Maşinile mele: Citroen Axel

Prima maşină pe care am cumpărat-o cu banii din bursa de studii din Anglia a fost un
Citroen Axel, la mîna a ...treia. Alb, 1128 cmc, 54 CP (la fel ca Dacia, dar mai uşor, cu
un design mai modern), răcire cu aer. Destul de ruginit, destul de tamponat, dar încă în
stare de funcţionare. L-am luat din Oradea, prin toamna lui 95, după ce fusese
înmatriculat şi gropăit prin România după cumpărare din Belgia. Avea semnul Citroen pe
grila motorului, dar în spate nu mai scria nimic. Nu a fost o afacere prea bună, dar nici
prea rea. Era de fapt fabricat la Craiova, fiind cea mai ieftină variantă a Oltcitului la
capacitatea cilindrică amintită cu retrovizoare de Dacia în locul celor cu reglaj interior de
Olcit. Avea demaraj (mai ales iarna cu motorul rece), nu consuma prea mult, dar curînd
au început problemele tipice: carburatorul dublu corp se înfunda cu rugină din rezervor şi
de pe conducte, pe vreme rece nu trăgea prea bine după ce se încălzea motorul, era
foarte frig în maşină şi bătea vîntul pe sub uşi. Am schimbat rezervorul, a mai rămas
rugina de pe conducte. Am schimbat platetara dreapta care bătea, am schimbat
apărătoarele de praf de la uşi şi am schimbat burlanele de încălzire. Efectul a fost
dramatic şi imediat la ultimele două. În cele din urmă am schimbat şi telescoapele pe
spate pentru că nu mai aveam stabilitate şi după prea multe drumuri la mecanic pentru
desfundat carburatorul, am adapatat un carburator de Dacia 1310. Dacă rezervorul era
prea plin curgea benzina datorită uni colier slăbit la cotul de plastic dintre buşon şi

1
rezervor, dar am remediat asta cu o şurubelniţă, aşa că nu am mai avut alte probleme.
Consumul undeva spre 6 litri la drum întins, avea stabilitate şi la vremea aceea, cînd
drumurile erau pline de gropi, am parcurs Oradea-Arad în circa 45 de minute, ajungînd la
130 la oră. Pentru o maşină aşa de veche nu era rău. Axelul avea toate piesele originale,
lucru constatat atunci cînd a început să scîrţîie bara de torsiune din spate. Mecenicul a
demontat totul, a scos cele două bucşe din teflon ce se mulau pe degelele lui, le-a înecat
în vaselină şi le-a pus înapoi. Cu maşina asta am plătit prima amendă la finanţe că nu am
declarat cumpărarea ei în termen de o lună. Au fost nişte bani! pe cînd aveam numere
roşii m-a oprit un "miliţian" la intrarea în Oradea dinspre Arad. Era să cadă jos că era
Citroen nu Oltcit! Dar nu se putea juca cu actele. Scripta manent... Unde n-am fost cu
maşina asta? La Vîrfurile, Arad, la Piatra-Neamţ. Cel mai interesant drum a fost la Arad,
noaptea, de fapt dimineaţa de tot pe întunerec. În faţa mea două microbuze se tot
depăşeau, aşa că am apăsat şi eu pe acceleraţie. La un moment dat s-au oprit cu avaria
pusă din cauza unei alte maşini. Cînd am coborît şi eu era să cad sub maşină. Era polei.
Pe poleiul ăla am mers cu circa 100 km/oră! Cea mai periculoasă depăşire am făcut-o în
ziua în care am mers la Vîrfurile, prin Beiuş, pe o pantă în urcare destul de accentuată. În
faţa mea era de vreo 20-30 de km un Aro al armatei ce accelera tocmai cînd să depăşesc
şi intra într-o porţiune în care nu puteai depăşi. După ce l-am depăşit nu l-am mai văzut în
retrovizor. Una dintre toanele Citroenului era să încetinescă pînă la 60 cînd ajungeam în
linia dreaptă dinspre Oradea înainte de Chişineu-Criş pe vremerece şi cu nori. Ciudat! Şi
ciorile mă depăşeau. Apoi acelaşi fenomen s-a repetat şi înspre Şauaieu, dar nu a durat
mai mult de cîteva minute. Cel mai interesant şi dramatic incident sau accident l.am avut
într-o zi în care m-am dus la Cluj să răscolesc în Bibliotaca Academiei Române pentru
teza de doctorat. Am plecat de dimineaţa de la Oradea şi ne-am întors spre dupămasă.
Dimineaţa a nins, dar apoi nu se mai vedea nici o urmă de zăpadă. Cu cîţiva kilometri
înainte de Huedin era o curbă destul de strînsă la stînga apoi una foarte largă la dreapta
urmată de un drum relativ drept. Pe stînga erau trei intrări la nişte ferme. Intre ferme şi
drum erau nişte şanţuri adînci de circa un metru, pe partea din stînga a şanturilor era gard
de sîrmă fixat în sol cu nişte şine de cale ferată stabilizată cu beton. Panta urca în stînga
astfel că dacă «săreai» de şanţ, nimereai în gard şi apoi terenul urca spre nişte blocuri cu
două nivele pentru lucrători. Am văzut în faţă două Dacii în spatele unui camion, ultima

2
semnalizînd stînga. Toate vehiculele erau oprite. Aveam circa 65-70 aşa că nu m-a
« izbit » ce vedeam, am avut timp să gîndsc. M-am gîndit că era un camion în pană şi
ultimul vehicul voia să depăşească. Cum mergeam cu farurile apprise să fiu văzut, am
semnalizat şi eu stînga, am observat că Dacia nu se mişca şi am crezut că şi-a dat seama
că eu veneam mai repede, nu a mai intrat în depăşire şi s-a oprit. Bine era să fi fost în
vigoare punctual cu punerea luminilor de avarie dacă ai oprit pentru că atunci aş fi oprit şi
eu !. dar nu a fost aşa. Am intrat în depăşire ca să văd, camionul mişcîndu-se spre stînga.
Spre una dintre pantele ce intrau la ferme, atunci trecut de prima Dacie. Cine ştia că se
poate şi aşa ceva! Am apăsat frîna, am luat stînga şi mergeam spre roata camionului care
se tpot mărea în faţa ochilor. Apoi roata a dispărut, am luat-o spre şanţ. Am trecut de
intrarea în fermă ca să ne scufundăm cu partea stîngă a maşinii în şanţul din dreapta
intrării. În acea fracţiune de secundă nu s-a întîmplat nimic extraordinar. N-a apărut un
înger, nu am auzit o voce din cer spunîndu-mi: «Fiule, eşti un tîmpit!» şi nici nu mi-a
trecut prin faţa ochilor tot filmul vieţii. Cu toate astea am înregistrat zborul prin aer,
tăierea montantului de tablă ce susţinea parbrizul pe partea stîngă a portierei şi înflorirea
parbrizului în zeci de crăpături cu una ducîndu-se spre centrul maşinii din cauza
contactului cu soclul de beton (pus ca o plăcintă) în care era înfiptă şina ce susţinea
gardul de sîrmă. Am aterizat tot pe partea stîngă, dar centurile de siguranţă nu s-au
tensionat măcar. Dacă acceleram şi trăgeam volan dreapta pe porţiunea de beton la
intrare, probabil că am fi ajuns pe drum nu în şanţ. «Şofer de duminică!» Am stins
farurile şi am băgat de seamă că începuse să miroase a benzină, am scos cheia din
contact. Citroenul începuse să ia apă. Cornel a deschis uşa, a ieşit ajutat de cei de afară,
şi-a luat geanta de care nu se despărţea niciodată, după care am ieşit şi eu ca Ceauşescu
din tanc. Spre deosebise de el, eu nu aveam căciulă, nu eram cu soţia şi nu aveam să fiu
executat. Bine că n-a păţit nimeni nimic! Şoferul camionului ce voia să facă stînga era
deja afară şi răcnea la mine:

- Nu m-ai văzut că am am semnalizat?

- Nu. Nu te-am văzut!

- Am semnalizat!

3
- Nu te-am văzut!

- Omule, am semnalizat!

- Ai semnalizat! EU nu am văzut, nu e vina ta!

S-a mai calmat. În cele din urmă s-a calmat, toţi spectatorii au pus mîna pe maşină să o
tragă afară. Unul mai zelos era să rămînă cu aripa dreaptă spate în mînă! În spate avea
«cîrlig», aşa că şoferul camionului a adus un cablu, a agăţat-o şi a tras-o afară. Unul
dintre fermieri a trimis după o găleată de apă, a pus mîna pe o cîrpă şi a spălat toată
partea stîngă a Citroenului din proprie iniţiativă. Am rabatat la loc retrovizorul ce s-a
pliat pe lîngă portieră, le-am mulţumit, am intrat în maşină, am introdus cheia, am
răsucit-o şi am plecat cu zece minute întîrziere spre Oradea.

Cum am primit un scaun pentru Marcus, toate ţaţele îl compătimeau pe bietul copil legat
în spatele scaunului meu. După mai puţin de doi ani a murit tata şi mama ne-a spus că
dorinţa sa a fost ca Dacia lui să o iau eu. Aşa că am lăsat în garaj Citroenul şi am luat
Dacia pomenită în postul anterior despre maşini. Era revopsită (după 5 ani de la
fabricare) şi mult mai mare, dar pe lîngă Citroen era un tractor, chiar dacă avea
turometru. De data asta la transcriere am învăţat lecţia cu fiscul şi cînd au vrut să mă
amendeze i-am pus să sune notarul, aşa că am scăpat. Inspectorul de la Arad era un tip
Bunaciu, rudă îndepărtată a lui Bunaciu de la Bucureşti. Astfel că aveam dat două maşini.

Citroenul l-am dat lui Cornel Unc care era păstor la Şiria şi nu avea cu ce să meargă la
biserică. A făcut şcoala de şoferi şi cînd a terminat-o dar nu primise încă permisul am luat
maşina şi am dus-o la el acasă în Grădişte. Frîna de picior era aproape inexistentă,
datorită faptului că maşina a stat cel puţin un an şi a fost «împrumutată» fără ştirea mea
de nepotul meu. I-a schimbat parbrizul, i-a mai făcut mici reparaţii, dar nu a vrut să o
transcrie, plătind impozitul pe numele soţiei care era proprietara maşinii, dar nu avea
permis de conducere. A folosit-o pînă într-o zi cînd ducîndu-se să îi facă ITP-ul s-a
constatat că nu corespunde una dintre literele şasiului cu seria din actele maşinii. Cum l-a
prins o dată poliţia cu verificarea amînată, mi-a spus că îmi dă maşina înapoi. Am luat-o,

4
am dus-o la RAR, am plătit o mică avere, am primit hîrtiile cu seria adevărată (greşise
miliţianul ce întocmise primul certificat, la Oradea) şi aveam din nou două autoturisme.

Aşa că Citroenul l-am făcut din nou cadou, de data asta de nuntă, unui alt prieten - Cornel
avea o altă maşină împrumutată. Am făcut asta nu înainte de a-i schimba pompa de
benzină şi de a petrece cîteva ore la Service Dacia din Micălaca, plătind o sumă
astronomică pentru o reparaţie după ureche.În viaţa mea nu văzusem un mecanic atît de
incompetent, dar ce să faci, nu era altul disponibil. În drum spre casă, după reăaraţie nu
am reuşit să depăşesc 30 la oră. Mergeam paralel cu tramvaiul, mă claxonau toţi!
Individul a schimbat bujii, pompă, capac delcou, platină, a dat găuri mai mari în jigloare
motivînd că «Oltcitul e mai setos». Nu venea mai multă benzină pentru că conductele
erau blocate de rugina acumulată în anii de funcţionare. Cum el nu avea carnet, a condus
soţia sa. În cele din urmă s-a dus în raiul maşinilor după cîţiva ani de folosire intersivă,
pînă cînd repararea ar fi costat prea mult.