fenomenul inflaţionist poate fi resorbit prin excedent bugetar, creat pe baza diminuării
cheltuielilor sau a creşterii încasărilor fiscale.
3. Prin finanţarea cheltuielilor sociale statul intervine direct prin buget la
ameliorarea bunăstării, luând asupra sa asigurarea securităţii sociale.
Deficitul bugetar – acesta e un fenomen financiar, când cheltuielile întrec veniturile,
nefiind numaidecât raportat la un fenomen extraordinar, a unor întâmplări deosebite.
În lumea contemporană nu există stat, care într-o perioadă ori alta istorică să nu se fi
lovit cu deficitul bugetar. Însă calitatea deficitului poate fi diferită:
• deficitul poate fi legat de necesitatea efectuării unor mari investiţii capitale ale
statului în dezvoltarea economiei. În aşa caz el nu va reflecta procesul de criză în
economie, însă va fi utilizat ca un instrument de reglare statală a conjuncturii
economice. J. M. Keynes a fundamentat ideea posibilităţii admiterii creşterii cu
precădere a cheltuielilor publice faţă de venituri la anumite etape a dezvoltării
societăţii, fenomen care în consecinţă contribuie la creşterea venitului;
• deficitul poate reflecta fenomene de criză din economie, declinul economiei,
relaţiile financiar-creditare neeficiente, incapacitatea Guvernului de a ţine sub
control situaţia financiară din ţară.
În aşa caz deficitul este un fenomen excepţional de periculos care cere luarea unui şir
de măsuri de urgenţă şi acţiuni economice dar şi decizii politice corespunzătoare.
• În condiţiile dezvoltării dinamice a economiei şi relaţiile stabile şi eficiente cu
străinătatea, deficitul bugetar, desigur, la un nivel cantitativ admisibil nu este un
pericol. Cu toate acestea cantitatea nu trebuie să treacă în calitatea negativă, adică
suma datoriilor statului nu trebuie să se aşeze ca o povară grea pe umerii economiei
ţării, pe umerii contribuabililor, fiind însoţit de reducerea programelor sociale.
• În Republica Moldova în anii de tranziţie a crescut deficitul şi concomitent datoria
publică. Dacă şi s-a redus în anumite perioade, apoi prin reducerea cheltuielilor
bugetare, adoptându-se un buget auster.
• Cauzele creşterii deficitului bugetar:
1. nivelul jos al eficienţii producţiei;
2. structura neraţională a cheltuielilor bugetare;
3. nivelul scăzut al investiţiilor în tehnică şi tehnologie performantă;
4. mecanismul bugetar neeficient care nu ia permis statului să utilizeze bugetul ca
instrument stimulativ de influenţă asupra dezvoltării economie şi stării sociale.

100
Pentru reducerea şi înlăturarea deficitului bugetar este necesar de dezvoltat economia,
deoarece fără asigurarea dinamicii în dezvoltarea economică, ridicarea eficienţii ei nu se poate
obţine o stabilizare financiară în ţară.
Căile de reducere a deficitului bugetar:
• schimbarea politicii de investiţii în favoarea ramurilor prioritare;
• folosirea mai pe larg a facilităţilor şi a sancţiunilor;
• reducerea sectorului public prin privatizare şi astfel a finanţărilor din partea
statului a activităţilor neeficiente;
• finanţarea de către stat numai a programelor sociale;
• Banca Naţională a Moldovei să nu finanţeze deficitul bugetar deoarece aceasta este
emisie de monedă. Orişice credit al BNM oferit Guvernului trebuie să fie
înregistrat ca o datorie publică acoperită cu hârtii de valoare de stat.
Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti pe care le are statul la un
moment dat faţă de creditori interni şi externi, rezultat din împrumuturi în monedă naţională şi
în valută, pe termen scurt, mediu şi lung, contractate de stat în mod direct sau garantate de
către acesta, inclusiv obligaţiile faţă de trezoreria proprie pentru sumele avansate temporar
pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat.
Obligaţiile reprezintă angajamentele care decurg din contractarea împrumuturilor, şi
anume: rambursarea, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate
creditorilor.
Datoria publică se stabileşte şi se gestionează în mod distinct pe cele două forme ale
ei:
• datorie publică internă (faţă de creditori interni);
• datorie publică externă (faţă de creditori externi).
În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumuturi, datoria publică se
clasifică:
• datorie publică pe termen scurt (flotantă);
• datorie publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
În funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:
• datorie publică brută, fiind dată de valoarea totală a împrumuturilor, indiferent
unde sunt plasate acestea;
• datorie publică netă, în care nu intră valoarea împrumuturilor plasate la
instituţiile statului.
Cheltuielile anuale reprezentând plăţi exigibile (care trebuie plătite numaidecât,
urgent, la scadenţă)în contul datoriei publice formează în ansamblul lor serviciul datoriei
publice. Acesta se stabileşte în cele două forme:
• serviciul datoriei publice interne;
• serviciul datoriei publice externe.
În cazul datoriei externe se stabileşte distinct serviciul datoriei externe, care include
toate plăţile exigibile provenind din datoria publică şi privată externă, garantată de către stat.
Datoria publică internă este generată de:
• împrumuturi pe termen scurt ale statului primite de la Banca Centrală (BNM)
pentru echilibrarea în execuţie a bugetului de stat (rambursările din resurse
bugetare – dacă nu se rambursează , se prelungeşte termenul, se consolidează şi
rămân în datoria publică de sfârşit de an);
• emisiunea de bonuri de tezaur, în acelaşi scop, rambursările din resurse
bugetare, până la sfârşitul anului,dacă nu se pot răscumpăra , se emit noi
înscrisuri, determinând consolidarea datoriei publice (statul rămâne dator);
• plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung, prin subscripţie publică,

101
pentru procurarea de resurse necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual
(acoperirea tuturor cheltuielilor pe seama deschiderii de credite bugetare); şi
acestea se pot consolida mărind datoria publică a statului;
• garanţii acordate de stat la credite bancare interne ale agenţilor economici
sau ale autorităţii locale pentru necesităţi legate de obiective de maximă
importanţă, pentru economia naţională; volumul acestor garanţii intră în datoria
publică internă.
Statul îşi constituie fonduri bugetare şi extrabugetare pentru a putea onora această
componentă a datoriei publice interne, cu toate costurile legate de aceasta.
Indicatorii de apreciere a datoriei interne sunt:
• Ponderea datoriei publice interne (DPI) în PIB;
• Ponderea dobânzilor în PIB;
• Ponderea serviciului datoriei publice interne (SDPI) în PIB;
• Ponderea SDPI în totalul cheltuielilor bugetului de stat.
Datoria publică externă (DPE) poate fi definită după forme:
• DPE contractată direct de stat. Datoria publică externă – obligaţiile externe
contractate prin debitori publici, inclusiv guvernul naţional, serviciile sale şi
organismele publice autonome.
• DPE garantată de către stat. Datorie cu garanţie publică – obligaţiile externe
contractate prin debitori privaţi, ai căror rambursare este garantată printr-un
organism public.
• Datoria externă privată negarantată – obligaţiile externe contractate de
debitori privaţi.
Datoria externă cuprinde:
• Datoria externă brută în sens larg – toate obligaţiile ţării faţă de străinătate.
• Datoria externă netă – diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor
unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara
considerată. În acest fel, datoria externă netă include numai creanţele lichide
sau uşor realizabile faţă de străinătate.
Active ale rezidenţilor ţării în străinătate cuprind: disponibilităţi valutare,
împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, alte creanţe, alte valori.
Active ale rezidenţilor străini în ţara considerată cuprind: împrumuturi primite de la
organisme publice (Guvern, agenţii guvernamentale); credite de la bănci, organisme
financiare şi alţi creditori; titluri, disponibilităţi valutare; investiţii de capital; alte valori
aparţinând persoanelor străine.
Aceşti indicatori se folosesc de către ţări care apar în dubla ipostază: creditoare şi
debitoare faţă de străinătate.
Datoria publică consolidată a Guvernului Republicii Moldova, inclusiv a Băncii
Naţionale a Moldovei la începutul anului 2003 a alcătuit cca. 1,4 mlrd. dolari. Din suma
aceasta 969,56 mln. alcătuieşte datoria de stat, iar 361,42 mln. dolari S.U.A. – privată.
Datoria de stat internă la finele anului 2004 va atinge suma de 3715,4 mln. lei sau
13,4 la sută din PIB, crescând cu 200 mln. lei faţă de anul 2003. Majorarea datoriei de stat
interne se explică prin emiterea, în suma respectivă, a hârtiilor de valoare de stat, veniturile de
la comercializarea cărora vor fi îndreptate la rambursarea împrumuturilor externe.
11.3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova

Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor, formelor şi


metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora prevăzute de legislaţie, precum şi
totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.

102
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor
avansate. Prelevarea se face:
- în mod obligatoriu;
- cu titlul nerambursabil şi definitiv;
- fără contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;
- în caz de neplată, statul te poate urmări din punct de vedere juridic.
Funcţiile impozitelor:
1. funcţia fiscală (financiară) – scopul constă în completarea (formarea, umplerea)
visteriei satului – bugetul de stat;
2. funcţia de reglare-stimulare – în acest caz impozitul se transformă dintr-un
instrument fiscal într-o pârghie financiar-economică de intervenţie în activitatea
economică;
3. funcţia de redistribuire – impozitul îşi manifestă rolul său pe plan social.
Elementele impozitului:
− subiecţii impunerii;
− obiectul impunerii;
− cotele impozitelor şi taxelor;
− modul şi termenii de achitare;
− facilităţile, etc.
Principiile impunerii
Cu peste 200 ani în urmă Adam Smith a formulat 4 principii care trebuiau să stea la
baza politicii fiscale a statului, fiind valabile şi astăzi. Un bun impozit, spunea Adam Smith
trebuie să aibă următoarele caracteristici:
1. să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui
contribuabil;
2. să fie economicos, un bun impozit nu trebuie să fie scump de administrat, pentru
că cea mai mare parte posibilă din suma încasată trebuie să contribuie la creşterea
veniturilor statului;
3. să fie comod, convenabil pentru plătitor, atât prin metoda cât şi prin frecvenţa
plăţii;
4. să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul să fie sigur
asupra sumei pe care trebuie s-o plătească şi asupra momentului plăţii
impozitului.
Mai târziu practica a demonstrat că este necesar de ţinut cont şi de alte principii ca:
5. un bun sistem de impozitare trebuie să fie flexibil, adică prompt adoptat
circumstanţelor schimbătoare;
6. un bun sistem fiscal trebuie să aibă la bază principiul bunăstării, adică
dimensiunea fiecărei taxe să fie în corelaţie cu ceea ce i se oferă contribuabilului
sub forme de servicii din partea statului;
7. principiul celui mai mic sacrificiu – incomodităţile pentru contribuabil trebuie
să fie minime;
8. principiul avantajului social-maxim – un sistem fiscal funcţionează pe baza
acestui principiu dacă sacrificiul plătitorului este minimalizat iar bunăstarea
oferită de stat este maximalizată;
9. un bun sistem de impozitare trebuie să se bazeze pe principiul egalităţii prin
impozit – acest principiu presupune diferenţierea sarcinilor fiscale de la persoană
la persoană în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi:
− mărimea absolută a materiei impozabile;
− situaţia personală a subiectului impozabil;

103
− natura şi provenienţa veniturilor.
Clasificarea impozitelor
Impozitele se pot clasifica după mai multe criterii:
1. după modul cum sunt afectate veniturile
sunt:
− impozite directe – se suportă nemijlocit de către cei care le
plătesc, cum ar fi, de exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe salarii,
impozitul funciar;
− impozite indirecte –sunt cuprinse în preţurile mărfurilor şi sunt
încasate o dată cu vânzarea acestora, fiind suportate de către
consumatorii finali, la cumpărarea mărfurilor şi serviciilor, de exemplu,
taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale, ect.
2. după obiectul impunerii sunt:
− impozit pe venit;
− impozit pe avere;
− impozit pe consum (pe cheltuieli).
3. în funcţie de scopul urmărit pot fi:
− impozite financiare;
− impozite de ordine.
4. după frecvenţa realizării lor pot fi:
− impozite permanente;
− impozite incidentale
5. după instituţia care le administrează pot fi:
− impozite federale;
− impozite ale statelor;
− impozite ale provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei;
− impozite locale.
În scopul simplificării sistemului fiscal şi a respectării principiilor impunerii în
Republica Moldova începând cu anii 1994 – 1995 s-a început reforma fiscală, care a
contribuit la adoptarea unui document unic al fiscalităţii – Codul Fiscal. Codul Fiscal este
alcătuit din 7 titluri:
Titlul I „Dispoziţii generale” în care se stipulează că în Republica Moldova se percep
impozite şi taxe de stat şi locale.
Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:
a) impozitul pe venit;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) accizele;
d) impozitul privat;
e) taxa vamală;
f) taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a) impozitul funciar;
b) impozitul pe bunurile imobiliare;
c) impozitul pentru folosirea resurselor naturale.
Taxele locale includ:
a) taxa de amenajare a teritoriului;
b) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale;
c) taxa de amplasare a publicităţii;

104
d) taxa pentru dreptul de a folosi simbolica locală;
e) taxa de eliberare a autorizaţiei pentru amplasarea unităţilor comerciale;
f) taxa de piaţă;
g) taxa hotelieră;
h) taxa de staţiune.
În RM se percep impozite şi taxe republicane (de stat) şi locale. Sistemul impozitelor şi
taxelor republicane include:
a. impozitul pe venit
b. tva
c. accizele
d. impozitul privat
e. taxa vamală
f. taxele percepute în fondul rutier.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a. impozitul funciar,
b. impozitul pe bunurile imobiliare
c. impozitul pentru folosirea resurselor naturale,
d. taxa pentru amenajare,
e. taxa hotelieră,
f. taxa pentru apă,
g. taxa pentru amplasarea reclamei,
h. taxa balniară,
i. taxa de piaţă,
j. taxa pentru prestarea serviciilor de transport.

Titlul II „Impozitul pe venit”;


Titlul III „Taxa pe valoarea adăugată”;
Titlul IV „Accizele”;
Titlul V „Administrare fiscală”;
Titlul VI „Impozitul pe bunurile imobiliare”;
Titlul VII „Taxele locale”.
Fiecare stat îşi alege tipul şi numărul de impozite în funcţie de mai mulţi factori, şi
anume:
1. structura administrativ-teritorială a statului;
2. politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare a statului ş. a.
Politica bugetar-fiscală reprezintă ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora guvernul
influenţează procesele social-economice. Alături de politica monetară, ea este o componentă a
politicii financiare.
Promovând politica bugetar-fiscală, statul tinde să distribuie rezultatele producţiei
sociale între cetăţenii săi mai uniform decât aceasta ar putea-o face piaţa.
Transferurile (dotaţiile) redistribuie resursele între diferite pături ale populaţiei şi peste
un anumit timp şi între generaţii.
Politica bugetar-fiscală, sistemul de impozite şi transferuri (dotaţii) nu este altceva
decât distribuirea mijloacelor în timp: din perioada activismului nostru profesional în
beneficiul copilăriei şi bătrâneţii.
Sistemul de stat de impunere fiscală şi dotaţii (transferuri) poate fi privit ca o
asigurare. Numai statul poate deţine şi manevra un asemenea mecanism complicat cum este
politica bugetar-fiscală. Aceasta este o manipulare conştientizată a bugetului de stat,
îndreptată spre stabilizarea dezvoltării economice.

105
J. M. Keynes şi adepţii săi consideră politica bugetar-fiscală drept cel mai eficient
instrument de influenţă asupra creşterii economice, asupra nivelului ocupării şi dinamicii
preţurilor.
Principalele instrumente de promovare a politicii bugetar-fiscale sunt impozitele
şi cheltuielile publice.
Fiecare Guvern îşi construieşte o strategie a sa specifică în domeniul politicii bugetar-
fiscale, reieşind din sarcinile sale de dezvoltare economico-sociale. Pe lângă aceasta, politica
bugetar-fiscală, elaborată de Guvern, stă la baza elaborării bugetului de stat, a politicii
bugetare în domeniul veniturilor şi în domeniul cheltuielilor.

2. S-a simplificat sistemul de impozitare în agricultură. În agricultură vor fi plătite doar trei
impozite: taxa pe valoarea adăugată, impozitul funciar şi taxele rutiere.
3. TVA se exclude din categoria veniturilor regularizatoare de stat, fiind încasat integral la
bugetul de stat (excepţie făcând Găgăuzia, pentru care TVA şi accizele colectate în teritoriu
său sunt regularizatoare de stat).
4. Ca şi în anii precedenţi, ponderea cea mai mare în veniturile fiscale ale bugetului de stat
aparţine impozitelor indirecte, ele alcătuind 16,4 la sută în PIB, faţă de 14,9 la sută în anul
2003, pe când ponderea impozitelor directe în PIB constituie 4,8 la sută şi 4,6 la sută în 2003.
5. În cheltuielile totale ale bugetului consolidat, cheltuielilor cu caracter social-cultural le
revin 48%, pentru plata dobânzilor la împrumuturile interne şi externe – 13%, de ordin
economic – 9,6%, menţinerea ordinii publice şi securităţii statului – 9,1%.
6. Începând cu anul 2004, cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii efectuate anterior de la
bugetele unităţilor administrativ-teritoriale vor fi finanţate din bugetul de stat.

Tema 12 Dezechilibrele economice şi orientările sociale ale dezvoltării economice


1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare.
2. Şomajul şi formele lui de manifestare.
3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste.
4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii.

12.1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare

Istoria universală demonstrează că atât în natură, cât şi în societate, inclusiv în


economie, acţionează în permanenţă forţe contradictorii, care tind spre stări de echilibru. În
acest context general, în domeniul economic se manifestă o multitudine de opinii referitor la
conceptul de echilibru, precum şi la acţiunea tuturor agenţilor economici pentru asigurarea şi
menţinerea acestuia.
Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor performanţe economice
optime implică dezvoltarea echilibrată a economiei în ansamblu.
Conceptul de echilibru are, în diferite domenii ale ştiinţei, interpretări specifice.
Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine „aegus” (egal) şi „libre” (balanţă),
descriind egalitatea a două mărimi măsurabile, reversul stării de egalitate fiind desemnat prin
conceptul de dezechilibru. Din punct de vedere teoretic echilibrul la nivel macroeconomic
reflectă acea stare a economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără existenţa
excesului de cerere sau de ofertă. Diversitatea diferită a factorilor ce condiţionează evoluţia
cererii şi/sau ofertei ansamblului pieţelor face ca o astfel de stare să nu se întâlnească efectiv
niciodată, economia tinzând spre ea ca spre ceva ideal. Aşa cum în realitate nu există piaţă
pură şi perfectă, tot astfel echilibrul macroeconomic există mai întâi ca un concept teoretic. În
condiţiile economiei cu piaţa concurenţială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei
stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători-

106
vânzători şi de cumpărători-consumatori. Agenţii economici producători urmăresc
maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori – satisfacerea
trebuinţelor lor. De aici şi reiese esenţa conceptului de echilibru economic general.
Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în
ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului)
caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei agregate, decalajele dintre forţele
pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de
dificultăţi, de dezechilibre.
Echilibrul economic se manifestă sub o multitudine de forme, care se clasifică după
anumite criterii:
a) după modul de manifestare în timp se distinge: echilibrul economic static, care se
caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este considerat doar o ipoteză, neexistând
practic în realitate şi echilibrul economic dinamic, ce se manifestă prin modificarea
permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor realizându-
se în timp, ca tendinţă dominantă şi care poate fi privit ca un echilibru pe termen scurt
(se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative sau al modificării unor
restricţii posibil de ameliorat pe termen scurt) şi pe termen lung (admite posibilitatea
schimbărilor în toate variabilele sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie,
ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de
compensare existente în sistem sau în afara lui);
b) din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă), echilibrul
economic poate fi parţial şi general;
c) în raport cu nivelurile agregării economiei naţionale se distinge: echilibrul
microeconomic, care se referă la nivelul verigilor primare, al agenţilor economici şi al
unităţilor administrativ-teritoriale de bază; echilibrul mezoeconomic, care se referă la
structurile de ramură şi zone teritoriale (judeţe, landuri etc.); echilibrul
macroeconomic, care integrează agregat primele două forme de echilibru pe ansamblul
economiei naţionale şi al teritoriului naţional;
d) în funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a
rezultatelor se distinge: echilibrul economic material, care exprimă acea stare de
concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală), pe
de o parte, şi nevoile de consum final şi de producţie (cerere globală), sub aspect
cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte (de ex., pentru a asigura o anumită
cantitate de energie electrică e necesară o cantitate determinată de combustibil, într-o
anumită structură şi putere calorică); echilibrul economic valoric, care exprimă
concordanţa relativă între diferite structuri valorice ale rezultatelor economice, între
acestea şi eforturile depuse, şi în cadrul căruia se disting următoarele forme speciale:
echilibrul bănesc (monetar), care exprimă concordanţa relativă dintre expresia
bănească a volumului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani
aflată în circulaţie; echilibrul financiar, care reflectă concordanţa relativă între sursele
financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici; echilibrul bugetar, care
reflectă concordanţa relativă între veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul valutar,
care evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile în valută; echilibrul
resurselor de muncă, care exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi
calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale
utilizatorilor (mai ales ale unităţilor economice).
În unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic asigură
desfăşurarea procesului creşterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor
macroeconomice.
Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative
a deciziilor luate de agenţii economici producători şi, respectiv, consumatori, aceasta
107
menţinându-se într-o anumită perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori
perturbatori, cu acţiune contrarie.
Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesară respectarea
anumitor condiţii, în cazul diferitelor pieţe:
a) în cazul pieţei bunurilor economice oferta agregată de mărfuri şi servicii
trebuie să fie egală cu cererea agregată de mărfuri şi servicii;
b) în cazul pieţei monetare oferta monetară agregată trebuie să fie egală cu cererea
monetară agregată;
c) în cazul pieţei muncii oferta de locuri de muncă trebuie să fie egală cu cererea
de locuri de muncă la nivel macroeconomic.
Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar,
acea situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile
sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare în
economie, o funcţionare performantă a sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. În
raport de această stare a economiei, a pieţei naţionale în ansamblu, sunt formulate şi
obiectivele politicii macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă
şi durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor,
balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi lung.
Economia în orice ţară este dominată de dezechilibrare. Dezechilibrele economice
sunt expresia modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor consumatorilor
privind cumpărarea de bunuri şi servicii, inclusiv a unor greşeli de politică economică
generală pe termen lung, reflectând neconcordanţa dintre cererea şi oferta agregată. Dinamica
forţelor care se interacţionează conferă dezechilibrelor economice un caracter permanent,
normale sau anormale din punctul de vedere al intereselor agenţilor economici, în calitatea lor
de vânzători, sau de cumpărători. Dezechilibrul economic se manifestă în formă de crize
economice, de deficit bugetar, şomaj şi inflaţie.
I. Economia reprezintă o realitate dinamică, aflatăp în continuă mişcare Ea se
prezintă ca un sistem integrat de sectoare ,ramuri, activităţi producticve de
repartiţie schimb şi consum, juridice, economico-organizatorice şi social culturale.
Pentru obţinerea unui rezultat pozitiv şi a satisface necesităţile umane între
sectoarele şi ramurile economice trebue să existe un echilibru. Ca urmare
problema echilibruluigeneral al economiei ocupă un rol de seamă în teoria şi
practica economică. Pentru definirea echilibrului economic se porneşte de la
premiza că, în cadrul economiei de piaţă două reguli de bază reglează
comportamentul agenţilor economici şi anume: producătorii urmăresc
maximizarea profitului în condiţiile unor preţuri date, iar consumatorii urmăresc
maximizarea funcţiei de utilitate în raport cu restricţiile de venit de care dispun.
La baza Echilibrului economic se află producţia de bunuri şi servicii, care este
mijlocită de monedă iar producerea nu este posibilă fără forţa de muncă. Ca
urmare echilibrul general cuprindetoate categoriile de piaţă.
Prima categorie prezintă echilibrul dintre oferta globală şi cererea globală.
D=S
Oferta reală de bani şi cererea reală de bani.
DB=SB
Oferta forţei de muncă şi cererea forţei de muncă.
DFM=SFM

12.2. Şomajul şi formele lui de manifestare

108
Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul reprezintă
modul cum funcţionează piaţa muncii într-o perioadă sau la un moment dat. Raportul dintre
cererea şi oferta de forţă de muncă determină ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de
timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a
echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor marcoeconomice şi
macrosociale.
Şomajul reprezintă un fenomen social-economic concretizat dintr-un dezechilibru
important al pieţei muncii, prin care apare un excedent al ofertei forţei de muncă (cererea de
locuri de muncă) faţă de cerere (oferta de locuri de muncă).
Şomeri sunt considerate persoanele care fac parte din categoria populaţiei active
disponibile şi care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, cât şi acele persoane
care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noile generaţii de ofertanţi de
muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.
Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (organizaţie din
sistemul Naţiunilor Unite), sunt persoanele de 15 ani şi peste care în cursul perioadei de
referinţă corespund simultan următoarele condiţii:
a. sunt apţi de muncă;
b. nu au loc de muncă şi desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
c. sunt disponibili de muncă salariată;
d. sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele săptătmâni diferite metode
pentru a-l găsi.
Sunt incluse, de asemenea:
a. persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate
la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată
ulterioară perioadei de referinţă;
b. persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (copii, elevi,
studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi
sunt disponibile să înceapă lucrul.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele apte de muncă, care nu au loc de muncă, un alt
venit legal şi sunt înregistraţi la oficiile forţei de muncă ca persoane în căutare de lucru şi care
dau dovadă că doresc să se încadreze în muncă.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării,
reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de acea care poate fi angajată în
condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a
forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de
supraocupare a forţei de muncă.
Principalele caracteristici ale şomajului sunt următoarele:
− Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului la un moment dat, care constituie un
indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor, care nu lucrează, în raport cu
numărul total al persoanelor, care sunt apte şi doresc să lucreze. Se măsoară fie în
expresie absolută (prin numărul celor neocupaţi din populaţia activă), fie în expresie
relativă (prin rata şomajului). Rata şomajului este raportul procentual dintre numărul
şomerilor şi populaţia activă ori ocupată, sau dintre numărul şomerilor şi cel al
salariaţilor:
Nş Nş Nş
Rş = × 100%; R ş = × 100 %; R ş = × 100 %,
Pa Po S
unde: Rş – rata şomajului;
Nş – numărul şomerilor;
Pa – populaţia activă;
Po – populaţia ocupată;

109
S – numărul salariaţilor.
Rata şomajului exprimă ponderea persoanelor care caută loc de muncă faţă de totalul
populaţiei apte de muncă (activă, ocupată, numărul salariaţilor).
Ocuparea deplină presupune o populaţie ocupată în proporţie de 95% sau o rată a
şomajului de 5%.
Ponderea persoanelor neocupate în perioada în care ele se află în procesul de
schimbare a locului de muncă sau a celor care nu se adaptează la condiţiile de muncă poartă
denumirea de rată naturală a şomajului. În funcţie de această rată deosebim:
a. starea de subocupare a forţei de muncă (când rata efectivă este mai mare decât cea
naturală, adică se iroseşte munca socială);
b. starea de supraocupare a forţei de muncă (când rata efectivă este mai mică decât cea
naturală);
c. starea de ocupare normală a forţei de muncă (când rata efectivă este egală cu rata
naturală).
În procesul măsurării şomajului se pot întâlni aşa procese ca subevaluarea şomajului şi
supraevaluarea lui. Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care
primesc indemnizaţie de şomaj excluzând alte categorii ca: tinerii care încheie un ciclu de
învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care temporar nu au de
lucru; persoanele aflate în şomaj deghizat. Supraevaluarea şomajului presupune
înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează
ajutor de şomaj, totuşi nu au intenţia de a se încadra în muncă; persoane care au un loc de
muncă însă pretind că sunt şomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care nu doresc să
lucreze din motive personale; persoanele care au mai multe locuri de muncă determinând
supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă neocupate din lipsă de
oameni calificaţi etc.
− Intensitatea şomajului – gradul în care este prezentă imposibilitatea de angajare a
persoanelor ce nu au loc de muncă;
− Durata şomajului – intervalul de timp din momentul pierderii locului de muncă până
la reluarea normală a muncii. Deoarece durata şomajului de la o persoană sau
categorie de persoane la alta este diferită se impune luarea în calcul a duratei medii a
şomajului (care se poate calcula ţinându-se seama de numărul şomerilor şi ritmul
intrărilor (persoanele concediate, persoanelor care au încheiat un ciclu de învăţământ,
persoanele casnice ş.a.), respectiv, ieşirilor în şi din şomaj (persoanele care găsesc noi
locuri de muncă, persoanele care preferă să îngrijească copii, persoanele care
emigrează, pensionarii ş.a.)).
− Structura sau componenţa şomajului relevă componentele acestuia ţinând seama de
diferite criterii, gradul de calificare pe ramuri şi subramuri economice, vârstă, rasă, sex
etc.
Şomajul se manifestă în următoarele forme:
1. Din punct de vedere al intensităţii:
a. şomaj total – constă în pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;
b. şomaj parţial – presupune diminuarea perioadei de muncă, în special prin reducerea
duratei zilei sau săptămânii de lucru sub cea legală;
c. şomaj deghizat – se referă la acele persoane care au o activitate aparentă cu o
productivitate mică.
2. Conform originii şomajului:
a. şomaj conjunctural (ciclic) – persoanele eliberate din funcţie în urma declinului
(crizei) economic;
b. şomaj structural – persoanele eliberate din funcţie în urma modificării structurii socio-
profesionale;
c. şomaj tehnologic – persoanele eliberate din funcţie în urma aplicării tehnologiilor noi;

110
d. şomaj sezonier – persoanele, care activează în ramurile economiei naţionale ce depind
de factori sezonieri (agricultură, construcţii, lucrări publice);
e. şomaj fricţional – persoanele care se află în căutarea noilor locuri de muncă;
f. şomaj de discontinuitate – persoanele, care îşi întrerup temporar activitatea de muncă
(motive familiale, concediu de maternitate);
g. şomaj flotant – persoanele care au pierdut lucrul temporar în legătură cu schimbarea
locului de lucru sau de trai;
h. şomaj latent – persoanele care activează în agricultură;
i. şomaj speculativ – lucrătorii-şomeri, care primesc indemnizaţii de şomaj, însă lucrează
în sfera serviciilor sau în comerţ;
j. şomaj stagnat – lucrătorii care şi-au pierdut calificarea şi traiesc pe contul lucrului
ocazional;
k. şomaj imaginar – persoanele care se ocupă de gospodăria auxiliară sau de educarea
copiilor.
3. Ţinând cont de ansamblul de cauze complexe:
a. şomaj voluntar – persoanele, care se află în căutarea locurilor de muncă mai
prestigioase;
b. şomaj involuntar – persoanele neocupate, care sunt dispuse să se angajeze la orice
muncă salariată.
Formarea şomajului are la bază două mari procese social-economice:
a. pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate (la bază stau
cauze directe ce dau naştere unor forme particulare de şomaj: ciclic, structural,
tehnologic, sezonier etc.);
b. creşterea ofertei de muncă, prin afirmarea pe piaţa muncii ca populaţie activă
disponibilă a noilor generaţii sau a noilor segmente mai vârstnice de populaţie care
n-au mai lucrat. Acest proces generează şomaj datorită stării economice, care nu
poate asigura cererea de locuri de muncă în concordanţă cu sporirea ofertei de
muncă.
Şomajul este un factor negativ, deoarece impune trei feluri de costuri unei ţări: mai
întâi, un cost social datorat efectului psihologic pe care şomajul îl poate avea asupra
indivizilor şi problemelor sociale pe care le poate crea; în al doilea rând, un cost financiar
constând în ajutoarele plătite şi în pierderea veniturilor rezultate din impozitare şi asigurări
naţionale; în al treilea rând, este costul economic determinat de pierderea de producţie ca
urmare a subutilizării forţei de muncă. Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor
şomajului este util să avem în vedere şi legea Okun: dacă rata şomajului e mai mare ca
şomajul natural cu 1%, atunci produsul naţional brut se reduce cu 2,5%. Deci, această lege
exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi
modificarea în termeni reali ale produsului naţional brut, pe de altă parte.
În orice ţară pentru combaterea şomajului se elaborează politici antişomaj (ansamblu
de măsuri luate de către societate (stat) şi agenţii economici în vederea atenuării consecinţelor
şomajului şi diminuării sau chiar resorbirii acestuia).
Există următoarele politici de reducere a şomajului:
a. politici care privesc nemijlocit şomerii (recalificarea şomerilor, angajarea şomerilor la
lucrări publice, acordarea indemnizaţiilor de şomer, angajarea parţială a şomerilor în
câmpul de muncă, acordarea ajutorului social, crearea de noi locuri de muncă);
b. politici referitoare la populaţia ocupată (ridicarea nivelului de calificare a lucrătorului
în conformitate cu cerinţele tehnologice, interzicerea angajării în câmpul muncii a
imigranţilor);
c. alte politici (contracte de scurtă durată etc.).

12.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele.

111
Măsuri antiinflaţioniste

Unul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale o prezintă inflaţia.
În unele ţări şi perioade, inflaţia a fost şi este pericolul (inamicul) numărul unu al dezvoltării
şi progresului economic.
Termenul inflaţia a apărut la sfârşitul secolului XIX şi era asociat cu dereglarea în
circulaţia monetară.
Deoarece inflaţia este un proces monetar, precizarea naturii lui se poate face în
corelaţie cu formele de bani cunoscute în evoluţia societăţii.
Istoriceşte procesul inflaţionist s-a manifestat astfel:
a. inflaţie sub forma devalorizării (falsificării) banilor – metale preţioase (separarea
conţinutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conţinutul lor real (mai
mic, diminuat prin falsificări repetate şi pe căi diverse));
b. inflaţie a banilor de hârtie convertibili în aur (atâta timp cât banii de hârtie înlocuiau
realmente aurul monetar, mişcarea semnelor valorii oglindea legea circulaţiei banilor-
aur cu valoare deplină, precum şi mărirea acestora. Dacă banii de hârtie întreceau încă
propria lor măsură, respectiv, cantitatea de bani aflată în circulaţie o depăşea sensibil
pe acea care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar şi etalonul aur, atunci
surplusul de bani de hârtie antrena creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare
a banilor aflaţi în circulaţie);
c. inflaţie a banilor de hârtie neconvertibili în aur şi/sau neconvertibili în general (pe
plan extern) (acum existenţa funcţională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea
materială. În condiţiile în care singurele elemente de stabilitate şi normalitate
monetară decurg din cursul forţat al banilor şi din încrederea populaţiei în buna
funcţionare a sistemului monetar, inflaţia poate să apară şi, de fapt, apare ca un
excedent de ofertă monetară).
Referitor la natura inflaţiei în literatura de specialitate există numeroase puncte de
vedere, totodată identificându-se câteva trăsături specifice ale inflaţiei contemporane:
a. un proces de depreciere a banilor, respectiv diminuarea puterii de cumpărare a
banilor aflaţi în circulaţie, incluzând diminuarea lor prin acţiunile agenţilor
economici specializaţi;
b. reprezintă o creştere durabilă a tuturor preţurilor;
c. reflectă mutaţiile colective structurale în ansamblul sferei circulaţiei; relevă un
excedent al masei monetare în circulaţie în raport cu oferta de mărfuri;
d. deşi este evidentă în sfera circulaţiei băneşti, se prezintă ca un proces monetaro-
material; fluxurile monetare şi de credit, autonomizate, le dublează pe cele reale;
e. exprimă un dezechilibru monetar-material;
f. disfuncţie acceptată de agenţii economici ca un rău necesar al creşterii economice;
inflaţiei moderată, controlată de instituţiile bancare, menţinută în limite suportabile
de salariaţi cu măsuri fixe; oferă şanse de progres general;
g. proces structural, ce include ansamblul macrosocial; el are efecte restructurante mari
sau mici, mai dureroase sau pozitive.
Reieşind din cele menţionate mai sus putem concluziona că:
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care
exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce
antrenează creşterea generală a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor
(deprecierea lor).
Trebuie de menţionat că nu fiecare majorare a preţurilor duce la inflaţie. Ea are loc
atunci, când cresc costurile de producţie şi, respectiv, preţurile în toate ramurile economiei
naţionale, adică la nivel macroeconomic. Inflaţia trebuie deosebită de deflaţie, aceasta din
urmă reflectând scăderea masei monetare în circulaţie şi stoparea majorării preţurilor.
Cauzele inflaţiei sunt următoarele:

112
1. inflaţie prin monedă – creşterea excesivă a masei monetare în raport cu
cantitatea de mărfuri existente pe piaţă.
Cauzele care aduc la creşterea excesivă a masei monetare:
- finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice;
- dezvoltarea exagerată a creditului bancar;
- intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în
rezervă;
- intrarea masivă de devize, ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor
curente;
- creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
- o politică salariată nefondată conform criteriilor economice, care umple
canalele circulaţiei cu bani fără acoperire;
2. inflaţie prin cerere – existenţa unui dezechilibru durabil dintre cerere şi ofertă
ca urmare a creşterii cererii agregate.
Cauze care pot duce la exces de cerere:
- scăderea înclinaţiei spre economisire;
- detezaurizarea, determinată şi întreţinută de instabilitate economică şi
politică;
- intrarea de devize stărilor suplimentare (excedentul balanţei comerciale etc.);
- sporirea cheltuielilor neproductive (a celor militare);
- dezvoltarea excesivă a creditului de consum;
- creşterea excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;
- creşterea demografică susţinută;
3. inflaţie prin costuri – apare în situaţia în care costurile de producţie cresc
independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a
costului, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial
prin reducerea volumului activităţii.
Cauze care pot duce la creşterea costurilor de producţie:
- creşterea preţurilor la materia primă şi sursele energetice;
- creşterea impozitelor şi altor plăţi obligatoare;
- creşterea mai rapidă a salariilor decât cea a productivităţii;
- costul datoriei publice;
- devalorizarea monedei naţionale;
- costul importurilor;
4. inflaţie structurală – presupune o situaţie gravă din economie în care cererea
şi oferta agregate se modifică în sens contrar: cererea agregată creşte, iar oferta
agregată scade. Ea este atât o continuare între inflaţia prin cerere şi cea prin
costuri, dar are şi componente specifice: existenţa unor puternice structuri
monopoliste, de oligopol şi administrativ birocratice, care au capacitatea de a
stimula unele componente ale cererii globale concomitent cu reducerea altor
elemente ale ofertei globale.
Pentru determinarea dimensiunilor procesului inflaţionist, se foloseşte un sistem de
indicatori şi indici, fiecare concretizând o latură sau alta a inflaţiei.
Criteriul cel mai consistent de măsurare a procesului inflaţionist este decalajul absolut
şi relativ dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de mărfuri şi servicii. Cererea
solvabilă include cheltuielile totale dintr-o ţară (ale agentului agregat consumator pentru
bunuri de consum personale, ale firmelor, producătorilor pentru bunuri investiţionale; ale
administraţiilor publice şi private pentru bunurile sociale; ale agentului economic din
străinătate (exporturile acestuia)). Oferta agregată se compune din: bunurile materiale şi
serviciile produse şi respectiv prestate într-un an; soldul pozitiv sau negativ ale acestora;
bunurile oferite de străinătate (impozitul). Decalajul absolut îşi găseşte expresie în excedentul
de masă monetară, în volumul de semne monetare în circulaţie, care nu au acoperire în

113
mărfuri necesare şi solicitate de populaţie, sau în diferenţa dintre cererea absolută nominală şi
cantitatea reală de mărfuri şi servicii puse în circulaţie. Decalajul relativ se măsoară ca raport
procentual dintre mărimea absolută arătată şi masa ofertei reale de bunuri.
Indicii şi coeficienţii măsurării inflaţiei contemporane:
- indicele general al preţurilor (IGP) sau deflatorul PIB, PNB, care este
calculat prin raportarea PIB sau PNB, calculat în preţurile curente, la PIB sau
PNB, calculat în preţurile perioadei de bază:
PIB în preturile perioadei curente
IGP = .
PIB în preturile perioadei de baza
Rata inflaţiei (Ri): Ri = ( IGP − 1) ×100 % .
- indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă modificarea medie ponderată
a cheltuielilor pe care o familie de talie medie din mediul urban le face
pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi
structura nevoii sociale istoriceşte determinate:
IPC = ∑ 0
(Q × P1 )
,
∑(Q0 × P0 )
unde: Q0 – reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în perioada
de bază;
P0, P1 – preţul curent şi cel de bază.
- indicele puterii de cumpărare a banilor se determină ca raport procentual
dintre puterea de cumpărare a banilor în perioada curentă şi puterea de
cumpărare a banilor în perioada anterioară.
Din punct de vedere al ritmului mediu anual de creştere a preţurilor deosebim
următoarele forme ale inflaţiei:
1. inflaţie rampantă sau târâtoare – se caracterizează printr-o
creştere medie a preţurilor cu 3-4% anual;
2. inflaţie moderată – creşterea preţurilor între 5-10% anual;
3. inflaţie rapidă – creşterea preţurilor cu peste 10% anual, fiind
însoţită de o creştere economică lentă sau chiar de stagnare şi diminuarea producţiei.
4. inflaţie galopantă – preţurile sporesc cu peste 15% anual;
5. hiperinflaţia – formă excesivă de inflaţie, care generează disfuncţii
grave în economia naţională cu efecte sociale negative.
În afară de inflaţia legată de majorarea preţurilor mai există:
1. inflaţie echilibrată – situaţia când concomitent cu creşterea preţurilor are loc
creşterea salariilor şi veniturilor;
2. inflaţia neechilibrată – situaţia când se petrece creşterea bruscă a preţurilor în
unele ramuri, veniturile rămânând neschimbate;
3. inflaţie anticipată – situaţia când procesele inflaţioniste sunt prognozate de
către stat;
4. inflaţie neanticipată – situaţia când procesele inflaţioniste nu sunt prognozate
de către stat şi se caracterizează prin creşterea bruscă a preţurilor;
5. inflaţie controlată – situaţia când statul poate încetini sau accelera ritmul de
creştere a preţurilor pe termen mediu;
6. inflaţie necontrolată – când statul nu are pârghii reale pentru corectarea
inflaţiei.
O asemenea tipologie a inflaţiei a devenit în ultimul timp (după escaladarea inflaţiei în
fostele ţări socialiste) puţin reală. De aceea, în noile condiţii, intensitatea inflaţiei trebuie
corelată şi cu indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomice:
- creşterea economică neinflaţionistă semnifică o inflaţie moderată
(controlată de guverne şi alţi factori de decizie macroeconomică), însoţită de o rată de
creştere relativ înaltă (rate de creştere economică este mai mare decât cea a inflaţiei);

114
- creşterea economică inflaţionistă relevă sporul indicatorilor
macroeconomici însoţit de o rată a inflaţiei ce depăşeşte acest spor;
- stagflaţia semnifică acea situaţie din economia unei ţări care se
caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creşterea economică, adesea prin
„creştere zero” şi prin recesiunea economică;
- slumpflaţia caracterizează un declin economic (o scădere a producţiei
naţionale), de pe o parte, şi o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de altă parte;
- hiperinflaţie – când creşterea preţurilor depăşeşte 50% (trebuie să fie
analizată, de asemenea, în corelaţie cu indicatorii macroeconomici).
Consecinţele inflaţiei:
a) inflaţia influenţează negativ asupra nivelului de consum a populaţiei;
b) inflaţia agravează dezechilibrul dintre ramurile economiei naţionale;
c) inflaţia complică funcţionarea sistemului credito-financiar şi contribuie la extinderea
schimbului de barter;
d) inflaţia influenţează negativ asupra sistemului fiscal;
e) inflaţia depreciază acumulările băneşti ale populaţiei;
f) inflaţia duce la redistribuirea venitului naţional şi la diferenţierea socială a populaţi

115
Mijloacele de combatere a inflaţiei se înscriu, de regulă, pe traiectoria inversă a cauzelor care
au generat-o:
1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă.
Căile de restabilire a echilibrului cerere-ofertă pot fi găsite fie prin reducerea excesului
de cerere tensionată pentru politica de preţuri, fie prin impulsionarea ofertei.
Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând cauzele care generează scăderea
producţiei:
a) crearea noilor capacităţi de producţie;
b) folosirea raţională maximală a resurselor existente;
c) înlăturarea nedorinţei de angajare în muncă;
d) înlăturarea deficienţilor organizatorice;
e) punerea la timp în funcţiune a obiectelor investiţionale;
f) asigurarea unor reforme economice coerente;
g) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional.
Excesul dezechilibrat de cerere poate fi temperat prin:
− „amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate;
− „îngheţarea”salariilor;
− încurajarea economisirii prin dobânzi majorate la depuneri şi prin asigurarea
unui climat de stabilitate economică şi politică;
− creşterea impozitelor şi taxelor directe care „subţiază” veniturile;
− reducerea cheltuielilor publice;
− ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux, care absorb
veniturile populaţiei;
− reducerea creditelor acordate firmelor;
− creşterea ratei dobânzii.
2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri:
a) găsirea de înlocuitori la enrgie şi la materiile prime scumpe;
b) politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;
c) distribuirea raţională a veniturilor pe categorii şi grupuri socio-profesionale;
d) blocarea preţurilor etc.
3. Măsuri de factură monetară şi financiară:
a) deflaţia – prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii preţurilor,
precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă în
circulaţie;
b) revalorizarea – măsură prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei naţionale
la cursul iniţial, mai mare;
c) devalorizarea – adaptarea egală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare,
la cel al pieţei, mai mic (ieftinirea exportului, stabilirea preţurilor pe baza unor criterii care
rezultă din adevăratele raporturi valorice);
d) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii – ca formă de existenţă a
dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei;
e) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte – s-a constatat că reducerea sau
scutirea firmelor de povara unei fiscalităţi ridicate dă posibilitate statului să încaseze mai mult
din această sursă;
f) indexarea preţurilor – stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al
veniturilor şi al puterii de cumpărare;
g) reducerea deficitelor bugetare.
Politicile antiinflaţioniste cuprind şi măsuri de protecţie socială a subiecţilor
economici de creşterea preţurilor şi de diminuarea puterii de cumpărare a banilor:
− indexarea salariilor, a pensiilor, a altor venituri;
− acordarea de compensări de către stat şi întreprinderi pentru angajaţi etc.

116
Strategiile antiinflaţioniste trebuie să fie flexibile, să formeze un sistem unitar de
măsuri care să se completeze cât mai bine.

12.4 Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale.


Nivelul şi calitatea vieţii

Orice ţară, ţinând cont de condiţiile ei economice şi sociale, elaborează politica sa


socială specifică. Politica socială a statului constă în reglarea condiţiilor social-economice de
viaţă a societăţii. Politica socială a statului prevede: susţinerea relaţiilor normale dintre
diferite grupe şi pături sociale ale populaţiei; crearea condiţiilor de ridicare a nivelului de trai
a membrilor societăţii; acordarea garanţiilor sociale tuturor cetăţenilor în activitatea de
muncă; apărarea drepturilor civile a populaţiei. Direcţiile politicii sociale:
1) crearea condiţiilor necesare pentru majorarea veniturilor populaţiei;
2) reducerea inegalităţilor economice şi a nivelului de sărăcie în societate;
3) asigurarea unui nivel înalt a calităţii vieţii în ţară;
4) ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
5) asigurarea echităţii sociale în ţară;
6) exercitarea protecţiei sociale a populaţiei.
Una din direcţiile principale în politica socială a statului este majorarea veniturilor
nominale, disponibile şi reale a populaţiei. Veniturile familiale se formează din următoarele
surse:
a) veniturile de la factorii de producţie în formă de salariu, rentă şi profit;
b) veniturile băneşti de la operaţiunile financiar-creditare în formă de dobânzi şi
dividende;
c) veniturile obţinute din conturile programelor sociale în formă de pensii,
indemnizaţii, ajutoare etc. Inegalitatea veniturilor inevitabil duce la apariţia
sărăciei. Criteriile sărăciei: nivelul scăzut de venituri a familiei (mai jos de coşul
de consum; numărul mare de membri ai familiei inapţi de muncă (copii, bolnavi,
bătrâni)); minimul mijloacelor de existenţă în ţară la etapa dată (nivelul coşului de
consum).
Calitatea vieţii reprezintă ansamblu condiţiilor naturale, tehnice, economice, politice,
culturale, etice care asigură integritatea biologică, socială şi spirituală a fiinţei umane.
Principalele componente ale calităţii vieţii sunt:
1) calitatea mediului ambiant;
2) starea demografică;
3) calitatea condiţiilor de muncă;
4) mărimea şi structura veniturilor populaţiei;
5) accesul la instruire, educaţie, cultură, sport;
6) mediul social-politic din ţară;
7) starea de sănătate a populaţiei;
8) existenţa timpului liber pentru recuperarea fizică şi intelectuală a forţei de muncă;
9) existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.
Calitatea vieţii este influenţată de următorii factori: calitatea solului şi subsolului; progresul
tehnico-ştiinţific şi economic; mărimea, structura şi dinamica avuţiei naţionale şi a venitului
naţional; starea mediului ambiant; gradul de acces la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Principala componentă a calităţii vieţii o constituie nivelul de trai a populaţiei.
Indicatorii nivelului de trai: durata medie a vieţii; rata mortalităţii; starea de sănătate a
populaţiei; nivelul de instruire a populaţiei; rata analfabetismului; gradul de ocupare a forţei
de muncă şi rata şomajului; condiţiile, spaţiul locativ şi confortul locuinţei; numărul mediu al
orelor de muncă pe zi şi săptămână; durata timpului de transport la locul de muncă; concedii
117
anuale plătite; timpul liber şi modul de utilizare a lui; nivelul, structura şi dinamica
consumului de bunuri materiale şi coşul de consum; nivelul şi dinamica venitului; nivelul şi
evoluţia preţurilor; nivelul sărăciei; poluarea aerului, solului, apei; nivelul zgomotului ş.a.

Tema 13 Economia în tranziţie şi reforma economică în Republica Moldova


1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia de piaţă.
2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova.
3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare.

13.1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia de piaţă

Tranziţia de la economia supercentralizată de comandă la economia de piaţă constituie


un proces complex şi dificil, ce se caracterizează prin profunde schimbări în toate domeniile
economiei naţionale şi ale vieţii sociale.
Tranziţia la economia de piaţă este condiţionată de următorii factori:
1. De necesitatea abandonării sistemului neeficient şi falimentar al economiei
centralizate de comandă, care era însoţit de dezechilibre economice şi de un nivel
relativ jos de trai.
2. De necesitatea creării unui sistem economic nou, care va da posibilitatea: de a
echilibra economia naţională; de a orienta producţia spre cerinţele consumatorului şi
ridicării nivelului de trai a populaţiei; de a asigura libertatea economică a
producătorilor; de a crea condiţii favorabile pentru o muncă creatoare şi de înaltă
productivitate; de a crea condiţii de aplicare largă a tehnicii şi tehnologiilor noi; de a
integra economia ţării în cadrul economiei mondiale.
3. De necesitatea ieşirii ţării din profunda criză social-economică, care a cuprins
toate ramurile şi domeniile de activitate şi a adus la: scăderea bruscă a volumului
produsului intern brut; reducerea substanţială a volumului producţiei industriale şi
agricole; diminuarea investiţiilor de capital; scăderea bruscă a nivelului de trai şi
divizarea societăţii în bogaţi şi săraci. Pentru a înlătura aceste fenomene negative ale
crizei a fost necesar de: restructurat economia naţională în conformitate cu cerinţele
pieţei; de stimulat activitatea producătorilor autohtoni prin reducerea impozitelor
directe şi indirecte; atras investiţii străine în sectoarele de producţie; lărgit
cooperarea economică cu ţările economic dezvoltate; ameliorat situaţia social-
politică din ţară.
4. De necesitatea înlăturării greşelilor comise în perioada de tranziţie, care au
contribuit la diminuarea potenţialului economic. În Republica Moldova printre
greşelile comise pot fi menţionate: a) lipsa unei concepţii argumentate ştiinţific de
tranziţie la economia de piaţă. În toţi anii de tranziţie a dominat principiul de
„încercări şi căutări”, fără a ţine cont de specificul ţării, ce au adus la spontanitate în
economie şi la o scădere considerabilă a producţiei; b) înlăturarea statului de la
metodele active de reglare a vieţei economice. A fost lichidat sistemul centralizat de
planificare şi aprovizionare a întreprinderilor fără a introduce metode noi de reglare,
cum ar fi planificarea indicativă; c) liberalizarea preţurilor înainte de a înfăptui
privatizarea şi lipsa de control asupra procesului de majorare a preţurilor; d)
înfăptuirea privatizării nelegitime prin sistemul de arendă şi răscumpărare; e)
aplicarea unei politici fiscale neargumentate care stimula activitatea economică şi
micul business; f) aplicarea unei politici neargumentate în domeniul investiţiilor
de capital, ceea ce a adus la stoparea construcţiilor industriale şi a locuinţelor; g)
aplicarea faţă de sfera socială a politicii de „restanţă” în domeniul finanţării ce a

118
condus la destrămarea sistemului de învăţământ; culturii şi ocrotirii sănătăţii; h)
admiterea unor greşeli în activitatea economică externă (acordarea licenţelor
nemotivate pentru export – import, aplicarea tarifelor vamale înalte la exportul de
mărfuri); l) aplicarea unei politici nejustificate în domeniul protecţiei sociale a
populaţiei (în domeniul de indexare a veniturilor, în domeniul de protejare a
păturilor vulnerabile, în distribuirea ajutorului social, de binefacere şi umanitar).
Greşelile susmenţionate au contribuit în mare măsură la încetinirea procesului de
creştere economică şi la durata fazelor de recesiune economică în republică.
Durata de tranziţie de la economia centralizată de comandă la economia de piaţă nu
este identică pentru toate ţările, ci depinde de condiţiile social-economice specifice fiecărei
ţări. Însă există probleme comune care cer rezolvare pentru orice ţară aflată în tranziţie.
Procesul de tranziţie la economia de piaţă include patru etape13:
Prima etapă cuprinde stabilizarea macroeconomică internă şi externă. Această etapă
implică întărirea politicilor fiscale şi de credit şi redresarea dezechilibrelor din sistemul
monetar.
A doua etapă este marcată de introducerea pieţelor competitive şi de prezenţa
reformei preţurilor care însoţesc aceste pieţe. Reforma preţurilor implică în mod tipic scăparea
lor de sub controlul de stat şi extinderea pieţelor pentru bunuri şi servicii care în schimb
necesită o restructurare şi o demonopolizare a comerţului şi a schimbului de mărfuri. La
această etapă se cere: crearea pieţei muncii; pieţei financiare; reforma comerţului
internaţional; crearea mediului concurenţial.
A treia etapă o constituie reforma întreprinderilor şi restructurarea activităţilor
subordonate ei. La această etapă se prevede modificarea relaţiilor de proprietate în baza
privatizării, extinderea proprietăţii private şi funcţionarea pluralismului formelor de
proprietate şi gospodărie.
A patra etapă prevede măsuri de reorientare a rolului statului în activitatea
economică. Rolul statului se va evidenţia în: reglarea masei monetare prin intermediul băncii
naţionale; stabilirea taxelor şi impozitelor; dimensionarea cheltuielilor bugetare; reorientarea
sistemului de securitate socială; aplicarea măsurilor antiinflaţioniste, anticiclice şi antişomaj.
În practica mondială nu există modele aprobate de tranziţie de la economia de
comandă centralizată la economia de piaţă. În literatura de specialitate sunt analizate diferite
căi şi modele de tranziţie la economia de piaţă. Vom analiza unele din modelele de tranziţie la
economia de piaţă experimentate în unele ţări exsocialiste.
Modelul tranziţiei rapide sau „terapia de şoc”, autorul căruia este economistul
polonez L. Baliţerovici. Acest model prevede: a) transformări radicale, complexe şi rapide în
organizarea, conducerea şi instituirea mecanismelor economice şi sociale; b) „îngheţarea”
(stoparea) creşterii salariilor şi a veniturilor băneşti ale populaţiei; c) liberalizarea preţurilor;
d) trecerea rapidă la convertibilitatea monedei naţionale; e) majorarea considerabilă a ratei
dobânzii pentru credit; f) privatizarea accelerată a întreprinderilor de stat.
„Terapia de şoc” din Polonia la prima etapă a avut consecinţe negative: volumul de
producţie a scăzut cu 40%; numărul de şomeri a crescut până la 2 mln.; s–a micşorat
substanţial nivelul de trai a populaţiei în urma sporirii preţurilor la mărfuri şi servicii. La
următoarele etape de tranziţie acest model a contribuit la: stabilizarea economiei; apariţia
echilibrului dintre cererea şi oferta de mărfuri şi servicii; lichidarea deficitului multor mărfuri
industriale şi de consum; reducerea ratei inflaţiei şi a şomajului.
Modelul „tranziţia paşilor mărunţi”, care prevede unele transformări treptate, mai
puţin radicale: decentralizarea dirijării economice şi extinderea autonomiei unităţilor
economice şi transferarea lor la sistemul de autogestiune deplină; dezvoltarea întreprinderilor
private în sfera serviciilor şi industriei mici; darea în arendă a pământului.

13
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 513.
119
Modelul de „tranziţie graduală”. Acest model prevede: aplicarea în termen de 2-3
ani a mecanismelor economice şi juridice specifice economiei de piaţă; asigurarea protecţiei
sociale a populaţiei.
Modelul de tranziţie a „celor două sectoare” de activitate. Acest model prevede
crearea unui sistem de economie în care concomitent vor funcţiona două mecanisme
economice: primul va cuprinde sectorul public, bazat pe planificarea centralizată şi pe preţuri
fixate de stat, iar al doilea va cuprinde sectorul privat bazat pe relaţii de piaţă. Aceste două
sectoare în perspectivă se vor contopi într-un singur sector – economie mixtă. Acest model a
fost experimentat în Iugoslavia, care în consecinţă a adus la dezechilibre economice şi la
destrămarea statului iugoslav.
Republica Moldova nu dispune de un model argumentat de tranziţie la economia de
piaţă, ci aplică diferite elemente din alte modele şi experienţa avansată a ţărilor, care au
obţinut rezultate majore în acest proces complicat de tranziţie.

13.2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova

Scopul principal al reformei economice prevede următoarele realizări:


 crearea unui sistem economic nou bazat pe principii democrate şi relaţii de piaţă;
 restructurarea economiei naţionale în conformitate cu cerinţele economiei de
piaţă;
 asigurarea libertăţilor economice producătorilor şi consumatorilor;
 reformarea relaţiilor de proprietate şi gospodărire;
 ridicarea substanţială a nivelului de trai al populaţiei.
Reforma economică în Republica Moldova a început în anul 1990 în baza Concepţiei
de tranziţie la economia de piaţă şi se prelungeşte până în prezent.
Principalele direcţii de realizare a reformei economice în Republica Moldova sunt:
1. Crearea cadrului legislativ şi normativ a reformei economice, care va asigura
tranziţia la economia de piaţă. Aceasta cere adoptarea de către Parlament a unui
set de legi şi acte normative, care vor contribui la înfăptuirea reformei
economice şi funcţionarea normală a agenţilor economici.
2. Stabilizarea macroeconomică şi relansarea economiei naţionale, care poate fi
asigurată prin: elaborarea şi promovarea unor programe de stabilizare
macroeconomică; oprirea declinului economic; reducerea deficitului bugetar;
reducerea subvenţiilor publice; stoparea creşterii şomajului; protejarea pieţei
interne; stabilirea unui control sever asupra bugetelor publice, masei monetare şi
proceselor inflaţioniste. Efectele stabilizării macroeconomice asupra producţiei
şi ocupării forţei de muncă depind într-o mare măsură de flexibilitatea şi
capacitatea de adaptare a ofertei la cerere.
3. Restructurarea şi modernizarea economiei naţionale, care prevede:
restructurarea proprietăţii de stat şi crearea pluralismului formelor de proprietate
în toate sectoarele economiei naţionale; retehnologizarea şi modernizarea
aparatului de producţie; restructurarea sectorului agricol şi aplicarea diferitor
forme de gospodărire; restructurarea transporturilor şi telecomunicaţiilor;
restructurarea activităţii economice externe etc.
4. Privatizarea, care reprezintă un proces de înstrăinare a bunurilor statului în
proprietatea cetăţenilor şi asociaţiilor lor. Privatizarea nu trebuie însă percepută
ca un scop în sine, ci ca o componentă substanţială a reformei economice în
ansamblu. În Republica Moldova procesul de privatizare în masă a fost exercitat
în baza următoarelor principii:
- asigurarea protecţiei sociale a populaţiei în procesul de privatizare;

120
- luarea în considerare a părerii colectivului de muncă al obiectului supus
privatizării (20% din acţiunile nominale sunt distribuite colectivului
întreprinderii);
- egalitatea drepturilor cetăţenilor la primirea unei cote din bunurile
statului, ce urmează a fi privatizate;
- înstrăinarea bunurilor statului atât contra plată, cât şi în mod gratuit;
- asigurarea publicităţii largi şi a unui înalt grad de informare a populaţiei
asupra procesului de privatizare.
Principalele mijloace (surse) ale privatizării în Republica Moldova au fost:
- bonurile patrimoniale, care au fost realizate astfel: 59% au fost alocate în
fondurile investiţionale şi companiile de trast, 9% - în acţiunile întreprinderilor,
8% - în privatizarea fondului locativ, 3% - au fost vândute, iar 12% n-au fost
utilizate;
- mijloacele băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici;
- valuta străină a investitorilor străini.
Privatizarea în Republica Moldova s-a realizat în următoarele forme:
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin sistemul de concurs;
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin licitaţie (aucţion);
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin vânzare la licitaţie a acţiunilor
întreprinderilor supuse privatizării;
- înstrăinarea proprietăţii de stat prin înscrierea la acţiuni a întreprinderilor
supuse privatizării. În Republica Moldova privatizarea prin înscrierea la acţiuni
a fost principala formă de înstrăinare a proprietăţii de stat.
Privatizarea în Republica Moldova s-a efectuat în două etape: prima – privatizarea în
baza bonurilor patrimoniale, care s-a încheiat în noiembrie 1995; a doua – privatizarea contra
bani şi valută, care continuă până în prezent în baza programelor de privatizare.
5. Demonopolizarea, care parcurge în baza privatizării întreprinderilor mari
monopoliste şi divizarea lor în subdiviziuni concurenţiale. În anul 2002 în
Republica Moldova funcţionau circa 80 întreprinderi monopoliste, activitatea
cărora este reglată de către stat, în special reglarea preţurilor la mărfuri şi
servicii. În conformitate cu legislaţia în vigoare, în Republica Moldova se
interzice crearea întreprinderilor mari monopoliste sau încheierea unor acorduri
ilegale, care ar conduce la monoplizarea producţiei sau a pieţei de desfacere, şi
care ar limita mediul concurenţial.
6. Reformarea sistemului credito – financiar, care prevede: reorganizarea în anul
1991 a Băncii de Stat în Banca Naţională a Moldovei; crearea băncilor
comerciale (în anul 2002 funcţionau 20 de bănci comerciale); comercializarea
creditului (determinarea ratei dobânzii la licitaţie); introducerea unităţii monetare
naţionale (leul moldovenesc a fost introdus în circulaţie la 29 noiembrie 1993) şi
asigurarea convertibilităţii ei interne; crearea companiilor de asigurare (în anul
2002 funcţionau circa 40 companii).
7. Restructurarea activităţii economice externe, crearea condiţiilor favorabile de
investire a capitalului străin în economia naţională; lărgirea drepturilor agenţilor
economici în relaţiile export – import de mărfuri şi servicii; crearea
întreprinderilor mixte cu participarea capitalului străin (în anul 2002 în
Republica Moldova funcţionau 1703 unităţi); stimularea exportului de mărfuri
tradiţionale.
8. Atragerea capitalului străin în înfăptuirea reformei economice. Actuala
economie de piaţă nu poate fi concepută fără ajutorul financiar internaţional.
Finanţările externe sunt necesare pentru a asigura rezervele valutare, pentru a
armoniza impactul stabilizării pe termen scurt şi a facilita dezvoltarea

121
infrastructurii. Ţările dezvoltate pot contribui la realizarea reformei economice
pe următoarele căi14: a) îmbunătăţirea accesului la pieţe, care este de o
importanţă vitală pentru a asigura o creştere rapidă. Foarte important este ca
ţările industrializate să-şi deschidă pieţele şi pentru produsele exportate din
Moldova; b) asigurarea sau facilitarea de asistenţă tehnică. Nevoile ţărilor în
curs de restructurare, la care se referă şi Republica Moldova, sunt foarte mari,
având în vedere gradul înalt de pregătire al forţei de muncă şi numărul ridicat al
populaţiei calificate, o asistenţă tehnică bine orientată şi intensivă, poate da
roade relativ repede. Foarte utilă este şi asistenţa directă, la nivel de întreprindere
orientată spre nevoile diferenţiate ale unităţii economice; c) oferta de asistenţă
financiară. Crucial pentru Republica Moldova ar fi accesul permanent la
capitalul străin, în vederea finanţării proceselor de reformare a economiei
naţionale în perioada de tranziţie la economia de piaţă; d) perfecţionarea
metodelor de coordonare a asistenţei, deoarece eforturile actuale de acordare a
asistenţei sunt, de cele mai multe ori, ineficient coordonate, ceea ce impune o
perfecţionare a metodelor practice de coordonare a asistenţei (financiare, tehnice,
economice, de management etc.).
Realizarea direcţiilor sus-menţionate ale reformei economice din Republica Moldova
presupune anumite costuri sociale. Experienţa ţărilor aflate în tranziţie, inclusiv experienţa
ţării noastre, ne mărturisesc clar de existenţa unui impact social puternic asupra majorităţii
populaţiei, demonstrând că, cel puţin pe termen scurt, costurile sociale sunt ridicate. Aceste
costuri sociale se manifestă în scăderea nivelului de viaţă a unei pături considerabile a
populaţiei, creşterea dimensiunilor sărăciei, şomajului etc. Costurile sociale obiective sunt
determinate de: costurile macrostabilizării; costurile pentru susţinerea datoriilor externe;
costurile sociale produse de erorile de politică economică determinate de strategiile partidelor
aflate la guvernare şi incompetenţa factorilor de decizie.

13.3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare

Una din direcţiile principale ale reformei economice este reforma agrară. Reforma
agrară din Republica Moldova are următoarele scopuri:
- schimbarea radicală a relaţiilor economice, organizaţionale şi juridice în
sectorul agrar, dezvoltarea diferitor forme de proprietate şi gospodărire;
- ridicarea eficienţei producţiei agricole şi îndestularea cerinţelor populaţiei în
produse alimentare şi industria în materii prime. Eficienţa economică a
sectorului agrar în Republica Moldova este relativ scăzut: productivitatea
muncii rămâne în urmă de la nivelul S.U.A. aproximativ de 5 ori;
- asigurarea protecţiei sociale a ţăranimii;
- păstrarea echilibrului ecologic;
- dezvoltarea infrastructurii sociale la sate şi apropierea ei de normativele
ştiinţific argumentate.
Reforma economică în Republica Moldova trece prin două etape: prima etapă
cuprinde anii 1992 – 1993. La această etapă fiecare familie a primit gratuit pământ câte 10 ari
la locuitor, dar nu mai mult de 75 ari la familie; a doua etapă cuprinde perioada anilor 1994 –
2001. La această etapă are loc: reformarea colhozurilor şi sovhozurilor în societăţi pe acţiuni
şi alte forme de gospodărire; împroprietărirea ţăranilor cu terenuri agricole; determinarea cotei
ţăranilor în patrimoniul gospodăriilor colective; formarea gospodăriilor ţărăneşti (fermieri);
transformarea pământului în marfă (în obiect de vânzare – cumpărare).
Reforma agrară în Republica Moldova a fost exercitată în baza următoarelor principii:
- pământul trebuie atribuit celora, care-l prelucrează;
14
Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 516.
122
- dezvoltarea egală a tuturor formelor de proprietate şi gospodărire;
- activitatea economică liberă a producătorilor pe baza relaţiilor de piaţă;
- păstrarea şi ridicarea fertilităţii solului, ca bogăţie naţională principală a ţării;
- dezvoltarea socială a satului.
În procesul reformei agrare în Republica Moldova au fost aplicate următoarele
mecanisme:
- anularea actelor primite anterior cu privire la darea în posesiune veşnică
colhozurilor şi sovhozurilor a terenurilor; inventarierea fondului funciar al
republicii, stabilirea hotarelor dintre gospodării;
- determinarea terenurilor supuse privatizării şi a celor ce vor rămâne în
proprietatea de stat;
- transferarea în competenţa organelor de administrare publică locală a funcţiilor
de repartizare a terenurilor proprietăţii de stat pe teritoriul respectiv;
- determinarea terenului minim garantat de care poate dispune gratuit orice
cetăţean al Republicii Moldova: în oraşe – 0,04-0,07 ha; la sate – 0,12-0,20ha.
Acest teren devine proprietate privată, care poate fi vândută, moştenită, dăruită
etc.
Reforma agrară în Republica Moldova s-a desfăşurat în următoarele direcţii:
 demonopolizarea proprietăţii de stat asupra pământului şi reformarea
relaţiilor de proprietate în sectorul agrar, transformarea pământului în obiect
de cumpărare – vânzare;
 constituirea relaţiilor de piaţă în sectorul agroindustrial: dezvoltarea
concurenţei între agenţii economici din sectorul agroindustrial; formarea
burselor de produse agricole; crearea întreprinderilor specializate de
deservire tehnică a agriculturii; stabilirea relaţiilor financiare echitabile dintre
producătorii din sectorul agrar şi cel industrial; crearea băncilor comerciale
agricole;
 atragerea capitalului străin în ramurile complexului agroindustrial;
 crearea companiilor publice şi private cu privire la asigurarea
producătorilor agricoli de la diferite calamităţi naturale (secetă, inundaţii,
furtuni, alunecări etc.);
 dezvoltarea infrastructurii sociale la sat (reţeaua de şcoli, grădiniţe de
copii, spitale, instituţii culturale etc.).
Principalele rezultate ale reformei agrare în Republica Moldova constau în
următoarele15:
1. Conform situaţiei la 1 ianuarie 2003, de la începutul reformei
agrare au primit în natură sectoare de pământ în proprietate privată pentru
organizarea gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) peste 617 mii persoane. Suprafaţa
terenurilor atribuite în contul cotelor de teren echivalent de la începutul procesului
de privatizare constituie 836 mii ha.
2. Conform datelor statistice la 1 ianuarie 2003, din numărul
cetăţenilor cărora le-au fost atribuite sectoare de pământ în contul cotelor de teren
echivalent, peste 354 mii persoane (57% din toate) au format şi înregistrat peste
268 mii gospodării ţărăneşti (de fermier). Suprafaţa terenurilor agricole în
folosinţa gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) constituie peste 520 mii ha. Suprafaţa
medie pe republică a terenurilor în folosinţa gospodăriilor ţărăneşti (de fermier)
atribuite în contul cotelor de teren echivalent constituie 1,93 ha, din care: 1,64 ha –
teren arabil, 0,14 ha – livezi şi 0,15 ha – vii.

15
Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 12.
123
3. Circa 263 mii cetăţeni din cei căror le-au fost atribuite separat
sectoare de teren (43% din numărul total) până la sfârşitul anului 2003 nu şi-au
înregistrat în modul stabilit gospodăria lor agricolă, prelucrând pământul
individual sau transmiţându-l în folosinţa temporară altor deţinători de terenuri
(gospodăriilor agricole sau întreprinderilor cu activitate auxiliară agricolă). În
proprietatea acestor persoane se află peste 316 mii ha terenuri agricole. Din
persoanele sus numite 93 mii (35%) au transmis sectoarele de teren în folosinţă
altor persoane fizice sau juridice.
4. De la începutul reformei agrare, peste 430 mii persoane –
posesori ai titlurilor de deţinători de teren (cărora nu le-au fost atribuite sectoare de
teren în natură în mod individual) au transmis în folosinţa altor persoane juridice
sau fizice peste 686 mii ha. Aceste terenuri au fost transmise în folosinţă la 1252
formaţiuni, din care 365 – gospodării ţărăneşti (de fermier) şi 744 – societăţi cu
răspundere limitată.
Reforma agrară din Republica Moldova, pe lângă laturile pozitive, a avut şi unele
consecinţe negative: unităţile agricole în mersul reformei n-au fost asigurate suficient cu
tehnică performantă, tehnologii avansate, cu carburanţi necesari, ceea ce a adus la
neprelucrarea unor terenuri de pământ şi la scăderea eficienţei economice în sectorul agrar; în
lipsa unei bănci agrare specializate, producătorii agricoli nu s-au bucurat de credite
preferenţiale necesare producţiei agricole; agravată a rămas şi problema comercializării
producţiei agricole atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă; reforma agrară n-a condus la
îmbunătăţirea infrastructurii de producţie şi sociale; politica agrară a statului s-a dovedit a fi
insuficientă. Privită în ansamblu, reforma agrară n-a contribuit la ridicarea nivelului de trai a
populaţiei rurale, ci a accelerat procesul de emigrare a forţei de muncă din acest sector de
activitate.

Tema 14 Economia mondială şi integrarea Republicii Moldova în


circuitul economic mondial

1. Conţinutul şi stuctura economiei mondiale contemporane.


2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe.
3. Migrarea internaţională a forţei de muncă.
4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională.
5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază.
6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în circuitul
economic mondial.
14.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale contemporane

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi al relaţiilor


economice internaţionale generate de diviziunea mondială a muncii.
În aspect structural economia mondială include: a) sistemul instituţional (organismele
economice internaţionale); b) comerţul internaţional de mărfuri şi servicii; c) mişcarea
internaţională a capitalului şi a investiţiilor străine; d) migrarea internaţională a forţei
de muncă; e) relaţiile credito-financiare; f) cooperarea economică internaţională; g)
integrarea economică internaţională; h) schimbul dintre ţări în domeniul ştiinţei şi tehnicii.
Economia mondială are următoarele trăsături:
- unităţile de bază a economiei mondiale le constituie economiile naţionale;
- principalele subsisteme ale economiei mondiale sunt: piaţa mondială, diviziunea mondială
a muncii, circuitul economic mondial;

124
- economia mondială întruneşte ţări care din punct de vedere economic se află la difeite
niveluri de dezvoltare;
- în actuala economie mondială există trei Centre de putere economică: Europa Occidentală,
America de Nord, Asia de Sud-Est.
Una din componentele de bază a economiei mondiale este diviziunea mondială a
muncii, care exprimă relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării
producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în circuitul economic
mondial.
Diviziunea mondială a muncii îşi găseşte expresia în specializarea în producţie a
diferitor ţări. Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic
naţional, a economiei de piaţă internă, la cerinţele pieţei mondiale. Specializarea
internaţională a economiei naţionale depinde de următorii factori: a) condiţiile naturale, care
pot favoriza un anumit fel de producţie (petrol, cafea, fructe etc.); b) mărimea teritoriului şi a
populaţiei (ţările cu un număr mare de populaţie se pot specializa în producerea unor mărfuri
care cer mai multă forţă de muncă); c) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de
diversificare (depinde de nivelul de calificare a forţei de muncă, de volumul de capital etc.);
d) tradiţiile naţionale, care pot stimula specializarea în producţia anumitor mărfuri; e) factori
extraeconomici (războaie, asuprire colonială, păstrarea unor rămăşiţe tradiţionale din
sistemele vechi de gospodărire).
În actuala economie mondială există mai multe forme de specializare, principalele
fiind:
- specializarea intersectorială, care reflectă divizarea ţărilor în ţări industriale şi ţări agrare,
în ţări extractive şi ţări de prelucrare a materiei prime;
- specializarea interramurală în sectorul industrial. De ex., în ramura de construcţie a
tractoarelor S.U.A. se specializează în producerea tractoarelor cu dimensiuni mari, Marea
Britanie – în producerea tractoarelor cu dimensiuni medii, iar Germania – în producera
microtractoarelor;
- specializarea tehnologică. Din punct de vedere al specializării tehnologice ţările lumii pot
fi grupate: în ţări inovatoare, care exportă tehnologii noi; în ţări imitatoare de tehnologii
noi; în ţări importatoare de tehnologii noi.
Specializarea internaţională depinde de criteriul avantajului absolut, formulat de
A.Smith, potrivit căruia fiecare ţară se specializează în producerea acelor produse, pentru care
dispune de costuri absolute mai mici, comparativ cu străinătatea.
Între ţările lumii există diferite legături economice, care poartă denumirea de fluxuri
economice internaţionale. Prin flux economic internaţional se înţelege mişcarea unor valori
materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta. Totalitatea fluxurilor economice privite în
strânsa lor interdependenţă, formează circuitul economic mondial. Circuitul economic
mondial cuprinde următoarele fluxuri:
- fluxurile comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de mărfuri dintre
ţări;
- fluxurile de investiţii de capital dintre ţări;
- fluxurile de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi de tehnologii (sub formă de licenţe pentru
folosirea de brevete);
- fluxurile de prestări de servicii: turism, transport, telecomunicaţii, asigurare, servicii
bancare, asistenţă tehnică etc.;
- fluxurile de cooperare economică internaţională;
- fluxurile de forţă de muncă (migrarea internaţională a forţei de muncă);
- fluxurile valutar-financiare internaţionale.
Din punct de vedere geografic se destind următoarele fluxuri: fluxuri de schimb dintre
ţările dezvoltate, numite fluxuri Nord-Nord; fluxuri de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele
în curs de dezvoltare, numite fluxuri Nord-Sud; fluxuri de schimb dintre ţările Europei de Est

125
şi ţările dezvoltate, numite fluxuri Est-Vest; fluxurile de schimb dintre ţările în curs de
dezvoltare, numite fluxuri Sud-Sud.
În conformitate cu prevederile Organizaţiei Naţiunilor Unite toate ţările globului
pământesc sunt divizate în trei grupe mari: ţările subdezvoltate, ţările în curs de dezvoltare (la
care se referă şi Republica Moldova) şi ţările industrial dezvoltate.
În dependenţă de nivelul Produsului Intern Brut, care revine pe cap de locuitor, ţările
lumii pot fi grupate după următoarele criterii16:
- ţări cu venit scăzut (< 785 dolari pe an), din care fac parte: Angola, Burundi, Etiopia,
Mozambic, Mongolia, Vietnam, India, Albania, Armenia, Moldova, Nicaragua ş. a.;
- ţări cu venit mediu (786 – 3125 dolari pe an), din care fac parte: Namibia, China,
Indonezia, Belarus, Bulgaria, România, Ucraina, Iran, Siria, Egipt, Cuba ş. a.;
- ţări cu venit peste mediu (3126 – 9655 dolari pe an), din care fac parte: Bostwana, Gabon,
Malaesia, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Malta, Arabia Saudită,
Oman, Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Venezuela ş. a.;
- ţări cu venit ridicat (> 9656 dolari pe an), din care fac parte: Australia, Japonia, Noua
Zelandă, Singapore, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Suedia, Izrael, S.U.A.,
Canada ş. a.
14.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Un rol de frunte în sistemul relaţiilor economice internaţionale şi a fluxurilor de


schimb îl ocupă comerţul internaţional. Comerţul internaţional a apărut încă în antichitate,
însă până la începutul sec. XVIII el a jucat un rol secundar în economiile naţionale. Revoluţia
industrială din sec. XVIII a contribuit la extinderea schimburilor de mărfuri dintre ţări şi la
dezvoltarea comerţului internaţional.
Comerţul internaţional are următoarea structură:
- schimburile de mărfuri şi servicii efectuate de agenţii economici;
- serviciile de transporturi şi de expediţii;
- acţiunile de proiectare şi executare a lucrărilor de construcţie;
- serviciile de asistenţă tehnică în dependenţă de folosirea brevetelor de invenţii;
- serviciile de reprezentanţă comercială;
- prestaţiile şi serviciile turistice;
- alte acte de comerţ efectuate între agenţii economici din diferite ţări.
Actualmente în comerţul internaţional s-au conturat mai multe tendinţe, printre care
pot fi menţionate: creşterea accelerată a exporturilor mondiale; sporirea ponderii exportului de
mărfuri în produsul naţional brut în ţările dezvoltate; intensificarea diversificării comerţului
mondial (apariţia de noi pieţe de microprocesoare, roboţi industriali, videotehnică etc.);
creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale (în anul 2000 ea a constituit 70%
din totalul exporturilor); aplicarea unor noi restricţii tarifare şi netarifare de limitare a
comerţului internaţional (aplicarea taxelor vamale majorate, restricţii la import, ambalaj,
calitate etc.); creşterea ponderii ţărilor noi industriale în comerţul internaţional (Coreea de
Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan etc.); instituţionalizarea schimburilor internaţionale
(crearea unor instituţii de reglare a comerţului internaţional, cum ar fi Organizaţia Comerţului
Mondial).
Comerţul internaţional este influenţat de următorii factori:
- specializarea ţărilor în fabricarea unor grupe de produse în dependenţă de condiţiile
naturale, economice şi tradiţionale;
- integrarea economică internaţională atât în Europa, cât şi în alte zone ale lumii;
- extinderea societăţilor şi companiilor transnaţionale (de ex. firma italiană “Fiat” are
filialele sale în 24 de ţări);

16
Economistul, 27 aprilie 1999.
126
- repartizarea planetară a capitalului, resurselor naturale şi a forţei de muncă;
- nivelul de dezvoltare a transporturilor şi telecomunicaţiilor, a instituţiilor valutar-bancare.
În cadrul economiei mondiale există mai multe forme de pieţe internaţionale: a)
burse internaţionale, care se divizează în burse generale şi burse specializate. Bursele generale
efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de mărfuri, precum şi tranzacţii de
hârtii de valoare şi valute. De regulă, bursele generale funcţionează în centrele comerciale
(Paris, Chicago, Londra, Zürich etc.). Bursele specializate se divizează în trei grupe: burse
pentru anumite produse (cafea, zahăr, bumbac, animale etc.); burse de valori, care efectuează
operaţiuni legate de realizarea hârtiilor de valoare şi a metalelor preţioase; burse pentru
operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional (operaţiuni de asigurări şi navluri); b) pieţe
zonale ale unor produse industriale (mărfuri electronice, video-audio-vizuale); c) pieţe
internaţionale de licitaţie; d) târguri internaţionale (Plovdiv, Drezden ş. a.).
Preţurile aplicate pe piaţa mondială pot fi grupate după următoarele criterii:
- în dependenţă de felul mărfurilor destinate pentru comerţul extern se disting preţuri
mondiale ale mărfurilor corporale (materii prime, produse prelucrate) şi preţuri mondiale
ale serviciilor (preţurile la serviciile de transport, la serviciile turistice etc.);
- în dependenţă de direcţia fluxurilor comerciale externe preţurile se divizează: în preţuri de
import şi în preţuri de export;
- în dependenţă de poziţia celor care le stabilesc preţurile pot fi grupate în: preţuri de acord
(acorduri internaţionale); preţuri fixate de producător (de ex., preţurile stabilite de OPEC);
preţuri fixate de cumpărător; preţuri de monopol;
- în dependenţă de tehnica de comercializare a mărfurilor se disting: preţuri sau cotaţii la
bursele internaţionale de mărfuri; preţuri de licitaţie; preţuri ajustate (preţuri care pot fi
corectate în funcţie de conjunctura pieţei);
- preţuri de listă sau catalog, care sunt stabilite de exportatori şi sunt difuzate importatorilor
în vederea negocierii contractelor de vânzare-cumpărare (astfel de preţuri pot fi modificate
în dependenţă de starea pieţei);
- preţuri director, care se formează pe piaţa principală a unui produs sau pe piaţa cu cel mai
mare volum de desfacere (cafea, bumbac);
- în dependenţă de etapele tranzacţiilor preţurile pot fi divizate în: preţuri de ofertă, preţuri
de negociere, preţuri de tranzacţie (de vânzare-cumpărare).
În ultimii ani în dinamica preţurilor mondiale s-au conturat două tendinţe: creşterea
preţurilor la mărfurile industriale şi scăderea lor la cele primare (materia primă), fiind
determinate de conjunctura economică pe piaţa mondială.
În domeniul comerţului internaţional s-au conturat două forme de politici comerciale:
politica liber-schimbistă şi politica protecţionistă. Politica liberului schimb constă în
asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state. Politica
protecţionistă constă în stimularea producătorilor autohtoni şi limitarea importurilor de
mărfuri străine, care pot fi confecţionate în ţara dată. Protecţionismul comercial se realizează
prin aplicarea tarifelor vamale ridicate şi a măsurilor netarifare (politici de dumping, aplicarea
normelor sanitare de ambalare a mărfurilor etc.).
În politica comerţului internaţional larg este aplicată “clauza naţiunii celei mai
favorizate”, care constă în faptul, că statele semnatare îşi oferă reciproc toate privilegiile pe
care le acordă ţărilor terţe (în domeniul taxelor vamale, eliberării licenţelor de import sau
export, tranzitului, navigaţiei maritime şi fluviale). Clauza naţiunii celei mai favorizate poate
fi acordată atât în cadrul bilateral, cât şi multilateral, prin Organizaţia Mondială a Comerţului.
Republica Moldova, ca membru al acestei organizaţii internaţionale, se bucură de clauza
naţiunii cele mai favorizate în baza contractului încheiat cu Statele Unite ale Americii.

Un rol important în comerţul internaţional îl are balanţa comercială. Balanţa


comercială reprezintă tabloul statistico-economic în care se înregistrează şi se compară în

127
formă bănească exportul şi importul de bunuri economice, efectuate de o anumită ţară pe
durata unui an. Balanţa comercială dare două componente: exportul, care formează activele şi
importul, care formează pasivele. Balanţa comercială este activă, dacă exportul depăşeşte
importul, este pasivă, dacă importul depăşeşte exportul şi este echilibrată, dacă importul şi
exportul sunt egale. Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul
legăturilor externe ale unei ţări; parţială, atunci când reflectă relaţiile import-export ale unei
ţări sau grup de ţări.
Un rol important în relaţiile de schimb internaţional îl are balanţa naţională de plăţi
externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic, în care se
includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară într-o anumită perioadă de timp (de
obicei un an). În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea.
În conformitate cu actele normative ale Fondului Monetar Internaţional balanţa de
plăţi externe cuprinde două grupe de indicatori:
Grupa I, numită Balanţa curentă sau Contul curent, include:
- balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică încasările din export şi plăţile pentru
importul de mărfuri corporale;
- balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de
transport, telecomunicaţii, turism, tranzit, operaţiuni bancare etc.;
- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlul de venituri (dividende,
dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor
străini etc.);
- balanţa transferurilor curente, care reflectă transferurile economiilor băneşti ale
lucrătorilor emigranţi, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţări, ajutoarele
publice sau private.
Grupa II, numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital şi financiar,
include:
- transferuri de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau creditele acordate
pe un termen până la un an:
- investiţii directe de capital pe termen lung, care reflectă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale
capitalurilor sub formă de investiţii;
- investiţii de portofoliu sub formă de titluri de creanţă şi titluri de angajamente;
- activele de rezervă ale statului, care reflectă rezervele valutare ale statului.
Balanţa de plăţi externe poate fi: echilibrată, atunci când încasările sunt egale cu
plăţile externe; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt
mai mari decât plăţile respective; deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai
mici decât plăţile către străinătate.
Balanţa de plăţi externe joacă un rol important în viaţa economică: ea reprezintă un
instrument de bază prin care se înfăptuieşte politica valutară şi de comerţ exterior al unei ţări;
balanţa de plăţi reprezintă un document de sinteză privind relaţiile economice internaţionale
ale unei ţări, reflectând volumul şi structura încasărilor şi plăţilor în valută în relaţiile cu
străinătatea pe o anumită perioadă de timp; balanţa de plăţi reflectă multiple aspecte
economice, financiare şi chiar politice ale ţării. O balanţă activă poate reflecta faptul că
mărfurile produse sunt competitive; balanţa de plăţi pe o perioadă mai îndelungată reflectă
tendinţele care se manifestă în activitatea economico-socială a ţării.
14.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă

Un loc important în fluctuaţiile economice internaţionale îl ocupă migrarea


internaţională a forţei de muncă. Prin migrarea internaţională a forţei de muncă se înţelege
procesul de trecere a forţei de muncă dintr-o ţară în alta. Migrarea internaţională a forţei de
muncă include: emigrarea forţei de muncă din ţară şi imigrarea forţei de muncă în ţara
respectivă.
Cauzele migrării forţei de muncă:

128
- inegalitatea proceselor de investire a capitalului în diferite ţări, ce contribuie la cantitatea
şi calitatea locurilor de muncă;
- existenţa deosebirilor naţionale în nivelul de salarizare. Se ştie, că în ţările dezvoltate
economic nivelul salariului e mai ridicat decât în ţările aflate în curs de dezvoltare;
- situaţia social-politică nestabilă la fel contribuie la migrarea internaţională a forţei de
muncă;
- motivele de ordin religios, după cum mărturiseşte practica ţărilor africane, influenţează
substanţial asupra procesului de migrare a forţei de muncă.
Migrarea internaţională a forţei de muncă poate fi divizată în patru etape: prima etapă
– cuprinde sec. XVII-XIX. La această etapă avea loc emigrarea forţei de muncă din Irlanda şi
Anglia în Statele Unite ale Americii, unde avea loc dezvoltarea furtunoasă a industriei, care
cerea forţă de muncă suplimentară; a doua etapă – cuprinde sec. XIX şi începutul sec. XX.
La această etapă direcţia migrării forţei de muncă era exercitată din ţările coloniale în ţările
Europei de Est şi în S.U.A.; etapa a treia – cuprinde anii ’50-’80 ai sec. XX. La această etapă
are loc imigrarea în ţările Europei Occidentale (în anul 1980 numărul muncitorilor străini în
aceste ţări a atins cifra de peste 3 mln.) şi imigrarea în ţările Orientului Apropiat în scopul
valorificării bogăţiilor petroliere. Fără ajutorul specialiştilor străini era imposibil de realizat
această problemă; a patra etapă cuprinde sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI. La această
etapă are loc emigrarea masivă a forţei de muncă din ţările Europei de Vest în S.U.A.,
Canada, Germania, Grecia, Portugalia, Italia, Izrael şi în alte ţări. E destul să menţionăm, că
numai din Republica Moldova în această perioadă de timp au emigrat circa 600 mii persoane.
Migrarea internaţională a forţei de muncă se manifestă în mai multe forme.
Organizaţia Naţiunilor Unite a determinat următoarele forme de migraţiune:
- migranţi permanenţi – persoanele care pleacă în alte ţări în căutarea noilor locuri de
muncă pe un termen nu mai mult de un an;
- migranţi frontalieri – persoanele care zilnic trec hotarul în scopul de a lucra în ţara vecină;
- migranţi ilegali – persoanele care activează în alte ţări fără permisiunea autorităţilor
respective;
- migranţi tehnico-ştiinţifici, aşa-numită “scurgerea creierilor” – persoanele de înaltă
calificare, care pleacă din ţările aflate în curs de dezvoltare spre ţările dezvoltate economic
în căutarea locurilor de muncă mai prestigioase.
Migrarea internaţională a forţei de muncă are următoarele consecinţe economice:
- imigrarea este convenabilă ţărilor importatoare de forţă de muncă (îndeosebi “importul de
creieri”), deoarece economisesc mijloace pentru pregătirea forţei de muncă. De ex.,
S.U.A., în urma imigrării forţei de muncă, a economisit în ultimul sfert al sec. XX circa 15
mlrd. dolari necesari pentru pregătirea cadrelor;
- imigrarea forţei de muncă e avantajoasă pentru antreprenori, deoarece, de regulă, ei
plătesc muncitorilor străini un salariu de 2-3 ori mai mic decât muncitorilor autohtoni;
- imigrarea forţei de muncă complică problema ocupării lucrătorilor în ţara respectivă,
deoarece ea provoacă concurenţă neloială între muncitorii autohtoni şi cei străini (aceste
fenomene negative actualmente se evidenţiază în Germania, Franţa, S.U.A., Izrael şi în
alte ţări);
- emigrarea forţei de muncă se reflectă negativ asupra ţării de unde pleacă forţa de muncă
(ţara de unde emigrează forţa de muncă suferă pierderi financiare legate de pregătirea
cadrelor calificate şi suportă insuficienţă de specialişti calificaţi necesari pentru asigurarea
prosperităţii economiei naţionale).
Dimensiunile mari ale migrării internaţionale a forţei de muncă condiţionează
aplicarea unor măsuri de reglare şi reglementare al acestui proces complicat: elaborarea şi
implementarea în practică a legilor juridice şi a actelor normative referitor la migrarea
internaţională a forţei de muncă; încheierea acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la
reglementarea migrării forţei de muncă; interzicerea migrării ilegale a forţei de muncă.

129
14.4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională

Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de colaborare între state


desfăşurată pe baze contractuale, vizând unirea eforturilor materiale, financiare, tehnologice şi
de cadre ale partenerilor, pentru efectuarea unor activităţi comune în scopul obţinerii de
avantaje reciproce. Cooperarea poate fi: macroeconomică, care se desfăşoară între state prin
relaţii interguvernamentale (între guverne, ministere, departamente) şi microeconomică, care
se desfăşoară între firme, instituţii de cercetare etc.
Cooperarea economică internaţională se manifestă în următoarele forme:
- cooperarea în producţie, care include: specializarea interstatală a producţiei; construirea
de obiecte prin livrarea de utilaje, tehnologii şi documentaţii pe credit; construirea în
comun a obiectelor de destinaţie productivă;
- cooperarea tehnico-ştiinţifică realizată în cadrul unităţilor şi programelor comune de
cercetare, de acordare de asistenţă tehnică, de schimbul de informaţie tehnico-ştiinţifică
etc.;
- cooperarea în domeniul comercializării şi marketingului realizată în aşa forme, cum ar
fi: cooperarea pe terţe pieţe; schimbul reciproc de informaţie comercială; studierea în
comun a pieţelor şi a conjuncturii; elaborarea programelor comune de marketing; acţiunile
comune de reclamă;
- cooperarea financiar-bancară realizată în cadrul băncilor mixte, a băncilor regionale şi
consorţiilor bancare;
- cooperarea în domeniul serviciilor de turism, transporturi şi asigurări internaţionale.
Una din componentele de bază ale economiei mondiale este integrarea economică
internaţională. Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiei
mondiale în condiţiile contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a
interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitor state, şi este determinată de un
ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană.
Integrarea economică nu trebuie confundată cu noţiunea de globalizare economică,
care se manifestă în: internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiei; globalizarea pieţelor de
mărfuri; internaţionalizarea pieţelor de servicii; integrarea pieţelor financiare mondiale.
Cauzele principale ale integrării economice17 sunt:
- apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei dintre posibilităţile de
sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;
- gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte,
limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte;
- necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova “în comun”
interesele ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici;
- constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea lor, depăşesc graniţele
naţionale;
- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu fostele ţări
coloniale devenite independente.
În literatura de specialitate sunt analizate cinci tipuri de integrare economică18:
− crearea unei zone de comerţ preferenţial, care prevede reducerea barierelor comerciale
în relaţiile cu ţările din zonă;

17
Niţă Dobrotă, coordonator. Dicţionar de economie. Editura economică, Bucureşti, 1999,
p. 249-250.
18
Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 408-409.
130
− crearea unei zone de comerţ liber ce presupune eliminarea tuturor barierelor din calea
comerţului dintre ţările din cadrul zonei, menţinând însă barierele stabilite prin decizie
naţională în comerţul cu ţările nemembre;
− crearea uniunii vamale, care prevede eliminarea barierelor din comerţul între ţările
membre plus stabilirea uni tarif extern comun în comerţul cu ţările nemembre;
− crearea pieţei comune, care prevede extinderea comerţului liber dintre ţările membre
de la mărfuri şi servicii şi la factorii de producţie (forţa de muncă şi fluxurile de
capital). Membrii pieţei comune menţin rate de schimb fixe între valutele lor
naţionale;
− crearea uniunii economice, ce implică politici economice comune şi o unitate
monetară comună. Actualmente astfel de integrare constituie Uniunea Europeană.

Integrarea economică internaţională are următoarele avantaje: a) integrarea


asigură o productivitate mai înaltă a muncii sociale şi o creştere a nivelului general de viaţă;
b) pe o piaţă unificată concurenţa este mai intensă şi consumatorii beneficiază de preţuri mai
scăzute şi de o mai mare varietate de bunuri; c) piaţa unică permite o producţie de serie mare,
ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie; d) piaţa unică poate contribui la optimizarea
investiţiilor de capital; e) piaţa unică permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de
muncă, deoarece mişcarea liberă a capitalurilor este însoţită de o mişcare liberă a forţei de
muncă.
Din toate grupările de integrare economică regională rolul principal îl ocupă Uniunea
Europeană (UE), care în anul 2002 dispunea de 2241000 km2 şi o populaţie de 367,8 mln.
locuitori, cu un produs intern brut de 5767,2 mlrd. de unităţi monetare (ceea ce reprezintă
aproximativ 25% din PIB mondial) şi un PIB pe cap de locuitor de circa 15 mii de unităţi
monetare. Actualmente Uniunea Europeană realizează aproximativ 2/5 din comerţul mondial,
fiind cel mai mare importator de produse agricole, textile şi îmbrăcăminte. În anul 2004 la
cele 15 ţări-membre ale Uniunii Europene vor adera încă 10 ţări: Polonia, Ungaria, Cehia,
Estonia, Slovenia, Cipru, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, iar în anul 2007 vor deveni
membri ai Uniunii Europene România şi Bulgaria.
Principalele mecanisme care au contribuit la formarea Uniunii Europene sunt:
a) uniunea vamală, care s-a format prin reducerea treptată a tarifelor vamale între ţările
membre ale UE, precum şi stabilirea unui tarif vamal extern comun faţă de ţările terţe,
b) liberalizarea circulaţiei capitalurilor, ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a
ramurilor economiei naţionale;
c) libera circulaţie a forţei de muncă, ceea ce contribuie la migrarea forţei de muncă în
cadrul UE şi resorbirii în unele perioade ale şomajului;
d) piaţa comună agricolă, care prevede pe plan intracomunitar: libera circulaţie a
produselor la preţuri unice pentru fiecare produs; achiziţionarea cu prioritate a
produselor din comunitate; instituirea unui sistem de garanţii pentru producători
împotriva fluctuaţiei preţurilor; responsabilitatea financiară colectivă faţă de
cheltuielile necesare în vederea susţinerii pieţelor şi a modernizării agriculturii; pe
plan extracomunitar: protecţia producătorilor faţă de concurenţii din ţările terţe
(aplicarea taxei vamale pentru produsele agricole străine); stimularea exporturilor
agricole în afara UE prin acordarea de subvenţii; aplicarea unei strategii comune în
domeniul agrar în cadrul UE;
e) uniunea monetară europeană şi introducerea în circulaţie a monedei EURO.
Principalele organe instituţionale de dirijare a UE sunt:
- Consiliul de miniştri (minişti de relaţii externe) al UE, care adoptă toate deciziile majore.
Funcţiile Consiliului: coordonarea politicilor economice ale ţărilor membre a UE;

131
- Comisia Executivă a UE, care urmăreşte scopul ca deciziile adoptate de Consiliul de
miniştri să fie realizate. Comisia Executivă elaborează proiecte pentru aprobare la
Consiliul de miniştri;
- Curtea de Justiţie a UE, care decide dacă actele Consiliului de miniştri, ale Comisiei
Executive sau a altor organe corespund Tratatului UE;
- Parlementul European, care examinează toate problemele importante ale politicii
comunitare. Parlementul European e format din membrii parlamentelor naţionale.
În cadrul UE funcţionează şi alte instituţii cu caracter consultativ, cum ar fi: Comitetul
economic şi Social, Banca Europeană de Investiţii, Fondul Monetar de Dezvoltare, Fondul
European pentru Orientarea şi Garantarea Agricolă, Fondul European de Cooperare Monetară
ş.a.

14.5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază

Sistemul monetar internaţional (SMI) reprezintă ansamblul de reguli şi instituţii care


reglează schimburile de monede între ţări şi fluxurile valutar-financiare.
Sistemul monetar internaţional în ultimul centinar a trecut prin trei etape:
Prima etapă – sistemul etalon aur, care a funcţionat din jumătatea secolului XIX
până în prima jumătate a secolului XX. La această etapă plăţile internaţionale erau efectuate
în aur, care servea ca instrument de reglare a soldurilor balanţelor de plăţi externe şi ca
monedă de rezervă. Valoarea monedelor naţionale era definită în raport de aur. Aurul circula
liber atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
A doua etapă – sistemul etalon aur-devize, care a funcţionat din 1944 până în 1976.
Acest sistem a fost adoptat în 1944 la Conferinţa Monetară Internaţională de la Bretton-
Woods (S.U.A.), care a pus bazele sistemului monetar actual. În conformitate cu hotărârile
acestei Conferinţe dolarul era definit în aur, iar guvernul american se angaja să menţină
paritatea monedei sale, precum şi convertirea ei, în aur. La cererea Băncilor Centrale dolarul
putea fi schimbat în aur la un preţ fix de 35 dolari uncia (1 uncie = 31,1 g aur).
În scopul funcţionării eficiente a Sistemului Monetar Internaţional în 1945 au fost
create două instituţii internaţionale: Fondul Monetar Internaţional (FMI), care avea ca scop
realizarea convertibilităţii tuturor valutelor ţărilor membre, acordarea de împrumuturi pentru
asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi externe şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), numită mai târziu Banca Mondială, care urmărea
scopul să acorde credite pentru reconstrucţie şi dezvoltare.
A treia etapă – sistemul etalon-devize, care a fost adoptat la Conferinţa Monetară
Internaţională de la Kingston (Jamaica) în 1976. Prin hotărârea acestei Conferinţe sistemul
etalon aur-devize a fost înlocuit cu sistemul valutar-devize. Aurul a fost eliminat din funcţia
de etalon monetar internaţional. Acest sistem prevede: demonetizarea definitivă a aurului;
reglementarea şi introducerea cursurilor valutare liber fluctuante (ca urmare, raporturile de
schimb valutar se modifică continuu); introducerea unei monede artificiale DST (drepturi
speciale de tragere), calculată prin combinarea valorii a cinci valute (dolarul american, marca
germană, yenul japonez, francul francez, lira sterlină engleză).
Sistemul monetar Internaţional inclşude următoarele elemente:
- cadrul juridic al relaţiilor valutar-financiare: normele de drept şi reglementările
internaţionale (regimul valutar, condiţiile de circulaţie a hârtiilor de valoare străine;
impozitele pe venituri de la firmele străine, regimul investiţiilor străine etc.); acordurile şi
convenţiile bilaterale (acorduri de plăţi, acorduri de credit etc.); acordurile în domeniul
valutar-financiar (acordul de creare a Sistemului Monetar European, acordul de creare a
Uniunii Monetare a Africii Centrale ş.a.);
- instituţiile financiar-bancare cu caracter regional şi universal. Aici se referă: a)
instituţiile valutar-financiare regionale (Fondul European de Cooperare Monetară, Fondul

132
Monetar Arab, Banca Asiatică de Dezvoltare ş. a.); b) instituţiile valutar-financiare
mondiale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Corporaţia Financiară
Internaţională ş. a.);
- instrumentele şi mecanismele economice de tehnică valutar-financiară, la care se
referă: a) cursul valutar de schimb, care reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat
într-o altă monedă. Cursul valutar poartă denumirea de cotare monetară; b) mijloacele de
plată (valuta, deviziile, unităţile de cont internaţional);
- piaţa valutar-financiară, care include: a) piaţa valutară, unde au loc tranzacţiile de
vânzare-cumpărare de devize (piaţa din Londra, Paris, Chicago, Bruxelles, Tokyo ş. a.); b)
piaţa financiară sau piaţa de capital, care include: investiţiile externe directe de capital
(pentru construirea de noi întreprinderi); creditele externe, prezentate atât la nivel de stat,
cât şi la nivelul unor firme particulare; investiţiile externe de portofoliu (procurarea
pachetului de control al acţiunilor în ţările străine).

14.6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi


în circuitul economic mondial

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht (Olanda) din anul 1991 orice ţară


europeană are posibilitatea să devină membru al Uniunii Europene, dacă îndeplineşte
următoarele condiţii:
- are un sistem de guvernământ bazat pe principiile democraţiei;
- adoptă o politică economică în concordanţă cu principiile economiei de piaţă şi
concurenţei libere;
- primeşte avizul favorabil al Consiliului Europei.
Uniunea Europeană în anul 1993 a stabilit pentru ţările central şi est-europene,
candidate la aderare, anumite criterii, cunoscute drept „criteriile de la Copenhaga”. Aceste
criterii sunt:
- stabilirea democraţiei şi a instituţiilor sale (existenţa statului de drept, a sistemului
multipartid, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, pluralism);
- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor
competitive din Piaţa Unică;
- capacitatea asumării drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din calitatea de membru în
UE.
Ţările care doresc să se integreze în UE trebuie să ţină cont de următoarele cerinţe:
rata inflaţiei să nu depăşească 1,5 puncte procentuale în comparaţie cu rata medie a inflaţiei
(în anul 2002 rata medie a inflaţiei în ţările europene industrializate a constituit 3%); deficitul
bugetar să nu depăşească 3% din produsul intern brut; rata dobânzii pe termen lung să nu
depăşească cu mai mult de 2% rata medie (rata medie a constituit în anul 2002 3,75%);
datoria publică internă şi externă să nu depăşească 60% din produsul intern brut; ratele de
schimb ale monedei naţionale să rămână inferioare marjelor de fluctuaţie autorizate de Banca
Centrală Europeană timp de 2 ani înainte de aderare.
În baza Strategiei de pregătire a aderării Republicii Moldova la UE se prevăd
următoarele măsuri de integrare în structurile europene:
- aderarea la Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, care prevede: dialogul politic
între Parlamentul European şi Parlamentul Republicii Moldova; crearea unei zone de
liberă circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi a persoanelor; constituirea infrastructurii
pieţei contemporane;
- elaborarea programelor naţionale ce vizează armonizarea legislaţiei naţionale cu cea
comunitară şi crearea structurilor instituţionale ce permit accesul la Piaţa Internă a UE;
- participarea la dialogul structurat cu instituţiile Uniunii Europene;
- asigurarea managementului procesului de integrare odată cu depunerea cererii de
aderare.

133
Aderarea Republicii Moldova la structurile economice şi politice ale UE este
imposibilă fără restabilirea integrităţii teritorial-administrative a ţării şi rezolvarea problemei
transnistrene.
Aderarea Republicii Moldova la UE va crea posibilităţi reale de obţinere a unui
puternic efect economic pe plan intern şi noi oportunităţi de pătrundere accelerată pe pieţe
solvabile şi previzibile; va contribui la un puternic aflux de investiţii şi tehnologii avansate; va
stimula valorificarea experienţei mondiale în domeniul organizării şi managementului
activităţilor economice.
Procesul de aderare la UE nu exclude valorificarea eficientă a oportunităţilor oferite de
colaborarea regională interstatală prin intermediul următoarelor structuri şi organizaţii: Pactul
de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Cooperarea economică a Mării Negre, Comunitatea
de lucru a Statelor Dunărene, Comisia Economică a ONU pentru Europa.
Integrarea Republicii Moldova în cadrul UE presupune: crearea şi dezvoltarea unei
economii funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi
politicile economiilor moderne; exercitarea unor schimbări şi ajustări structurale; adoptarea
unor decizii optime şi echilibrate în promovarea politicilor bugetar-fiscale, monetar-creditare,
investiţionale, de dezvoltare a concurenţei şi a relaţiilor economice externe.
În procesul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană politicile
macroeconomice vor fi orientate spre realizarea următoarelor obiective:
1. Politica bugetară va fi direcţionată spre: asigurarea onorării obligaţiilor financiare ale
statului la toate nivelurile; susţinerea stabilităţii financiare ale statului; eliminarea
elementelor nestimulatoare şi dezvoltarea elementelor stimulatoare ale procesului
bugetar; optimizarea cheltuielilor publice; ameliorarea condiţiilor de funcţionare a
sferei social-culturale; ajustarea în continuare a cheltuielilor bugetare la posibilităţi
reale de acumulare a veniturilor la buget şi obţinerea unei stabilităţi bugetare.
2. Politica fiscală va fi orientată spre stimularea producătorului autohton. Obiectivele
principale ale politicii fiscale sunt: diminuarea presiunii fiscale; asigurarea
transparenţei; simplificarea şi stabilizarea sistemului fiscal; extinderea în continuare a
bazei de impozitare.
3. Politica monetar-creditară, promovată de Banca Naţională a Moldovei, va fi
orientată spre: menţinerea stabilităţii monedei naţionale; reducerea nivelului inflaţiei;
stabilizarea pieţei valutare; consolidarea sistemului bancar; perfecţionarea
mecanismelor de creditare de către sfera bancară a proiectelor şi programelor
prioritare.
4. Politica investiţională va fi direcţionată spre restructurarea sectorului real al
economiei, crearea climatului favorabil pentru investitorii autohtoni şi străini, care ar
asigura majorarea plasamentelor investiţionale în modernizarea fondurilor fixe şi
relansarea economiei naţionale.
5. Politica statului în domeniul relaţiilor economice externe se va axa în mod prioritar
pe dezvoltarea schimburilor comerciale externe, promovarea exporturilor reprezentând
o prioritate naţională, precum şi pe consolidarea cooperării internaţionale, în
particular, în domeniul financiar şi investiţional, având drept scop integrarea continuă
a ţării în economia mondială şi asigurarea susţinerii creşterii economice durabile.
Obiectivul strategic în relaţiile economice externe este echilibrarea schimburilor
externe prin promovarea şi stimularea exporturilor şi optimizarea politicii
importurilor, reducerea deficitului balanţei comerciale şi balanţei de plăţi externe în
baza extinderii exportului de mărfuri şi servicii.
Procesul de integrare economică a Republicii Moldova are loc nu numai la nivel
regional, dar şi la nivel mondial. Una din direcţiile principale de integrare a economiei
naţionale în cadrul economiei mondiale este dezvoltarea comerţului exterior. Republica
Moldova în anul 2002 a exportat mărfuri în 112 ţări şi a importat produse din 148 ţări.
-

134
- O altă cale importantă de integrare a Republicii Moldova în circuitul economic
mondial este atragerea investiţiilor străine şi crearea întreprinderilor mixte cu
participarea capitalului străin. În anul 2002 în Republica Moldova erau înregistrate
1654 întreprinderi cu participarea capitalului străin şi 1039 întreprinderi
străine. Investiţiile sumare în capitalul statutar au constituit 635 mln. dolari, din care
60% au fost alocate de către investitorii străini din 85 de ţări.
În anul 2002 la întreprinderile mixte cu participarea capitalului străin activau peste 36
mii lucrători. Întreprinderile mixte în majoritatea cazurilor (69%) au un capital statutar mic,
care nu depăşeşte volumul de la 200 dolari până la 10 mii dolari, şi numai 7% din
întreprinderile mixte şi străine au un capital statutar mai mult de 500 mii dolari. Majoritatea
întreprinderilor mixte sunt situate în mun. Chişinău.

Creditele acordate sectorului public în marea lor majoritate au fost preconizate pentru
ajustările structurale, pentru acoperirea deficitului bugetar şi a deficitului balanţei de plăţi
externe. Datoria externă raportată la produsul intern brut a constituit în anul 2002 – 82,2%.

135