Sunteți pe pagina 1din 6

7. Enumeraţi probele în materie comercială.

Aspecte generale. Celeritatea activităţii comerciale, creditul de care trebuie să dispună acela care
face acte de comerţ, precum şi securitatea creditului şi a comerciantului impun un sistem probator la
nivelul acestor cerinţe. În acest context, legiuitorul instituit proceduri specifice în materie comercială,
unele cu caracter derogator de la regulile dreptului comun. într-adevăr, potrivit prevederilor art.46 din
Codul comercial: „obligaţiunile comerciale si liberaţiunile se probează:
- Cu acte autentice;
- Cu acte sub semnătură privată;
- Cu facturi acceptate;
- Prin corespondenţă;
- Prin telegrame;
- Cu registrele părţilor;
- Cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi
aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 din Codul civil;
- În fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă."
Prevederile art.46 -57 din Codul comercial care au în vedere probaţiunea în materie comercială
nu exclud de la aplicare, sub condiţia compatibilităţii prevederile art.1169-1206 din Codul civil sau
prevederile Codului de procedură civilă.
Regimul probator reglementat de art.46 din Codul comercial se aplică comercianţilor dar şi
actelor comerciale încheiate de necomercianţi.
Noţiunea de probă. Într-un sens larg, prin probă se desemnează fie acţiunea de stabilire a
existenţei sau inexistenţei unui fapt, fie chiar rezultatul probaţiunii. în sens restrâns, conceptul de probă
evocă însăşi mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Este accepţiunea cel mai frecvent folosită în
doctrină şi jurisprudenţă. într-o altă concepţie, mai restrânsă, conceptul de probă evocă şi faptul probator
adică faptul material care odată dovedit, este folosit spre a stabili ce este relevant pentru soluţionarea
cauzei.
Sarcina probei. Potrivit prevederilor art.1169 din Codul civil: "Cel ce face o propunere înaintea
judecăţii trebuie să o dovedească". Aceasta înseamnă că reclamantul care este persoană ce face
propunerea "înaintea judecăţii" are sarcina probei.
Desigur nu neglijăm rolul instanţei de judecată care trebuie să stăruie, folosind mijloacele ce
legea i le-a pus la îndemână, pentru aflarea adevărului.
Înscrisul autentic. Potrivit prevederilor art.1171 din Codul civil, „Actul autentic este acela care
s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona in locul
unde actul s-a făcut”.
Constituie acte autentice înscrisurile autentice notariale precum şi hotărârile organelor
jurisdicţionale.
Cu privire la forţa probantă a înscrisului autentic arătăm următoarele:
a) înscrisul considerat în întregul său, se bucură de prezumţia de autenticitate dacă, cel puţin aparent,
a fost regulat întocmit;
b) menţiunile cuprinse în înscrisul autentic referitoare la faptele materiale săvârşite de agentul
instrumentator însuşi sau la cele petrecute în faţa sa şi constatate de către acesta prin propriile simţuri, în
timp ce se afla în exerciţiul funcţiunii şi în limitele competentei sale, se bucură de putere deplină,
neputând fi înlăturate decât prin înscrierea în fals540;'
c) menţiunile ce privesc declaraţiile părţilor, făcute în faţa agentului instrumentator, dar a căror
veridicitate nu a putut fi verificată de acesta, fac dovada până la proba contrarie;
d) menţiunile străine înscrisului pot avea valoarea începutului de probă scrisă.
Înscrisul sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care este semnat
de acela ori cei de la careprovine. Semnătura privată poate, potrivit prevederilor art.46 din Codul
comercial, servi ca mijloc de probă.
Pentru această categorie de înscrisuri sunt cerute a fi îndeplinite anumite condiţii:
a) înscrisul sub semnătură privată trebuie întocmit în anumite condiţii în multiplu exemplar. Într-
adevăr, potrivit prevederilor art. 1179 din Codul civil: „Actele sub semnătură privată, care cuprind
convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă w s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu
interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut. Cu toate acestea, lipsa
de menţiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a
executat din parte-i convenţia constatată prin act”.
b) Înscrisul sub semnătură privată trebuie scris în întregime de cel care se obligă să plătească o sumă
de bani sau să poarte menţiunea „bun şi aprobat”. Intr-adevăr, potrivit prevederilor art.1180 din Codul
civil „Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăţi o sumă de bani sau o
câtime oarecare, trebuie să fie scris, în întregul lui de acela care 1-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte
de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau
câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească.
Nu sunt supuşi la aceasta regulă comercianţii, industrialii, plugarii, vierii, slugile şi oamenii care
muncesc cu ziua”.
În ipoteza în care există neconcordanţă între cea trecută în înscrisul sub semnătură privată şi cea
scrisă în formula "bun şi aprobat" „obligaţia se prezumă că este pentru suma cea mai mică, chiar când
actul precum şi bunul sunt scrise în întregime de mâna aceluia care s-a obligat, afară numai de nu se va
proba în care parte este greşeala (art.1181 din Codul civil).
Cu privire la forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, art.1177 alin.1 din Codul civil
prevede că „Acela cărui se opune un act sub semnătură privată este dator a-1 recunoaşte sau a tăgădui
curat scriptura sau sub semnătura sa”. În situaţia nerecunoaşterii scrisului sau semnăturii de către parte
sau când succesorii săi declară că nu le cunosc, instanţa de judecată va putea dispune verificarea actului
(art.1178 din Codul civil).
Data actelor şi contractelor comerciale. Potrivit prevederilor art.57 din Codul comercial „Data
actelor şi a contractelor comerciale trebuie să arate locul, ziua, luna şi anul. Ea poate fi stabilită, faţă cu
cei de al treilea, prin toate mijloacele de proba arătate în <\v\ 46
Data arătată în cambie şi în orice alte titluri la ordin, precum şi în girurile lor, se consideră drept
adevărată până la proba contrarie”.
Dacă între părţi data unui înscris sub semnătură privată este valabilă până la proba contrarie,
terţilor le este opozabilă numai data certă întrucât ei sunt consideraţi dobânditori ce pot fi prejudiciaţi prin
schimbarea datei reale a înscrisului în cauză. Când înscrisul are dată certă el poate fi opus terţilor.
Data certă este data calendaristică marcând momentul din care existenţa unui înscris sub
semnătură privată nu mai poate fi contestată de către terţ şi care este considerată a fi, pentru aceştia,
adevărata dată a acelui înscris. Reglementarea datei certe este dată de prevederile art.1182 din Codul
civil, potrivit cărora înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă prin unul din următoarele
mijloace:
a) înfăţişarea înscrisului la o instituţie publică;
b) înregistrarea înscrisului într-un registru public;
c) relatarea conţinutului înscrisului chiar şi în prescurtare, în actele întocmite de funcţionari;
d) decesul unei dintre persoanele care au semnat înscrisul.
La situaţiile arătate anterior trebuie să adăugăm şi posibilitatea de acordare a unei date certe de
către notarii publici (art.90 din Legea nr.36/1995) şi de către avocaţi (art.3 dinLegeanr.51/1995).
Facturile acceptate. Factura este un act justificator în care se consemnează felul mărfurilor,
cantitatea, calitatea, preţul etc. şi care stă la baza operaţiilor de vânzare-cumpărare, de decontare sau
serveşte ca document de informare vamală, fiscală etc.
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei
operaţii comerciale.
Practica comercială demonstrează că, în general, factura cuprinde indicaţii cu privire la
modalităţile plăţii, numele comeciantului care expediază, al destinatarului, data înscrisului, preţul, precum
şi alte menţiuni impuse de lege cum ar fi codul unic (numărul de înmatriculare în registrul comerţului) şi
codul fiscal în cazul celor care încă nu au dobândit codul unic.
Codul comercial:
a) se referă expres numai la facturile acceptate;
b) nu face nici o distincţie după cum proba urmează a se face împotriva emitentului sau împotriva
destinatarului.
Dacă factura:
a) este acceptată de către destinatar, ea face dovada şi în favoarea emitentului;
b) nu este acceptată, ea poate face dovada numai împotriva emitentului, iar nu şi împotriva
destinatarului.
Acceptarea facturii poate fi expresă sau tacită.
Se poate considera că acceptarea unei facturi este expresă când destinatarul a semnat personal
sau printr-o persoană cu drept de a-l reprezenta prin menţiunea "acceptat" sau când confirmarea acceptării
s-a făcut printr-un mijloc de comunicare verbal sau scris. Acceptarea facturii este tacită când acceptarea
rezultă din comportamentul destinatarului manifestat prin revânzarea mărfii, depozitarea acesteia,
emiterea unui instrument de plată pentru plata mărfii etc. Simpla tăcere a destinatarului facturii nu poate
avea valoarea unei acceptării tacite, cu excepţia situaţiei când părţile, spre exemplu, au convenit că
tăcerea destinatarului constituie acceptare, dacă într-un anumit termen convenit deja, destinatarul nu
ridică nici o obiecţie.
Corespondenţa comercială. Cu privire la corespondenţă, în literatura de specialitate, s-au făcut
următoarele precizări:
a) prin intermediul corespondenţei comercianţii nu-şi pot constitui un titlu sau un drept faţă de terţi;
b) între comercianţi corespondenţa nu poate îndeplinii alt rol decât acela a unui înscris sub semnătură
privată;
c) ca orice alt mijloc de probă, corespondenţa comercială poate fi completată cu alte elemente
probatorii spre a se stabili adevăratele raporturi juridice între părţi;
d) forţă probantă are nu numai originalul scrisorii, ci şi copia ei păstrată în registrul copier (art.25 din
Codul comercial) cu menţiunea că, potrivit legii, copia scrisorii poate face dovadă numai asupra
conţinutului scrisorii şi nu asupra faptului expedierii ori neexpedierii ei.
Corespondenţa joacă un rol important în activitatea comercială întrucât prin intermediul ei se pot
încheia cu uşurinţă contracte comerciale între persoane depărtate.
Telegramele. Cu toate că telegrama, ca act scris, face parte din corespondenţa comercială, este
reglementată separat (art.47-49 din Codul comercial) din cauza condiţiilor speciale în care are loc
transmiterea şi schimbul declaraţiilor de voinţă.
Prin telegramă se înţelege copia unei declaraţii de voinţă, predată unui oficiu poştal, sub formă
scrisă, al cărei cuprins este transmis prin mijloace mecanice la oficiul de destinaţie şi remis destinatarului.
Cât priveşte forţa probantă a telegramei, aceasta se va aprecia după natura juridică a înscrisului
predat la oficiul poştal de expediere şi în temeiul căruia se transmite telegrama. Astfel, că:
a) telegrama este semnată de expeditor şi prezentată personal la oficiul de origine. In acest caz, potrivit
prevederilor art.47 din Codul comercial "telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când
originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorului ei.
La aceasta trebuie adăugată o condiţie, şi anume că destinatarul care se prevalează de copia telegramei
în justiţie, trebuie să mai dovedească că exemplarul în copie de care se serveşte nu numai că provine de la
partea căreia I se opune dar că el este identic cu originalul depus la oficiul de origine;
b) telegrama pe original nu poartă semnătura autorului ei. În acest caz telegrama forţa probantă a unui
înscris sub semnătură privată dacă se probează că originalul a fost trimis de însăşi persoana care figurează
în înscrisul original ca expeditor;
c) semnătura originalului telegramei a fost autentificată. In acest caz potrivit principiilor generale la
care face directă trimitere art.49 din Codul comercial, autentificarea semnăturii face dovada, până la
înscrierea în fals, despre provenienţa sa.
Cât priveşte data telegramelor, aceasta stabileşte, până la proba contrarie, ziua şi ora la care ele
au fost expediate de oficiile telegrafice.
Codul comercial reglementează şi aspectele legate de erori în transmiterea telegramei. Astfel,
potrivit art.48 din Codul comercial "In caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei
telegrame, se aplică principiile generale asupra culpei". Este exonerat de răspundere transmiţătorul unei
telegrame dacă acesta s-a îngrijit a colaţiona, adică a cerut oficiului telegrafului de origine să repete
conţinutul înscrisului original, mai înainte ca oficiul telegrafului de destinaţie să înmâneze destinatarului
telegramei înscrisul.
Mijloacele moderne de comunicaţie. În privinţa mijloacelor moderne de comunicaţie, cum sunt
faxul, telefaxul, înregistrările magnetice, inscripţiile informatizate nu găsim referiri nici în Codul de
procedură civilă şi nici în Codul comercial, împrejurare firească întrucât ele constituie o cucerire
ştiinţifică relativ recentă.
Pentru aceste motive, de lege ferenda, într-o viitoare reglementare vor trebuie să fie cuprinse în
mod unitar, şi aceste mijloace moderne de comunicaţie cu arătarea valorilor sub aspectul probatoriu.
Telexul şi telefaxul. Atât prin telex cât şi prin telefax, destinatarul recepţionează sub forma unui
înscris ceea ce I s-a transmis de către expeditor cu menţiunea că originalul rămâne la acesta din urmă. Aşa
cum s-a precizat în literatura de specialitate forţa probantă a telexului sau a telefaxului ar putea fi cea a
telegramei, adică a unui înscris sub semnătură privată dacă sunt îndeplinite condiţiile art.47 din Codul
comercial.
Înscrisurile în formă electronică. Necesităţile practice au impus adoptarea unei legislaţii
specifice care sa reglementeze, apreciem în parte, aspectele juridice legate de înscrisurile în formă
electronică. în acest fel, din punct de vedere economic se facilitează schimbul, iar din punct de vedere
juridic există o reglementare în materie.
Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică stabileşte regimul juridic al semnăturii
electronice şi al înscrisurilor în formă electronică precum şi condiţiile furnizării de servicii de certificare a
semnăturii electronice. Potrivit prevederilor art.2 din Legea nr.455/2001 "Prezenta lege se completează cu
dispoziţiile legale privind încheierea, validitatea si efectele actelor juridice".
Legea nr. 455/2001 în art.4 alin.2-5 defineşte înscrisul în formă electronica precum şi semnătura
şi semnatarul. Astfel:
a) înscris în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii
logice si funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate
a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar;
b) semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu
alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare;
c) semnătura electronică extinsă reprezintă acea semnătură electronică care îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
- este legată în mod unic de semnatar;
- asigură identificarea semnatarului;
- este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar;
- este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în aşa fel încât orice modificare
ulterioara a acestora este identificabilă;
d) semnatar reprezintă o persoană care deţine un dispozitiv de creare a semnăturii electronice si care
acţionează fie în nume propriu, fie ca reprezentant al unui terţ.
În privinţa regimului juridic al înscrisului în formă electronică art.5 din Legea nr.455/2001
prevede că: "înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o
semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul
respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat,
în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată".
Certificatul reprezintă o colecţie de date în formă electronică ce atestă legătura dintre datele de
verificare a semnăturii electronice şi o persoană, confirmând identitatea acelei persoane iar certificatul
calificat reprezintă un certificat care satisface condiţiile prevăzute de art.18 şi care este eliberat de un
furnizor de servicii de certificare ce satisface condiţiile prevăzute la art.20 din Legea nr.455/2001.
Tot cu privire la regimul juridic al înscrisului în formă electronică arătăm că acesta are acelaşi
efect ca act autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile dacă înscrisului în
formă electronică i s-a incorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică şi este recunoscut
de către cel căruia i se opune.
Pentru actele juridice la care legea cere forma scrisă ca o condiţie de validitate, înscrisul în formă
electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură
electronică extinsă bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de
creare a semnăturii.
În ipoteza litigiului generat de faptul că una din părţi nu recunoaşte înscrisul în forma electronică
sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiza tehnică de
specialitate.
Un exemplu de aplicare practică a înscrisului în formă electronică şi a semnăturii electronice îl
reprezintă achiziţiile publice prin licitaţii electronice reglementate de Ordonanţa Guvernului nr.20/2002.
Potrivit prevederilor art.40 alin.2 din Ordonanţa Guvernului nr.20/2002 "Contractul se semnează
electronic de către părţi, o copie de pe acesta fiind stocata de operator in vederea asigurării mijloacelor de
proba corespunzătoare".
Legat de probaţiunea contractelor semnate electronic art. 46 alin. din Ordonanţa Guvernului nr.
20/2002 prevede că "Toate documentele in forma electronica ce sunt de natura a conţine manifestări de
voinţa ale celui care le-a semnat electronic, cu respectarea procedurilor stabilite de operatorul Sistemului
electronic, sunt prezumate a aparţine titularului semnăturii respective".
Un aspect nou legat de probaţiune dar şi de activitatea notarială rezultă din prevederile art. 47 din
Ordonanţa Guvernului nr. 20/2002 potrivit cu care "Daca specificaţiile autorităţii contractante prevăd
obligativitatea prezentării unor documente in original sau in copie legalizata, aceasta obligaţie se
considera îndeplinita prin prezentarea unei copii in forma electronica de pe acestea, copie semnata
electronic de către un notar public înregistrat in Sistemul electronic, in conformitate cu procedura si cu
condiţiile stabilite de operatorul Sistemului electronic.
Actul eliberării unei copii in forma electronica de pe un înscris este un act notarial si este
asimilat, din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, inclusiv in ceea ce priveşte nivelul onorariilor
minimale, cu legalizarea copiilor de pe înscrisuri prevăzută la art. 93 din Legea notarilor publici si a
activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările
ulterioare.
Eliberării copiei in forma electronica de pe un înscris, prevăzută la alin. (1), n sunt aplicabile, in
mod corespunzător, dispoziţiile Legii nr. 36/1995, cu modificările
ulterioare.
Condiţiile şi procedura înregistrării in Sistemul electronic a notarilor publici, precum si tariful de
înregistrare corespunzător datorat se stabilesc de către operatorul Sistemului electronic".
Registrele comerciale.
Comercianţii au anumite obligaţii profesionale între care şi pe cea de ţine registre. Unii dintre
comercianţii le ţin în mod regulat făcând toate înregistrările cerute de lege, alţii, fără a pune în discuţie
motivul, nu le ţin în mod regulat.
Registrele comerciale regulat ţinute :
a) pot face probă în justiţie între comercianţi, pentru faptele şi chestiunile de comerţ (art. 50 alin. 1
din Codul comercial);
b) pot face proba împotriva comerciantului de la care emană dar, prin derogare^ de la principiile
dreptului comun, pot face proba şi în favoarea acestuia. Explicaţia constă în aceea că registrele comerciale
nu s-au instituit de către lege pentru a servii ca mijloc de probă ci de a folosii comerciantului în
conducerea operaţiunilor comerciale pe care le întreprinde, iar pentru că legea prevede care este
conţinutul lor, li se conferă veridicitate;
c) pot să nu concorde sub aspectul unor date când au fost înfăţişate instanţei de judecată de către un
comerciant cu cele ale celuilalt comerciant. în această ipoteză "instanţa este in drept a aprecia daca se
poate atribui conţinutului registrelor unui comerciant, un caracter de validitate mai mult sau mai puţin
mare, daca trebuie a se renunţa la aceasta proba in caz când registrele comerciale ale părţilor nu concorda,
sau a atribui o credinţa mai mare registrelor uneia din părţi";
d) nu pot fi scandate sub aspectul conţinutului lor.
Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, registrele comerciale fac proba în favoarea sau
în contra comerciantului care le ţine numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) să facă parte din categoria celor impuse de lege;
b) ţinerea registrelor să se facă în condiţiile legii;
c) litigiul să aibă ca părţi comercianţii;
d) obiectul litigiului să fie o operaţiune a comerciantului565.
Registrele regulat ţinute:
a) pot face probă împotriva celor ce le-au ţinut cu încălcarea legii;
b) nu vor putea fi invocate ca probă în favoarea comerciantului care le-a ţinut cu încălcarea legii;
c) nu pot fi scandate sub aspectul conţinutului lor. Explicaţia constă în aceea că aceste registre
comerciale sub aspectul înregistrărilor au valoarea unei mărturisiri caz în care, potrivit prevederilor art.
1206 alin. 2 din Codul civil, mărturisirea "nu poate fi luată decât în întregime". Facem precizarea că
prevederile art. 1206 alin. 2 din Codul civil au fost implicit modificate în privinţa dispoziţiei primei părţi
prin prevederile art. 129 şi 130 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu mai au caracter obligatoriu,
fiind o simplă normă de îndrumare pentru instanţa de judecată, întrucât aceasta are obligaţia legală în a
stărui folosind toate mijloacele legale în aflarea adevărului.
Registrele comercianţilor vor face probă contra acestora fără a distinge dacă este un litigiu între
comercianţi şi necomercianţi, dacă sunt ori nu regulat ţinute şi dacă se referă sau nu la operaţii comerciale
pentru ambele părţi sau dacă operaţiunea este civilă pentru una din părţi567. Necomerciantul se poate
folosi de registrele comerciantului împotriva acestuia invocând prevederile art. 1184 din Codul civil
potrivit cărora "Registrele comercianţilor se cred in contra lor, dar cel care voieşte a profita de ele nu
poate despărţi cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate a-i fi contrar".
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 1183 din Codul civil, prima parte a dispoziţiilor
"registrele comercianţilor nu fac credinţă despre vânzările ce cuprind în contra persoanelor
necomerciante" ceea ce înseamnă că un comerciant nu îşi poate folosi registrele comerciale împotriva
unui necomerciant. Cu toate acestea socotim că într-o astfel de situaţie registrele comercianţilor pot fi
considerate ca fiind un început de probă care urmează a fi completat cu alte mijloace de probă admise de
lege568. Prezentarea registrelor în caz de litigiu sub aspectul comunicării datelor pe care ele le conţin se
face fie la cererea unei părţi, fie instanţa de judecată, chiar din oficiu, ordonă înfăţişarea registrelor
comerciale spre a se extrage din ele numai ceea ce este privitor la litigiu.
Codul comercial instituie prin prevederile art. 31 anumite restricţii sub aspectul comunicării
registrelor. Astfel, "Comunicaţiunea registrelor nu poate fi ordonata de judecata după cererea unei părţi
decât in afaceri de succesiuni, comunităţi de bunuri, societăţi si in caz de faliment".
în cazul societăţii în participaţiune, asociatul "secret" poate cere asociatului "făţiş" să îi înfăţişeze
registrele comerciale569 pentru a putea să cunoască care este mărimea beneficiului şi a pierderii la care are
dreptul, respectiv, la care trebuie să contribuie.
Proba cu martori. Probaţiune obligaţiilor comerciale şi liberaţiunile se pot face, potrivit
prevederilor art. 46 din Codul comercial, şi cu martori, de câte ori instanţa de judecată consideră că
trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 tfin Codul civil.
Prin urmare, prin excepţie de la prevederile art. 1191 alin. 2 din Codul civil, instanţa de judecată poate
admite proba cu martori cu privire la "ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma
confecţionării actului".
Totuşi, atunci când în Codul comercial există obligaţia întocmirii unui înscris care să constate o
operaţiune comercială "proba testimonială nu poate fi admisă decât în cazurile în care ea este permisă de
Codicele civil" (art. 55 din Codul comercial).
Puterea doveditoare a probei cu martori este lăsată la aprecierea insatnţei de judecată, judecătorul
având libertatea de a aprecia valoarea depoziţiei de martor .
Precizăm că interzişii, cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi şi persoanele condamnate
pentru mărturie mincinoasă sun lovite de o incapacitate absolută de a depune mărturie .
Părţile în litigiu pot conveni, potrivit prevederilor art. 189 alin. 2 din Codul de procedură civilă,
expres sau tacit să fie ascultate ca martori persoanele prevăzute la alin. 1 pct. 1 şi 2, adică rudele şi afinii
până la gradul al III-lea inclusiv precum şi soţul, chiar despărţit.