EXT.

O HALTĂ DE TREN — DIMINEAȚA

Căruța ajunge la marginea satului, trece de linia de cale

ferată, care o hurducă, și se oprește lîngă o haltă de tren.

Tamara se dă jos din căruţă şi apucă bagajele pe care i le

întinde soţul.

Între timp, Nina coboară prin spatele căruţei.

Tamara termină de aranjat jos bagajele. Soțul se uită între-

bător la ea.

TAMARA
Ei ce? Du' ş-te culcă, că mă
descurc mai departe...

SOŢUL
Doamne-ajută.

El dă cu biciul peste cai şi o apucă înapoi spre sat.

Femeile apucă gențile, le ridică pe peron și se așază ală-

turi pe bancă.

Tamara îşi îndreaptă hainele, inspiră adânc şi se pune pe

așteptat...

TAMARA
(uitându-se undeva
departe)
Iată vine şi domnișoara Vera.

Pe drum merge domnișoara VERA cu un glob în mâna stângă şi

cu o sacoşă mică în dreapta. Alături merge LAURENŢIU (poreclit
BERIA), îmbrăcat ca un învățător de educația fizică, în tre-
ning, cu cronometru și fluier la gât. Duce o valiză pe roţi.

NINA
(mijind ochii)
Da' cine-i cu dânsa?

TAMARA
Cine? Beria, cine altul?

NINA
Da' el n-are prima lecție cu
a 5-a?

TAMARA
Are...
Cuplul se apropie de haltă rapid.

TAMARA
(încă de departe)
Domnișoară Vera! Eu pe mata
ce te-am rugat să faci?

VERA
(cu un aer vinovat)
Să iau o hartă.

TAMARA
Așa. Și mata ce-ai luat?

VERA
Un glob.

TAMARA
Da' de ce?

VERA
Cabinetul de geografie era în-
cuiat, iar în cel de istorie
erau doar hărți cu Roma anti-
că. Anul 570 înainte de Hris-
tos.

TAMARA
Ei și, crezi că s-o schimbat
ceva de atunci? Roma tot aco-
lo stă.

VERA
Da, dar drumurile-s altele...
Am luat un glob de la clasele
primare. Ele au două.

TAMARA
Ia' dă-l încoace.

Tamara ia globul și se adâncește în studierea lui.

LAURENŢIU
(timid)
Bună ziua, Tamara Ivanovna.
Bună ziua, Nina Petrovna.

Laurenţiu pune valiza la grămada de bagaje și se alătură

grupului.
 NINA
Bună ziua, Laurențiu Pavlo-
vici. Da dumneata, ce umbli
pe drumuri?

LAURENŢIU
Am venit s-o conduc pe
domnișoara Vera... și să vă
petrec și pe dumneavoastră.

NINA
Drăguț din partea dumitale,
dar n-o să întârzii la prima
lecție?

LAURENŢIU
Nu-u... De aici până la școală
sunt exact șapte kilometri...
adică șapte mii de metri. Eu
am absolvit educația fizică
la „Creangă”, așa că distanța
asta o parcurg în cel mult
patruzeci de minute... Dau
normativele, cum s-ar zice.

TAMARA
(examinând globul)
Abia ne vedem. Matincă unghia
mea îi mai mare.

NINA
Apropo, de normative. Are ci-
neva un ceas?

LAURENŢIU
E şapte zero cinci.

TAMARA
(ridică ochii de la
glob)
Cum şapte zero cinci? Nina
Petrovna, d-apu' nu trebuia
el să fie aici la şase trei-
zeci?

NINA
(contrariată)
Așa era vorba...

TAMARA
Și-atunci, de ce încă nu-i?
 NINA
Întârzie, ce te miri așa? Că
doar nu suntem în Elveția.
Plus-minus o oră... e normal.

Pauză.

LAURENŢIU
După mine, dacă n-ar veni de-
fel, ar fi mult mai bine. Iată
și Verei încerc să-i spun să
nu plece. E prea tânără ea
pentru așa ceva. Ziceți-i și
dumneavoastră.

TAMARA
Da' noi, adicătelea, suntem
bătrâne, da?

LAURENŢIU
Nu, eu n-am vrut să spun
asta... Rămâneți și dumnea-
voastră, nu plecați. Școala
are nevoie... copiii au nevoie
de dumneavoastră. Pentru ce
să plecați? Se poate trăi bine
și aici... O să ne descurcăm.

TAMARA
Iaca, știi de ce mi-i dragă
de mata, Laurențiu Pavlovici?

Laurenţiu se uită curios.

TAMARA
(continuă tăios)
Că mata întotdeauna știi să
alegi momentul cel mai potri-
vit, pentru a spune un lucru
deștept.

Laurențiu nu răspunde. Fâsticit, se apropie de domnișoara

Vera și o ia de mână.
Pe partea cealaltă a căii ferate trece o femeie pe bicicletă
cu o sapă legată de ramă. După bicicletă aleargă un câine.
Toţi urmăresc traseul femeii.

TAMARA
(încet)
Auzi, fa Nină, și dacă nu
vine?
 NINA
Cum să nu vină, fa? Îi om se-
rios.

TAMARA
Tu banii i-ai dat?

NINA
Nu i-am mai dat nimic, stai
liniștită.

TAMARA
Trebuia să-i dai.

Nina se uită la ea mirată.

TAMARA
(continuă)
Măcar așa, o arvună.

Pauză.

TAMARA
Ei unde s-o pornit zăluda
asta dis-de-dimineaţă, pe bi-
cicletă?!

NINA
La prășit...

TAMARA
(cu un aer gândi-
tor)
Nu-u-u... Înapoi la zarabat-
că... Amu' nimeni nu mai vrea
la prășit. Toți vor la zara-
batcă...
(pauză)
Fa, Nină, dacă nu vine, eu
acasă nu mă-ntorc, să știi. O
iau pe jos, pe calea ferată.

NINA
Ei hai, nu vorbi prostii și
tu acuma.

TAMARA
Da' ce, crezi că n-am s-
ajung?.. toate drumurile duc
la Roma.
De după curba pe care o face calea ferată, cu un fluierat
puternic, apare o locomotivă.

Nina se ridică în picioare.

NINA
Vine!

Un marfar se apropie zgomotos de haltă.

Toți se ridică în picioare, întâmpinând trenul, dar acesta

nu-și scade viteza și în câteva clipe, prin fața lor, cu un
zgomot infernal, trec în viteză mare vagoanele marfare.
Toată lumea privește fascinată această imagine.

Ultimul vagon trece, și descoperă la barieră un TIR. Camio-

nul aprinde toate farurile și în ceața dimineții seamănă cu
un OZN nichelat, venit din altă lume. Pufăind supărat, cami-
onul traversează calea ferată și oprește în fața haltei.

Din camion coboară VASILE, șoferul, un bărbat de vreo 40—45

de ani. El se uită lung și băniutor la femei.

VASILE
Cine-i Nina Petrovna?

NINA
Eu.

VASILE
Hai, suiți!

Femeile înșfacă bagajele și o apucă spre camion.

Laurențiu, cu geanta Verei în mână, se apropie de șofer.

LAURENŢIU
Dom' Șofer, mă scuzați, cum
vă numiți?

VASILE
Vasîli.

LAURENŢIU
Dom' Vasile, eu vă rog foarte
frumos, aveți grijă de doam-
ne. Ele fac parte din corpul
didactic al școlii noastre,
sunt niște persoane stimate
și respectate în sat. Vă rog
să le tratați corespunzător.
 VASILE
Tăt o să șibă ghini.

LAURENŢIU
Înțelegeți, eu îmi fac gri-
ji. Iată, spre exemplu,
domnișoara Vera, ea pornește
pentru întâia oară într-o că-
lătorie atât de lungă și nu
are experiența necesară...

VASILE
(privind bănuitor)
Da, singur, cine sînteți?

LAURENŢIU
Eu?.. Eu sunt un coleg... sunt
prietenul domnișoarei.

VASILE
Prietenu'...

Vasile o măsoară o clipă cu privirea pe Vera, apoi se în-

toarce spre Laurențiu.

VASILE
Auziți? Sânguri stați fără
grijă, că n-o să pățească
nică domnișoara lu' Sângur.
Asta eu ți-o garantez. Da
mata, ai face ghini dac-ai
tăcea și n-ai vorbi cu nimeni
în dodii, înțelegi?.. Că noi
nu ne ducem aicea la prome-
nadă, înțelegi?.. Ăsta-i lucru
serios, și noi sîntem oameni
serioși și purtăm răspundere,
înțelegi?..

LAURENŢIU
Înțeleg...

VASILE
Așa că, vezi binișor...
(îl apucă ușor de
nasturele de la
tricou)
Nu vorbi cu nimeni nică,
dacă nu vrei ca domnișoara
lu' sângur să aibă probleme,
înțelegi?
 (adresându-se feme-
ilor)
Hai, suiți mai repede, că-
ntârziem.

Șoferul urcă hotărât în cabină.

Laurențiu dă fuga să ajute femeile să ridice bagajele în ca-

bina înaltă a camionului, apoi le ajută să urce și ele.

LAURENŢIU
Vera, Doamna Nina, Doamna Ta-
mara, eu vă rog, cum ajungeți —
dați de știre. Sunați, scrieți.
Vera, tu știi adresa mea elec-
tronică, cum ajungi la un cal-
culator, scrie-mi.

VERA
Laurențiu, hai du-te... c-o să
întârzii la lecție.

Femeile au urcat, și ușa cabinei se închide. Vera stă la

margine, la geam, cu globul în mână.

LAURENŢIU
Nina Petrovna, eu am notat
numărul camionului, așa că
voi nu vă temeți de nimic,
dar să aveți grijă.

VERA
Laurențiu, hai du-te, gata...
Laurențiu...

Ochii Verei se umplu de lacrimi.

LAURENŢIU
Eu n-o să stau liniștit, până
când voi n-o să-mi comunicați
că ați ajuns cu bine.

Camionul pornește. Laurențiu fuge cât poate în drept cu cabina.

LAURENŢIU
Vera, mă auzi, Vera! Eu te
aștept, întoarce-te cât mai
repede, Vera...

VERA
Laurențiu, hai du-te...
Vera plânge de-a binelea.

LAURENŢIU
Vera! Eu te iubesc, Vera!..Eu
te aștept! Te iubesc! Vera!

Laurențiu Pavlovici rămâne în urmă, înecat în norul de praf

ridicat de camion.