(Tema familiei într-un text narativ: Moromeţii de Marin Preda)

Tema familiei este una dintre cele mai întâlnite din literatură, permiţând surprinderea
unui complex de interrelaţionări umane. Complexitatea pe care o impune ilustrarea unor
astfel de relaţii umane presupune desfăşurări epice ample, fapt ce implică abordarea
acestei teme în specii realiste precum nuvela si romanul.
În literatura română, tema familiei este predilectă în literatura realistă. Una dintre operele
literare narative ce abordează acestă temă este romanul “Moromeţii”, al lui Marin Preda.
Pregătit de nuvele care prefigurează motive, întamplări şi personaje din roman,
“Moromeţii” este publicat în două volume, elaborate la 12 ani distanţă: volumul I, 1955,
volumul al doilea, 1967. Prima realitate scriitoricească a rămas constantă în opera lui
Marin Preda, cea rurala, a satului românesc din Câmpia Dunării.
În primul volum al romanului, tema familiei este mai precis conturată. Acţiunea se
petrece într-un sat din Câmpia Dunării, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
Romanul este construit dintr-un număr mare de personaje din planuri diferite, dar care
dobândesc un sens unitar, plasate în universul satului şi al unei familii pe cale să se
destrame. Există o legătură strânsă între incipit şi final, tema romanului putând fi redusă
la două cuvinte : omul şi timpul (“se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii” –
“timpul nu mai avea răbdare”). Astfel tema familiei poate fi subordonată celeilalte teme
obsedante din opera lui Preda – relaţia omului cu timpul. Pe parcursul acţiunii romanului,
familia are de suferit o serie de transformări, ca urmare a numeroaselor conflicte ce se
declanşează între membrii familiei Moromete, dar şi a tranziţiei suferite de satul
românesc în perioada din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Romanul va
urmări, aşadar, procesul destrămării familiei Moromete sub presiunea unor factori
exteriori sau a unor elemente de comportament.
Acţiunea primului volum se desfăşoară în vara anului 1936 şi prezintă viaţa unei familii
din satul Siliştea – Gumeşti. Aici este conturat triplul conflict din cadrul familiei
Moromete. În primul rând, conflictul dintre Moromete şi cei trei fii ai săi, Achim, Nilă şi
Paraschiv, este stârnit de modalitatea diferită de întelegere a lumii; astfel, pentru tată ,
pământul semnifică garanţia libertăţii, în timp ce cei trei fii ai săi sunt preocupaţi doar de
bani. Acest conflict se încheie cu plecarea celor trei fii cu oile la Bucureşti, în încercarea
de a-şi câştiga singuri existenţa. Al doilea conflict este cel dintre Moromete şi soţia sa,
Catrina. Aceasta şi cele două fiice ale sale îi reproşează lui Moromete faptul că nu trece
casa pe numele ei, temând-se că ar putea rămâne pe drumuri. Cel de-al treilea conflict
este cel conturat între Ilie şi sora lui, Maria (Guica). Ea se teme că va rămâne singură la
bătrâneţe; sora lui Ilie Moromete nu a fost de acord cu cea de-a doua căsătorie a fratelui
său, tot ea fiind cea care îi îndeamnă pe băieţi să fugă de acasă.
Pe un alt plan, cartea prezintă rânduielile împământenite ale existenţei ţărăneşti, fiind
descris un adevarat ritual: plecarea şi întoarcerea de la câmp, pregătirea secerişului, cina
familiei.
Două dintre scenele semnificative pentru reflectarea ideii destrămării femiliei sunt cina şi
tăierea salcâmului. Scena cinei este reprezentativă pentru statutul protagonistului.
Fragmentul începe cu un dialog între el şi Catrina, autoritatea sa aparent incontestabilă
manifestându-se prin voce : “Deodată curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător,
făcându-i pe toţi să tresară de teamă.”
Catrina mai fusese căsătorită o dată şi are o fiică. Actuala sa familie este una dintre cele
mai numeroase din sat şi printre puţinele care au copii din două căsătorii. Membrii
familiei par a fi grupaţi în tabere rivale, în ciuda faptului că stau toţi asezaţi la o masă
rotundă şi foarte mică; acest lucru însa nu ajută la sporirea unităţii familiei. Cei trei fraţi
din prima căsătorie a lui Moromete “stăteau pe partea din afară a tindei, ca şi când ar fi
fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară.” Acest detaliu sugerează
ideea că ei nu aparţin familiei, pentru că mama vitregă îi are lângă ea ”pe ai ei, Niculae,
Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu Moromete”. Poziţia tatălui reliefează autoritatea sa absolută :
“stă deasupra tuturor, în pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe
fiecare.”
Atmosfera conflictuală din cadrul familiei Moromete este evidentă din gesturi şi din
priviri : Moromete are în glas “fire de ameninţare”, îi vorbeşte ameninţător lui Achim,
care îi răspunde cu dispreţ, pe Niculae îl fulgeră cu privirea apoi, certându-l cu “glas
îndesat”.
Tot în această scenă ne sunt dezvăluite treptat şi ameninţările ce vor duce, în timp, la
destrămarea familiei; şcoala lui Niculae trebuie achitată, fonciirea a rămas neplătită, iar
Achim doreşte să plece cu oile la Bucureşti, fiind necesară şi plătirea ratei la bancă. Cei
trei îşi condamnă tatăl pentru ezitările sale.
Scena salcâmului este construită într-un registru stilistic diferit. E spre ziuă, iar luna
“semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece”. Bocetele ce se aud din cimitir pare că “ies din
pământ”. Uriaşul salcâm în care “copiii se urcau în orice primăvară şi îi mâncau florile”,
iar iarna “îi îmbrăţişau tulpina”, care “era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc
mai bogat” domina întreg satul şi pare nemuritor. Chiar când aşchiile încep să sară din
trunchiul său, ele par să se aşeze în jurul lui protector. Când se prăbuşeşte la pământ, totul
dobândeşte un aer tragic, de moarte violentă, ca şi cum cineva ar fi silit să răspundă unui
alt destin, nefast. Protecţia salcâmului nu se mai exercită asupra împrejuruimilor : “cercul
deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile” şi “totul se făcuse mic.”
Scena se încheie în aceeaşi atmosferă rău prevestitoare în care începuse, cu stolul de ciori
care zboară derutate, căci nu mai recunosc locul. Salcâmul a reprezentat în lumea
vegetală ceea ce reprezintă Ilie pentru familia sa, un “pater familias”. Destinul unuia este
anticipat de destinul celuilalt.
Deşi Moromete ţine la unitatea familiei, aceasta se va destrăma din cauza imposibilităţii
de comunicare dintre membrii săi (tatăl reprezintă mentalitatea tradiţională, în timp ce fiii
săi mai mari sunt atraşi de mirajul oraşului, iar fiul cel mic, Niculae, este dornic de a
studia.), dar şi pentru că timpul era nerăbdător cu oamenii. Dacă la începutul romanului
lumea era aşezată, în final lucrurile se precipită, ameninţând liniştea acesteia. În volumul
al doilea, Ilie Moromete intră într-un con de umbră. Moromete face ultima încercare
nereuşită de a îşi aduce fiii acasă. Părăsit la bătrâneţe de Catrina, el rămâne doar cu fata
cea mică, autoritatea lui scade, oamenii nu îl mai respectă ca altădată. În ciuda
transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul său în
lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie “să dispară”. Ultima replică a lui Moromete –
crezul său de viaţă, libertatea morală, - “D-le… eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă!”
Romanul urmareşte procesul destrămării familiei Moromete, destrămare simbolică pentru
“stingerea unei lumi” sub presiunea unor factori exteriori sau unor elemente de
comportament. Pe lângă tema familiei ,care include şi tema paternităţii, se observă şi
tema tercerii timpului, confruntarea omului cu istoria potrivnică. Se insistă pe relaţiile
dintre membrii familiei Moromete şi mai ales pe drama tatălui nepuntincios în a menţine
familia unită. Drama paternităţii se grefează pe contextul social – istoric, care aduce
schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Agresiunea istoriei spulberă iluzia personajului :
unitatea familiei, libertatea morală a individului. Risipirea familiei duce la prăbuşirea
morală a tatălui.
Aşadar , tema familiei în romanul “Moromeţii” este prezentată într-o manieră modernă,
cu realism, valoarea romanului fiind sporită şi de acest aspect.