Sunteți pe pagina 1din 4

ETNOGENEZĂ ȘI CONTINUITATE

Studierea problemei etnogenezei , adică a originii oricărui popor, constă în


determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce parți componente și în ce
condiții s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerințe se referă și la
problema originii neamului românesc. Porninând de la definiții, etnogeneză
înseamnă proces de formare a unui popor, ramură a antropoligiei care studiază
originea și filiația raselor și a popoarelor iar continuitate înseamnă categorie
filozofică, desemnând distribuția și succesiunea neîntreruptă în spațiu și timp a
structurii și dinamismului materiei.
În ceea ce privește etnogeneza și continuitate poporului român, s-au format diferite
teorii, printre care cea mai importantă fiind teoria lui Rosler sau imigraționistă,
teorie mult criticată.
Teoria lui Rosler este o teorie conform căreia poporul român s-a format la sud de
Dunăre, de unde o mare parte a populației a emigrat la nord de fluviu. Argumentele
lui Rosler cu privire la această teorie au fost următoarele : dacii au fost nimiciți în
războaiele cu romanii; dacii nu au putut fi romanizați în doar 165 de ani, provincia
Dacia a fost părăsită în întregime de către populație la retragerea aureliană ; limba
română nu conține cuvinte germanice vechi, deși pe teritoriul Daciei a staționat
tribul germanic al goților ; există cuvinte asemănătoare între limba română și
albaneză, dovadă a conviețuirii lor la sud de Dunăre; nu există izvoare care să
ateste prezența romanilor la nordul Dunării ; prezența influenței sud-slave asupra
Bisericii romanilor ; dialectul daco-roman cel de la nord de Dunăre se aseamănă
cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre, romanii erau pastori nomazi.
Aceste argumente pe scurt ale lui Rosler au fost combătute încă din timpul apariției
lor în special că această teorie a apărut în condițiile expansiunii Imperiului

1
Habsburgic în Principatele Române și a creșterii mișcării de emancipare a
românilor din Transilvania, care evocau dreptul istoric al spațiului locuit de ei din
vremuri străvechi. Astfel prin acestă teorie se nega dreptul istoric al românilor
asupra pământurilor locuite de ei. O contra teorie poate fi cea a continuitații a lui
A.D. Xenopol care a adus argumente destul de puternice si convingătoare în
scrierea sa ,, Teoria lui Röesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia
Traiană"
Pentru perioada sec III-VIII,problema fundamentală a istoriei noastre este de a
demonstra continuitatea de locuire și de civilizație daco-romană și de a explica
aportul limitat al migratorilor la formarea poporului și a limbii române.
Continuitatea daco-romană se referă la continuitatea de locuire la N Dunării,
continuitatea legăturilor cu lumea romană și continuitatea procesului de
romanizare.
În secolul III atacurile dacilor liberi si ale goților sunt din ce în ce mai frecvente
asupra câmpiei Dunării. Între 271-274 Aurelian decide retragerea administației și a
armatei la sudul Dunării. O parte din populatie, armata și civilii legați prin interese
de imperiu, părăsesc Dacia din liberă inițiativă, însă cea mai mare parte a
populației romanizate continuă să trăiască la nord de Dunăre. Astfel procesul de
romanizare a dacilor liberi se intensifică, o parte a acestora stabilindu-se pe
teritoriul fostei provincii. Printre consecințele retragerii aureliene se numără
decăderea vieți urbane în fosta provincie, majoritatea populației urbane se retrage
în așezări rurale, contactele cu romanitatea sud-dunăreană se intensifică, Imperiul
roman își reinstaurează dominația în nordul Dunării în anumite perioade.
Dovezile continuității populației daco-romane la nord de Dunăre sunt date și de
către așezările daco-romane nord-dunărene care cunosc o locuire neîntreruptă, cum
ar fi vechile centre urbane Sucidava, Dierna, Sarmisegetuza, Napoca, Porolissum ;
o parte a locuitorilor vechilor orașe se retrag spre ținuturile rurale din cauza
2
migratorilor și intemeiază noi așezări; La sfârşitul mileniului I, factorul de
continuitate a vieţii româneşti este obştea sătească - comunitate de oameni cu o
organizare social -economică proprie şi un teritoriu bine delimitat, care
îndeplineşte funcţia: social – economică, politică, religioasă, culturală, obștile
teritoriale grupându-se în uniuni de obști, una din formele de organizare politică pe
lângă Imperiul Roman și regatele barbare ; restrângerea activității economice
revenindu-se la economia naturală și ruralizare ; după retragerea aureliană este
refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos ; desființarea frontierei romane
de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambele versante astfel
dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la est și sud
de Carpați, refacerea unității dacice amplificând procesul de romanizare ;
practicarea neîntreruptă a unor activități specifice unei vieți sedentare,
incompatibile cu nomadismul, ca agricultura, meșteșugurile, exploatarea
minereurilor, comerțul ; menținerea legăturilor cu Imperiul Roman dupa 271 care
era interesat să controleze fosta provincie, în anumite perioade se realizează o
adevărata stăpânire romană la nordul Dunării. Dioclețian, 284-305, a adoptat
numeroase reforme printre care si una administrativă prin care Dobrogea este
organizată ca o provincie separată, Scythia Minor cu capitala la Tomis, care
rămâne sub dominația imperiului până în 602 și reconstruirea cetăților de pe
vechiul limes danubian. Constantin cel Mare, 306-337, rezidește cetățile Histria,
Ulmetum, Trophaeum Traiani, ridică la Tomis basilici, terme și edificii publice și
reinstaurează stăpânirea romana la nordul Dunării la Tibiscum, Dierna, Drobeta.
La fel și Anastasios și Iustinian, care duc o politică asemănătoare.
De la retragerea romană și până la așezarea slavilor pe teritoriile dacice ex-
provinciale romane, în principal cu trei etnii autohtonii au avut contacte directe, au
conlocuit și supraviețuit în anumite forme, care se pot contura în primul rând cu
ajutorul datelor arheologice. În afară de comunitățile de daci liberi așezați în fosta
3
Provincie, sarmații-iazigi, goții și gepizii au fost populațiile migrate care, numai în
anumite zone , au locuit efectiv, alături sau împreună cu autohtonii latinofoni. De o
locuire hunică efectivă nu poate fi vorba pe teritoriul fostei Provincii romane, ci
numai de o stăpânire nominală exercitată în Transilvania, eventual și cu ajutorul
ostrogoților. Doar sudul Olteniei și Banatul au avut de sufeirt, în timpul lui Attila,
de pe urma expedițiilor prădalnice ale hunilor, care au atatcat și distrus așezările și
cetățile din stânga Dunării. Începând cu secolul al VII-lea un nou val de migratori a
început sa vină din vestul Ucrainei și zona Niprului, este vorba de slavii care au
pătruns în Câmpia Munteană, sud estul Transilvaniei, Cluj, Sălaj. Influența slavă
nu a fost atât de puternică încât să schimbe caracterul romanic al populației
latinofone. S-a îmbogățit vocabularul cu unele cuvinte slave. În 602 limesul
dunărean al imperiului Bizantin a fost definitiv străpuns și slavii din regiunile
nord-dunărene au năvălit în sudul Dunării, s-au stabilit acolo și au asimilat
populația băștinașă. Grupurile de păstori s-au regrupat în zonele montane și istoria
îi consemnează ca fiind vlahi sau aromâni.
Formarea poporului și a limbii române este rezultatul unei sinteze cuprinzând drept
elemente definitorii romanizarea, continuitatea daco-romană și romanizarea dacilor
liberi, asimilarea elementelor migratoare. Spre anul 800 această sinteza era
încheiată. Românii sunt atestați în izvoarele medievale timpurii cu termenii de
vlahi (la slavii sudici), valahi, volohi (la slavii de răsărit), blachi (în izvoarele
bizantine), olahi (la unguri), începand din sec. IX. Implicit sau explicit izvoarele
atestă originea lor romanică și modul de viață sedentar, o societate agro-pastorală
bazată pe obștea sătească. Noile structuri politice sunt uniuni de obsti, “țări”,
cnezate sau voievodate, menționate în cronici de pe la anul 900.