3.

Grigore Alexandrescu, Privighetoarea şi măgarul

1. Expresii şi locuţiuni cu substantivul cap: a (nu) avea cap, cu cap, a-şi face de cap.
2. In versul Am fost, îi zise, aici de faţă, virgulele marchează o construcţie incidenţă specifică stilului direct, izolând verbul
de declaraţie a zice care introduce replica unui personaj.
3. Variante literare pentru: rădicase - ridicase; favor -favoare.
4. Adjectivul nenorocită din primul vers are valoare expresivă de epitet în inversiune, personificator, indicând starea de
spirit a privighetorii ( tristă, nefericită, lipsită de noroc ).
5. Imagine vizuală: „Capul pleoştise”; imagine auditivă: „un cântec jalnic şi necioplit”, „Natura-ntreagă da ascultare.”
6. În strofa a doua, epitetul mare sugerează aspectul unuia dintre personaje, dar are şi sens ironic în context, sugerând lipsa
de bun simţ a personajului ( „măgar mare” ), simbolic ales. Comparaţia ca un aspru judecător prezintă atitudinea critică a
măgarului faţă de cântecul privighetorii; exprimă, de asemenea, asumarea unei calităţi nepotrivite pentru însuşirile acestui
animal în materie de cântat.
7. Titlul este alcătuit din două substantive articulate hotărât - privighetoarea şi măgarul - , acestea reprezentând personajele
existente în operă. Este specific pentru fabulă, creând o relaţie de coordonare între cele două personaje ale textului, dar
prefigurând şi un conflict. În titlu, se sugerează o antiteză între cele două personaje, iar în text se accentuează această
opoziţie prin prezentarea atitudinilor personajelor selectate de autor. Astfel, privighetoarea, care îl simbolizează pe omul
talentat, cântă superb, fiind ascultată de întreaga pădure , în timp ce măgarul, care e simbol al omului orgolios, obtuz, o
insultă : “Dar zău nu-mi place a ta cântare”. După ce cântă magarul însă, îngrozind “toată suflarea”, privighetoarea nu îl
judecă, adoptând o poziţie discretă: “Povaţa ta e în zadar;/ Căci d-aş urma-o , nu e-ndoială/ Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar.”
8. Ultima strofă reprezintă morala fabulei, dezvăluind sensurile alegorice ale textului. Antiteza dintre cele două personaje
simbolice se conturează în replica privighetorii, care sugerează o atitudine tolerantă, reţinută în a aprecia capacitatea altora
de a cânta. Epitetul „fără sfială” sugerează stăpânirea de sine a păsării, capacitatea ei de a aprecia clar prestaţia muzicală a
măgarului: „Povaţa ta e în zadar;/ Căci d-aş urma-o, nu e-ndoială/ Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar.” Prin personificare, li se
atribuie celor două personaje trăsături umane, ele dobândind semnificaţii simbolice; astfel, privighetoarea devine simbolul
omului talentat, dar modest, conştient de propria valoare, iar măgarul devine simbolul omului orgolios, necizelat, care nu
ţine cont de sentimentele altora, jignindu-i. De aceea, replica privighetorii întrebuinţează sensul peiorativ al cuvântului
măgar, autorul urmărind moralizarea / educarea cititorului.
9. Textul aparţine genului epic, fiind o fabulă. Argumentele apartenenţei la epic sunt existenţa unui fir narativ, a unei
întâmplări – privighetoarea cântă în pădure, măgarul îngrozeşte cu zbieretele lui toată suflarea, fără a înţelege ridicolul
situaţiei în care el însuşi se pune - , prezenţa personajelor – privighetoarea, măgarul - şi a naratorului, prezenţa modurilor
de expunere specifice - dialogul: „- Am fost, îi zise, aici de faţă, / Dar zău nu-mi place a ta cântare.”
4. Grigore Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia
1. Cuvinte din câmpul semantic al naturii: undele, valurile, stânca, râpa, muşchiul, iarba ş.a.
2. Punctele de suspensie din cadrul strofei a patra creează o pauză între propoziţii, exprimând o anumită încordare, o
stare de aşteptare, cu rostul de a marca solemnitatea momentului. Contribuie, de asemenea, la impunerea unui efect
hiperbolic (cu privire la( măreţia personajului istoric, la puterea sa de a reînvia imagini ale trecutului). Prin punctele de
suspensie se marchează o pauză afectivă în discursul liric.
3. Expresii şi locuţiuni cu substantivul ceas: a-i suna ceasul cuiva, a se da de ceasul morţii, a sta cu ochii pe ceas, (să fie)
într-un ceas bun etc.
4. Tema: trecutul istoric; motive (romantice): umbra, valurile, zidul, noaptea, apariţia fantomatică ş.a.
5. Imagini artistice:
- vizuale: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară ş.a.;
- auditive: Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă;
6. Epitetul cromatic „chipuri negre” creează o imagine spectrală, fantomatică, tipic romantică, propice meditaţiei nocturne;
Comparaţia „(o suflare)... trece caprin vine un fior” sugerează înfrigurarea care cuprinde întreaga natură în momentul
apariţiei „umbrei”, iar enumeraţia „dintr-o peşteră, din râpă... de pe muche, de pe stâncă” creează o imagine vizuală,
indicând expansiunea atmosferei nocturne.
7. Verbele la indicativ prezent, care apar în primele strofe, susţin descrierea lirică şi transmit trăirile intense ale fiinţei
umane; eul liric trăieşte sentimentul unui contemplator impresionat de misterele trecutului, revelate într-un cadru ro mantic,
nocturn.
Perfectul compus notează o experienţă încheiată, definitivă, ireversibilă. Formele verbale de perfect compus din finalul
textului (ai fost, ai privit, te-a-ngrozit) contribuie la realizarea invocaţiei retorice, sugerând ideea că Oltul a devenit un
martor al trecutului glorios (poetul anunţă astfel meditaţia filozofică propriu-zisă).
8. Ultima strofă a poeziei începe cu o invocaţie retorică; vocativul cu efect personificator Oltule transformă râul într-o
imagine vie a naturii, o entitate durabilă care leagă simbolic epocile istorice (uneşte trecutul şi prezentul). Interogaţia
retorică adresată Oltului personificat are rolul de a sublinia importanţa personalităţii istorice evocate: „Oltule…/ Cine oar’
poate să fie omul care te-a-ngropat?” Prin epitete, se conturează imaginea unor vremuri trecute, glorioase – „puternici
legioane”, „virtuţi mari”, „fapte cumplite” – în raport cu care „umbra lui Mircea” îşi impune dominaţia, prin fapte eroice
spectaculoase.
9. Una dintre caracteristicile limbajului poetic în textul analizat este expresivitatea, obţinută prin intermediul figurilor de
stil şi al imaginilor artistice – „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; / Către ţărmul dimpotrivă se întind, se
prelungesc” - care sugerează o viziune particulară asupra evenimentului descris.