Sunteți pe pagina 1din 2

(un personaj feminin dintr-un roman postbelic: Moromeţii de Marin Preda)

Romanul „Moromeţii”, scris de Marin Preda, prezintă povestea unei familii de ţărani din
Câmpia Dunării, mai precis din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte de-a
lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolica destrămare.
Familia Moromete nu este una chiar obişnuită, copiii fiind împărţiţi în două tabere, una
formată din copiii din prima căsătorie a lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă, Achim, şi a
doua compusă din fete şi Niculae, copiii făcuţu cu Catrina. Niculae este cel care va da
naştere unui conflict în cadrul romanului, dintre el şi tatăl său, cu consecinţe şi asupra
relaţiei dintre Catrina şi Moromete. Niculae este acela care nu este interesat de oi şi
câmp, ci îşi doreşte educaţie. Ironizat de tatăl său, „altă treabă n-avem noi acuma! Ne
apucăm să studiem”, el găseşte singurul refugiu în braţele mamei lui, singura susţinătoare
a deciziei copilului de a învăţa.
Catrina Moromete este cea de-a doua soţie a lui Ilie. Acesta este unul dintre puţinele
personaje ale cărui coordonate, faţă de primul volum, nu se schimbă în linii mari. Ea mai
fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea
tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de apă la plămâni. Murind în timpul
războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese erou şi Catrina primise un lot de
pământ, ca „văduvă de război". Ea îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui
Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de
sora mai mare a lui Moromete, Maria – zisă Guica – nemulţumită, la rândul ei, de
căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de
copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe
Catrina o mai duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai
îndepărtată a Iui Moromete, poreclit Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai
înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, întrucât ele îşi făceau
„ţoale" noi, erau „vesele şi vioaie" şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce
stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce
în ce mai insistent, pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul
foametei de după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă,
ca ea să nu rămână „pe drumuri", la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de
cuvânt, ci chiar glumea batjocoritor când ea aducea vorba despre asta. Acest lucru este un
permanent motiv de discordie între cei doi soţi.
Catrina duce o viaţă dublă, în vis şi realitate. Ea este foarte credincioasă, cu frică de
diavol, şi din aceasta cauză îl cearta deseori pe bărbatul ei pe motivul că nu merge la
biserică. Îşi găseşte liniştea într-un soi de bigotism amestecat cu spaime, de care
Moromete îşi bate joc neîncetat.
Catrina este supusă bărbatului, luând şi bătaie de la acesta. Însă toate acestea se vor
transforma în ură faţă de Moromete.
Multe scene din roman ne-o prezintă copleşită de treburi, împărţindu-şi puterile între
muncile câmpului şi gospodărie. Aceasta produce adesea izbucniri mânioase („Veniţi de
la deal şi vă lungiţi ca vitele şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci...”), ce sunt
stopate autoritar de Ilie Moromete.
Liniştea ei întru credinţă, renunţarea la pretenţii („ca să fie linişte în familie, spune“) sunt
indicii ale resemnării, peste care se revarsă, prăpăstioasă, necontrolată (şi de aceea
întrucâtva artificială) o „stare lăuntrică de sfinţenie”.
După înmormântarea soţului său, şi ea, ca şi Niculae, îl visează mereu pe Moromete, „dar
[acesta] nu raspunde” nimic. Moromete rămâne pentru ea şi după moarte învăluit în
solitudine şi tăcere.
Motivele economice stau la baza tuturor neînţelegerilor. Catrina trăieşte cu groaza că se
vor întoarce băieţii şi o vor alunga din casă, pentru că Ilie Moromete nu trecuse casa şi
pământul care i se cuveneau pe numele ei. De aceea îndârjirea ei sporeşte când vede că s-
a dus la Bucureşti ca să-i întâlnească pe băieţii plecaţi („marea îngrijorare a vieţii ei”).
Ura faţă de Moromete ia proporţii. Fuge la fata din prima căsătorie, Mariţa, zisă
Alboaica, şi nu se va mai întoarce, mai ales după ce barbatul o alungă într-o primă
încercare de reconciliere. Nu se va întoarce decât spre sfârşitul vieţii lui Moromete. Îl
iubeşte pe Niculae, de aceea îl îndeamnă să fugă de acasă oriunde. Rămâne la fel de
bisericoasă, în fapt o dorinţă aprigă de a-şi spăla păcatele din tinereţe.
Îl ocroteşte pe Niculae, văzându-l bolnav şi neajutorat, iar felul în care îşi exprimă adesea
afecţiunea nu-l derutează pe copil, obişnuit cu asprimile vieţii: „Ia şi mănâncă, ce vrei să
ţi-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar
te apuci să zaci de friguri...”. După ce copilul mănâncă, mama scoate o bucată mică de
brânză de prin oalele de pe poliţă, ascunsă pentru el. Dragostea pentru fiul ei îi fortifică
sufletul, o apără de vinovăţie, dovedind că, în vârtejul evenimentelor tulburătoare, după o
viaţă de amărăciuni, insatisfacţii, nu s-a abrutizat, a păstrat în tainele sufletului candoare
şi sete de afecţiune. Întors în sat, deplin matur, bărbat, Niculae dezlănţuie în sufletul
mamei emoţii puternice: „Şi când se apropiară de tot unul de altul ea îi luă mâna dreaptă
şi începu să i-o sărute în timp ce Niculae îşi apropia faţa fără să se oprească”.
Catrina nu este femeia de la ţară tipică, ea înţelege necesitatea educaţiei, nu îndură tot de
la Moromete şi ştie când să îşi impună punctul de vedere. Este un model al emancipării
femeii, care cu toate că încă are grijă de casă şi copii, şi munceşte şi la câmp, are propriile
opinii spre exemplu, încurajându-l pe Nicolae să studieze în ciuda ironiilor lui Moromete.
În plus, ei nu îi este frică să îşi părăsească soţul şi să trăiască singură.