Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ − FRANCEZĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

LITERATURĂ COMPARATĂ

STUDENT: MOARCĂŞ ALEXANDRA


ANUL II ID - SEMESTRUL I

2
FRANCOIS VILLON

3
Chiar de la sfârşitul secolului al XIII-lea, s-au înmulţit semnele decadenţei spiritului
feudal şi al curtoaziei. Poezia lirică ce se hrăneşte din marile mituri ale universului cavaleresc
vor supravieţui cu greu acestei slăbiri a vechilor valori. Temele înscrise până atunci în tradiţia
poetică îşi pierd progresiv prospeţimea şi spontaneitatea, fiind pe punctul de “a se împotmoli
în academismul unei literaturi desuete şi sclerozate.”1 Fiind lipsiţi de conţinutul creaţiilor
lor,poeţii secolului XIV vor încerca să regenereze forma poeziei prin diferite artificii.
Rutebeauf manifestase o preferinţă către “vigurozitatea muncii impusă rimei,
exploatând ambiguitatea jocurilor omonimice sau înmulţind efectele de ecou, provocate de
acumularea formelor verbale constituie pe aceeaşi rădăcină.”2 Poeţii generaţiilor următoare
vor amplifica această tendinţă şi se vor orienta spre o tehnică foarte elaborată, chiar savantă,
de a crea genuri literare cu forme fixe: rondelul, balada. Astfel, vivacitatea emoţiilor riscă să
fie sacrificată formalismului.

Viaţa lui François de Montcorbier rămâne o enigmă care dejoacă orice cronologie
minuţioasă.3 Imaginea care rămâne este aceea a poetului blestemat, hoţ şi asasin, vagabond
haituit şi înfometat, vânat de închisoare, dar graţiat în mod miraculos.
Această reputaţie detestabilă a făcut să cadă în uitare educaţia aleasă pe care micul orfan
a primit-o de la tatăl său adoptiv, Guillaume de Villon, teolog eminent şi capelan al parohiei
Saint-Benoît-le-Béturné, din apropierea Sorbonei. Datorită tutorelui său generos care îi oferă
numele, studentul care se autocaracterizează ca fiind “sărmanul şcolar François” va obţine în
1452 licenţa în arte, devenind „maîtrise ès arts (lettres)”. 4
Se înscrie la Facultatea de Drept din Sorbona, dar îşi neglijează studiile, începând să
frecventeze localurile rău famate. Ar fi inutil să se reconstituie numeroasele peripeţii ale unei
existenţe tumultuoase a cărei opere trimite ecouri dificile de decriptat. Dar trebuie menţionate
acele experienţe din care geniul literar al lui Villon şi-a inspirat operele. Astfel, în 1455, este
obligat să părăsească Parisul datorită uciderii din imprudenţă a unui preot. Din acest moment
se afundă tot mai mult într-o viaţă aventuroasă şi mizerabilă. Deşi interdicţia de a intra în
Paris îi este ridicată, în 1456 participă la un jaf la Colegiul Navarre, de unde fură 500 bani de
aur. Este din nou arestat, iar apoi eliberat pe baza alibiului pe care şi l-a creat: el pretinde că în

1
Xavier Darcos, Jean-Pierre Robert, Bernard Tartayre, Le Moyen Âge et le XVIe siècle en littérature, Hachette, 1987, p.153
2
op. cit.
3
Op.cit.
4
André Lagarde, Laurent Michard, Moyen Âge – les grandes auteurs français du programme. Anthologie et histoire littéraire, Ed. Bordas,
Paris, 1985, p.210

4
noaptea comiterii jafului a lucrat la opera sa Lais, pe care în realitate a compus-o chiar
înaintea comiterii furtului sau imediat a doua zi. 5
Părăseşte Parisul, dar perioadele sale rătăcitoare rămân în mare parte obscure. S-a putut
totuşi stabili că între 1456 şi 1461 trăieşte în valea Loire. Participă la un concurs de poezie
organizat de Charles d᾿Orleans pe tema Je meurs de soif auprès de la fontaine… („Mor de
sete chiar lângă fântână”), unde este remarcat de marele domn şi poet, căruia mai târziu îi va
implora protecţia. În urma unei primejdioase detenţii la Meung (de unde este eliberat în mod
miraculos de trecerea prin oraş a regelui Louis XI), compune Dezbatere între inimă şi corp şi
o parte din Testament. În noiembrie 1462, Villon se află din nou în închisoare la Châtelet,
fiind inculpat de furt, dar este graţiat la intervenţia Facultăţii de Teologie. La sfârşitul
aceleiaşi luni, este implicat într-o încăierare de stradă, este recunoscut, arestat, interogat şi
condamnat la spânzurătoare, după cum singur mărturiseşte în Epitaful său numit şi Balada
spânzuraţilor, compus în timp ce îşi aştepta înspăimântătorul deznodământ. Această operă
este una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante foi ale lirismului său, apropiindu-l de
romanticul Alfred de Musset, care mai târziu va afirma că „Les plus désespéré dont les chants
les plus beaux”6 Şi de această dată este graţiat (5 ianuarie 1463), după ce face apel,
Parlamentul interzicându-i să se apropie de Paris pentru 10 ani. Înainte de a dispărea pentru
totdeauna, scrie Louange à la Cour (Laudă Curţii Parlamentului).7
În opera sa, Villon ni se descoperă exact aşa cum a fost: sinceritatea confidenţelor sale
este întreagă. Mila cea mai profundă se aliază la el cu senzualitatea, candoarea cu o „expresie
dureroasă a vieţii şi a răului”. El seduce prin prospeţimea pe care inima sa a păstrat-o în ciuda
greşelilor sale: acest ucigaş conservă totuşi un suflet de copil.8
Precursorul său, Rutebeuf, clătinase puternic prin opera sa ideologia curtoaziei ataşată
expresiei iubirii, cu exigenţele, misticismul şi himerele sale. Mitul femeii semeţe nu a putut
rezista dificultăţilor materiale ale vieţii conjugale. Villon, la rândul său, va merge mult mai
departe pe drumul dezamăgirii. Verva sa este purtătoare de batjocură şi sarcasm. Învârtindu-se
într-un univers al tavernelor rău-famate, pline de mizerabili şi escroci, descrie aceste localuri
cu mult realism, umor macabru şi crudă ironie, refuzând să se lase sensibilizat, asemenea
romanticilor, de viaţa acestor nenorociţi, dar din care îşi inspiră întreaga operă.

5
Cf. Jean Pierre de Beaumarchais, Daniel County, Alain Rey, Dictionnaire des littératures de langue française, Auteurs S – Z, Encyclopédie
Bordas, 1999, p.2633
6
„Cele mai disperate cânturi sunt cele mai frumoase”
7
Cf. Monica Hărşan, Le Moyen Âge – curs de istoria literaturii franceze, Reprografia Universităţii Transilvania, Braşov, 1999
8
Cf. André Lagarde, Laurent Michard, Moyen Âge – les grandes auteurs français du programme. Anthologie et histoire littéraire, Ed.
Bordas, Paris, 1985

5
Un prim ansamblu de poezii se grupează în jurul spectacolelor vieţii cotidiene şi a
locurilor pe care poetul le-a frecventat. Realismul poleieşte, de fapt, umorul şi ironia. Sunt
enumerate cu veselie toate personajele ce trăiesc în taverne: femei uşoare, trişori, hoţi, circari,
actori, muzicieni, rândaşi, o lume plină de leneşi şi snobi, de haimanale bătăuşe şi personaje
groteşti, mânate de instincte animalice. Din această primă categorie face parte şi Ballade de la
grosse Margot (Balada trupeşei Margot), o frescă a vieţii poetului în care acesta descrie cu
sinceritate şi ironie plăcerile de o clipă pe care i le oferă o viaţă destrăbălată.
Din prima strofă a baladei, aflăm că viaţa din bordelul în care eul liric s-a „pripăşit” se
rezumă mâncare, beţie şi desfrâu, un desfrâu care îi asigură venitul necesar continuării unui
asemenea trai. Verbul „a pripăşi” din refrenul baladei subliniază ideea că acest stil de viaţă a
fost ales în mod deliberat de către cuplul aventurier, care este mulţumit cu „lăturile” pe care
le-au ales, pe care le au şi pe care nu au de gând să le părăsească.
Aşa-zisul „îndrăgostit” de frumoasa ţiitoare se dovedeşte în strofa a doua a fi un
proxenet care urmăreşte doar bunăstarea materială, un om fără scrupule care nu ţine „seama
la nimic” când este vorba de câştig şi care în urma fiecărui tărăboi urmăreşte satisfacţia
carnală. Educaţia teologică primită de la tatăl său adoptiv în anii copilăriei sale, îl ajută să
diagnosticheze corect nivelul moral la care a ajuns, dar deşi este conştient de multitudinea
păcatelor şi fărădelegilor comise, continuă să se complacă tot mai mult în ele. În stadiul
decăzut în care se află, cinstea este de neatins „râde ea de noi”, iar ei rămân în continuare în
bordelul în care s-au pripăşit, fiindu-şi unul altuia, pedeapsă:
„La orice sac un petec se găseşte.
La mâţă rea, rău şoarec s-a prăsit.”
Conviva poetului este departe de prototipul feminin promovat de poeţii medievali. Ea
este înfăţişată iniţial ca frumoasă, dar însuşirile care îi sunt descoperite pe parcursul lecturii o
apropie de animalic, de vulgar şi grotesc. Cuvintele de natură vulgară, populară care sunt
folosite de poet în descrierea cuplului şi a vieţii acestuia provoacă cititorului dezgust şi
repulsie.
Această viaţă clocotindă de stricăciune şi păcat, de beţie, îmbuibare şi desfrâu nu este
altceva decât „norocul” pe care cuplul îl merită pentru că „norocul ni-i precum îl
merităm”…”ocara ne urmează şi-n gunoi”.
Înainte de a cădea în relaţii de tipul celor prezentate în Balada trupeşei Margot, Villon a
cunoscut dragostea adevărată, naivă şi timidă. Dulcea amintire a acestei pasiuni se înfăţişează
într-un alt ansamblu de poezii, grupate în jurul temei de dragoste, traducând experienţele,
aspiraţiile şi contradicţiile poetului-îndrăgostit. Balada falselor iubiri prezintă numeroase

6
exemple împrumutate din antichitatea biblică şi păgână şi denunţă ravagiile provocate de
pasiune, demitizând-o şi ridiculizând-o pentru a-şi atenua durerea şi deprimarea. 9 Dacă
Baladă prietenei sale este o acuzaţie la adresa unei doamne prea dure (apropo la adresa
femeii de care fusese îndrăgostit profund), Baladă pentru Robert d᾿Estourville este o
veritabilă operă courtoise, exprimând aspiraţiile cele mai profunde ale autorului. Provenit din
popor, visează la o nobleţe din naştere, la bun maniere şi la viaţa de la Curte; vagabond fără
familie, regretă pacea unu cămin fericit şi binecuvântat; mizerabil, ucigaş al unui preot,
deţinut, abandonat de toţi şi urmărit de duşmanii săi, îşi doreşte reconfortarea adusă de o
dragoste sinceră.
Ultima temă abordată de poet, cea a obsesiei morţii, apare în trei balade: Ubi sunt…?,
Baladă spre închinare către Maica Domnului şi Balada spânzuraţilor. Villon urăşte moartea
dar se simte atras de ea; o vede omniprezentă şi atotputernică, atingând atât prinţii cât şi
sărmanii şi răzbunând haimanalele prin zdrobirea celor mari. Această egalitate a destinului nu
maschează înfricoşătoarea suferinţă a agoniei, pe care, poetul, într-o evocaţie neîndurătoare,
sugerează durerea fizică, angoasa, singurătatea şi sudorile ei. Privirea lui se opreşte şi asupra
cadavrelor în descompunere, asupra spânzuraţilor uscaţi şi înnegriţi de intemperii, pendulaţi la
nesfârşit în vânt, ciuguliţi de păsările înfometate şi le dă cuvântul acestor nenorociţi care,
legănându-se în înălţimea spânzurătorii, ne cer iertare.
Acest rezumat doreşte să scoată la lumină că opera lui Villon ascunde un amestec
constant şi omogen de realism şi de poezie, de seriozitate şi de ironie, de delicateţe şi de
grosolănie, îmbinate cu multă dibăcie şi talent.

9
Cf. Jean Pierre de Beaumarchais, Daniel County, Alain Rey, Dictionnaire des littératures de langue française, Auteurs S – Z, Encyclopédie
Bordas, 1999

7
BIBLIOGRAFIE

1. Monica Hărşan, Le Moyen Âge – curs de istoria literaturii franceze, Reprografia


Universităţii Transilvania, Braşov, 1999
2. Jean Pierre de Beaumarchais, Daniel County, Alain Rey, Dictionnaire des littératures
de langue française, Auteurs S – Z, Encyclopédie Bordas, 1999
3. Xavier Darcos, Jean-Pierre Robert, Bernard Tartayre, Le Moyen Âge et le XVIe siècle
en littérature, Hachette, 1987
4. André Lagarde, Laurent Michard, Moyen Âge – les grandes auteurs français du
programme. Anthologie et histoire littéraire, Ed. Bordas, Paris, 1985
5. Christian Biet, Jean Paul Brighelli, Jean-Luc Rispail, XVIe – XVIIe siècles –
Collections Testes et contextes, Edition Magnard