(ideologia promovată de revista Dacia literară, aşa cum se reflectă într-o operă literară

studiată – Ion Heliade Rădulescu, „Sburătorul”)

În istoria literaturii române, perioada cuprinsă între 1830 şi 1860 este cunoscută sub
denumirea de „perioada paşoptistă”. Generaţia nouă ce se formează „în larma ideilor
nouă” , folosind chiar cuvintele lui Alecu Russo, face parte din aşa-numitul „Romantism
naţional” pe care îl creează prin operă, idealuri şi convingeri. Acest curent este o
îmbinare eterogenă a clasicului, romanticului şi realismului.
Revista „Dacia literară” apare în ianuarie 1840 la Iaşi; prin articolul-program
„Introducţie”, semnat de Mihail Kogălniceanu vor fi enunţate principalele idei ce au
însufleţit întreaga mişcare culturală paşoptistă. Acestea vor fi reluate în aproape toate
revistele literare importante din epocă („Propăşirea”, „Junimea română”, „România
literară” ş.a).
Într-o perioadă în care puţinele publicaţii existente prezentau preponderent fapte politice,
această revistă face notă discordantă şi este prima care se angajează să publice doar
lucrări literare.
Atât titlul, semnificativ pentru idealul Unirii, cât şi dorinţa de a lupta pentru ca „românii
să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”, anticipau rolul pe care această revistă
urma să-l aibă în epocă. „Dacia literară” i-a grupat pe cei mai importanţi scriitori ai
epocii, şi anume pe M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Al.
Donici.
În primul număr al revistei, Kogălniceanu publică articolul intitulat „Introducţie”. Acesta
va deveni programul romantismului românesc, venind ca un răspuns la întrebarea lansată
de Gh. Bariţiu, doi ani mai devreme: „Dar voi, genii românilor, unde durmitaţi?”
Îngrijorat de sărăcia literaturii române, Ion Heliade Rădulescu lansase un apel către tinerii
scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”. Interpretând îndemnul din punct de vedere
cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată
după scrieri siropoase occidentale. Mihail Kogălniceanu avertizează însă pericolul unei
astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic.
În prima parte a articolului, autorul menţionează, în termeni laudativi, cele mai bune
reviste ale momentului, însă, datorită nuanţei locale şi politice a materialelor publicate
până în momentul respectiv, Kogălniceanu argumentează necesitatea unei reviste care „s-
ar îndeletnici cu publicaţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”.
Această revistă va fi „Dacia literară”.
Ironizând imitarea modelelor străine (care „omoară în noi duhul naţional”), autorul
sintetizează nu doar programul revistei, ci şi câteva idei care vor direcţiona întreaga
literatură română. Luând o ţinută morală şi obiectivă, autorul pune problema unei
interpretări directe a scriiturii („vom critica cartea, iar nu persoana”), şi a unei critici
făcute fără ură şi părtinire. De asemenea, în această lucrare, traducerile sunt admise doar
dacă sunt corect realizate, deşi Kogălniceanu mai subliniază că „Traducţiile nu fac însă o
literatură”.
În scopul realizării unei literaturi de specific naţional, în loc să imite scriitorii străini,
românii ar putea realiza o literatură autohtonă, inspirată din istoria naţională, natură şi
folclor. Această recomandare, care se încadrează în ideile de circulaţie romantică, se va
regăsi în operele paşoptiştilor.
Balada „Sburătorul” de I. H. Rădulescu reprezintă o aplicare a principiului enunţat de
Kogălniceanu. Sursa poeziei constă într-o credinţă populară care a generat mitul erotic al
Sburătorului. În folclorul românesc, Sburătorul este o semidivinitate erotică, un demon
simbolizând chinurile iubirii. El este conceput ca putându-se metamorfoza în şarpe, zmeu
sau sul de foc spre a pătrunde neştiut în casă, unde se transformă într-un tânăr frumos şi
pasionat, care îşi chinuie victima (fată sau femeie matură), tulburând-o până la epuizare
cu senzaţia chinuitoare a dragostei neîmplinite. În fond el apare în vis, uneori ca semizeu
acoperit cu solzi argintii şi cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacră Sburatorului
cântece, farmece, vrăji si descântece.
Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care trăieşte primii fiori ai iubirii.
Compoziţional, poezia este alcătuită din trei părţi: monologul Floricăi, pastelul înserării şi
venirea Sburătorului, observată de două femei din sat.
Figura dominantă de stil a primei părţi a baladei este antiteza, folosită excesiv pentru a
sugera starea de confuzie prin care trece fata sub influenţa iubirii. Acest procedeu specific
al curentului romantic este corelat cu frecvenţa punctelor de suspensie, ce sugerează
răsuflarea întretăiată, pauzele consacrate căutării cuvintelor care să descrie chinurile de
nespus.
Din monologul prin care fata încearcă să-i descrie mamei ei starea în care se află putem
observa pe lângă senzaţia acută de durere şi o anume desfătare cum menţionează si Eugen
Simion: „Fior, fulger, nesaţiu, tremur, foc sunt imagini ale intensităţii. O intensitate
provocată de o energie materială şi desfăşurată într-un regim de nelinişte voluptoasă, de
nelămurită seducţie.” Trăirile psihice, atât de accentuate încât se manifestă prin plâns,
sunt concretizate – „Ia pune mâna, mamă, - pe frunte, ce sudoare!"
Repetiţia celei de-a cincea strofe la finalul primei părţi a baladei conferă simetrie baladei
şi marchează dorinţa cu orice preţ de a scăpa de suferinţa la care este supusă. Fata
deznădăjduită caută ajutor oriunde. Chinurile sunt atât de mari încât nu are importanţă
dacă alinarea vine prin mijloace divine, oculte sau demonice.
Spre sfârşitul monologului, Florica descrie felul în care pierde noţiunea timpului, fiind
într-o continuă stare de aşteptare. Aceste două semne demonstrează faptul că fata este
într-adevăr îndrăgostită, şi trece prin stări normale acestei situaţii. De asemenea, antiteza
versurilor „ce chin nesuferit” şi „Mă sperii, dar îmi place” arată faptul că reacţia
biologică a fetei este normală, însă fiindcă i se întâmplă pentru prima dată nu găseşte o
explicaţie pentru stările prin care trece şi implicit îi este teamă. Versul „Şi mă-sa sta pe
gânduri, şi fata suspina.” sugerează faptul ca mama ei ştie care este cauza stărilor fetei,
însă preferă să o lase să experimenteze singură voluptatea şi durerea acestui sentiment.
Partea a doua a baladei este reprezentată de pastelul înserării. Această parte se
caracterizează prin multitudinea de imagini vizuale, auditive şi motorii care sunt
construite cu ajutorul figurii de stil dominante, şi anume gradaţia ce pregăteşte cadrul
natural pentru venirea Sburătorului.
Atenţia focalizată în prima parte asupra monologului Floricăi îşi lărgeşte câmpul de
percepţie devenind receptivă la agitaţia satului la sfârşitul unei zile de muncă. Această
agitaţie preia parcă zbuciumul fetei, amplificându-l la scara colectivităţii rurale, dar
creând pe final, pe măsură ce activitatea încetează, o antiteză cu supremul calm al naturii.
Atenuarea tensiunii lirice de atmosferă fermecată a nopţii pregăteşte momentul fantastic
din final.
Partea a treia prezintă venirea Sburătorului văzută prin ochii a două femei din sat.
Pogorârea Sburătorului sub forma unei stele căzătoare reprezintă concepţia populară.
Cele două „surate” îi fac un dublu portret Sburătorului, unul fantastic, demonic ce-l
prezintă hiperbolizat: „Balaur de lumină cu coada-nflacărată,/ Şi pietre nestimate lucea pe
el ca foc”. Apoi el ia înfăţişare umană, comparaţiile, epitetele şi metaforele descriind un
ideal: „Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,/ Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui
vine/ N-au nici un pic de sânge, s-un nas - ca vai de el!”
Femeile o compătimesc pe Florica pentru chinurile la care va fi supusă, confirmând astfel
ipoteza fetei de la începutul baladei, şi conferind poeziei un caracter circular.
Prin inspiraţia din folclor balada „Sburătorul”, scrisă de Ion Heliade Rădulescu,
reprezintă una dintre creaţiile de seamă ale epocii paşoptiste.
O trăsătură definitorie a generaţiei paşoptiste este credinţa în forţa cuvântului scris şi în
menirea scriitorului de a fi o prezenţă activă, vie în viaţa socială, contribuind la progresul
societăţii româneşti. După 1848, romantismul patriotic se stinge treptat, făcând loc
marilor clasici (Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă) fiecare stabilind un tipar pe genul
literar şi curentul abordat. Ideile lor vor fi preluate şi duse la maturitate de reprezentanţii
„Junimii”.