iN

1
 Capitolul I : Sticla

Capitolul I - Evanescenta
1
Sticla
Amy

“Language…has created the word « lonliness » to express the pain of being alone. And it has created the word «
solitude » to express the glory of being alone.”
Nu stiam cu exactitate cine a spus aceste lucruri, dar dupa acestea imi traiam eu viata. In fiecare zi imi revedeam
aceleasi propozitii in minte. Si le adoram. Se mulau perfect pe personalitatea mea.
Dintre grup si izolare, alegeam mereu a doua varianta.Era perfecta pentru a-ti pune gandurile, prioritatile, in
ordinea corecta, pentru a te calma, pentru a-ti da libertate în gandire, pentru a-ti dezlantui sentimentele, pentru a fi tu
insuti…Era perfecta pentru orice. Dar era doar parerea mea. Nu era aceasta si parerea altora, dar fiecare e diferit, nu ?
Numele meu era Amy. Un nume foarte comun. Nu ieseam in evidenta cu nimic, nici cu faptul ca stiam sa cant la
pian si la chitara. Participasem la multe concursuri, auditii, olimpiade, si reuseam sa fiu prima. O faceam din placere.
Muzica imi oferea un refugiu personal. Un fel de folie invizibila ce ma despartea de ceilalti. Fiecare sunet ma inconjura,
invaluindu-se intr-un fel de aura inexistenta pentru ochii fiintelor de pe Pamant.

2
 Toate cararile deschise pentru ceilalti, pentru mine erau usi inchise, stranse puternic cu lanturi, asigurate cu lacate
dure, reci ca gheata, tari ca marmura, negre ca onixul. Nu imi lasau acces spre viitor. Pentru mine, timpul parea inghetat,
oprit din scurgerea sa continua, neostenita.
Dar, fara miscarea sa fluida, pentru mine era prezent mereu. Deci, traiam vesnic? Existam pentru eternitate? Oare
eu aveam rolul de oaie neagra si nemuritoare de pe Pamant ? Poate da, poate nu…

***

Liceul.Purgatoriu?
Nu! Nu era nimic! Doar un loc plin-ochi de tineri fara experienta de viata. Adolescenti, copii in floarea varstei,
incapatanati, cu pofta nebuna de viata, vise salbatice, dand pe-afara de energie si vitalitate. Profitau de fiecare secunda a
vietii lor. In perioada aceasta a existentei limitate, sunt cei mai constienti de prezenta mortii.
Dar eu nu faceam parte din categoria aceasta.
Totusi, asa ar fi trebuit, asa ar fi normal… Fizic, eram o fata simpla, de 18 ani. Ar fi trebuit sa am si eu dorintele
mele, placerile mele, ura si iubirea mea. Dar tot ce voiam era singuratate, doar asta. Doream mult?Raspunsul era nu, pentru
ca primeam acest lucru. Cu fiecare secunda, “cadoul” devenea mai puternic in intensitate si eram recunoscatoare.
Dar spiritual, psihic? Nimeni nu vorbea cu mine. Ii respingeam in mod inconstient? Faptul ca parul meu era
negru-albastrui natural, ochii mei albastri fara lentile colorate sau de vedere, pielea mea rece si palida erau ciudate in
combinatie? Aratam rau?
Ai mei ziceau mai mereu ca semanam cu bunica-n tinerete. Eram la fel de frumoasa ca ea, ba si mai si. Ma
faceam ca accept ce spun, doar sa fiu politicoasa. Nu ii credeam, si se parea ca si colegii mei erau de aceeasi parere.

Zilele mele treceau mereu la fel. Profesorii ma scoteau la tabla - foarte rar se intampla - sa raspund, doar ca sa fie
dezamagiti ca nu greseam.Invatam bine, dar o faceam din obligatie. Nu eram atenta la ore. Ma aflam fizic in clasa, dar
psihic eram departe…Gaseam intotdeauna ceva mai bun de facut la cursuri : cream modele in forma mereu unica a norilor
grei de lacrimile amare care erau disperate ca cineva sa le auda povestea inainte de a lovi brutal pamantul Washington-ului
in fiecare zi, sau imi lasam imaginatia sa zboare pe sticla termopanului rece.

Mda…Cam acesta era povestea vietii mele. Duceam o viata alb-negru. Dar imi convenea. Nu as fi acceptat alta
pentru nimic in lume!
Parca, mereu revedeam lumea reala, iar si iar, ca prin sticla inocenta a ochilor mari si sinceri ai unui copil.
Traiam dupa versurile melodiei “Exodus”.
Asta pana intr-o zi. O zi pe care nu o voi uita niciodata in toata viata mea!

3
 2
Prima bataie de inima

Un nou rasarit de soare, un nou inceput al unei zile, o noua stare de coma.
M-am coborat posaca din pat sa-l aranjez si sa ma duc jos sa mananc.Exact ca de fiecare data. Nu se intampla
nimic special niciodata. La o vreme nu voiam ca acea rutina zilnica si monotona sa se terminte, iar dorinta mi se implinise.
Acum regretam ca am vrut acest lucru.
Am traversat scarile incet, observand satisfacuta ca nu mai era nimeni acasa. Totul era neschimbat : culoarea bej
deschis a faiantei cu modele albe, gresia ciocolatie, obiectele din casa…Doar un lucru era nou. Un bilet lasat pe masa
rotunda a bucatariei astepta sa fie citit.
L-am despaturit si am urmarit randurile in josul hartiei.

“Amy, eu si tatal tau a trebuit sa plecam din oras, din cauza

unei probleme de serviciu.Nu vom sta mult, te poti descurca
singura. Ai tot ce iti trebuie in casa, iar daca ai nevoie de ceva, ma
suni, indiferent de ora, bine?
Iarta-ne ca am plecat asa brusc ! Ne intoarcem in 10 zile. Ai grija
de tine! Tata te saluta! Mama”

4
 Deci, daca am inteles eu bine, aveam 10 zile de stat singura! Aproape zambisem…subliniez cuvantul “aproape”,
avand in vedere ca eu nu o facusem niciodata in toti cei 18 ani pe care ii aveam. Am mers spre frigider sa imi iau ceva de
mancare dupa care sa ma duc la scoala.
In mod neobisnuit, nu imi era foame. Stomacul meu era gol, dar nu simteam nevoia sa inghit ceva. Aveam
strania senzatie a unei schimbari care avea sa se petreaca in curand. Ceva ce urma sa lase o urma inevitabila si puternica pe
mine.
Unii oameni spun ca previziunile nu apar oricui. Sunt un al saselea simt. Imaginile din viitor apar deobicei cand
dormi. Eu il detineam, si chiar noaptea trecuta avusesem un vis. Imi aparuse in fata o masa de la cantina liceului, cu toate
locurile ocupate, cateva persoane in picioare, plus cateva intrebari, pe care nu reusisem sa le deslusesc.Elevii de la scoala
unde invatam stateau de obicei cati incapeau, ba chiar mai putin, deci, asta sa fie schimbarea? Daca da, nu m-ar fi afectat,
cum simteam eu. Probabil nu intelegeam corect, sau poate ca o sa ma lase uimita cand voi vedea cu adevarat asta…
Am urcat scarile spre camera mea sa ma pregatesc pentru scoala si sa pot scapa si de acea grija. Abia asteptam sa
ma intorc si sa ma pot bucura de acele 10 zile de singuratate.
Cand am ajuns sus, m-am comportat ca o adolescenta normala (un termen relativ si subiectiv) : nu stiam cu ce sa
ma imbrac. Majoritatea timpului imi luam blugi negri si un tricou alb, dar acum trebuia o mica diferenta. Am scormonit
prin dulap, insirandu-mi toate hainele pe pat, incercand sa ma hotarasc.

Am coborat ciudat de nesigura.

Am luat cheia de pe masa. Usa era deschisa. Am incuiat-o pe dinafara, punand cheile cu zanganitul lor metalic si
enervant in buzunar si, cu ghiozdanul pe umar, am pornit-o spre scoala.
Cand mi-am intors corpul spre drumul pe care eram obligata sa-l fac zilnic inca vreun an, doi, aproape orbisem.
Totul se facuse alb peste noapte, iar temperatura nu era mai prejos. Slava Domnului ca ma imbracasem bine! Stralucirea
zapezii in lumina galbuie a razelor care dadeau o falsa impresie de caldura, iti intuneca privirea. Era ca si cum ai fi stat afara
cand e insorit si cald, si vii imediat in casa, la racoare. Am deschis usor ochii pe care ii inchisesem din instinct, lucirea
superba a fiecarui fulg de nea cazut pe pamant alaturi de alte cateva miliarde, neinnegrindu-mi privirea asa de mult ca
inainte.Scartaitul fin al omatului lasat in urma mea imi accentua sentimentul de nesiguranta. Pentru prima data in viata,
voiam sa ajung mai repede in scoala, ca sa scap de acel zgomot si de golul din stomac. Nu eram obisnuita sa ma simt
vulnerabila.
Bineinteles, asta nu m-a ajutat.
Intrasem de cateva ore bune, scapasem de vreo 3 cursuri, si tot nu ma calmam. Mai aveam putin si faceam cadere
nervoasa. Ma chinuiam orbeste sa inteleg, desigur, esuand lamentabil. Ma simteam tremurand, inca o senzatie noua. Uram
din suflet surprizele! Cu tot cugetul si fiinta mea! Dar ele continuau sa apara si sa ma chinuie…
Eram la cantina cand reusisem sa pun, in sfarsit, piciorul in prag si sa pot ignora noile senzatii din corpul meu.
Era mai usor de urmarit actiunile din cladire, sa ma concentrez pe “schimbare”.
Ca de fiecare data, eu stateam singura la masa. Si in banca fiecarui curs, si la cantina…
M-am lasat pe brate si am inchis ochii incet, simtindu-ma obosita. “Surprizele” ma terorizara, ma haituira atat de
tare incat ma epuizasera complet. Extenuarea a atins proportii atat de ridicate ca am adormit in mijlocul bazaitului de voci
din camera spatioasa, ocupata de copii, care se auzea, probabil, de la mile departare.

5
 Nu visasem nimic in acel somn. Doar intunericul ma invalua.Dar presimtirea aceea stranie ma urmarea chiar si in
inconstienta. Era dificil sa ma pot odihni astfel. Doar melodia “Exodus”, prin frumusetea, prin ritmul lent, prin muzicalitatea
care rasuna nestingherit din versuri ma mai ajuta putin.
Un scartait mi-a interupt motaiala si am deschis pleoapele sa vad de unde provenea. Ochii mi s-au atintit spre o
masa cu 55 grade la stanga mea.Iar in acel moment, “viziunea” mea a devenit mai reala decat propriul pamant de sub
picioare. Erau aceleasi detalii. Atatea persoane se vedeau din aceeasi perspectiva. Si se auzeau aceleasi glasuri, doar ca acum
le puteam intelege. Insa imi trebuia ceva concentrare. Zgomotul din cantina, adunat cu zumzetul glasurilor pe care incercam
sa le deslusesc nu faceau casa buna.
Erau intrebari. Faceau conversatie. Dar nu la fel ca intotdeauna. Toate curiozitatile se indreptau spre un singur
punct. Spre unul din scaunele mesei supraocupate, toata atentia se indrepta ca sulita unei sageti foarte bine ascutite, infipte
fix la locul tintit.
Imi concentram privirea sa sparg zidul de elevi si sa vad si eu ce era asa de interesant. Ma simteam diferit acum.
Parca ceea ce voiam sa aflu era de o importanta vitala.
Dar, cand era sa vad ceva, cateva intrebari mi-au atras atentia.
-Cu cine ai urmatoarea ora?a intrebat Jessica Anderson.
Nimic.Poate nu auzisem raspunsul.
-Of, eu am biologia urmatoarea ora deci nu vom fi in aceeasi clasa! Se miorlaise ea.
Deci, era un elev nou?Asta era schimbarea care ma chinuise de aproape o jumatate de zi ? Nu putea fi atat. Era
mai mult ! Trebuia sa fie mai mult pentru ca inca aveam acel sentiment ciudat si chinuitor in corp. Am ciulit urechile in
cautare de noi raspunsuri.
-Deci, daca asta e ultimul tau curs, poate mergem la un suc toti, vrei? Aceeasi voce pitigaiata si prefacuta a
Jessicai se auzi iarasi.
Din nou, nu am auzit raspunsul.
Atunci unul dintre baietii din picioare se asezase pe masa si imi dadea cale libera sa vad. Mi-am concentrat
privirea vrand sa observ punctul interesant al multimii de copii.Ciudat, nu eram invatata sa fiu curioasa.
Dar acel adjectiv nu se potrivea cu mine in acel moment, nu era destul de clasificator. Aveam nevoie sa descopar
taina schimbarii.
Recunosteam fiecare fata de acolo. Doar una era necunoscuta. Niciuna din cele pe care le stiam nu imi capta
atentia, doar cea pe care nu, mi-o retinea. Era un baiat, cu ochii albastri precum cerul senin si parul saten care, in bataia
luminii, avea ciudate reflexe aurii.
M-am uitat mai atent, sperand ca nu se va uita spre mine sa vada ca ma holbam. Era nepoliticos. Dar, in acelasi
timp voiam! Imi doream sa ii las o impresie buna despre mine, nu cea pe care o au elevii din liceul acela. Totusi, de ce
aveam nevoie sa aiba neaparat el parerea buna, si nu altcineva ?
Un zgomot se auzi incet. Nimeni nu intoarse capul sa priveasca in directia lui. Deci, era prea slab? Doar eu eram
capabila sa il aud? Dar, de ce il si simteam in mine? Semana cu o zvacnitura, ca un puls…
Alte sunete urmara. Pareau a fi batai. Batai de inima.
Si ale cui erau, de se auzeau atat de puternic ? De ce erau atat de speciale incat sa le simt ?
Ale mele! Ele erau ale mele!

6
 Plecasem ochii de la noul elev sa imi pun gandurile in ordine.Cat ma uitasem la el toate lucrurile din cap mi se
incurcasera. Si ce insemna si aceasta « surpriza » ?Trebuia sa tin minte toate sentimentele pe care le-am avut. Puteam vorbi
cu mama sa imi spuna ce insemnau ele…
Dar nu! Nu simteam nevoia sa povestesc cuiva despre asta. O voce inceata din interior imi spunea sa tac, sa
pastrez pentru mine si sa descopar singura care era cauza, si ce insemna urmarea, altfel s-ar fi creat un fel de agonie pentru
parintii mei, sau ceva de genul acesta, si era mai bine sa nu se intample asta.
Urmatoarea mea ora era matematica. Am decis ca puteam sa ma lipsesc de asta.
Ritmul inimii mi se accelera. Panica mi se raspandea prin tot corpul, prin vene. O simteam pulsand o data cu
sangele. Trebuia sa fug, sa fug cat mai departe de liceu. Era ilogic, dar simteam nevoia sa fiu singura. Mai singura decat
oricand! Trebuia ! Eram disperata ! Dar nu intelegeam de ce. Insa, aceeasi voce din subconstient imi spunea sa imi ascult
instinctul si sa ma indepartez de oras, de oameni !
M-am ridicat grabita cu tot cu ghiozdan si jacheta chiar in timp ce si noul venit cu celelalte cunostinte ale sale se
indreptasera spre iesirea din cantina.
Le-am luat-o inainte, intorcand capul spre stanga, ocolindu-i prin dreapta. Era un lucru anormal .
A trebuit din motive necunoscute mie atunci sa ma uit la baiatul nou sa vad daca ma privea si el.
M-am uitat putin in ochii lui, observand mahnita ca erau nedumeriti. Erau neclari, tulburati. Dar nu suficient
incat sa nu imi pot vedea reflectia in ei. Paream ingrozita, ca si cum aveam in fata cel mai periculos lucru posibil. Privirea a
durat doar o secunda, dar una infinita.
Mi-am aruncat ochii intr-a celorlalti sa le vad reactia. Ei erau obisnuiti cu mine ca purtandu-ma dubios. Ce-i
drept, ei credeau ca sunt nebuna. La o vreme ma barfisera, dar se plictisisera repede si au incetat sa se mai gandeasca la
mine.Pentru ei, eu eram inexistenta.
Mi-am intors capul si am plecat, accelerandu-mi pasul.
Am auzit din nou acel glas prefacut al Jessicai. Dar acum, el ascundea ceva. O cunosteam bine, ii recunoasteam
fiecare tonalitate a vocii. Spunea ce avea de zis in gura mare - si toata lumea o auzea – doar ca sa fie in centrul atentiei.. Ii
stiam fiecare sunet. Acum simteam disperare. Ii vazusem si privirea din ochi cand se uita la noul venit. Probabil il placea,
asa i se explica comportamentul. El nu ii dadea atentie prea mult, in modul in care voia Jessica, si era cam scoasa din sarite,
dar se stapanea bine. Juca extrem de bine teatru si, desi nimeni nu observa, era o prefacuta, o profitoare.
-Nu iti face griji, Andrew!si-l batu pe umar prieteneste.Asa e Amy, ea e ciudata liceului! O sa te obisnuiesti
repede cu felul ei de a fi! E mai bine sa o ocolesti ! I-a zis toate acestea cu dezgust in voce.
Deveneam enervata. De ce ar trebui sa ma evite acest elev nou, Andrew ? Care era motivul pentru care e « mai
bine » sa ma ocoleasca ? Nu era drept ! Oricine are dreptul la o a doua sansa !
M-am oprit din gandire, uimita de faptul ca eram extrem de deranjata de spusele Jessicai.
Am deschis usa si am inceput sa alerg cat ma tineau picioarele.

3
Lithium

7
 Am fugit incontinuu. Picioarele ma dureau atat de tare, incat am cazut in zapada rece. Dar nu ramasesem in oras.
Eram departe, in mijlocul padurii. Afara era intuneric aproape si imi era frig. Mi-am incheiat jacheta, ridicandu-ma si
incepand sa merg inainte.
Dar nu faceam decat sa ma duc si mai departe, spre salbaticiune, spre singuratate, spre un ger neindurator. Dar
acum nu voiam sa fiu doar cu mine insami, inchisa in fiinta mea, voiam sa mai am pe cineva cu mine, care sa ma inteleaga,
simteam nevoia sa vorbesc cu cineva despre ce am patit azi in cantina, dar sa cer un prieten, pentru mine era mult prea
mult. Eu nu meritam nici macar sa exist. Eu pacatuiam mult. Dumnezeu a lasat unui om sentimente, l-a lasat cald, bun,
fara dorinta de a fi singur pentru eternitate. Eu eram ca o bucata de tabla. Rece, fara a fi capabila sa pot simti ceva pentru
altcineva in afara de parinti. Eu nu puteam iubi. Eu nu puteam face nimic, decat a-i indeparta pe oameni. Eu eram o stanca
imobila in bataia vantului.
Pasii mi s-au grabit, afundandu-ma mai repede in intuneric.Simteam atingeri bruste si usor dureroase pe fata, pe
maini, pe picioare…Si usoare dare racoroase imediat dupa zgariere se prelingeau rosii, necontenite. Si totusi nu ma dureau,
desi stiam ca aveau sa o faca in curand.
Ar fi fost normal sa vad stelele aparand una cate una, dar eu nu vedeam decat negru. Eu nu mergeam nicaieri.
Doar ma invarteam in cerc, incercand zadarnic sa ma indepartez de ceva, ceva inofensiv.
Dar nimic din ce faceam nu ma ajuta.
Eu nu voiam sa plec si sa nu fiu gasita niciodata. Fugeam de ceva, nu de liceu si de elevii de acolo, nici de
familie, nici de Andrew, nici de nimeni! Eu voiam sa ma indepartez de un sentiment. Unul necunoscut, infiorator. Ma
chinuiam orbeste sa-l descopar, sa-l inteleg. Ma irita faptul ca nu ii aflam secretul. Zidul care ne despartea era atat de
material, de puternic, ca nimeni nu l-ar putea sparge, indiferent de puterea de care dispunea.
Racoarea deveni mai pronuntata cu fiecare secunda care se scurgea prin marea clepsidra a timpului.
M-am asezat ostenita pe pamantul inghetat punand capul pe zapada si invelindu-ma cu jacheta. Am inchis ochii si
am lasat fiecare fulg de nea sa ma ingroape, sa ma acopere, transformandu-ma la prima vedere intr-o ridicatura de sol.

In timp ce nu ma miscam, ma gandeam. Rederulam in minte ziua ce tocmai trecuse, plus felul in care m-am
simtit. Am revazut si reanalizat aceeasi scena de multe ori realizand incet ca viata mea a atarnat de un fir de par. Fusesem
atat de aproape ca inima sa-mi stea, ca un singur cuvant mi-ar fi putut-o opri. Nu vedeam logica acelei stari. Ma simtisem
slaba, fara putere de a lupta. Fusesem atat de vulnerabila ca oricine se pricepea catusi de putin, m-ar fi putut termina intr-o
secunda. Nu as fi putut opune rezistenta la nimic. Ma lasasem inecata de sentimente, ma sufocasera acele stari, ma arsera
acele senzatii. Dar de ce foloseam timpul trecut ? Doar si acum ma simteam exact la fel !

8
 Ma trecu un fior rece ca gheata. Si cu acesta, ma simteam cazand in intuneric. In adancurile negre, dureroase,
chinuitoare ma inecam inevitabil.
Somnolenta patrunse pe nesimtite in trupul meu. Abia imi tineam ochii deschisi. Vedeam fulgii de zapada cazand
incet pe pamant. Dar nu ii priveam astfel. In ochii mei, ei erau ca niste petale negre de trandafiri, cazand in apa neagra a
inconstientei dureroase in care eram atrasa. Dureroasa pentru mine, pentru ca stiam ca urma sa am cosmaruri. Desi nu
aveam motive de teama, eu trebuia sa gasesc unul.Dar nu il descopeream, cu toate ca se afla sub nasul meu. Mie trebuia sa
imi fie frica de ceva, doar ca nu stiam de ce anume. Viata mea devenise brusc dintr-o apa limpede, intr-una tulbure.
Extenuarea mi-a inchis ochii.
In final, cu toate ca incercasem sa ma opun acestui fapt, am adormit in frig si zapada. Visele apareau unul dupa
altul, majoritatea urmand sa ma terorizeze cand aveam sa ma trezesc, cand trebuia sa realizez ca acele fantezii erau ireale si
imposibile.
Intr-unul din vise am auzit o voce. Un glas care l-as fi tinut minte o viata. Era vocea lui Andrew, acea persoana
care ma urmarea in mod inconstient pretutindeni. Dar acum ii auzeam raspunsurile de la pranz. Sau mai bine zis, imi
imaginam ca le aud. Era incredibil de eliberator sa aud in subconstient acest glas, altul dezamagindu-ma, chinuindu-ma. Insa
nu aveam nicio siguranta ca era chiar la fel si in lumea reala.. Puteam sa nu-l aud si in realitate, puteam foarte bine sa mor
fara sa stiu cum era cu adevarat. Momentan ma prefaceam ca era real si profitam.

In dimineata urmatoare ma trezisem, simtindu-ma diferita fata de ziua de ieri. Pe dinafara, aveam drept
“accesorii” de par bucatele de zapada albe, contranstand puternic cu parul meu negru. Dar pe dinauntru nu mai voiam sa
vorbesc cu cineva drespre sentimentele mele. Acum avea aceeasi dorinta aproape ca intotdeauna : sa fiu singura. Dar era
ceva care ma despartea de a dori asta complet. Visam la o minune : sa ma caute cineva care sa fie ingrijorat in privinta mea.
Nu parintii, un elev de la scoala care sa-mi simta lipsa. Cineva de acolo care sa vrea sa stie daca sunt bine, sa ma gaseasca,
sa ma ajute sa imi vindec ranile fizice si sufletesti. Bineinteles ca ma refeream la o singura persoana. « Revino la realitate,
Amy ! » m-am mustrat in sinea mea. «  Nu se va intampla! Nu mai visa! »
Sangerasem putin acum cateva zile, probabil lasasem o dara subtire si scurta de fluid rosu pe omat, nimic
observabil. Oamenii nu ar fi vazut-o, ei, la cat de grabiti sunt, nu vad detaliile. Ei nu vad lucrurile mici, cele care sunt
semnificative cu adevarat. Daca ar observa cineva dara aceea, m-ar gasi si mi-ar putea oferi adapost. Slabe sanse, nu trebuia
sa imi fac sperante.
Dar in privinta ranilor sufletului, ce ma faceam? Ele nu erau vindecabile, pe termen scurt, ca o mana rupta sau
zgarieturi. Ele erau adevarate prapastii. Imi lasasera semne puternice. Dar majoritatea inca erau carne vie. Inainte nu ma
dureau, dar acum erau ca si cum imi rasuceai un cutit ascutit in inima. Ma simteam incredibil de rau. Abia ma puteam
misca putin!
Ochii mi-au devenit umezi. M-am trezit din starea aceea de reverie, uimita de ceea ce mi se intamplase. Ochii nu-
mi fusesera inlacrimati de ani intregi. Picaturile nu alunecasera, au ramas pe loc, ca stancile. Straluceau in soare, trebuiau sa
se topeasca. Dar erau ca gheata de la poli, prea puternice pentru a fi incalzite suficient de tare ca sa se scufunde! Lacrimi ale
sperantei, stiam. Speram…
Am asteptat un sunet catusi de mic…cat? Minute? Ore? Nu aveam idée. Parea ca timpul ramasese in loc, desi nu
avea motivatie. Putea trece atat o gramada, cat si foarte putin timp.

9
 Si brusc, concentrarea mea a fost rasplatita. Sunete slabe s-au auzit vag in urma mea. Voiam sa ma intorc, sa vad
de unde proveneau, dar ranile fizice pe care le aveam ma impiedicau. Nici nu ma puteam schimonosi de durere. Cauza erau
zgarieturile capatate din atingerea bruscata de crengi, de la cazaturi, de vantul inghetat…
M-am uitat spre cerul crapat putin de o raza palida de soare. M-a rugam sa fie cineva, oricine, nu conta ! Voiam
numai sa scap de aici, din iadul asta rece ! Am inchis ochii, asteptand cu sufletul la gura ca trimisul Domnului sa ma
gaseasca si sa ma aduca acasa, sa ma elibereze de lanturile suferintei.

4
O minune

10
 Cu sunetul care imi alimenta speranta, observasem cat de oarba am fost in trecut. Eu credeam ca singuratatea ma
va ajuta, ma va face sa fiu implinita, cand, in realitate doar ma ranea. A sapat in mine o groapa imensa care sangera
continuu. Pana la momentul de fata nu simtisem durerea, dar acum toata se napustise asupra mea mai rapid si brutal ca
orice altceva. Nu ma mai puteam misca in acel moment. Pe dinafara paralizasem, pe dinauntru ma zbateam in focul care ma
inalantuia si ma pedepsea ca acceptasem sa cred in acea impresie mincinoasa. Aveam inauntrul meu o imensa rana, un mare
lips. Devenisem incapabila de sentimente profunde. Ma durea si fizic si spiritual. Suferinta fizica se pierdea in cealalta, si ma
chinuia si mai mult. Nu mai puteam indura.
Sufletul meu era prea pustiit pentru fericirea pe care o pot simti ceilalti oameni. Probabil as muri din cauza
intensitatii, daca as simti si eu acest lucru. Puterea fericirii ar distruge tot ceea ce a mai ramas din mine, din persoana care
am fost la nastere, daca o mai fi ramas ceva.
Trebuia sa ma framant sa gasesc ceea ce inseamnau sentimentele mele. Mi-am mai amintit de discutiile pe care le-
am avut cu mama despre un caz asemanator cat de cat, al ei. Ceea ce simtisem amandoua era aproape similar. Ea folosea
cuvantul “iubire” pentru senzatia aceea. Nu stiam daca se aplica teoria asta si in cazul meu, dar era tot ce aveam. Si, daca
era adevarat? Daca acel cuvant descria tot ce simtisem eu? Nu, era imposibil! Acea simplitate sa fie explicatia lucrurilor
confuze de care am avut parte?Toti fiorii reci, bataile inexplicabile ale inimii, nevoia de a nu mai fi singura – opus a ceea ce
voiam de obicei – sa fie rezumate la acea simpla grupare de litere? Si daca era adevarat ca aceea era prescurtarea a tuturor
sentimentelor confuze pe care inca le mai aveam, ce as fi facut in aceasta privinta ? Nu aveam experienta deloc in domeniu.
Nu puteam vorbi cu mama, cu altcineva nici nu se punea problema. Eram singura-singurica cu problemele mele complicate.
Hotarasem sa incerc sa descopar fara ajutor taina sentimentelor si sa gasesc singura solutiile.
Incercam in zadar. Nu reuseam sa aflu nimic. Sau, tocmai descoperisem si nu puteam accepta? Ori adevarul era
chiar sub nasul meu si ma invarteam orbeste pe langa el fara sa sparg zidul acela enervant si sa-l aflu? Una din acele patru
variante era corecta si trebuia cu orice pret s-o descopar, sau innebuneam intr-adevar.
Ma gandeam pe tema asta intens, fara o clipa de ragaz. Nu aveam mila pentru sine, ma incapatanam sa nu raman
fara sa stiu.
La un moment dat a inceput sa ma doara capul atat de tare, ca nu mai puteam suporta. Am incetat sa ma mai
gandesc la asta. Daca trebuia sa traiesc cu aceasta nestiinta, atunci acceptam. Nu mai suportam atat chin. Trebuia sa pun o
data si o data punct. Doar nu eram masochista, sa las ca suferinta asta sa continuie.Nu puteam trai in acea confuzie. Voiam
ca viata mea sa se scurga linistita. Ca apa de izvor, mi-ar fi placut sa fie limpede, fara tulburari. Clara ca un cristal, pretioasa
ca un diamant, speram ca ceea ce imi era destinat sa nu fie singuratate, si durerea pe care mi-o provocase. Sa simt fericirea

11
absoluta, in forma sa concentrata ! Daca ar fi trebuit sa imi dau viata pentru o singura secunda de bucurie pura, as fi facut
acel sacrificiu, doar ca sa vad cum e! Sa o incerc, doar putin!

***

Niciodata nu fusesem foarte atenta la detaliile lucrurilor. Credeam ca vedeam totul, dar aceasta aroganta imi lasase
ochii atat de mult in soare de parca priveam la fel de putine ca un om normal. Privind caderea calma a zapezii am realizat
cate lucruri pierdusem in cei 18 ani de la nasterea mea. Prin dorinta mincinoasa de singuratate care imi orbise gandirea,
irosisem mult. Am avut sub nas atatea bucurii, atatea oportunitati sa fiu fericita, dar nu le-am vazut niciodata! M-au tot
urmarit pas cu pas, dar le ignoram din naivitate. In final s-au saturat sa ma mai fie precum umbra mea si au facut cale
intoarsa, parasindu-ma. Sansele mele la fericire devenisera nule, se epuizasera total. Parca as fi batut din degete o data si ele
ar fi disparut intr-un norisor de fum, nemaifiind pe Pamant niciodata.
In timp ce deveneam din ce in ce mai constienta de adevarurile care incercau sa sparga sticla aburita a dorintei
mele, sa ma avertizeze, dar pe care nu le-am obsevat niciodata, incepea sa mi se ia o greutate de pe trup. Cineva ma gasise
si ma dezgropa. Din zapada grea, eram adusa la suprafata de doua maini calde. Oare visam ? Era doar un lucru imaginat ?
Un dar dubios al subconstientului meu pentru mine insami ? Puteam sa aud o respiratie agitata si fara un sunet puternic,
dar in linistea de mormant din padurea inghetata s-ar fi auzit si cel mai mic freamat. Simteam strigate de groaza, rugaminti
cu foc, rostite de cea mai frumoasa voce din lume : cea a lui Andrew. Ma durea sa simt disperarea, chinul din ea, voiam sa
il pot linisti ca sunt bine, dar eram impietrita. Fizic, probabil, aratam ca moarta.
-Doamne ! Te rog din toata fiinta sa nu o lasi pe Amy sa moara ! Nu o lua acum ! E prea tanara ! Merita sa
traiasca !
Raspuns gresit ! Nu meritam ! Am ascultat in continuare.
-Amy, daca ma auzi, da-mi un semn ca traiesti! Orice spune-mi, arata-mi, dovedeste-mi ca esti in viata !a spus
glasul chinuit. Nu ma lasa sa traiesc fara ca macar sa… ! a continuat el, dar se opri in mijlocul propozitiei. O lacrima,
urmata de altele cateva, mi-a atins chipul ranit. Una dintre ele mi-a ajuns pe una din pleoape, facandu-ma sa clipesc.
-Multumesc Domnului ca traiesti ! a spus Andrew mai putin disperat ca inainte. Starea aceea nu a durat mult.
Trebuie sa te duc neaparat in oras, sa te vada un medic ! Of, pe unde am venit ?
Andrew m-a ridicat si a inceput sa mearga grabit.
Am gemut incet din cauza zgarieturilor. Vantul inghetat, necrutator, imi punea si mai multa sare in ele. Erau
dureroase, dar nu suficient incat sa nu poata fi vindecate. Si leacul era o simpla atingere, inceata, linistita. Insa cum putea
cere asta ? Eram pe jumatate inconstienta, imobilizata de ranile pe care le capatasem in urma micii mele « excursii »
extrem de rapid si prost planificata.
Incercam zadarnic sa deschid ochii. Nu imi placea faptul ca Andrew era langa mine, mai aproape de mine decat
sperasem vreodata, si nu il vedeam. Imi era dor de ochii lui verzi, de frumusetea nonsalanta a zambetului sau sincer…
Linistea incepea sa fie intrerupta. Sunete nespecifice padurii adormite incepeau sa sparga zidul de tacere.
Am adormit.

12
Capitolul II – Lacrymosa
1
Pur

13
 Visele s-au abatut asupra mea. Recuperau. Insa, de ce erau asa de triste ? Doar se intamplase o minune si
devenisem fericita, intr-o oarecare masura. S-au intors furioase ? Trebuia sa redevin cea dinainte ?
Nu ! Nu voiam in ruptul capului sa mai trec prin asa ceva ! Uram din suflet singuratatea la ora actuala, o
detestam incredibil de mult !
Colegii mei aveau dreptate sa ma faca ciudata : mai intai vrei sa fii singur, apoi nu mai vrei. Poate innebunisem.
Sau…

***

Incepeam sa ma trezesc, daca auzeam lume in jurul meu. Ma blestemam in gand ca, facusem tampenia sa fug de
oameni, in adancul iadului inghetat. Puteam simti spaima pe care o incercau parintii mei, provocata de vorbele unui doctor.
Insa, aveam o nelamurire : De ce ai mei se intorsesera mai repede ? Era ramas ca se vor intoarce in 10 zile. Oare timpul
trecuse asa de usor ?
-Se va face bine ? intreba mama incercand sa se calmeze.
-Tot ce-i posibil. E extrem de deshidratata, iar sistemul ei imunitar, stiti, e cam slab. Sper doar sa nu fie ce cred
eu…
Chiar ca facusem o prostie sa plec in padure, sa ma izolez de lume. Oare ce aveam ? Am ascultat interesata in
continuare.
-Ce-ar putea fi ? intreba tata ingrijorat.
O usa se auzi deschizandu-se, si pasi indreptandu-se sa iasa din camera unde ma aflam. Simteam ca numai o
singura persoana mai statea cu mine. Am deschis ochii, vrand sa vad cine era.
Nu am fost deloc dezamagita.
-Te-ai trezit, in sfarsit. Imi murmura Andrew, fiind aproape de mine.
Cat dor imi fusese de ochii lui albastri ! Mai dor ca de orice altceva !
Am aprobat in liniste, schitand un zambet obosit. Imi doream sa am ocazia sa vorbesc cu el. Trebuia sa stiu
motivele sale pentru care se avantase in padurea rece.
-Cat am dormit ? Ce zi e oare ?soptii eu.

14
 -Ei bine, e ora 3 dupa-amiaza. Si azi e joi. Ai dormit cam 16 ore, ma informa salvatorul meu.
-As vrea sa stiu, totusi…
Trebuia sa stiu de ce ma cautase.Nu puteam sa traiesc cu nestirea asta.
-Da ?
-De ce…De ce ai venit dupa mine ?
Andrew se uita la mine trist. Ochii ii dezvaluiau durerea din suflet, cu toate ca incerca din rasputeri s-o ascunda.
-Ai fi vrut sa ramai acolo ?
L-am privit cu groaza. Interpretase total gresit lucrurile ! Imi dorisem nespus sa vina dupa mine ! Initial, aveam
in plan sa ma izolez pentru totdeauna. Dar dorinta mi se shimbase peste noapte, iar apoi, cand ma trezisem in zapada,
trebuia sa ma reintorc in oras, insa era tintita la pamant de durere fizica si sufleteasca.
-Nu, bineinteles ca nu ! Cand am constientizat ca ai venit dupa mine…Imi doream mult sa pot sa iti multumesc !
Am vrut sa am ocazia asta ! Mi-ar placea s-o fac acum…Ma tem sa nu fie prea tarziu…
-Ei, nu ai de ce. Bine ca esti in siguranta !
Am dat din cap, inchizand ochii, analizand. Raspunsul sau a fost cam dur. Emotie ? Incalcarea prejudecatilor ?
Totul incepu sa se invarta cu mine. Ma obosea, ma adormea. Am luptat, insa, sa nu cad in inconstienta. Stiam ca
Andrew nu va pleca, ceva dupa care voiam sa profit cat mai mult, ca doctorul se va intoarce sa imi dea si mie verdictul, ca
voi avea ocazia sa cer scuze parintilor pentru nechibzuinta de care dadusem dovada. Speram sa le pot arata ca sunt de
incredere, iar acest « mic » incident a fost o scapare usoara. Nu eram invatata cu ei nesiguri in privinta mea mine.
Usa incaperii scartai incet, iar pasi calmi se indreptara spre mine. Am redeschis ochii, sa privesc in juru-mi.
-Bine-ai revenit acasa, Amy !spuse doctorul. Cum te simti?
Avea o voce calma, linistita. Insa in ochi i se citea ingrijorarea. Ce problema grava pot avea eu, in afara de cea cu
sentimentele incurcate ?
-Bine…Nu minteam, chiar ma simteam bine – cat-de-cat -, dar extenuarea detinea o parte din mine, si deci,
raspunsul imi iesi oftat. Medicul intelesese motivul, nu ii disparuse calmul. Nu inca !
Ameteala imi innegri privirea pentru un scurt moment, iar o caldura de origine necunoscuta ma coplesise. Acum
insemna ca sunt racita, sau cum ?
Doctorul imi atinse usor fruntea, a sa incretindu-se.
-Mda…Ai febra, murmura el dur. O sa treaca repede, cu conditia sa nu iesi din casa. Pare o usoara preumonie,
continua pentru sine.
Eh, trecusem prin mai rele, mult mai rele decat o preumonie. Daca ma vindecam rapid, atunci puteam merge la
scoala, puteam sa ies afara, poate si sa reusesc sa ii las lui Andrew o impresie buna despre mine…Aveam in plan atatea
lucruri ! Urma sa le fac pe toate ! Le voi dovedi tuturor ca sunt si eu o fiinta cu inima si sentimente, poate imi fac si
prieteni, cine stie…Voiam sa dovedesc lumii intregi – cel putin familiei si liceului – ca sunt si eu normala, umana. Ca felul
in care m-am comportat a fost doar … o simpla aiureala. Speram sa pot repara totul, cu toate ca sansele erau aproape nule.
Doctorul parasi camera, lasandu-ma alaturi de Andrew. Nu stiam la ce sa ma astept, mai ales ca ultimul sau
raspuns a avut o tenta de duritate.
Am inceput sa meditez, imaginandu-mi scenarii. Putea sa fie mai taios din cauza faptului ca, desi era bucuros ca
traiam, regreta – intr-un fel – ca isi incalcase principiile. Putea fi mai dur in incercarea de a-si ascunde sentimentele.
Sentimentele…(Variante multiple de intelegere. Putea fi jena recunoasterii fericirii, putea si parere de rau in cazul in care

15
paream ca intelesesem gresit ce a vrut el sa zica, putea fi, de asemenea, si faptul ca nu fusese sincer cand a zis ca era bine ca
sunt in siguranta. Desi nu voiam sa insemne decat primul caz. Speram sa fie prima varianta !).
-Vrei sa iti chem parintii ?intreba Andrew serios.
Mi-am intors ochii spre el, aproband dand din cap.
S-a ridicat incet, grabind usor pasul cand se apropie de usa, parand ca ii era o oarecare teama sa ma lase singura.
Daca acea teorie era adevarata, atunci dorinta i se implinise, deoarece nu am ramas astfel mult timp. Ai mei au intrat pe
usa, oarecum distanti.
-Mama, tata, imi pare atat de rau, sincer ! vocea imi ardea de regret, fiindca nu am vrut sa ii ingrijorez. In ochii
lor se citea frica ce ii incercase zilele astea.
Tata ramase tacut, in timp ce mama se aseza repede langa mine si ma stranse de mana.
-Amy, nu poti crede cata spaima am tras de pe urma ispravii tale ! Ce te-a apucat sa fugi in mijlocul padurii, pe
vremea asta ? Putea sa te prinda viscolul pe acolo, puteai sa faci hipotermie ! Doamne fereste ! Noroc cu baiatul acesta, ca
altfel…Doamne, sa nu ne mai sperii asa, te rog !
Cel mai mare noroc  ! am adaugat bucuroasa in gand, acceptandu-i vorbele.
-Mama…Nu stiu nici eu ce mi-a venit sa fac o asemenea tampenie ! Sincer, nu m-am gandit, pur si simplu…A
fost o scapare, dar iti garantez ca nu se mai repeta ! Am sa iti povestesc totul cand ma voi face bine ! Voi fi in stare sa imi
amintesc tot ce am simtit atunci !
Eram sincera in ce spuneam, dar acea graba in incercarea de-ai face sa ma creada ma obosise, iar respiratia se
avanta in directia unui slab gafait. Aveam nevoie de odihna, dar tot ma incapatanam sa ii conving sa ma ierte.
-Amy, dormi ! Totul e bine acum, esti in siguranta ! Cred ca nu ai gandit prea mult cand ai actionat in felul ala,
dar ma bucur ca imi vei explica totul. Te lasam sa te odihnesti !
Am bolborosit un « bine » apoi parintii mei plecara din camera, lasandu-ma iarasi singura. Voiam sa-l astept pe
Andrew, voiam sa stiu ca e langa mine, astfel reusind sa dorm linistita. Si totusi, m-am cufundat rapid in inconstienta.
Nu m-am mai trezit.

2
Intuneric
Andrew

16
 Cand m-am reintors in camera, Amy adormise deja. M-am asezat la locul meu obisnuit, privindu-i calmul. Mi-ar
fi placut sa stiu ce viseaza, as fi vrut, de fapt, sa ma viseze pe mine, desi inca nu cunosteam motivul dorintei acelea. Nu imi
placea sa o stiu departe, ma nelinistea. Oare acela sa fie explicatia faptului ca m-am dus pana in mijlocul padurii acelea
neinduratoare s-o caut si s-o aduc acasa ? Sau a fost doar ceva sufletist ?
Urma sa ii marturisesc totul intr-o zi, asta era sigur. Nu o sa pot sa traiesc fara sa ii zic ceea ce aveam pe suflet,
era o povara imposibil de indurat. Simteam ca trebuia sa ma confensez ei, nimanui altcineva, numai astfel aveam sa fiu
impacat. Straniu…
In timp ce-o priveam, gandurile imi erau concentrate asupra sentimentelor. Desi aveam sa ii zic povestea mea
emotionala, cum urma sa ii spun ? Eram atat de confuz in ceea ce privea starile mele sufletesi, incat abia imi puteam forma
gandurile, gasind cuvintele potrivite ! Cum ii puteam marturisi, daca nu existau, sau cel putin, nu detineam cuvinte
suficiente pentru a putea-o face ?
Tot meditand asupra acestei dileme – as putea spune – imi si suna in minte o melodie cu un mesaj trist. Abia
daca l-am auzit pe doctor venind in camera, verificand temperatura lui Amy. Mi-am atintit privirea spre el, avand o
ingrijorare pe care incercam din rasputeri s-o ascund – nevrand ca cineva sa afle de faptul ca sunt obsedat de sanatatea ei.
Nu parea foarte fericit, si, desi l-am intrebat ce se intamplase de expresia sa se schimbase asa de rapid, nu am aflat de ce, el
dand din umeri si plecand. Aveam sa aflu in curand, nu ? Trebuia sa stiu, doar si eu eram interesat de ea si cand avea sa se
faca bine ! Chiar daca, probabil, Amy ma va evita, chiar daca toti cei pe care i-am cunoscut si care mi-au facut cunostinta in
mod indirect cu ea se vor uita la mine ca la un nebun, ma voi tine scai de ea, pana voi reusi sa pot vorbi cu ea macar un
minut, doar pentru a-i spune ce simt. Atunci o voi lasa in pace, si, daca va vrea – Doamne ajuta – sa fim oarecum prieteni,
voi accepta bucuros, chiar daca nu m-ar putea multumi pentru un timp.
Trecusera cateva ore de la acea intamplare, apoi parintii fetei si doctorul au intrat posaci in camera. Nu, nu
posaci ! Aproape deprimati. Cat de grav era, oare  ?
Mi-am ridicat privirea, incepand sa intreb, dar intalnindu-le privirile, cuvintele mi s-au oprit in gat. Am inghitit in
sec, apoi le-am cerut un raspuns cu glasul slab.
-Ce s-a intamplat ? E ceva legat de…nu am putut continua, doctorul ridicandu-si privirea care parea ca regreta
amarnic.
-Da…Nu a fost pneumonie. Ce are ea e usor de confundat.
-Ce ?am reusit eu sa intreb dupa cateva clipe de teama. E mai grav ?
-Are febra spaniola.

17
 Am ramas socat. Ceea ce tocmai spusese m-a paralizat. Nu numai ca a omorat, dar intr-un singur an, a ucis mai
mult decat insusi Primul Razboi Mondial. Intre 1918 si 1919, a facut un miliard de victime, printre care in jur de 50 de
milioane au murit, si culmea, nu cei slabiti s-au imbolnavit, ci tinerii perfect sanatosi si rezistenti. O pandemie planetara ! Se
spune ca a disparut, deci cum se putea ca o persoana sa aiba asa ceva dupa o suta si ceva de ani ! Si, de ce tocmai Amy !?
Mama fetei a inceput sa planga, auzind vorbele doctorului, tatal sau ramanand, insa nemiscat in durerea sa –
tacerea sa rece fiind o dovada clara a faptului ca focul suferintei il ardea neincetat pe dinauntru.
-Mai bine ar fi sa plecam, sopti medicul. Au iesit din camera pe rand, durata plecarii lor fiind lunga, chinuitoare.
Nu puteam sa imi imaginez cum aratam. Ingrozit, indurerat, chinuit, socat, ingrijorat, exasperat…Si lista poate
continua.
Stiu ca ideea ca un baiat sa planga e cam aberanta, dar asta mi se intampla mie acum. Lacrimi dureroase mi se
prelingeau pe obraji, in suflet, parca se scurgea cate-o picatura de sange si, cu cat trecea timpul, cu atat ma chinuia mai tare.
Cum sa aiba Amy febra spaniola ? Nu suportam gandul ca va avea aceeasi soarta cu cele un miliard de victime – erau doua
variante, iar pe cea de a doua nu o puteam inghiti. Abia reuseam sa cred ca e adevarat, ca nu aveam cel mai oribil cosmar.
Nu imi puteam deschide ochii, eram ingrozit, terifiat. Ma stingeam cu fiecare secunda ce zbura cu o viteza
inimaginabila, de parca voia sa agraveze starea lui Amy cat mai rapid !

***

Astfel treceau zilele. Amy era din ce in ce mai rau, parintii ei erau distrusi, medicul frecventa pe-acolo pentru a-i
administra cele necesare fetei, iar eu, nemaidand pe la scoala, stand cu ea, zaceam in durerea aceea veche si imposibila,
zaceam insangerat, ranit, disperat. Ma simteam cuprins de melodia Restless, acel tribut adus lui Amy Lee. Era o melodie
aproape suferinda, pot spune. Avea un mesaj trist, un suport muzical melancolic, asemanator melodiilor celei careia i-a fost
adus acel tribut. Doar ca acele cantece aveau suflet, emotie, le traiai ca si cum tu detineai acele sentimente descrise prin
sunet. Si eu traiam in mijlocul acelui abis infernal. Imi era dor de ochii ei albastri, cu toate ca nu i-am vazut decat de
maxim 3 ori in viata mea, imi era dor de un zambet pe care nu il vazusem niciodata cu propria mea privire, imi era dor de
o persoana necunoscuta, de parca…de parca…Stiam ca, daca aveam sa fiu cu ea – in vreun fel – urma ca viata mea sa se
implineasca. Urma sa fiu si eu fericit, exact ca ceilalti oameni.
M-a trasnit gandul ca nu lasasem niciun mesaj acasa, nimic care sa le stearga ingrijorarea parintilor mei. Eram
disperat s-o gasesc pe Amy, mult prea disperat pentru a mai gandi in perspectiva « fiului cel bun » care fusesem pana
atunci. Probabil ca m-au dat deja disparut, asta daca nu ma cauta. Sau poate ca, vazand ca nu sunt in oras, ma cred mort
sau ceva de genul acela.
Dar abia imi puteam schimba tema gandurilor. Era prea persistenta, prea materiala in sufletul meu si asa distrus.
Coexista inauntrul meu de parca voia sa ma tortureze pana la moarte. Daca ea ar fi … murit … atunci era ca un bine pe
care soarta voia sa mi-l faca si sa ma ajute s-o revad.

La un moment dat, mama lui Amy a trecut sa o vada pe fiica ei. Bineinteles, sa ma vada plangand nu mai era un
lucru neobisnuit, era ceva cu care era invatata. M-a surprins faptul ca a vorbit, in ciuda grelelor sentimente ce ne incercau
pe toti din acea casa in care eu eram strain.
-O sa fie bine, pana la urma ! spuse ea cu un optimism slab.

18
 Am ridicat privirea spre ea, murmurandu-mi raspunsul.
-Chiar credeti?
Abia daca auzisem ceea ce a spus. Avea sa fie bine, oare?
-Bineinteles ! De mica, Amy a fost o luptatoare ! Niciodata nu s-a lasat invinsa de nimeni si nimic. Va iesi cu
bine din aceasta situatie ! Ea nu ar lasa nici cea mai grea boala s-o infranga, de aceea am credinta. Oricum, are multe de
facut !
Imi puteam imagina ca mereu a trecut peste greutati. Simteam samanta sperantei cum era usor sadita in inima
mea. Nu avea sa piarda vreo lupta, daramite cea dintre viata si moarte !
Nu am putut continua discutia.
Mi-ar fi placea sa mai pot crede in astfel de lucruri, dar durerea aceea imi omorase speranta, credinta. Mi-ar fi
placut sa am macar un sfert din increderea mamei fetei. Dar se parea ca, doar cu acea boaba de speranta aveam sa traiesc…
Mama si-a sarutat usor fiica pe frunte, apoi a parasit camera, lasandu-ma singur cu ea. De cateva zile, nu ma
opream din plans, cu toate ca devenea din ce in ce mai aiurea. Nimeni nu se uita la mine ca la un nebun pentru ca
plangeam, nimeni nu ma evita, toti erau in situatii asemanatoare cu a mea.
Am realizat brusc ca o tineam strans de mana pe Amy, in timp ce lacrimam. O priveam printre picaturile amare,
vrand sa le pot opri, pentru a putea-o vedea mai clar. Faptul ca era inconstienta avea atat avantaje, cat si dezavantaje.
Puteam s-o ating acum, caci mai tarziu, daca ma va evita, nu o voi mai putea-o face, dar nu ii puteam spune acum despre
tot ce simteam, cu toate ca abia mai reuseam sa tin acele lucruri ascunse. I-am mangaiat usor fruntea, observand ca
temperatura ei era mult prea mare, chiar si asa. M-am speriat si, pentru prima data dupa mult timp, am parasit incaperea
pentru a-l chema pe doctor. Nu a durat mult toata asta, el fiind in camera in maxim un minut. Si-a scos telefonul din
buzunar, sunand pentru a chema o salvare. Am incremenit.
-Nu mai e alta cale, altfel nu va supravietui ! Trebuie sa intelegi, copile !
Stiam ca trebuia, nu puteam sa ma las orbit de iluzii desarte. De parca faptul ca avea o boala ce trebuia sa fi
disparut acum o suta de ani, o duceau si la spital – deci, cu toate acele tratamente, boala tot a evoluat.
Am ramas langa ea pe drum, observand cu coada ochiului, cum unul dintre paramedici se uita umpic ingrijorat
spre mine cand credea ca nu imi indrept privirea inspre el. In ce hal puteam arata dupa zile intregi de plans ?
Au dus-o direct la urgente, iar pe mine nu m-au lasat sa intru.
Am asteptat afara mult, prea mult – as putea spune. Timpul pe care l-am petrecut in acel suspans insuportabil
mi-a oferit o putere vaga de speranta. Bineinteles, am profitat de ea, gandindu-ma la momentul cand aveam sa ii spun
despre sentimentele ele confuze – era un lucru care aproape ma obseda.
Mama fetei s-a apropiat de mine, ma imbratisat ca pe propriul fiu. Nu am rezistat, nu am putut opri lacrimile ce-
au navalit. Am plans la pieptul ei ca si cum ar fi fost mama mea, iar ea m-a consolat, mangaindu-ma pe cap.
-Va fi bine, ai speranta !
Am dat din cap printre lacrimile amare.
Doctorul care se ocupase de situatia fetei a iesit, tradand o expresie serioasa, rece.Tatal ei a fost singurul care si-a
stapanit sentimentele si a vorbit :
-Cum e ? a intrebat, cu vocea tremuranda.
-E in afara oricarui pericol acum. Boala s-a aflat in trupul sau de ceva timp, evoluand putin cate putin, pana s-a
dezlantuit. E un caz cam grav, dar starea sa e stabila. Se va face bine !

19
 Apoi ne-a lasat singuri.
Sentimentul ce ne-a curpins a fost coplesitor. Fericirea oferita de faptul ca Amy se va vindeca a fost inimaginabil
de puternica. Mama ei avusese dreptate !
Dar sa stii ca o persoana care a devenit brusc centrul existentei tale se va face bine era, cel putin pentru mine,
coplesitor.
Parintii fetei si-au deschis larg bratele inspre mine.
-De ce ?am intrebat idoielnic.
-Pai, faci parte din familie acum ! spuse mama lui Amy.
Inca nu am putut accepta.
-De ce ?am intrebat din nou.
Ea ofta, de parca era prea simplu, prea logic pentru a nu-ti da seama. In mintea unui parinte, probabil, asa era.
-Ai stat cu ea atatea zile, te-a preocupat starea ei…Plus ca te-ai dus dupa ea atat de departe de umanitate, in
mijlocul salbaticiei, ca s-o aduci acasa. Nu oricine ar face asa ceva !
Am facut ochii mari la ea.Aceasta pufni delicat.
-Sa nu crezi ca nu mi-am dat seama ca tii la ea ! E un lucru extrem de vizibil, sa stii ! Si, daca toti de aici am
protejat-o si tinem la ea, nu e logic sa fim ca o familie ?
Am incremenit.
« tii la ea… » ecoul acelei vorbe imi rasuna necontenit si inexorabil in minte. Asta sa fie raspunsul la confuzia din
inima mea? Tineam la Amy ? Asta e motivul pentru care m-am comportat atat de necugetat, motivul pentru care sufletul
meu a fost cuprins de un nor ametitor de neintelegere ?
« Tin la Amy ! Tin la ea cu toata fiinta, inima, cu tot cugetul, sufletul ! » eram euforic ca descoperisem adevarul,
ca rezolvasem enigma sentimentelor mele.
Apoi m-a lovit realitatea. Daca povestile despre Amy nu erau exagerate, ce ma faceam daca nu se schimbase
aproape deloc in tot acest timp? Daca a ramas aceeasi singuratica, cum ii voi spune ca m-am atasat asa mult de ea ? Sa
zicem ca o sa reusesc. Care va fi reactia ei ? Cand am vorbit cu ea ultima data – coerent – parea ca nu o deranja prezenta
mea, si speram din toata inima ca nu s-a schimbat, cel putin, nu prea mult incat sa ma dispretuiasca, sa ma evite ca pe toti
ceilalti.
La un moment dat am facut-o. Parintii ei m-au strans langa ei de parca eram fiul lor, ceea ce era intr-un fel
ciudat, pentru ca nu eram. Dar nu mi-a mai pasat de nimic. Totul avea sa fie bine, aproape tot, si toti vor fi fericiti…
-I-am sunat noi pe parintii tai. Acum sunt linistiti. S-au speriat rau din cauza faptului ca nu te-au gasit acasa.
Uitasem sa ii sun ! Macar totul se rezolvase, dar cu siguranta apele vor redeveni tulburi dupa ce imi voi face
aparitia pe-acolo.
Dar ce conta, pana la urma ? Prezentul era acum, cel mai important.
Am fost lasat sa intru in camera ei de spital.
Am ramas restul timpului langa ea, tinand-o de mana cat mai puteam, privind-o si stiind-o langa mine cat va mai
fi aici.

20
 3
Distanta
Amy

21
 Am deschis ochii, aproape orbita de lumina neonului din locul unde ma aflam. Am simtit prezenta cuiva langa
mine, prezenta acelei persoane care, numai prin aparitia sa inocenta, inofensiva, imi schimbase radical toata viata, toti cei 18
ani in care am trait ca o umbra. Voiam sa ma schimb, iar acea fiinta era singura mea sansa !
-Te-ai trezit ! Te-ai trezit in sfarsit ! Ti-ai mai revenit…spunea un glas spart, ca si cum ar fi fost incarcat de-o
veche emotie.
Mi-am mutat privirea in directia de unde parea sa fie provenienta vocii ce imi lipsise atat de mult !
-Andrew ! Ai…abia imi puteam gasi glasul, cuvintele – ai ramas ! Ai ramas cu mine! Reusisem eu sa zic, cu
rasuflarea taiata de bucurie.
-Da, am ramas in tot acest timp. Am stat din multe motive, pe unele dintre ele nici
macar nu le inteleg…a ras scurt.
Eh…nu am suferit ca nu mi-a dat amanunte. Nu am cerut detalii, pentru ca abia
puteam crede ca a stat cu mine, din proprie initiativa.
S-a asternut o liniste mormantala peste acea camera necunoscuta mie, o liniste pe
care nu o suportam, iar daca tot nu stiam prea bine unde ma aflam, atunci mai bine
intrebam.
-Aa…imi spui, te rog, unde sunt?am intrebat eu sfioasa.
S-a uitat in privirea mea, de parca ar fi fost prins in ea. Ochii sai ardeau de tristete,
de-o durere veche.
-E o poveste mai lunga…ofta el, cu o tenta vaga de regret.
-Am timp, am contracarat. Prea mult…-am continuat eu in gand.
-Ei bine, toata aiureala asta a inceput atunci cand ai adormit, cand erai la tine
acasa. A facut o pauza cat a tras aer in piept, dupa care a continuat invins, vazandu-ma
interesata. Eu m-am intors in camera aceea, observand ca erai inconstienta. Stii…desi
abia daca reusesc sa inteleg de ce, imi doream sa ma visezi. Voiam sa te gandesti la mine,
asa cum ma gandeam si eu la tine. Ce ciudat, nu ?
Am aprobat dand din cap. Era oare posibil sa aiba sentimente asemanatoare cu
ale mele ?
Am observat trista ca nu se uita in ochii mei cand povestea.
-Au trecut mai multe zile astfel, eu stand acolo, tu dormind…
Si atunci, cum se face ca nu mai eram acasa ?
Nu era toata povestea, asta stiam sigur. Ma gandeam daca ar trebui sa intreb.
Probabil, sa risc era singura solutie – cel putin la ora aia – si, cand eram pe cale sa-mi dau
drumul la gura, el m-a oprit politicos, de parca voia sa continuie.

22
 -Pana la un moment dat, cand a inceput o adevarata cacealma. A facut o pauza,
apoi si-a reluat vorba. S-a format un fel de obicei...Odata, doctorul a venit sa iti ia
temperatura. S-a strambat putin, eu l-am chestionat dar si-a schimbat imediat expresia
fetei, a dat din umeri si a plecat, intorcandu-se dupa ceva timp. Cand a revenit – a tras aer
in piept de parca urma sa zica ceva ce nu ii placea prea mult – era impreuna cu parintii
tai. Acestia nu aratau deloc bine, tatal tau fiind tacut si rece, iar mama ta era distrusa.
Cand am auzit ce virus s-a atins de tine, a inceput sa planga, si eu…
Nu a mai continuat. Si el…ce patise ? Ce-am avut ? Ce-a facut dupa aceea ?
S-a uitat scurt in ochii mei, plecandu-si imediat privirea. A inspirat adanc din nou.
-Din ziua aceea, am tinut-o numai in…plans, in durere interioara…murmura el
ragusit.
Apoi m-am blocat.
Cum sa planga Andrew? Nu puteam concepe asta ! Nu mai era alta varianta. Ii
pasa de mine, cu toate ca imi stia reputatia, era la curent cu ciudatenia mea, si totusi …
Dar ce patisem, oare, de a plans pentru mine ?
-…De ce ?am soptit eu cu greu.
-Amy, ce boala ai avut tu nu a fost pneumonie – de parca nu ar fi fost suficient de
grav si asa. Ai avut febra spaniola, ai fost pe moarte. Cine nu ar plange continuu in astfel
de situatii ?
Le-am luat pe rand. Am avut o boala ce trebuia sa fi disparut acum 100 de ani, si
puteam muri din cauza acesteia. Da, in mod normal, toata lumea ar plange in astfel de
cazuri. Dar nu prea eram sigura de rata de normalitate in cazul nostru – sau cel putin al
meu.
-S-a format un fel de obicei, dupa cum spuneam, doctorul venind sa iti verifice
temperatura regulat, parintii tai trecand pe acolo…Pana intr-o zi cand am fost teribil de
curios sa vad si eu cat de grava e situatia. Ti-am atins usor fruntea si ardea – chiar si asa –
mult prea tare. L-am chemat pe medic sa ne aduca la cunostinta cat de mult se agravase.
Am amutit cand a chemat o ambulanta. Am plecat toti cu tine, sa stii. Si, cand ni s-a spus
ca te vei face bine, parintii tai nu isi mai incapeau in piele de fericire. M-au si imbratisat
ca si cum faceam parte din familie, sau asa ceva…
Deci eram la spital, urma sa ma fac bine, parintii mei sunt bucurosi, dar…si
Andrew era astfel ? Nu a murit nimeni, deci era OK. Dar cu tot interesul de care a dat
dovada, cu tot sacrificiul pe care l-a facut stand cu mine, era si el fericit, alta explicatie
neexistand.
-Pai, asta e tot.
-Multumesc ca mi-ai spus. Si… iarta-ma ca te-am facut sa stai. Aveai cu siguranta
lucruri mai bune de facut…
A cascat ochii la mine, parand – putin – jignit.
-Ca de exemplu… ?
-Eu stiu… ? Socializare – in primul rand – teme, invatat…
-Amy, sa am grija de cineva e de o mie de ori mai important decat astea. E, cel
putin, parerea mea.
Bun, atunci se pare c-o sa ramana !
O asistenta si-a facut aparitia in camera de spital, aducandu-ma la curent cu starea
mea actuala si zicandu-mi cam cand as fi externata. Cinci zile nu erau prea mult, asta
daca nu mai statea Andrew…Mi-a mai dat sedativ, probabil vazand in ochii mei

23
incapatanarea de a ramane treaza. Cu siguranta, aveam sa dorm pana ieseam de aici – asa
nu as sti si nu as suferi daca el ar pleca .

Capitolul III – Confesiuni

24
 Timpul zbura ca vantul, zilele se scurgeau, parca, cu viteza luminii. Si asta doar
fiindca Andrew statea in fiecare moment cu mine. Imi zambea mereu - iar mie imi era
imposibil, oricat as fi vrut – se uita la mine bland, de parca nu eram o ciudata, de parca…
Era ingrozitor. Mai mult decat atat, era ca si cum iadul se pogorase asupra acelei
camere si ma ardea, ma chinuia, dar numai pe mine, fiindca doar eu urma sa ajung acolo.
In schimb, Andrew nu, fiindca el era bun, cald, avea prieteni si era … uman, si-a pastrat
viata, in timp ce eu mi-am distrus-o si mi-am ranit, mi-am sfaramat inima, mi-am
inghetat sentimentele in timp si spatiu.
Rememoram ultima noastra discutie, iar si iar, la infinit…
« Inca o zi si mergi acasa ! » mi-a spus el incet, cu o bucurie in glas ce voia sa o
ascunda cat putea de mult.
« Da…Inca putin… » am inganat eu cu ochii inchisi, vrand sa imi ascund
dezamagirea, nefericirea. Cat statusem in spital, Andrew nu plecase de langa mine, iar
acum, cand mai era doar o zi pana la externarea mea, simteam ca mor incetul cu incetul
din pricina gandului ca voi fi din nou singura, parasita de toti – iar acum ma refeream la
sensul rau al cuvantului.
« Nu te bucuri ca vei scapa, in sfarsit, de aici !? » m-a intrebat el cu indoiala.
« Ba da… » am completat si inchis discutia, adaugand un cascat fals si am pus
geana pe geana, in speranta ca voi lasa impresia ca dorm. Poate ca ritmul inimii nu m-a
dat de gol . Bineinteles ca am cazut in inconstienta, si timpul s-a scurs si mai rapid.
Veni si ziua ce-o uram.
Totul parca se invartea cu viteza sunetului. Venirea parintilor mei, deconectarea
mea de la aparate, plata, pregatirile…Andrew a ramas mereu pe aproape de mine, ori in
spatele meu, ori in dreapta sau stanga mea. Macar puteam profita de ultimele momente in
care mai eram atat de apropiati, ultimele momente in care ma mai simteam cat-de-cat
umana.
Totul era diferit fata de cum l-am vazut eu ultima data (adica, totul inzapezit,
temperaturi sub 0 grade Celsius…). Natura parea ca se schimbase peste noapte, flori
multicolore fiind impanzite pe crengile pomilor. Venise primavara, deja ? Cat de mult –oi
fi stat la pat, de se schimbase aspectul naturii ?
Ma urmarea o stare jalnica, aveam o dispozitie ingrozitoare. Stiam ca azi era
duminica, iar maine trebuia sa merg la scoala. Incepusem sa urasc locul acela, asta doar
din cauza ca aveam sa vad toata acea socializare fluenta, necontenita, inexorabila, iar eu
sunt total paralela cu ea. Urma sa mor cand ii voi vedea pe toti copiii de acolo, sau voi
suferi din ce in ce mai mult pana sa dau coltul ?
Doua solutii, ambele groaznice…
Mda…

25
 Dar, mai aveam o dilema – una care ma tortura de zile, saptamani, luni… Ce-am
simtit din ziua cand Andrew a venit la liceul de aici, motivele pentru care m-am
comportat atat de necugetat si a ajuns sa ma afecteze o boala disparuta acum un secol…
Cum urma sa ii spun lui despre toate astea ? Nu erau cai, toate erau blocate cu bariere
zdravene. Sansele de a le ridica erau nule – de aici rezulta ca urma sa fiu torturata tot
restul vietii mele, asta pentru ca nu puteam sa ii marturisesc ce aveam pe suflet. Parca era
un scenariu dintr-o drama, sau un film horror pentru oameni sentimentali sau romantici.
De ce aveam atata ghinion ? Era oare, pedeapsa pentru comportamentul meu extrem de
deplasat ? Daca da, atunci era condamnarea perfecta. Suportam intocmai consecintele,
trebuia sa imi asum raspunderea pentru faptele mele, doar eram majora !
-Te simti bine ? m-a intrebat mama.
-Da, perfect, am mintit eu cu lejeritate, ascunzandu-mi privirea absenta.
Ma simteam ca si cum ma aflam la miezul noptii, in frig, in intuneric, in
singuratate. Ceea ce adoram, acum uram. Doar unui ciudat i se poate intampla. Colegii
mei aveau dreptate : eram categorisita exact cum trebuia, si urma sa imi fie, fara doar si
poate, imposibil sa scap de eticheta aceea.
M-au dus acasa, m-au lasat acolo…Numai Andrew a vrut sa stea cu mine. M-a
surprins atitudinea sa retinuta. De obicei mai vorbea cu mine, dar acum mi-a adresat doar
o intrebare rece, inexpresiva, ce nu ma lasa sa deduc nimic.
-Hai sa facem o plimbare, vrei ? spuse el absent.
Am acceptat. El s-a ridicat, iar eu m-am luat dupa el, pentru ca orice avea sa imi
spuna, mie imi starnea interesul, chiar daca ar fi fost o aiureala – stiu, fabulez, nu are cum
sa spuna aiureli.
Am mers pana ne-am afundat intr-o fasie de padure, iar el a stat tot timpul
drumului in fata, cu spatele la mine, ramanand tacut si rece.. Era o liniste mormantala,
rupta rareori de bataia lenta a vantului. Incepeam sa tremur, de emotie, de fiorii provocati
de trecerea brizei.
S-a intors spre mine, ochii sai arzand atat de tare, incat ma incalzeau. Ma simteam
vulnerabila, de parca aveam in fata cel mai periculos lucru. Am paralizat in teama aceea
inghetata.
-Amy…murmura el, retinut.
-Da ? am raspuns eu dupa cateva secunde de confuzie.
Nu a continuat.
A respirat de cateva ori adanc. Simteam din sunetul slab al inspiratiei sale ca
tremura. Frig, emotie, anxietate, stare de nervozitate? Posibilitati multiple…care-o fi,
oare!?
-Am vrut de mai mult timp sa iti vorbesc despre…ce am simtit de catva timp
incoace. Nu esti obligata sa ma asculti. Nu esti obligata sa ramai. Daca vrei, te las sa
pleci.
Chiar credea ca nu vreau sa raman, sa il ajut cum pot ? Daca ii facea bine sa imi
spuna despre ceea ce avea pe suflet, atunci ramaneam cu placere. Asta ar fi un lucru de
inceput. Cum putea sa se indoiasca de faptul ca voiam sa il fac sa se simta mai bine ? Ar
fi prima chestie acceptabila din viata mea. Si cu ocazia asta, poate reuseam si eu sa
strecor cateva vorbe legate de sentimentele mele, si astfel aveam sa castigam amandoi. Sa
speram ca voi izbuti sa imi duc la bun sfarsit planul.

26
 -Nu, nu ! Daca asta iti doresti, pe mine chiar nu ma deranjeaza sa stau sa iti ascult
povestea. Mi-ar face placere sa te ajut ! am spus, simtindu-ma usor stanjenita, inima
luandu-mi-o la goana.
S-a uitat in ochii mei, ai sai fiind iluminati de-o scanteie a sperantei.
M-a lovit curiozitatea. Ce voia sa imi spuna, de ochii sai au stralucit astfel ? Era
de bine, de rau… !?
-Cand am venit dupa tine…Ceea ce am facut a fost dintr-un impuls. Dupa ce m-
am uitat in ochii tai, am mers la ore in acea zi, in urmatoarea totul fiind repetat. Dupa ce
mi-am lasat ghiozdanul acasa, m-am si grabit sa te caut. M-am bucurat ca vremea se
potolise, iar urmele nu ti-au fost complet sterse. M-am ghidat si dupa acea dara rosie.
Cand te-am gasit in zapada, insangerata…Pareai… Imi venea sa mor, simteam ca ma
sufocam. Apoi, ai clipit si astfel mi-am dat seama ca traiesti. Desi eram fericit pana peste
cap, nu puteam scapa de ingrijorarea ce ma apasa. Apoi ai adormit. Te-ai trezit peste 16
ore…De aici stii.
Dar niciodata nu am inteles motivul pentru care m-am comportat astfel. Ce m-a
impins sa merg dupa tine a fost un lucru ciudat, pe care nu l-am inteles decat de curand.
Am fost foarte confuz. Nu puteam pricepe acea nevoie pe care o simt pentru tine, oricat
de mult ma chinuiam s-o fac. Eram asaltat si de fericire, si de tristete.
Semana foarte mult cu ce simtisem eu. L-am ascultat, fiind si mai interesata.
-Nu imi explicam nici de ce inima mi-o lua la goana de fiecare data cand ma
gandeam la tine, nu puteam concepe motivul pentru care ma simteam atat de rau, de
singur, de … neajutorat fara tine. Credeam ca va trece, ca e doar socul intalnirii, dar nu a
fost asta, oricat de plauzibil ar suna.
Am plecat ochii, incercand sa meditez putin asupra spuselor sale. Avusese
aceleasi sentimente ca si mine – dar el a gasit cheia dezlegarii acelui mister – si totusi…
-Amy…sopti el uitandu-se o clipa la mine, ezitand.
Inima mi-a batut mai repede cand mi-am auzit numele rostit de vocea sa. Ma
emotiona, ma fulgerau fiori ciudati, cumva calzi in raceala lor.
-Eu…Ceea ce simt acum este incomparabil cu oricare sentiment. E atat de simplu,
si totusi atat de complex. Nu e ca si cum as…
S-a oprit in mijlocul frazei. S-a uitat in ochii mei, ai sai fiind melancolici, obositi.
Ce insemnau toate aceste ezitari ? Cum se explica faptul ca, in anumite situatii, ma
privea, parand prins, in ochii mei ?
-Te rog, nu ma intelege gresit ! Eu…
Cum sa o fac ?
Sau, mai important…
De ce soptea ? De ce se straduia atat de mult sa imi spuna ceva ? Era, oare, atat de
special, atat de greu de zis ceea ce dorea el sa imi comunice ? In felul in care se chinuia,
parea de-o importanta vitala, cel putin pentru el.
Respira adanc inainte sa spuna anumite lucruri, isi pleca privirea in pamant
uneori, se straduia sa dea glas unor cuvinte, ma ruga sa nu…
Dar glasul sau imi intrerupse sirul gandurilor.
- Te rog, nu ma respinge! Spuse el cu o tenta de implorare.
Cum as putea-o face ? Pana la urma, dupa ce termina de comunicat, era randul
meu sa ma confensez. Doar, se parea ca amandoi aveam sa ne spunem cate ceva, de o
importanta mare. In fond, daca tot am avut trairi asemanatoare…

27
 -Eu…a-nceput el.
Ezita, din nou.
Apoi, m-a privit. Ochii sai erau intensi, profunzi, arzandu-ma, emotionandu-ma.
Parca ma protejau. Dar nu si-a mai mutat privirea, a ramas inlantuit in timp si spatiu.
Abia peste cateva momente, vocea sa a-nceput sa sopteasca.
-Te iubesc, Amy !
Am cascat ochii, total uluita, dar bineinteles ca nu puteam descrie imensitatea,
forta inimaginabila cu care m-au lovit cuvintele sale. Eu, iubita ? Cum… !?
Incercam sa concep un motiv catusi de mic pentru care m-ar putea iubi, si desigur
ca nu gaseam niciunul (de la o vreme, Amy s-a comportat foarte diferit fata de cum era
ea).
Dar…  « Gandeste ! mi-am spus eu in minte. Daca a avut aceleasi sentimente cu
tine, nu se leaga totul ? Ai simtit tot ce a simtit si el. Singura diferenta e ca si-a dat seama
ce au insemnat toate astea. Ce ti-a spus acum e cheia misterului tau ! Si tu il iubesti, deci
trebuie sa ii spui acum, cat nu este prea tarziu ! Oricum ai cam intarziat ! »
Andrew si-a plecat ochii arzatori.
-Asta a fost, murmura el rece. Multumesc ca m-ai ascultat. De acum incolo te voi
lasa in pace ! Nu te voi mai deranja vreodata ! Te voi lasa sa traiesti linistita, fara sa te
mai presez, fara sa ma mai amestec ! Promit !
« Nu, nu ai sa faci asta ! Nu te las eu s-o faci ! » am strigat inauntrul meu,
furioasa. Chiar credea ca voi accepta distanta dintre noi ? Asta cand va veni o turma de
porci inaripati pe Pamanat, cu trimitere de la mine !
Nu am reusit sa imi fac glasul sa sune mai dur, oricat as fi vrut.
-Andrew…am murmurat.
Si-a ridicat privirea din nou, si am observat tristetea ce o invaluia. Regretam
faptul ca el credea ca l-as evita ca pe toti ceilalti. Uram gandul ca avea o parerea
asemanatoare cu a celorlalti.
-Si eu te iubesc! Am spus eu gatuita de emotie.
Eh. Macar acum, traiam si eu cat-de-cat impacata ca nu mai aveam secrete, ca nu
mai aveam pe constiinta nici misterul acela enervant, nici povestea mea sufleteasca.
In ochii sai s-au adunat lacrimi, si un zambet melancolic i se afisase pe fata. S-a
apropiat temator de mine, cu o mana intinsa in directia mea.
Cum era anormal pentru mine, nu m-am ferit de intentia lui. Era foarte ciudat
comparativ cu vechea mea atitudine, dar voiam sa ma schimb, nu ? Si nici nu ma fortam
s-o fac.
S-a apropiat lent, si mi se parea un test. Speram totusi, sa-l trec.
Apoi, s-a intamplat cel mai nefiresc lucru pentru mine.
Andrew m-a imbratisat, iar eu mi-am culcat urechea fix in dreptul inimii sale,
ascultandu-i ritmul rapid. Lacrimi au inceput sa mi se prelinga pe obraji, dar erau lacrimi
de fericire.
Plangeam fiindca il iubeam, in bratele sale, si ma simteam mai mult decat
perfect !
M-a strans la pieptul sau, aproape taindu-mi-se respiratia.Dar nu imi pasa ! Nu
imi pasa de absolut nimic, atat timp cat el statea cu mine, atat timp cat il stiam aproape.
L-am auzit suspinand, apoi razand incet. Apoi numai lacrimarea noastra spargea
linistea mormantala.

28
 Am stat astfel vreme indelungata, timp in care simteam cum fericirea imi inunda
fiecare coltisor din trup. O simteam contopindu-se cu sangele meu si curgand alaturi de el
prin vene. Si secundele treceau, iar acel sentiment ma coplesea din ce in ce mai mult,
schimbandu-ma, facandu-ma de nerecunoscut.
La un moment dat, m-a eliberat fara tragere de inima.
-Sunt o plangacioasa! Am spus eu melancolic, printre lacrimi, incercand sa ma
imbufnez prosteste.
-Nu-i adevarat! Suntem amandoi niste plangaciosi! Ma contracara el zambind.
Am ras.
Pentru prima data in viata am ras! Prima data in viata cand m-am simtit si eu ca
un om normal, care nu este considerat un ciudat si/sau nebun. Se vedea acea
transformare, asta era clar! Eu, cel putin, eram uluita de ea.
-Iti sta atat de bine cand zambesti ! imi murmura el.
-Da ? am intrebat flatata.
Mi-a raspuns dand din cap in semn de afirmare. Probabil asa era. I-am multumit,
din priviri. Abia imi mai gaseam cuvintele, ceva care sa ma ajute…
Am stat astfel cine-stie-cat timp. Asta era, cu siguranta, cea mai frumoasa zi !

-Hai sa mergem acasa ! Sa nu suparam pe cineva ! spuse Andrew chicotind.

-Hai ! am fost eu de acord.
Azi, putea sa sara lumea in aer, ca tot nu as fi observat. Nu eram obisnuita sa fiu
euforica, si era cam straniu sa ma simt asa. Noutati peste noutati… Cate am pierdut eu,
oare, in 18 ani !?
Inainte sa plecam, briza a leganat usor crengile pomilor infloriti, petalele colorate
pogorandu-se catre pamant. Probabil, acea scena parea, la prima vedere, scoasa din vreun
film romantic, dar daca asa si era, de ce sa nu fie setul complet ?
S-a aplecat asupra mea, si ii simteam respiratia calda. Nici de data asta nu m-am
ferit. As fi acceptat orice de la oricine ! Apoi mi-a sarutat usor fruntea.
Cand ziceam ca asta era clar cea mai frumoasa zi am vorbit serios. Mi-a mangaiat
usor obrazul, cu aceeasi nonsalanta melancolica care, pe cat era de simpla, pe atat de
frumoasa.
Mi-a zambit, luandu-ma de mana, si am pornit-o spre casa, razand la ideea ca ai
mei ar fi ajuns acasa. Ne imaginam scenarii.
1)Daca ar fi acum acasa, ne-ar da disparuti.
2)Daca nu ne-au gasit acasa, probabil ca au venit si parintii lui Andrew si ar fi
inceput sa ne caute.
3)Au pus politia pe urmele noastre.
4) Au dat anunt in ziar de doi copii pierduti.
Si altele…Si radeam la astea.
-Iti dai seama ? m-a intreba el retoric, chicotind amuzat.
-Ar iesi…cel mai tare scenariu pentru un film comic ! Pentru oricare dintre
variantele astea ! am completat eu, razand.
Am folosit limbajul adolescentin, fara sa imi dau seama. Chiar ca deveneam o alta
persoana !
-Poate nu au ajuns acasa ! am spus noi in acelasi timp.

29
 ***

Am propus sa vina si el la mine acasa, macar sa ma mai apere putin de furia ce

zacea, cu siguranta, inauntrul parintilor mei. Putea sa imi mai sustina punctul de vedere,
avand in vedere faptul ca era martor (si totodata, citez, : « participant ») la cele
intamplate. A acceptat mai mult decat bucuros, iar eu nu m-am putut abtine sa nu ranjesc
la asta. Abia imi puteam crede ca eram treaza, si nu pierduta in vreun vis ciudat si
imposibil cu tente aiurite de basm.
Tata nu era acasa, dar mama da, si sperantele pe care ni le-am facut pe drum s-au
naruit precum un castel de nisip atins de marginea valurilor. Ne-a deschis usa cu un
zambet fals, ce ne confirma faptul ca era suparata rau pe noi – cel putin, pe fiica ei, ce,
acum catva timp, era un copil model.
-Bine-ati revenit ! ne primi ea cu falsa caldura, accentuand prefixul « re- ».
Ne-a lasat sa intram, ea ramanand in spate sa inchida usa. Ne-am uitat unul la
altul, plangandu-ne de mila din priviri. Atmosfera aceea era relativa cu calmul dinaintea
furtunii, cum se spune. Nu mai era mult pana un torent de mustrari, morale si strigate
urma sa vina.
-Ce-ati facut azi ? ne-a intrebat ea cu acelasi zambet ciudat de senin pe fata.
Acu-i acu’ !
-Pai, incepu Andrew. Dupa ce ati plecat cu sotul dvs., eu si Amy am mai stat
putin, dupa care ne-am plimbat prin zona. A fost foarte politicoasa ! Mi-a aratat de
bunavoie cateva locuri din acest cartier care, din pura intamplare, ne este comun.
Imi lua apararea, dar si adresa mamei complimente despre mine, complimente
care NU ma defineau absolut deloc. Trebuie sa tin minte sa ii multumesc pentru tot ce
face pentru mine dupa ce scapam de aceasta urgie care este extrem de aproape.
Mama paru nedumerita. Probabil ca nu acesta era scenariul pe care si-l cladise in
minte. Zambetul acela fals i se sterse de pe fata, fiind inlocuit de unul sincer. Dupa cum o
cunosteam eu, avea sa faca haz de necaz si/sau sa isi ceara scuze.
-Aa…Pai, e bine atunci. Doar ca nu ma asteptam la asa ceva.
-Dar ce ai crezut ca se intampla ?am chestionat-o eu. Eram curioasa pana la proba
contrarie. Eram ilogic de interesata sa vad cat de aproape a fost de adevar.
-Nu stiu…Ma gandeam…
Nu a continuat. A avut ezitari mai ceva ca Andrew astazi. Nu puteam spune ca ma
deranjau cele ale lui, in primul rand fiindca era vorba de el, si in al doilea aveau
motivatie. Dar nu era si cazul mamei. Era inexplicabil de ce nu dadea glas gandurilor
sale, iar eu de-abia ma mai abtineam sa nu ii adresez un torent de intrebari, pentru ca
eram pervers de curioasa.
Andrew m-a cuprins cu o mana si m-a tras langa el. I-am spus mamei :
-E bine totusi ca nu s-a ajuns la extreme ! Imi pare rau ca v-am ingrijorat. Ar fi
trebuit sa va anuntam, dar, pur si simplu nu ne-am gandit…Va promit ca nu se va mai
repeta ! am spus eu, incercand sa mai iau din povara de pe umerii lui.
-Sunt convinsa ! replica ea o idee mai dur. Apoi se insenina din nou. Haideti sa
mancati ceva, vreti ?
El se incorda langa mine. M-am uitat discret la el, vazandu-i tristetea din ochi.

30
 -Nu as vrea sa va deranjez, nu dupa tot ce s-a intamplat astazi ! In plus, ar cam
trebui sa ma duc acasa, pentru ca ai mei sunt incredibil de ingrijorati. Ei ma stiau « fiul
cel bun », si ar cam trebui sa netezesc lucrurile.
-Cum doresti !
M-am oferit sa-l conduc pana mai aproape de trotuar, pentru a mai vorbi macar o
data cu el pe ziua de azi. Am inchis usa casei cand am trecut pragul.
L-am luat de mana, tinandu-l strans. Pana maine mi se parea o eternitate si nu
puteam astepta fara ca macar sa iau ceva in plus, ca un fel de calmant sau somnifer.
-Pot sa te intreb ceva ?
-Bineinteles !am raspuns indoielnica. De ce nu m-o fi intrebat direct ?
A tras aer in piept inainte sa dea glas ideii.
-Cand i-ai spus mamei tale de faptul ca nu ti-am anuntat familia, incepu el
nesigur, de ce nu ai spus adevarul cum trebuia ?
L-am spus bine ! Stiu sigur !
-La ce te referi ? l-am chestionat indoielnica.
-Ei bine, tu nu ai spus ca eu nu m-am gandit sa ii anuntam. Tu ai vorbit la plural,
ceea ce nu e adevarat. De ce ai luat vina asta si asupra ta ?
Asta era ! Aha. Era foarte simplu !
-A fost si vina mea ! Nici eu nu m-am gandit, indiferent daca tu ai venit cu ideea
de a ne plimba. Poate ca nu am mai dat acest mic detaliu, dar nu conteaza ! Oricum, nu a
suspectat nimic !
A dat din umeri, parand nemultumit de raspunsul meu. Sa aperi o persoana intr-un
astfel de caz e, oare, atat de gresit !?
Am ajuns la 2-3 pasi de trotuar, cand pasii ni s-au oprit, iar noi am paralizat in
timp si spatiu, in timp ce ne uitam unul in ochii celuilalt. Era o tacere mormantala, cel
putin, in norisorul invizibil si privat ce ne inconjura ca o aura. Stiam ce avea sa se
intample : el urma sa plece, iar eu sa ma incui in camera, ca sa adorm si sa treaca timpul.
Dar inevitabilul a intarziat mult mai mult decat m-as fi asteptat. Andrew imi mangaia
obrazul necontenit, iar zambetul sau melancolic nu disparea deloc. Ochii sai verzi ma
incalzeau, fiindca ardeau puternic.
-Ne vedem maine ! spuse el.
M-am incruntat trist, nefiind de acord.Voiam sa mai aman putin.
-Locuinta ta e in drumul catre scoala. Daca vrei, trec sa te iau si sa mergem
amandoi la scoala, vrei? Imi propusese el.
Daca punea asa problema, nu mai era necesar sa ma intrebe.
-Bineinteles ! Multumesc ! am zis, zambind.
Abia dupa mult timp, m-a lovit si pe mine realitatea!
El a observat imediat cum expresia mea vesela s-a schimbat intr-una posomorata.
-Ce-ai patit?
-Tu realizezi ce sacrifici pentru mine? Am spus mahnita.
S-a uitat la mine cu ochii mari.
-Iti dai seama ca, daca maine ne vad venind si stand amandoi, te vor trata la fel ca
pe mine ? Iti dai seama ca vei fi considerat un ciudat, pentru ca umbli cu astfel de
oameni ?
-Si ce-i cu asta !?

31
 A parut jignit de-a binelea cand a auzit ce-am spus. Chiar nu ii pasa deloc de
reputatia sa in scoala ? Asta putea avea efecte dezastruoase, in caz ca elevii care ar ajunge
cumva la aceeasi facultate cu el, l-ar trata continuu ca pe mine, si cine stie cum vor fi
profesorii…Stiu ca ma duc prea departe cu ipotezele, si suna de-acum aberant, dar nu se
putea sa nu ma preocupe. Il iubeam, deci, era logic sa ii vreau tot binele din lume, chiar
daca asta ar insemna sentinta mea la moarte ! Nu imi pasa de mine, atat timp cat el era
fericit !
-Ce vor spune prietenii tai !? Ai vrea sa ramai abandonat de toti ? Vrei sa ajungi
ca mine !?
-Daca sunt prietenii mei adevarati, atunci vor accepta situatia si nu s-ar intampla
ce spui tu ! E o ocazie buna sa descopar cine este de incredere si cine nu ! Iar daca nu va
fi nimeni, nu raman singur.Asta, doar daca nu te hotarasti tu sa ma parasesti.
Nu puteam sa cred ce-mi auzisera urechile. Nu era logic, nu era uman sa nu ii
pese de copiii din liceu, mai ales ca era la varsta adolescentei, o perioada in care ai nevoie
de cineva mai mult ca orice ! Si, in orice caz, nu l-as fi parasit niciodata, pentru nimic in
lume !
-Nu imi fac probleme din cauza asta. Totul va fi bine, nu ma indoiesc. La inceput,
probabil ca se va holba toata scoala la noi, dar se vor obisnui cu ideea ca te-ai schimbat !
In timp ce incerca sa ma convinga sa nu mai imi pese, imi zambea atat de sincer,
de cald…Mi-ar placea sa pot privi lucrurile asa, dar, chiar daca ma comport diferit, o
parte din vechea Amy tot zace ratacita prin cotloanele sufletului meu, acea parte careia nu
va duce lipsa de pesimism niciodata. Ma bucura faptul ca vedea ca m-am schimbat !
Imi tinuse mana in tot acest timp, in vreme ce eu m-am obisnuit tot mai mult cu
atingerea sa. Nu imi va fi greu maine sa imi arat latura de fata normala la liceu, dar asta e
o regula putin cam subiectiva. Depinde de cat se vor holba colegii la mine, dar Andrew
va fi cu mine. Si, in cel mai rau caz, mi-as pleca privirea, ascunzandu-ma dupa o perdea
neagra de par.
Incercam sa nu ma stresez prea tare cu asta si nici cu punctul de vedere al lui
asupra problemii noastre (careia, bineinteles, eu i-am dat nastere).
-Ne vedem maine, Amy ! imi zise el cu o tenta placuta, relaxata in voce.
A observat ca am ramas meditativa asupra discutiei, ca am devenit umpic absenta.
A luat masuri, bineinteles. Mi-a ridicat barbia cu un deget, iar privirea mi-a ramas
inlantuita intr-a sa.
-Somn usor ! a murmurat el cu buzele pe fruntea mea.
Apoi s-a departat lent, mi-a strans mainile, mi-a facut cu ochiul si a-nceput sa
alerge spre nord, spre locuinta sa.
Am intrat in casa ca prin vis, de parca eram mahmura.
M-am dus la masa, am mancat, si m-am dus in camera mea, unde, intre acei 4
pereti, desi eram singura, puteam medita linistita, fara sa ma simt rau. Ai mei stiau ca,
atunci cand imi incui usa la mine in camera cu cheia, vreau sa pot sa gandesc liber, sa pot
sa ma manifest, sa pot sa ma descarc…
Dar acum imi trebuia acel spatiu pentru a compune in voie. Aveam in camera
doua chitari electrice – Darkstone si JEM555, una acustica , JSA10, un pian BALDWIN,
doua statii…Se putea spune ca in camera mea gaseai aproape toate instrumentele folosite
in muzica din secolul XX incoace. Detineam un caietel care-mi place sa-l definesc ca un
“jurnal in versuri”. Mesajul melodiilor pe care le-am scris de-a lungul anilor acestia era,

32
de fapt, povestea unui anumit moment din viata mea. Compuneam cand simteam nevoia
sa ma descarc, pentru ca eu, de felul meu, am fost si sunt o fire linistita. Linia melodica
era destul de lenta, si curgea rasunatoare in mintea mea. Am luat chitara acustica si am
inceput sa stabilesc armura, apoi m-am apucat de bataie si ordine. Din cand in cand,
fredonam Romanta Anonima, fiindca era un fel de chemare pentru inspiratie, cu toate ca
ceea ce scriam eu acum nu era deloc asemanator.
Dupa ce am terminat de stabilit linia melodica la chitara, m-am asezat la pian sa
compun un acompaniament. Aveam in fata schita scrisa, pentru a ma corecta, in caz ca nu
prea as mai respecta armura.
Nici nu ma uitam cat e ceasul, nici nu am mai baut putina apa de cand am venit in
camera, deoarece concentrarea imi invaluia fiecare miscare. De la notele cele mai inalte,
coboram treptat, ca un fel de fior trecator. Ma mai opream din cand in cand sa notez in
caietel.
Habar n-aveam ce ora e, dar stiam ca timpul zboara cand esti ocupat.Secundele,
minutele, orele se scurgeau rapid, iar eu tot nu ma culcasem. Voiam sa termin ce am
inceput chiar in acea seara, sau, dimineata, ce-o fi.
Cand, in sfarsit am terminat linia melodica, m-am apucat de cea vocala si de
versuri. Chiar daca nu eram prea sigura de glasul meu, puteam macar sa imi imaginez.
Ma gandeam la ceva cu tenta melancolica, dar nu o descriere mohorata, ci acel sentiment
ce l-am simtit astazi. Ceva ce oscila intre amorteala, emotie si fericire…
Nu m-am culcat decat la ora 4 dimineata. Abia ma mai tineam pe picioare de
oboseala ! Desi, inainte sa adorm ca valiza in gara, nu am uitat sa imi pun ceasul sa sune
la 7:00 cum imi este obiceiul (cursurile incep la 8 si imi trebuie o ora pana sa fiu la liceu).

33
 Capitolul IV – Inceputul

Am fost incredibil de inceata in dimineata aceea. Cearcanele erau mai

proeminente acum, iar extenuarea nu disparuse din ochii mei peste noapte. Andrew avea
sa observe, si stiu ca s-ar fi suparat ca nu m-am odihnit cum trebuia. Stia ca azi avea sa
fie o zi grea pentru mine.
Nu am putut manca nimic, pentru ca eram coplesita de emotie. Nu voiam sa dau
ochii cu cei de la liceu, nici macar cu profesorii. Ma comportasem necugetat, plus ca
acum – in ciudatenia mea – nu mai eram singura, nu mai voiam sa fiu. Iarasi aveau sa se
uite la mine ca la un experiment chimic esuat, dar aveau sa se holbeze luni in sir si nu
doar la mine, ci si la Andrew pentru ca umbla cu mine.
Poate daca aveam sa-l vad, urma sa-mi treaca aceasta dispozitie aiurita.
Cineva (cineva…) a ciocanit la usa.Vorbesti de lup, si el e la intrare.
Mi-am luat jacheta si ghiozdanul – eram deja incaltata – si m-am dus sa deschid.
Am fost intampinata cu un zambet cald.
-Buna dimineata ! ma saluta el politicos, sarutandu-ma pe obraz.
-Buna dimineata ! am replicat chicotind.
-Cum ai dormit?
Exact intrebarea pe care-o asteptam! Am zis retoric in gand.
-Bine…
-Atunci de ce ai cearcane de parca esti treaza de-o saptamana ?ma chestiona
indoielnic. Ieri nu erau asa de vizbile !
M-a prins, cum era de asteptat. Oricum ar fi observat mai tarziu, si nu se punea
problema sa mint. Unu, nu aveam experienta. Doi, nu vreau sa mint pe nimeni, mai ales
pe el.
-Ieri am stat pana tarziu…Am scris melodii…
A scos un “hm” scurt, ranjind.
-Stii ca ai timp si ziua, nu ?
-Da, dar am avut nevoie sa ma descarc. Am un caietel cu melodii scrise de mine
in acesti ani, si versurile sunt povestirea unei clipe din viata mea. E un fel de jurnal pe
care-l pot arata oricui, pentru ca nu il consider asa de personal. Sunt o fire calma, iar cand
… imi creste tensiunea, am adaugat eu razand, astfel ma linistesc, dupa cum am spus.
-Si, cat ai stat?
-Pana la 4 dimineata, am zis eu jenata.
Parca vedeam cum avea sa se necajeasca si sa se incrunte.
-Ai compus o intreaga melodie, sau doar partea vocala si textul ?

34
 -Stii…Eu cant si la pian si la chitara. Am stat si am facut acompaniamentul, la
care am stat cel mai mult, versurile si linia melodica, dar in privinta textului sunt umpic
nesigura.
Am incuiat usa cu cheia si am inceput sa mergem catre scoala, timp in care ne
continuam discutia.
-Ai reusit ! M-ai facut imposibil de curios! Imi zise el chicotind. Sper ca esti
multumita ! Cand va fi gata, pot sa aud si eu ? si-a facut sperante.
-Nu stiu…Daca vrei, mergem dupa ore la mine sa iti arat schita. Apropo, ce au
spus ai tai aseara ?
Incercam in disperare sa schimb subiectul. Nu am cantat cu vocea niciodata in
public. Aveam ceva retineri in privinta asta si voiam sa fac o magie si sa mai aman.
-Pai…Am fost cat pe ce sa fiu pedepsit, dar am profitat de faptul ca sunt major si
i-am spus mamei ca sunt la varsta la care e aiurea sa imi mai puna interdictii stupide. In
plus, tata mi-a luat partea. Imi venea sa intru in pamant cand i-a zis mamei sa ma lase in
pace, ca sunt astfel din cauza ca m-am indragostit. Apoi m-au lasat sa ma duc in camera
mea, de unde nu am mai iesit o vreme. Dar macar am scapat nepedepsit, continua el cu un
zambet diavolesc. Oricum, il sun pe tata sa il intreb daca ar fi de acord sa trec 5 minute pe
la tine dupa ore.
-Multumesc !am raspuns chicotind. Ce mai poveste de familie frumoasa si
fericita !
-Nu am devenit un ghimpe in coasta pentru ai tai, nu ? Am stat saptamani bune pe
capul lor !
-Nu, Doamne fereste ! Mama e fericita pana la proba contrarie ca am reusit si eu
sa socializez si ca ma vede zambind. Nu se supara nimeni !
-Ei, bun atunci !
Am mers tacuti restul drumului pana la scoala, iar eu in mintea mea, ma rugam sa
nu fie atat de rau precum imi imaginam.
Am ajuns cu vreo 5 minute inainte de ore, iar o mana de elevi inca erau pe-afara.
Bineinteles ca ne-au observat. Atunci rasetele si glumele lor incetara, si deasupra curtii
scolii s-a pogorat o tacere infricosatoare. S-au uitat cu ochii cat cepele, la mine mai ales.
Doar acum, Amy era alaturi de cineva, zambea…Acum se holbau la mine ca la o ciudata
si mai mare ca inainte. Era de 10 ori mai rau decat credeam.
Am trecut printre ei, indreptandu-ne spre intrarea in liceu. Acum, provocarea cea
mare. Sa trec printre copii care nu isi vor lua ochii de pe mine, si sa stau si singura cu 24
de elevi in clasa, care iarasi, nu se vor opri din holbat.
Andrew pe strans vizibil langa el, zicandu-mi ca va fi bine.
-Oricum, din pura intamplare, avem aceleasi cursuri, rase el.
-Da ?am glasuit, uimita.
Atat noroc nu am mai vazut ! Si, printr-o minune, eu il detineam. Vaaai !
Am mers unul langa altul, incercand din rasputeri sa ignoram toate privirile acelea
imposibil de uimite, si am intrat la sala 12, pentru ora de spaniola. Nici acolo nu am
scapat. Profesoara a intarziat cateva minute, timp in care colegii de clasa nu si-au luat
ochii de pe noi. Macar de-o veni mai repede vremea sa plecam acasa !
-Hola, estudiantes ! ne saluta.
Am uitat sa precizez ca, la ora ei, dna Hamilton vorbea mai tot timpul in spaniola.
-¿Estás bien, Amy?ma intreba ea, dupa ce ma observa.

35
 M-am uitat cu ochii mari la ea, pentru ca nu stiam de ce vorbea special cu mine.
-Sí, maestro. ¿Por qué?
-Me di cuenta de que estás sonriendo, y por eso le pregunté.
-A. .. tengo entendido…
Andrew mi-a facut semn pe sub banca discret. Am clipit de doua ori, in semn ca i-
am inteles mesajul. Avea sa ma intrebe mai tarziu ce imi spusese profesoara. Uneori, in
discutiile cu elevii paralel cu predatul, vorbea cam repede si te chinuiai sa pricepi.
-Estudiantes de acuerdo,. Vamos a empezar de nuevo.
Si cursul incepu si trecu exact ca prin ceata. Ca si celelalte, de fapt.
Matematica nu mi-a atras atentia deloc, latina cat-de-cat, engleza iarasi catusi de
putin, muzica – ce se preda la liceu – ma plictisea teribil, deci nici acolo nu prea am fost
preocupata. Andrew mi-a observat absenta, cu toate ca atunci, cand doamna Smith m-a
intrebat ceva din lectia trecuta, eu am raspuns, fara sa intorc capul spre ea. Ascultam, ce-i
drept, luam notite, dar in timp ce, la curs, erau ridicati elevi pentru nota, atentia mea era
concentrata asupra naturii de care eram despartita de sticla termopanului.
In pauza ce ne despartea de ultima ora, ne-am plimbat prin jurul liceului.
-Ce activitati placute va capteaza atentia pe durata cursurilor, domnisoara ?ma
chestiona el, dandu-se drept un profesor intepat.
-E mai greu de explicat…Chestii banale, ca de exemplu, uitatul pe geam la cum
ninge, ploua, sau cum razele soarelui se joaca in culorile naturii. E chiar relaxant, plus ca
ma cam plictisesc.
La auzul raspunsului meu, se uita mirat la mine – dar nu rautacios. Parea chiar
placut surprins, intr-un mod admirativ.
-E enervant sa scrii asa de lent ca mine…Imi ia mult sa notez de pe tabla sau din
spusele profesorilor.
-Daca nu ai timp, poti sa copiezi lectia din caietul meu, daca vrei.
-Multumesc ! si ma saruta pe obraz.
Ne-am asezat pe o banca apropiata. Ma tinea la pieptul sau – si, spre norocul meu,
nu era nimeni care sa se holbeze – si imi mangaia parul.
-Ce ti-a zis doamna Hamilton azi-dimineata ?
-M-a intrebat daca sunt bine si am anuntat-o ca da. Mi-a zis spus ca acest fapt se
datora zambetului meu, pe care bineinteles ca l-a observat – am adaugat eu cu tenta un
pic mohorata.
-Chiar asa un trecut sumbru si solitar ai avut ? chicoti.
-Pai…daca vrei neaparat sa stii, profesorii erau singurii care ma bagau in seama,
am raspuns automat si total deprimant.
Restul pauzei decurse intr-o liniste mormantala – asta pana nu a sunat clopotelul
de intrare si a stricat intreg momentul.
Pe holul primului etaj se afla nesuferita de Jessica. Nu a ezitat deloc sa se holbeze
intai la mine pentru ca ma vedea in prezenta cuiva (viu), iar apoi s-a uitat rautacios si
tachinant de scandalizata la Andrew pentru ca… « umbla cu ciudati ».

36