Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE AUTOMATICĂ
ANUL I

Budhismul
Teorii asupra începuturilor

Cristea Vicenţius Florin


Grupa 314, Seria CB
Bucureşti 2000

Cristalizarea Budhismului

Cu o tradiţie veche de peste două milenii, cu forme diverse potrivit ţărilor în care s-
a dezvoltat şi deseori greu accesibil pentru europeni, budhismul nu poate fi separat de
mediul în care a apărut: India secolelor al VI-lea şi al V-lea înainte de Christos. India
trecea pe atunci printr-o perioadă de intense căutări spirituale şi intelectuale. Se
dobândiseră deja mai multe noţiuni fundamentale ale gândirii indiene şi ele se
întipăriseră în minţile oamenilor: natura ciclică a timpului, înlănţuirea fiinţelor în ciclul
permanent al naşterilor şi morţilor, samsara1.
O elită intelectuală se străduia să dea răspunsuri satisfăcătoare marilor întrebări
privind concepţia despre lume, despre viaţă, despre moarte, despre om şi despre
destinul său...În opinia unor brahmani2, soarta fericită sau nefericită a omului este legată
în mod indisolubil de oficierea amănunţită a riturilor. Shramana 3 se recrutau din toate
castele şi alcătuiau o societate marginală, temută şi în acelaşi timp respectată, cu opinii
dintre cele mai ciudate şi mai diverse, adoptând uneori un comportament nu prea
ortodox. Ei acordau o importanţă capitală valorii morale a faptei, deşi, în concepţia
unora, doar întâmplarea domina destinul. Toţi aveau în comun aceeaşi preocupare: să
înţeleagă mecanismul transmigrării fiinţelor, pentru a putea descoperi o eventuală cale
de eliberare. Pe atunci, numeroase şcoli presupuneau coexistenţa unei părţi materiale
trecătoare şi a unui principiu personal şi etern în om, pe care îl considerau elementul
transmigrant. Eliberarea era concepută ca o unire a principiului personal cu divinul, cu
care este identic.
Deci în acest mediu abundent, a cărui diversitate explică o anumită eterogenitate a
budismului dar şi bogăţia sa, se vor desfăşura predicile lui Buddha.
1
Traducere literală: „rătăcire”.
2
(i) cuvânt de gen neutru care desemnează cuvântul sacru sau Absolutul esenţei verbale, Cuvântul; (ii) bărbat aparţinând celei
dintâi dintre cele patru caste şi deci, deţinător al cuvântului sacru.
3
Traducere literală: „cei ce fac eforturi”.
II © Cristea Vicenţius 2000
La originea aceste tradiţii se află un om. Este firesc să se insiste asupra
caracterului profund uman al budismului la originea sa. Istoricitatea acestui om
excepţional, contestată un timp, este astăzi recunoscută. Fără îndoială că datele sale
exacte nu vor fi niciodată cunoscute cu certitudine. Toţi sunt însă de acord să situeze
existenţa şi predicile sale în secolul al V-lea înainte de Christos4.
În pofida zeului cucernic al unor naratori succesivi, care a transformat biografia lui
Buddha într-o adevărată „legendă de aur”, mai este încă posibilă reconstituirea marilor
etape ale vieţii celui care, după 547 de existenţe anterioare, animale, umane sau de alte
feluri, în care s-a dedicat practicării virtuţilor şi acumulării unor fapte meritorii, hotărăşte
să se manifeste pentru ultima dată, mânat de compasiune faţă de făpturile aflate în
suferinţă pe tărâmul Indiei. Născut prinţ, într-un mic regat nepalez, Terai, în sânul unei
familii bogate, copilul, care se pare că manifestase calităţi ieşite din comun, primeşte
numele personal Siddhartha, dacă nu cumva, aşa cum consideră unii autori, nu este
vorba de un titlu, în care caz numele său personal ar rămâne necunoscut. Numele său
de familie era Gautama. Tinereţea lui a fost cea obişnuită pentru un tânăr nobil din epoca
sa: viaţă îndestulată, studii, căsătorie...
În jurul vârstei de 30 de ani, când, se spune, urma să devină tată, descoperă prin
intermediul a patru întâlniri, mai întâi suferinţele ce-i apasă pe oameni: bătrâneţea,
boala, moartea, apoi o cale spre speranţa unei eliberări, prin imaginea senină a unui
călugăr care trăieşte în sihăstrie. Scârbit de existenţa sa de plăceri deşarte, el alege
sihăstria şi, după mai mulţi ani de căutări felurite, optează pentru „Calea de mijloc”, care
îl va face să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt: iluzorii, trecătoare şi să descopere o
metodă ce poate elibera definitiv fiinţa de patimi, de iluzii aducătoare de suferinţă.
Aceasta este DEŞTEPTAREA şi din acest moment merită pe deplin titulatura de Buddha
– Cel Deşteptat –, din rădăcina sanscrită BUDH5. La această titulatură se adaugă în
mod frecvent aceea de Shakymuni, ascet din clanul Shakya, pe care a primit-o în mod
firesc, după ce s-a hotărât să părăsească societatea umană. Rezistând ispitei de a
accede imediat la o eliberare personală egoistă, Buddha se hotărăşte să răspândească

4
În urma unor cercetări recente, data cel mai frecvent vehiculată pentru Nirvana lui Buddha, anul 483 înainte de Christos, este
astăzi împinsă înapoi de anumiţi autori, până în jurul anului 400 înainte de Christos.
5
Traducere literală: a se deştepta.
III © Cristea Vicenţius 2000
învăţătura sa: timp de 40 de ani va călători prin valea Gangelui, explicându-şi doctrina,
apelând din când în când la amintirile din una din vieţile sale anterioare, adunând în jurul
lui călugări şi adepţi laici, acceptând chiar, spre sfârşitul vieţii, la insistenţele discipolului
său Ananda, intrarea în comunitate a călugăriţelor. Ajuns la o vârstă înaintată şi
considerându-şi misiunea împlinită, el dispare pentru totdeauna, înălţându-se în
Parinirvana. Imediat după moarte, moaştele sale vor fi vehement disputate, apoi
împărţite între mai multe regate, fiind incluse în inima primelor stupa6. În acest
monument budiştii din întreaga lume se recunosc, în ciuda multiplelor transformări la
care budismul va fi supus de-a lungul timpului.

Fundamentele doctrinei

Este greu de extras dintr-o literatură bogată, posterioară dispariţiei lui Buddha,
ceea ce a constituit probabil învăţătura iniţială. S-a reuşit totuşi să se determine un fond
doctrinar comun diverselor versiuni ale celor mai vechi texte, atribuite prin tradiţie lui
Buddha sau primilor săi discipoli.
Pe parcursul predicii sale din Sarnath, adresată celor ce vor deveni primii săi
călugări, Buddha enunţă pentru prima dată, în mod clar, „Cele patru adevăruri sfinte”
care stau la baza învăţăturii sale. Exprimate fie în sanscrită, fie în pali, cele două limbi
principale ale literaturii budiste indiene, densitatea şi bogăţia fiecărui cuvânt este foarte
greu de redat prin traducere.

Cele patru adevăruri sfinte

Iată, o, călugări, Adevărul sfânt despre


suferinţă: naşterea este suferinţă, bătrâneţea
este suferinţă, boala este suferinţă, moartea
este suferinţă, unirea cu ceea ce nu iubim este
suferinţă, despărţirea de ceea ce iubim este

6
Tumulus relicvar, veritabil simbol arhitectural al budismului.
IV © Cristea Vicenţius 2000
suferinţă, neîmplinirea dorinţelor noastre este
suferinţă, pe scurt, cele cinci feluri de obiecte
ale dragostei sunt suferinţă.7

Primul adevăr este o constatare: universalitatea „dukkhei”, termen din pali, tradus
de obicei, prin „suferinţă”. Acesta este efectiv primul sens al cuvântului: suferinţă fizică şi
morală care, în contextul budismului, acoperă şi noţiunile de imperfecţiune, schimbare,
nepermanenţă. De aici decurge desigur şi dificultatea unei traduceri care să cuprindă
toate aceste noţiuni. Cel de al treilea aspect cuprins în cuvântul „dukkha”, „stare
condiţionată”, este cel mai important şi totodată cel mai greu de desluşit. El ne face să
cugetăm asupra modului în care budismul concepe ceea ce noi numim „individ”: o
combinaţie de energii fizice şi mentale, în veşnică mişcare, energii sau forţe repartizate
în cinci agregate: materia, senzaţiile, percepţiile, formaţiunile mentale şi conştiinţa.
Materia include tot ce este material în univers; cele patru elemente tradiţionale – pământ,
apă, foc şi aer, simbolizând respectiv starea solida, starea lichidă, căldura şi mişcarea –;
organele de simţ, facultăţile lor şi obiectele corespunzătoare lor, cum ar fi gândurile, care
ţin de domeniul obiectelor mentale. Numărul senzaţiilor simţite prin contactul organelor
fizice şi al organului mental cu lumea exterioară este variabil conform diverselor şcoli.
Percepţiile sunt de şase feluri şi le corespund şase facultăţi interioare şi şase feluri de
obiecte exterioare. Fiind fenomene cognitive, în timp ce senzaţiile aparţin domeniului
afectiv, percepţiile recunosc obiectele fizice sau mentale. Agregatul formaţiunilor mentale
cuprinde actele voluntare, intenţiile. Noţiunea de act deliberat este capitală pentru
budism, căci numai el, fie bun, fie rău, produce roade, o consecinţă karmică, cunoscută
în mod frecvent sub forma vocabulei „karma”. Se cuvine totuşi să distingem, pentru a
evita o confuzie curentă, actul însuşi, „karma”, de consecinţa sa, rodul „phala”. Vom
menţiona de asemenea că teoria budistă a karmei este expresia unei legi naturale a
cauzelor şi efectelor, care nu trebuie nicidecum asimilată cu vreo justiţie divină, care ar
implica noţiunile de răsplată sau pedeapsă şi deci existenţa unui Judecător divin suprem.
Budismul defineşte deci ceea ce s-a stabilit să se numească „individ” prin
combinarea acestor cinci agregate, nepermanente şi în continuă schimbare.
7
Traducere realizată de E. Lamotte, Histoire du bouddhisme indien, des origines à l’ère Shaka.
V © Cristea Vicenţius 2000
Raţionamentul său nu-i permite deci să descopere existenţa unui principiu permanent,
imuabil, care ar putea fi denumit „sinele” sau „sufletul”. Moartea este în acest caz
concepută ca o dezintegrare a acestor agregate, care nu dispar o dată cu corpul fizic, ci
îşi continuă existenţa sub o altă formă. Cu această optică, budismul acceptă pe deplin
noţiunea de samsara, preferând traducerea „renaştere” în loc de „reîncarnare”.

Iată, călugări, adevărul sfânt despre originea


durerii: este setea neobosită de la o renaştere la
alta, însoţită de plăcere şi de lăcomie, care îşi
găseşte ici şi colo plăcerea: setea de plăcere,
setea de existenţă, setea de nepermanenţă.
Cel de al doilea adevăr atribuie suferinţei o cauză: setea, dorinţei, ataşamentul.
Setea de plăceri a simţurilor, desigur, de satisfacţii materiale sau intelectuale imediate,
dar şi setea de existenţă şi de devenire, precum şi setea de inexistenţă. Şi, în acest
sens, dorinţa aprigă de eliberare nu face decât să încătuşeze şi mai mult fiinţa de acest
ciclu dureros. Setea este însă o cauză, nu cauză primă. Setea nu este decât cauza cea
mai imediată, cea mai evidentă. Căci, pe parcursul unui raţionament care ar trebui să-l
ducă la Deşteptare, Buddha ajunge printr-o analiză aprofundată la o altă cauză:
ignoranţa, prima dintre cele douăsprezece verigi care alcătuiesc lanţul „producţiei
condiţionate”. Ignoranţa condiţionează apariţia actelor voluntare, producătoare de
„roade”, fie bune, fie rele. Acte care, la rândul lor, condiţionează conştiinţa renaşterii,
care determină apariţia complexului celor cinci agregate. Urmează o înlănţuire logică:
existenţa a şase facultăţi senzoriale care determină contactul organului cu obiectul, din
care se va naşte senzaţia, apoi dorinţa, luarea în posesiune (aceşti termeni rezervaţi
desemnează, între altele, unirea trupească), procesul devenirii, naşterea şi, în sfârşit,
bătrâneţea, decrepitudinea, suferinţa şi moartea, în virtutea faptului că „tot ce se trezeşte
la viaţă este sortit morţii”. Deci un ciclu etern, o „Roată a vieţii”, pe care arta budistă s-a
străduit s-o evoce îndeosebi în lumea tibetană.
Iată, călugări, adevărul sfânt despre înăbuşirea
suferinţei: domolirea acestei sete, prin anihilarea

VI © Cristea Vicenţius 2000


totală a dorinţei, alungând dorinţa, renunţând la
ea, eliberându-ne, nemailăsându-i loc.
Cu cel de al treilea adevăr, Buddha oferă speranţa unei eliberări: afirmarea
Nirvanei. Această Nirvana, atât de străină modului nostru de gândire şi atât de maltratată
în vocabularul nostru! Concept cvasiindefinibil şi pe bună dreptate: limbajul uman, creat
de oameni, pentru a exprima lucruri şi idei ce aparţin experienţei umane, este prea sărac
pentru a traduce natura acestei experienţe „mai presus de ceea ce este omenesc”, cum
este Nirvana. Sensul fundamental al termenului este de „dispariţie”. Dispariţia nu a
„sinelui”, despre care ni se spune că este iluzoriu, ci dispariţia iluziei acestui „sine”
permanent şi dispariţia dorinţelor. Dar nirvana nu este un neant: dispare iluzia. Nu este
nici, aşa cum se crede adesea, o stare ce nu poate fi atinsă decât după moarte: orice
patimă, orice iluzie poate fi înăbuşită chiar în timpul vieţii. Fiinţa astfel eliberată, arhatul,
omul sfânt prin excelenţă din budismul iniţial, va fi mult timp propusă ca ideal adepţilor.
Nirvana sa este însă incompletă, pentru că, deşi orice iluzie este înlăturată, rămâne un
corp fizic, care va trăi timpul necesar epuizării totale a rodului actelor sale. La dispariţia
acestui corp fizic se foloseşte expresia pali „parinibhuto”: „suflat până la capăt”, conform
imaginii care evocă lampa cu ulei. Fără ulei-roade karmice, nu mai există flacără. Dacă
nu mai poate mări rezerva de roade, individual se va stinge definitiv. El nu va mai
beneficia de o renaştere după această moarte.
Iată, o, călugări, adevărul sfânt pe drumul ce
duce la înăbuşirea suferinţei: este drumul sacru
cu opt ramuri, care se numeşte: înţelegere
dreaptă, gândire dreaptă, cuvânt drept, faptă
dreaptă, mijloace de existenţă drepte, efort
drept, concentrare dreaptă.
După ce afirmă posibilitatea unei eliberări, Buddha arată calea care conduce la ea
şi care este denumită în mod curent: „Nobila Cărare Octuplă”. Opt factori, legaţi între ei,
deoarece fiecare contribuie la dezvoltarea celorlalţi, şi care sunt grupaţi conform tradiţiei
în trei rubrici. Conduita etică se bazează pe noţiunea fundamentală de dragoste şi
compasiune faţă de fiinţe. Ea cuprinde: cuvânt, faptă şi mijloace de existenţă drepte şi

VII © Cristea Vicenţius 2000


implică abţinerea de la minciună, de la cuvinte sau fapte urâte, de la pălăvrăgeală sau
acţiuni inutile, de la câştigarea existenţei printr-o activitate dăunătoare celuilalt. Disciplina
mentală cuprinde efortul drept – voinţa energică de a ne debarasa de stările mentale rele
şi de a favoriza apariţia stărilor mentale sănătoase – atenţia dreaptă – adică să rămânem
perfect lucizi, pentru a păstra prezente în spirit, fără răgaz, adevăratele realităţi ale
existenţei: nepermanenţa, insubstanţialitatea – şi concentrarea dreaptă care se apropie
de ţintă, prin disciplină şi antrenarea spiritului.
În sfârşit, înţelepciunea se referă la gândire sau voinţă dreaptă şi la înţelegere
dreaptă. Şi aici apare dificultatea de a traduce într-o limbă europeană cuvântul sanscrit
„samkalpa”, care aminteşte că orice act este precedat de un proces mental şi că pentru
budism, numai actul deliberat aduce roade. Înţelegerea dreaptă înseamnă înţelegerea
adevăratei naturi a lucrurilor, conform celor patru adevăruri. S-a vorbit deseori despre
„credinţă” pură. De ce nu? Dar să nu uităm că accentul se pune pe înţelegere, pe
viziunea clară asupra lucrurilor. Nu există nici dogmă – putem crede, desigur, dar numai
ce am constatat că este adevărat prin noi înşine – nici speculaţii intelectuale sterile:
Buddha, care se doreşte un îndrumător practic, nu propovăduieşte decât ceea ce
consideră necesar pentru urmărirea scopului. Cărarea poate fi urmată de toţi, dar numai
viaţa monastică era socotită cu adevărat compatibilă cu disciplina impusă de căutarea
Nirvanei şi călugărul va fi idealul de conduită a budismului antic. Dezvoltarea sinelui prin
sine, „omul este propriul lui refugiu”: Buddha este un mântuitor în sensul că arată o cale,
dar fiecare rămâne liber s-o urmeze sau nu. Linia de conduită este propusă, nu impusă,
şi drumul este lung şi solitar.

Cele patru adevăruri constituie moştenirea inestimabilă lăsată de Buddha. Şi


niciodată, de-a lungul istoriei sale, indiferent de îmbogăţirile şi transformările sale,
budismul nu va lepăda nici cea mai mică parte din această învăţătură iniţială.

După dispariţia lui Buddha

VIII © Cristea Vicenţius 2000


Se pare că Buddha şi-a desemnat nominal succesorul în persoana lui
Mahakashyapa8, un călugăr bătrân, a cărui rigoare şi austeritate, cunoscute de toţi,
constituiau o garanţie a coeziunii comunităţii. Se pare că un prim sfat s-ar fi ţinut din
iniţiativa lui, pentru a se organiza învăţământul. Acest învăţământ, care urma să fie
stabilit la începutul erei creştine de către fiecare sectă conform tradiţiei sale, este oglindit
în două culegeri vaste. Sutrele sunt predicile atribuite lui Buddha. Ele ar fost rostite de
Ananda, unul dintre discipolii cei mai apropiaţi, la primul sfat şi încep în mod sistematic
cu formula „după cum am auzit...”. Vinaya sunt regulile monastice care ar fi fost de
asemenea stabilite de Buddha însuşi. Aceste reguli, deseori extrem de precise, sunt
clasificate în mod logic, ceea ce nu este şi cazul sutrelor, care grupează lucrări destul de
diferite. O a treia culegere, abhidharma9 a fost introdusă mai târziu. Acest ansamblu
constituie Tripitaka10, literatura canonică a budismului antic şi a ajuns la noi doar
fragmentar. O dată cu trecerea timpului şi cu evoluţiei doctrinei, literatura budistă se va
îmbogăţi cu numeroase lucrări de istoriografie, cu relatări moralizatoare, cu tratate
speculative, comentarii, manuale de iconografie...

Bibliografie
8
Se pare că Buddha s-ar fi gândit anterior la alţi doi discipoli renumiţi pentru înţelepciunea şi ştiinţa lor, Sariputra şi
Maudgalyayana, dar amândoi au murit înaintea lui.
9
Doctrina aprofundată
10
Traducere literală: Triplul coş.
IX © Cristea Vicenţius 2000
1. Gaudin, Phillipe – „Marile religii”, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1995.
2. Microsoft® Encarta Encyclopedia 2000.
3. Articolul „Bouddhisme” din Encyclopedia Universalis.
4. Lamotte, E. – „Histoire du bouddhisme indien des origines à l’ère Shaka”, Louvain,
Bibliothêque du Museon, vol. XVII, 1958.

X © Cristea Vicenţius 2000