Universitatea „Ovidius”

Constanța 2010

„Caracterul percepțiilor și al reflectării prin reprezentări în

raport cu tipul fundamental de activitate și cu tipul de relații”

Student: Mihoc Cătălin

Facultatea de Teologie Pastorală Ortodoxă Anul I

Constanța 2010
 Cuprins

1. Introducere…………………………………………………………….......p.3
2. Percepția…………………………………………………………………..p.4
3. De la senzaţie la percepţie……………………………………………..….p.5
4. Complexitatea Percepției………………………………………………….p.6
5. Reprezentările…….…………………………...…………..…………...….p.8
5.1. Caracteristicile reprezentărilor…………….………………………...p.10
6.Percepția la preșcolari, școlari, preadolescenți și adolescenți……………...p.13
6.1.Preșcolari 3-6/7 ani…………………………………..……………….p.13
6.2.Școlari 6/7-10/11 ani…….……………………….…………………...p.13
6.3.Preadolescenți 12-14/15 ani………………….……….……..…….….p.14
6.4.Adolescent 16/19-21…….………………….………………………...p.14
Bibliografia…………………………………………………………………...p.15

2
 1. Introducere

Conform concepției psihologie științifice actuale, percepția nu este posibilă fără

capacitățile senzoriale, dar nu se reduce la o sumă de senzații. Este mai degrabă o sinteză, o
semnalizare calitativ superioară întrucât în imaginea perceptivă apar și proprietăți care nu
aparțin părților, cum ar fi, configurația sau structura.
În urma acțiunii stimulului asupra receptorilor apare în scoarța cerebrală o imagine
foarte asemănătoare obiectului care a declanșat procesul. Percepția ca fapt de conștiință este, o
imagine foarte asemănătoare cu obiectul și nu un simplu semn al acestuia. Imaginea este
bogată în conținut, are atât un caracter integral, cât și unul diferențial, adică reflectă obiectul
atât ca ansamblu cât și ca elemente constitutive. Desigur, cu ajutorul percepțiilor subiectul
reflectă însușirile de suprafață, externe ale obiectului, adică aparența, sau așa cum apar ele în
exterior, și nu esența.
Din perspectiva psihologică actuală, percepția poate fi definită ca reflectare sub formă
de imagini a obiectelor și fenomenelor lumii reale în momentul acțiunii acestora asupra
organelor de simț. Ca modalitate de reflectare sau de oglindire a realității percepția se
aseamănă în multe privințe cu senzația, motiv pentru care unii autori le tratează ca o singură
categorie, procese de recepție. Ca proces în cursul căreia se formează imaginea, percepția se
constituie dintr-un sistem de acțiuni și operații, care se învață pas cu pas în contactul
nemijlocit și repetat cu obiectele din jur, mai întâi sub directa îndrumare a adultului, iar
ulterior din ce în ce mai independent.1

1
V. Mare, Senzațiile și percepțiile cap. 4 în I. Radu, Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron,
Cluj-Napoca, 1991, p. 86-92

3
 2. Percepția

Mielu Zlate definește percepția ca fiind o formă superioară a cunoaşterii senzoriale.

Spre deosebire de senzaţie, care reproduce în subiectivitatea individului, însuşirile simple ale
obiectelor şi fenomenelor, percepția asigură conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului. Dat
fiind faptul că în jurul nostru nu se află însuşiri separate, ci obiecte materiale ca întreguri
specifice, percepția reproduce obiectul, atât în elementele lui componente, cât şi în
integralitatea lui individuală. Dacă psihologia tradiţională analizează senzaţiile şi percepţiile
ca procese separate, cercetările moderne abordează percepţia ca pe un proces unitar. Se
vorbeşte în termenii sistemului perceptual, înţeles ca un set de structuri, funcţii şi operaţii prin
care oamenii cunosc lumea. Sistemul perceptual este interpretat ca un sistem înteracţionist2.
Percepţia, comparativ cu senzaţia, este :
- inferenţială (permite indivizilor să completeze informaţia care lipseşte din senzaţiile
brute);
- categorială (ajută oamenii să plaseze în aceeaşi categorie senzaţii aparent diferite pe
baza unor trăsături comune);
- relaţională (oferă prilejul comparării fiecărui stimul cu toţi ceilalţi aflaţi în mediul
înconjurător);
- adaptabilă (serveşte indivizilor pentru a-şi centra atenţia asupra aspectelor mai
importante ale stimulilor şi pentru a le ignora pe cele mai puţin importante);
- automată (se produce de la sine, spontan, fără participarea conştiinţei);
- fondată pe cunoştinţele anterioare (experienţele relativ asemănătoare rezultate în
urma percepţiilor trecute influenţează modul actual de percepere)3

2
Termen folosit de Lefton în „Psycology”, Allyn & Bacon, 1991, Boston, London.
3
Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, 1991, București, p. 85

4
 3. De la senzaţie la percepţie

Mielu Zlate susține că unele sugestii în această chestiune sunt furnizate de S.L.
Rubinstein (1889-1960) în lucrarea sa Existenţă şi conştiinţă, publicată în 1957 (apărută şi în
limba română, în două ediţii: 1960; 1962). În această lucrare Rubinstein arată că trecerea de la
senzaţie la percepţie „se realizează pe măsură ce impresiile senzoriale sau senzaţiile încep să
funcţioneze nu numai în calitate de semnale, dar şi ca imagini ale obiectelor"4.
Prin „imagini", autorul înţelege nu orice impresie senzorială, ci doar aceea în care
fenomenele şi proprietăţile lor (formă, mărime etc.), raporturile dintre lucruri apar ca obiecte
ale cunoaşterii. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce în sfera intero- şi proprio-recepţiei avem
îndeosebi senzaţii, în timp ce percepţiile formează trăsătura specifică a exterorecepţiei. În
intero-recepţie se inhibă şi nu ajung până la conştiinţă toate impresiile care semnalează
schimbările survenite în starea aparatelor (adică impulsurile interoceptive de la exteroceptori).
De aceea, spune Rubinstein, în conştiinţă apar numai imagini ale obiectelor din afara noastră.
„Trecerea de la senzaţie la percepţie înseamnă trecerea de la analiză, în special diferenţierea
excitaţiilor, la analiza (şi sinteza) proprietăţilor senzoriale ale obiectelor reflectate în senzaţii"5
Cognitiviştii arată că percepţia se referă la ansamblul funcţiilor prin care organismul
„impune" o semnificaţie datelor senzoriale. Produsul final al percepţiei nu este reflexul
imediat al structurii lumii, ci rezultatul operaţiilor prin care organismul transformă semnalele
de intrare în informaţii ce ii pot permite să elaboreze răspunsuri fondate, după caz, asupra
circuitelor „scurte" de tip auto reglatoare, sau asupra circuitelor „lungi" presupunând
construcţia reprezentărilor conştiente.
Uneori interpretarea stimulului începe chiar înainte ca informaţia să ajungă la creier.
De exemplu, când privim cerul pe o zi noroasă, stimulii care ajung la ochi includ câteva
lungimi de undă diferite ale luminii, dar ochii combină informaţiile despre ele şi informează
creierul că ceea ce „văd" este o singură culoare, şi anume gri. Rezultă de aici că percepţia
adaugă o anumită cantitate de informaţie adiţională, existentă în experienţa anterioară, la
informaţia ce vine direct din sistemul senzorial. Sunt şi cazuri când percepţia completează
ceea ce lipseşte din stimul, acordându-i acestuia un înţeles.6

4. Complexitatea Percepției
4
S.L. Rubinstein, Existență și conștiință, Editura Științifică, București, 1962, p. 87
5
ibidem
6
Mielu Zlate, idem p. 89

5
 În cartea „Psihologie Generală” a lui Andrei Cosmovici, acesta susține că
identificarea şi discriminarea sunt posibile numai datorită intervenţiei unor numeroase procese
psihice. El exemplifică astfel: într-o poiană zărim un stejar masiv. De la el primim o serie de
senzaţii de culoare, miros, sunetele provocate de foşnetul frunzelor; dacă ne apropiem şi
punem mâna pe trunchi, sesizăm o scoarţă aspră, brăzdată. Totuşi percepţia nu se reduce la
suma acestor senzaţii. Mai întâi, arborele ne apare ca un tot unitar, pe care-1 recunosc ca fiind
un stejar, apoi, deşi imaginea lui se produce pe retină, eu îl văd departe de mine, la 20 sau 30
de metri. Sunt sigur că există în mod real şi nu-1 visez. 7 Deşi imaginea sa pe retină este
răsturnată, îl văd aşa cum este, cu rădăcina în jos şi coroana în sus. Aceste caracteristici sunt
posibile în primul rând datorită unei sinteze senzoriale care se produce în câmpurile asociative
situate în jurul zonelor de proiecţie aflate în cortex.
Tot Andrei Cosmovici mai zice că în percepţie este implicată şi gândirea. Dacă
filosofii empirişti (ca John Locke şi O. Hume) considerau percepţiile ca fiind complexe de
senzaţii şi imagini, Immanuel Kant a combătut această eroare, subliniind rolul important al
gândirii. În capitolul „Estetica transcedentală" din cartea Critica raţiunii pure, Kant prezintă
materialul senzorial (numit de el intuiţie) ca fiind haotic; el este organizat de către concepte şi
categorii. Cu alte cuvinte, percepem un stejar fiindcă avem noţiunea de stejar; fără această
noţiune, nu am putea realiza o identificare. Spune marele filosof: „nici conceptele fără o
intuiţie care să le corespundă într-un mod oarecare, nici intuiţia fără concept nu pot da o
cunoaştere".8
Percepţia este considerată de filosofii empirişti ca o primă treaptă a cunoaşterii. Dar,
deşi este indisolubil legată de gândire, ea nu constituie o cunoaştere aprofundată. Numai
continuarea analizei şi comparaţiilor permite gândirii să dezvăluie esenţialul în spatele
aparenţelor care ocupă primul plan în cunoaşterea perceptivă. În schimb, această cunoaştere
elementară este suficientă şi foarte necesară pentru reglarea acţiunilor imediate. Fără o
percepţie clară n-am nimeri clanţa uşii, nu ne-am putea înnoda şireturile la pantofi etc. între
percepţie şi mişcare este o indisolubilă legătură. Am văzut că o cunoaştere prin simţul tactil
implică mişcarea mâinii pe suprafaţa obiectului. La fel, observarea unei persoane implică
mişcări rapide ale ochilor, conturând-o. Aparate precise, înregistrând mişcările oculare, arată
oscilaţiile lor sistematice şi rapide.9

7
Andrei Cosmovic, Psihologia generală, Editura Polirm, Iaşi, 1996, p. 110
8
Ibidem, p. 111
9
Ibidem, p. 112

6
5. Reprezentările

7
 Reprezentările constituie un fenomen mult mai frecvent şi mult mai important decât
urmele imediate ale senzaţiei. Înainte de analiza lor, să menţionăm două categorii de imagini
de origine pur mentală, dar care se produc extrem de rar şi nici nu le întâlnim la toţi oamenii.
a) Imaginile imediate (primare). Pentru a avea o imagine consecutivă este necesară o
percepţie îndelungată. O imagine imediată se poate produce şi după o durată de numai două
secunde. Închidem ochii şi vedem obiectul sau auzim sunetul cu claritate. Un scriitor, pe când
era concentrat asupra manuscrisului său, era surprins că nu încetează sunetul unui clopot;
fiind atent, a constatat că, de fapt, sunetul nu se mai producea: prima imagine a continuat
ultimul sunet. Imaginile imediate sunt copii fidele ale modelului, de scurtă durată şi slabă
vivacitate.
b) Spre deosebire de acestea, imaginile eidetice 10(studiate de E. Jaensch) sunt extrem
de vii, fără a fi halucinaţii, deoarece subiectul le consideră fără corespondent real în momentul
evocării lor. Sunt imagini îndeosebi vizuale. Subiectul le vede cu intensitatea unei percepţii,
ele pot chiar acoperi fondul perceput pe care sunt proiectate. Anatomistul francez Testut, în
timpul prelegerilor sale, vedea cu claritate, în toate detaliile, porţiunea anatomică pe care o
desena cu fidelitate la curs. Calculatorii celebrii, acele persoane capabile să efectueze extrem
de rapid calcule complicate, văd de obicei numerele ca şi cum le-ar scrie. Unii pictori din
secolele trecute, care nu pictau direct în natură, priveau un peisaj şi apoi, în atelier, şi-1 puteau
reaminti în toate detaliile. Nu oricine poate avea asemenea imagini intense. Ele par a fi mai
des întâlnite la copii11.
c) Trecând la reprezentările obişnuite, ele ne sunt familiare tuturor : oricine îşi poate
evoca imaginea fratelui sau a tatălui său, chiar când ei se află la sute de kilometri distanţă. Ele
nu sunt la fel de vii ca percepţiile, dar de obicei sunt foarte asemănătoare cu acestea.
Reprezentările apar foarte frecvent în spiritul nostru şi în stare de veghe, şi în somn.
De aceea, multă vreme li s-a atribuit un rol central în viaţa psihică. Iată ce scria, spre sfârşitul
secolului trecut, Hippolyte Taine : „Ceea ce observaţia descoperă în fondul fiinţei gânditoare
sunt, în afară de senzaţii, imagini de diferite feluri, primitive sau consecutive, dotate cu
anumite tendinţe şi modificate în dezvoltarea lor prin concursul sau antagonismul altor
imagini simultane ori continue. După cum corpul viu este un polipier de celule dependente
mutual, în aceeaşi măsură spiritul în activitate este un polipier de imagini dependente
mutual."12

10
Imagini care provin din imaginație individului într-un detaliu remarcabil
11
Ibidem p.127
12
Ibidem, p.128

8
 Reprezentările sunt privite de H. Taine ca atomi psihici, entităţi psihice bine conturate,
acroşându-se potrivit legilor asociaţiei şi formând lanţuri, construcţii, „polipieri". Acest punct
de vedere a predominat aproape două secole în filosofia empirică. În pragul veacului nostru,
William James şi o serie de filosofi au reacţionat puternic împotriva exagerării rolului
imaginilor şi al legilor asociaţiei. După James, faptele de conştiinţă se succed ca un fluviu. Nu
există o împărţire în bucăţi, imagini precis conturate care să se înlănţuie. A spune că viaţa
psihică e formată din imagini distincte este ca şi cum am susţine că apa fluviului e formată din
căldări şi butoaie cu apă închisă în aceste vase. Dacă le punem în râu, acestea plutesc în
mijlocul apei care continuă să curgă între ele. Procesele psihice nu sunt în întregime
conştiente, există procese subconştiente şi procese inconştiente. Nu găsim doar imagini, ci şi
scheme şi sentimente, ca atunci când spunem: „ascultaţi!", „uitaţi-vă!" sau „dar... dacă".
Independent de cuvânt, există sentimente confuze, sentimente ale raporturilor: sentimente de
îndoială, ori de evidenţă, ori de insuficienţă.
Observaţiile filosofului american sunt subtile şi pe deplin întemeiate. Gândirea se
opreşte numai uneori asupra unei reprezentări distincte. Cursul ei nu constă în mod esenţial
într-o succesiune de imagini. E prezent mai mult limbajul interior. Şi chiar dacă am considera
cuvintele ca imagini, ele sunt imagini de un fel special, caracteristica lor principală fiind că nu
se succed în virtutea legilor asociaţiei, ci în baza unor relaţii conceptuale, bazate pe înţeles,
ceea ce e cu totul altceva. Deci viaţa psihică nu constă în mod esenţial într-o defilare a unor
reprezentări, ea implică stări mult mai complexe, în care intervin mereu scheme şi influenţe
ale inconştientului13.
A restrânge ponderea reprezentărilor nu înseamnă a neglija rolul pe care ele îl au într-o
serie de cazuri, mai ales în ontogeneza gândirii şi într-o multitudine de activităţi cu caracter
creator.

5.1.Caracteristicile reprezentărilor

13
Ibidem, p129

9
 Putem observa mai întâi o serie de asemănări între reprezentări şi percepţii:
a) Ambele sunt fenomene intuitive, imagini concrete ale unor obiecte sau fenomene.
b) Ambele au efecte fiziologice. Atât percepţia, cât şi imaginea unei fripturi
declanşează salivaţia.
c) Şi imaginea, şi percepţia sunt intim legate de mişcare. Dacă ne imaginăm un buchet
de flori perceput anterior în dreapta noastră, ochii vor efectua o uşoară deplasare spre dreapta.
Un pilot a trăit, nevoit de împrejurări, o experienţă edificatoare. Într-un accident, îşi
fracturase picioarele şi a trebuit să stea în ghips multă vreme. După refacerea oaselor, înainte
de a reîncepe pilotajul, în mod obişnuit el trebuie să refacă o serie de antrenamente, pentru a-
şi redobândi reacţiile prompte şi precise implicate în pilotaj. Pilotul, plictisindu-se, a avut
ideea să efectueze zilnic ore de „pilotaj imaginar", adică să-şi imagineze exact reacţiile
implicate într-un zbor real şi care presupun şi reacţii ale picioarelor. Surpriza a fost că, după
vindecare, antrenamentele au progresat rapid şi a avut nevoie de mult mai puţine ore decât e
necesar în mod obişnuit. Imaginarea mişcărilor a provocat reale şi imperceptibile contracţii
ale musculaturii picioarelor, ceea ce a menţinut un oarecare antrenament.14
d) Imaginea are şi ea un înţeles, o semnificaţie, ca orice percepţie. În această privinţă,
începem însă să întrezărim şi o deosebire; reprezentarea acoperă, de obicei, un sens mult mai
bogat. Mai vizibilă este această încărcătură cu semnificaţii în vis: visezi un chip străin, dar nu
ştii totuşi dacă e colegul tău Z ; aici, sensul depăşeşte şi contrazice chiar aspectul exterior
evocat.
Reprezentările se deosebesc însă mult de percepţii prin alte aspecte :
a) Ele se produc în absenţa obiectului care a stat la baza uneia sau mai multor
percepţii.
b) Imaginea nu este o reproducere fidelă a datelor perceptive, constituind o prelucrare
a lor. În evoluţia ei se produce o abstractizare: dispar unele contururi, unele detalii, altele se
accentuează. Mai rar, mai multe reprezentări tind să se sedimenteze într-una mai accentuată,
mai stabilă: imaginea-tip. Aceasta este însoţită de conştiinţa faptului că ea reprezintă un întreg
grup. Deci imaginea este un extras organizat al experienţei noastre anterioare, este o
elaborare, o percepţie regândită, o raţionalizare a datului sensibil. Ea este puternic influenţată
şi de tendinţele noastre, prezentând lucrurile deja elaborate dintr-un anume punct de vedere,
constituind o selecţie, cu sesizarea unor caracteristici importante. De aceea, reprezentările
sunt privite ca trepte spre cunoaşterea logică a esenţialului, spre elaborarea conceptelor.

14
Ibidem, p.129

10
 c) O altă deosebire fundamentală între imagine şi percepţie este subiectivitatea ei.
Percepţia este însoţită de impresia caracterului exterior al obiectului, de conştiinţa realităţii
lui. Noi nici nu vedem percepţii, ci vedem obiecte independente de noi, deşi fenomenele
acestea se petrec în interiorul nostru. Sau, în cazul reprezentării, noi avem conştiinţa
subiectivităţii ei. Aşa cum susţine J.P. Sartre, imaginea e însoţită de convingerea, în absenţa
obiectului ei, fie că nu e prezent, fie că nici nu există. Totuşi, filosoful francez exagerează,
negând unele excepţii: în vis avem numeroase imagini pe care le considerăm totuşi reale.
Sartre caută să demonstreze existenţa unei altfel de conştiinţe în vis. Chiar dacă ar fi aşa,
conştiinţa imaginii ca informație subiectiv lipseşte. Apoi mai există şi halucinaţiile, când
persoana e convinsă de realitatea fiinţei sau a obiectului imaginat. Dar pentru Sartre era
important să demonstreze că „nu există o trecere de la lumea reală la lumea imaginară", deşi,
de fapt, realul nu este decât o reconstrucţie, în mintea noastră, a lumii exterioare15.
Rămâne ca un fapt cert această conştiinţă a lipsei obiectului. E. Meyerson scria: „Nu
ne amintim lucrurile, ci ne amintim numai de noi înşine". Sentimentul eului propriu ne
întovărăşeşte succesiunea imaginilor. Imaginile formează un limbaj personal, pe care omul şi-
l rosteşte lui însuşi, e limbajul experienţei specifice pe care a trăit-o. De aceea, dorinţele,
sentimentele pun o pecete viguroasă pe reprezentări. Deseori noi vedem persoanele, lucrurile,
aşa cum le dorim, alteori le vedem prin prisma temerilor noastre, chiar dacă, obiectiv, ele nu
sunt fondate.
d) Aspectul subiectiv e resimţit şi prin faptul că imaginile depind, în mare măsură, de
voinţa noastră: le putem alunga, le putem evoca (deşi nu totdeauna cu uşurinţă). Percepţia nu
o putem modifica nicicum, ea ni se impune în mod incontestabil.
e) De obicei, o reprezentare este mai încețoșată, mai ştearsă şi fragmentată în raport cu
percepţia. Dacă vrem să ne amintim faţa unei persoane cunoscute de curând, ne amintim
ovalul feţei, ochii, dar nu întotdeauna şi forma gurii sau dacă purta cravată.
f) Imaginile sunt fluctuante, instabile, dispar uşor, se transformă, se şterg.
g) Tot J.P. Sartre sublinia că o reprezentare nu ne aduce nimic nou în minte, pe când,
privind un obiect, putem descoperi o serie de detalii, neobservate anterior.
Desigur, între percepţie şi reprezentări există o strânsă interdependenţă. Am arătat:
acestea îmbogăţesc percepţia, o fac mai vie, mai limpede. Şi invers, de numărul, calitatea şi
intensitatea percepţiilor, depind şi calităţile imaginii înmagazinate în memorie.

15
J.P. Sartre, L'imaginaire, Editura Gallimard, Paris, 1966, p. 346-351

11
 6.Percepția la preșcolari, școlari, preadolescenți și
adolescenți

6.1.Preșcolari 3-6/7 ani

12
 La preşcolari percepția este în curs de dezvoltare, astfel un preșcolar are dificultăţi de
apreciere a mărimii obiectelor, deoarece percepția mărimii nu s-a elaborat încă. În jocul de-a
v-aţi ascunselea se va „ascunde" în spatele unui obiect mic, rămânând practic în câmpul
vizual al celui care urmează să-1 descopere. Învăţarea, ca formă importantă a activităţii
umane, presupune într-o mare măsură intervenţia percepţiei. Există chiar şi o formă de
învăţare numită învăţare perceptivă care constă în a învăţa să percepi (să priveşti, să asculţi,
să pipăi etc). Copilul nu se naşte cu anumite capacităţi perceptive, el trebuie să le înveţe în
decursul existenţei sale.16
Gândirea copilului este subordonată percepțiilor, astfel copilul crede ceea ce vede și nu
ceea ce ar putea să deducă logic. Din acest motiv Piaget a folosit termenul de gândire
intuitivă.17

6.2.Școlari 6/7-10/11 ani

Percepţia, care la preşcolar are un caracter spontan, la vârsta şcolară devine o percepţie
intenţionată, dirijată spre un scop, adică devine observaţie (copiii privesc cu mult interes
imaginile din cărţi, observă multe amănunte pe care le pun în legătură cu conţinutul
poveştilor).
Sub influența școlii, sunt antrenate și exercitate capacitățile senzoriale perceptive ca
instrumente ale cogniției. Acuitatea vizuală și auditivă ating performanțe spre 9-10 ani. La
dezvoltarea lor contribuie toate formele învățării și mai cu seamă cele legate de scris, desen
compunere etc., care solicită perceperea fină și interpretarea rapidă. Sensibilitatea
discriminativă perceptivă este stimulată și prin identificarea fonemelor (sunetelor) ce
alcătuiesc cuvintele și convertirea lor în grafeme (semn vizual al unui sunet).
Sunt importante și aspectele discriminative ce se dezvoltă la copii pe linia perceperii
spațiului mic. Orientarea spațială pe foia de hârtie, decodificarea prin diferențiere a
grafemelor, ale scrierii etc. susțin o activitate intelectuală complexă. În același context, are loc
antrenarea memoriei, atenției, reprezentărilor.18
Perceperea fiind mai complexă datorită dezvoltării ei atât pe plan calitativ cât și
cantitativ, copilul câștigă pe latura diferențierii mai precise a însușirilor obiectelor și
fenomenelor reușind să depășească stadiul perceperii sincretice și ajungând să-și
îmbogățească experiența de viață.

16
Mielu Zlate, idem, p. 175- 177
17
J. Piaget, Nașterea inteligenței la copii, Edutura didactică și pedagogică, București, 1973, p. 211
18
E. Verza și F.E. Verza, Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București, 2000, p. 136-137

13
 Sub influența învățării, reprezentările devin tot mai variate și pot fi desprinse de
obiect, ceea ce îi dă independență să opereze cu noi imagini.19

6.3.Preadolescenți 12-14/15 ani

Experiența perceptivă se ordonează sub influența dezvoltării observației și se
constituie asociații ce duc la verbalizarea acesteia. Preadolescentul învață să observe, să fie
atent la tot ceea ce îl înconjoară, să manifeste interese pentru cunoaștere și prin aceasta sunt
stimulate și funcțiile complexe ale intelectului.20

6.4.Adolescent 16/19-21
Percepţia de sine a adolescentului poate îmbrăca o formă negativă sau pozitivă. Când
intervin eşecuri în adaptare (şcolară sau profesională) sau când estimaţia de sine este joasă,
tânărul se subestimează, nu are încredere în forțele proprii, nu manifestă inițiativă şi
perseverenţă în activitate. Pe fondul unor succese şi a expectației de sine înalte, manifestă
încredere, putere de acţiune, dorință de a învinge dificultățile, autoconștiința onoarei şi
datoriei etc. În obținerea acestor imagini, adolescentul se raportează la cei din jur şi ia în
consideraţie atitudinea acestora față de el. Matricea relațiilor socio-culturale este percepută
convergent sau divergent şi provoacă proiecția trăsăturilor ce le are fiecare. Este ceea ce H.
Wallon înțelegea prin exprimarea relației dintre eu sau sine şi "after", care contribuie la
dimensionarea identităţii şi a identificări.21

Bibliografie

1.Cosmovic, Andrei (1996), Psihologia generală, Editura Polirm, Iaşi;

2.Mare, V. (1991), Senzațiile și percepțiile cap. 4 în Radu I., Introducere în psihologia

19
Ibidem, p.138-140
20
Ibidem, p.170
21
Ibidem, p.190

14
contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca;
3.Mielu, Zlate (1991), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, București;
4.Rubinstein, S.L (1962)., Existență și conștiință, Editura Științifică, București;
5.Sartre, J.P. (1966), L'imaginaire, Editura Gallimard, Paris;
6.Verza ,E., Verza ,F.E.( 2000), Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București;

15