Nicolae Zărnescu, DREPT

Bolnavul psihic în faţa Justiţiei

Marius Daniel Gangal

Bolnavul pshic reprezintă un exemplu elocvent de relaţie particulară medic–pacient în care

aspectele medico-legale primează. Bolnavul psihic prezintă pe lângă afecţiunea sa şi un grad de
pericol social fapt ce impune uneori un comportament particular al societăţii în raport cu el:
internarea obligatorie.

Consimţământul de internare şi tratament suferă o serie de fluctuaţii determinate de evoluţia bolii:

sunt momente în care pacientul este prezent psihic şi poate fi de acord cu tratamentul şi cu
internarea. Lipsa tratamentului sau alţi factori pot determina degradarea stării pacientului fapt ce
duce la scăderea sau dispariţia capacităţii de exerciţiu şi a discernământului cu urmări personale
şi sociale grave, care duc la înrăutăţirea stării generale, cu lipsa tratamentului, etc – deci apariţia
unei spirale de agravare.

Bolnavul psihic beneficiază de o suită de măsuri medico-juridice speciale cunoscute sub numele
de măsuri de siguranţă cu caracter medico-legal, măsuri care protejează bolnavul de
consecinţele faptelor sale pe de o parte iar pe de altă parte protejează societatea de traume
generate de o persoană lipsită total sau parţial de discernământ.

Relaţia medic–pacient bolnav psihic este analizată prin studiul surselor internaţionale de drept
privind bolnavul psihic, prin prezentarea expertizei medico-legale psihiatrice şi prin analiza
măsurilor de siguranţă care se impun in urma evaluării bolnavului psihic.

Consideraţii generale privind etica relaţiei medic – bolnav psihic

Probabil că psihiatria a ridicat mai multe controverse medicale, etice şi juridice decât oricare alt
domeniu medical. Una din explicaţii este dată de faptul că dacă medicina clinică nu poate trata
pacientul fără consimţământul liber şi informat acestuia, psihiatrul poate fi chemat să trateze un
pacient care nu este capabil să-şi exprime consimţământul.

Pe de altă parte tratamentul psihiatric poate impune şi o internare involuntară pe termen lung,
lăsată la liberul arbitru al medicului. Tratamentul psihiatric, pentru a fi eficient, trebuie să producă
modificari de durată ale comportamentului. Se vor produce alterări ale funcţiilor psihice deci ale
autonomiei umane, care pot fi justificate doar în circumstante excepţionale. Acestea sunt motivele
care determină pe criticii sistemului psihiatric actual să considere că medicul psihiatric
beneficiază de puteri care îi permit să interfere în mod nenecesar şi nedorit în viaţa unor indivizi
având comportament bizar şi nealiniat social.

Criticile aduse sistemului psihiatric actual se bazează pe două doctrine. Prima a fost intens
mediatizată de Thomas Szasz. Consideră că afecţiunea psihiatrică nu există. Acei care au un
comportament bizar se manifestă de fapt în sensul aşteptat de un grup, capabil să-i catalogheze
ca fiind bolnavi. Prin aceasta, psihiatria a devenit un instrument de control al realităţii, al non-
conformismului social. Al doilea grup nu neagă existenţa afecţiunilor psihice, dar consideră
cauzele afecţiunii psihiatrice ca fiind cantonate în social mai curând decât în orice patologie a
psihicului. Privind aşa lucrurile, bolnavul psihic este o persoana care este forţată să se refugieze
din faţa socio-presiunilor efectuate de micro sau macrosocial asupra sa. Cel mai cunoscut
aderent al acestei teorii este R. D. Laing, care consideră schizofrenia ca o aparare a pacientului
impotriva dificultăţilor de întâlnite în creştere.

Noţiunea de temnicer asociat al unui regim politic atribuită psihiatrilor poate fi fundamentată de
abuzurile pe care aceştia le-au avizat în cadrul ţărilor dedicate doctrinei comuniste. Abuzurile
psihiatrice din fosta Uniune Sovietică sunt cunoscute atât ca întindere şi ca durată. Există
numeroase dovezi în direcţia unei colaborări între psihiatru şi Securitate. Internarea disidenţilor
politici în spitale de psihiatrie a dus la instituirea tratamentelor medicamentoase în absenţa
oricărei fundamentări medicale serioase. A fost fundamentată astfel noţiunea de "Schizofrenie
Lenta", care nu intrunea nici unul din semnele clinice cunoscute, dar care asigura un pretext
suficient pentru internarea celor cu o atitudine politica inconformă cu normele rigide impuse de
stat.

În România astfel de abuzuri au fost evidenşiate dar psihiatrii implicaţi în ele au dezvoltat o teză a
abuzului pozitiv. Astfel, disidentul a fost internat cu diagnostic psihiatric, involuntar şi în scopul
evitării unor pedepse penale (de cele mai multe ori de drept comun). A apărut şi o teza imunistă,
corespunzatoare unei atitudini de "limitare a răului" şi de fraternizare tacită a medicului psihiatru
cu disidentul.
Teza pare imposibil de acceptat din punct de vedere etic, ţinând cont de faptul ca Ťpacientulť nu
a fost de acord nici cu internarea, nici cu tratamentul psihiatric şi nici cu etichetarea de "sociopat",
mai ales în condiţiile în care comunicarea medic pacient era, eufemistic spus, "unilaterală".
Psihiatria vestului a fost şi ea intens criticată chiar din interiorul sistemului. Accentul critic în acest
caz nu a fost pus pe abuzul tratamentului ci pe circumstanţele şi mediul de tratament. Abuzurile şi
imixtiunile politice în tratamentul psihiatric au constituit excepţii (dar au existat). Problema ridicată
a fost determinată de izolarea bolnavului psihic pe timp variabil în interiorul unui stabiliment
sanitar, izolare la care bolnavul nu a consimţit. În acest curent de opinie un rol major la avut
(trebuie să recunoaştem) şi costul ridicat al tratamentului spitalicesc. Tendinţa actuală este de a
ingrădi posibilităţile psihiatrilor de a dispune pe timp nelimitat de libertatea pacientului şi de a
integra (pe cât posibil), pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp, bolnavul psihic în societate.
Existenţa unei afecţiuni psihice nu poate duce automat la internarea bolnavului în secţia de
psihiatrie şi la instituirea unui tratament. Sunt afecţiuni psihice care permit un grad de
discernământ suficient pentru a elabora un consimţământ rezonabil. Atitudinea paternalistă este
acceptată în condiţiile în care apare un grad de urgenţă medico-psihiatrică sau legală (în sensul
unui grad de pericol social evident) sau în situaţia în care, chiar sub tratament evoluţia afecţiunii
nu poate fi controlată. Aceste teze rigoriste de tratament paternalist la care s-au adăugat şi cele
ale confidenţialităţii actului medical dusă la extrem au constituit fondul procesului "Tarasoff versus
Universitatea din California", proces binecunoscut şi intens exemplificat. În acest caz pacientul s-
a confesat medicului psihiatru asupra intenţiei lui de a ucide o femeie care i-a refuzat avansurile
sentimentale. Medicul nu a anunţat pe nimeni şi femeia a fost ucisă. Familia victimei a câştigat
procesul intentat psihiatrului, în care acuzaţia principală a fost de diagnostic şi tratament neglijent
şi necorespunzător.
Consimţământul la tratament suferă deci (cu unele amendamente) acelaşi regim cu cel al oricărei
alte afecţiuni. Aspectul specific al tratamentului psihiatric este generat de modificarea temporară
sau definitivă a compor-tamentului pacientului care apare post terapeutic.

Metodele de tratament psihiatric sunt complexe şi se pot cataloga în neinvazive (fără intervenţii
fizice) sau invazive (exemplul tipic este psiho-chirurgia). Ambele ridică o suită de întrebări etice
extrem de severe:

• sunt mai acceptabile decât măsurile ordinare de tratament?

• pâna la ce punct poate impune medicul pacientului un comportament considerat

dezirabil?

• poate fi considerat consimţământul la tratament ca viabil sau ca o alternativă la o

pedeapsă coercitivă?

Psiho-chirurgia posedă astăzi tehnici care modifică comportamentul uman într-un sens predictiv.

Tehnicile moderne ţintite evită cruzimea lobotomiei (leucotomiei), acţionând direct la nivelul
structurilor cerebrale implicate în comportamentul agresiv, durere şi impulsul sexual agresiv.
Psiho-chirurgia poate fi considerată ca fiind o metodă de tratament eficientă dacă se consideră
strict starea pacientului şi transformarea acestuia într-un individ docil şi pasiv. Un număr mare de
chirurgi au raportat succese. Depresia pare domeniul de maxim succes al psiho-chirurgiei,
imediat înaintea tulburărilor pulsiunilor sexuale şi a comportamentului anti-social. A fost frecvent
întâlnită cerinţa depăşirii stadiului experimental şi introducerii psiho-chirurgiei obligatorii pentru cei
condamnaţi pentru delictele menţionate.

Criticile metodei sunt însă numeroase şi extrem de consecvente. Baza criticii îl constituie natura
drastică şi ireversibilă a intervenţiei. Consecinţele tratamentului chimic pot fi neplăcute dar ele
sunt reversibile la întreruperea tratamentului. Intervenţia chirurgicală este însă ireversibilă, iar
consecinţele ei în cazul unei greşeli sunt de nereparat. Consimţământul pentru o asemenea
intervenţie nu poate fi liber şi informat, iar intervenţiile de psiho-chirurgie se pot transforma în
instrumente de control al realităţii şi al comportamentului, determinând abuzuri complet
incontrolabile. Totuşi psiho-chirurgia poate fi controlată prin lege şi poate reprezenta în viitor o
soluţie pentru o mare categorie de bolnavi.

Controversată este şi metoda chimică de control al comportamentului şi personalităţii. Oponenţii

metodei o descriu în termeni de "castrare chimică" datorită acţiunii special coercitive. Refuzul
administrării chirurgicale de implanturi hormonale unui individ cu comportament sexual agresiv,
dar conştient şi care doreşte tratamentul în scopul integrării sociale, poate fi considerată ca o
atitudine paternalistă şi ne-etică.

Etica psihiatrică reprezintă o garanţie a profesionalismului psihiatrului practicant şi o apărare în

faţa imixtiuni politicului în medicină. În elaborarea unui cod de psihoetică sunt câteva idei
esenţiale care trebuiesc reamintite:

– limitarea intervenţionalismului în cazurile controversate politic;

– tratament corespunzător afecţiunii atât ca intensitate cât şi ca durată;

– evitarea abuzului de non intervenţionalism în cazurile evident clinice;

 – responsabilitate crescută a psihiatrului în raport cu societatea în legă-tură cu pacienţii
aflaţi în tratament şi în perioade de remisie;

– integrarea, în măsura posibilului, a pacientului aflat în faze de remisie în sfera socială

comunitară.

Societatea însă este datoare să devină tolerantă faţă de bolnavul psihic, indiferent de gradul de
integrare socială a acestuia. Intervenţiile capabile să modifice comportamentul par a fi soluţii de
viitor, dar în acest moment sunt extrem de controversate datorită fragilităţii posibilităţilor de a le
ţine sub control.

Surse internaţionale de drept privind bolnavul psihic

În trecut, societatea a considerat bolnavii psihici ca fiind o permanentă ameninţare pentru cei din
jur. Aceşti pacienţi au fost obligaţi să-şi petreacă un timp mai lung sau mai scurt în condiţii de
recluziune, iar tratamentul indicat în astfel de cazuri se limita frecvent la prevenirea auto şi
heteroagresiunii.

Conceptele terapeutice moderne permit folosind diferite mijloace terapeutice – inclusiv terapia
medicamentoasă, permit vindecarea unor afecţiuni psihice uşoare şi stabilizarea stării bolnavilor
grav. Medicul psihiatru este un medic specialist care are drepturi şi îndatoriri statuate de lege
(vezi legea 74/1995). Caracterul impus medicului psihiatru de agent de pază al societăţii nu poate
să fie prevalent în raport cu cel primar, de vindecător.

Pacienţii bolnavi psihici au acelaşi drepturi cu ceilalţi bolnavi – inclusiv au dreptul la o relaţie
medic–pacient cu caracter privat. Sunt însă o suită de ţări – inclusiv România – care solicită
depăşirea caracterului privat al relaţiei în condiţiile în care se conturează o sursă de pericol din
partea pacientului, pentru societate în special sau pentru o altă persoană.

Sursele internaţionale de drept care analizează situaţia medico-juridică a bolnavului psihic sunt în
totalitate preocupate de o suită de probleme privind consimţământul bolnavului (tratament,
participarea la experimente medicale, actele de dispoziţie – inclusiv sterilizarea) şi măsurile de
siguranţă având caracter pre şi post-infracţional.

Principiile etice generale care fundamentează relaţia medic–pacient bolnav psihic se regăsesc în
cadrul declaraţiei Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM) publicate în cadrul celei de-a 47-a Adunări
Generale, Bali, Indonezia, 1995.

În cadrul acestei adunări, AMM a propus un cod alcătuit din câteva principii generale[1]:

• combaterea discriminării sociale şi medicale a bolnavilor psihici.

• realizarea unei relaţii terapeutice bazate pe încredere între medic şi pacientul bolnav
psihic, realizată prin informarea concretă şi completă a pacientului inclusiv referitor la riscurile
care decurg din tratament.
 • Tratamentul fără consimtământul pacientului precum şi internarea obligatorie vor fi
considerate conduite de excepţie şi vor fi aplicate numai în stadii acute ale bolilor, când starea
pacienţilor reprezintă un pericol pentru ei sau pentru societate.

• Tratamentul şi spitalizarea obligatorie vor fi impuse pe perioade obligatorii.

• Nu orice bolnav psihic va putea fi considerat în mod automat ca iresponsabil pentru

faptele sale.

• Terapia psihiatrică va fi individualizată, concordantă cu starea şi diagnosticul.

• Confidenţialitatea şi păstrarea secretului medical vor fi garantate, iar date semnificative

vor putea fi dezvăluite numai în caz de pericol şi numai către autorităţile abilitate.

• Medicul psihiatru va fi loial pacientului, iar în caz de conflict (apărător al valorilor sociale
numit de societate) – să informeze pacientul în legătură cu natura conflictului său.

• Medicul nu va profita de poziţia sa pentru a abuza fizic, sexual sau psihic de pacienţii
săi.

• Medicul nu va permite unei persoane sau unui grup să influenţe tratamentul sau deciziile
sale medicale.

Deciziile AMM au caracter de recomandare deontologica în toate ţările care participă la această
organizaţie medicală.

În anul 1977, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 818/1977

privind situaţia bolnavilor psihic. Recomandarea menţiona necesitatea unei mai bune protecţii
legale a bolnavilor psihic. Plecând de la un caz celebru (Winterwerp[2]– judecat la Curtea
Europeană a drepturilor omului), Comitetul European pentru Cooperare Legală a stabilit ca
prioritate a anului 1979 protejarea suplimentară legală a bolnavilor psihic. În anul 1983 Comitetul
de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat recomandarea R(83)2 privind protejarea bolnavului
psihic. În anul 1994, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat în unanimitate
Recomandarea 1235 (1994) privind psihiatria şi drepturilor omului.

În ansamblu, toate aceste recomandări legale[3] au la bază documentul „Convenţia Europeană

a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale ”(art 3,5,6,8).

Principalele prevederi ale recomandărilor menţionate sunt:

• diagnosticul de boală psihică este o problemă strict medicală, fiind pus de către un
medic în conformitate cu ştiinţa medicală; dificultăţi de integrare a unei persoane la valori morale,
sociale sau politice nu pot fi considerate ca aparţinând bolilor psihice.

• internarea obligatorie (preinfracţională) poate fi luată de un repre-zentant al legii la

recomandarea unui medic specialist; decizia este luată numai dacă persoana reprezintă un
pericol pentru sine sau pentru alţi. În caz de urgenţă psihiatrică, se admite internarea bolnavului
pe timp scurt, în conformitate cu un aviz medical competent şi pe o perioadă scurtă. În această
situaţie pacientul trebuie informat, trebuie să i se facă posibilă contestarea legală a deciziei.
 • Pacientul trebuie reprezentat de un reprezentant legal care se poate numi din oficiu în
condiţiile în care pacientul nu se poate reprezenta singur.

• Tratamentul psihiatric trebuie să fie condus după aceleaşi reguli ca orice tratament
medical. În caz de tratament neomologat, consimţământul pacientului este esenţial. Dacă
acestuia îi lipseşte discernământul, consimţământul va fi dat de reprezentantul legal al
pacientului. Alte tratamente cu caracter experimental efectuate pe bolnavi psihic internaţi în
virtutea măsurilor de siguranţă sunt interzise.

• Restricţiile privind libertăţile bolnavilor psihic vor fi luate numai pentru protejarea
persoanei şi a societăţii. În orice caz, bolnavul are dreptul la comunicare liberă cu un avocat sau
magistrat şi să trimită scrisori închise.

• Internarea obligatorie va fi făcută pe timp limitat sau va fi reevaluată periodic.

• Internarea obligatorie va fi ridicată de medic sau de o autoritate competentă fără ca

acest lucru să impună întreruperea tratamentului obligatoriu.

• Internarea obligatorie nu implică aplicarea unor măsuri cu caracter restrictiv asupra

intereselor materiale ale pacientului.

• În toate situaţiile, demnitatea pacientului va fi respectată.

În plus, recomandări actuale (neadoptate) al Comitetele de Experţi ai CE recomandă şi o

conduită specifică şi în privinţa tratamentului obligatoriu în caz de boală psihică (aplicarea
tratamentelor gradual şi numai în avantajul pacienţilor, neutilizarea măsurilor de constrângere
fizică decât ca ultimă măsură de protecţie a pacientului[4].

Etapele expertizei medico-legale psihiatrice a adultului

Supunerea imediat dupa comiterea faptei, a infractorului (inclusiv minor) unui examen medico-
legal, psihologic şi psihiatric.

Se ţine cont de felul cum răspunde la întrebări, de motivaţia faptei celui expertizat. Dacă nu se
interoghează infractorul imediat, atunci convorbirile inculpatului cu apărarea, cu persoanele de
afară sau din mediul de detenţie, pot schimba în mod radical comportamentul expertizatului.

De asemenea, uneori se suprapun elemente reactive care fac imposibil examenul psihic. Pe
lângă examen, se pot da date valoroase organelor de anchetă, despre modul cum trebuie
desfăşurată, dacă se poate continua ancheta, sau este nevoie de un tratament sau o internare.

Prima expertiză medico-legala psihiatrică are cea mai mare valoare şi se bazează pe examenul
complet, dar acesta trebuie repetat şi trebuie studiat întregul dosar al cauzei.

Se vor scoate în evidenţă atunci când există, trăsăturile patologice ale inculpatului ca halucinaţii,
delir, idei de persecuţie sau beţia patologică.
Se va cerceta întregul trecut patologic al inculpatului – pe baza actelor medicale existente (sau foi
de observaţie de la spitalele unde a fost internat); de asemenea, se va ţine sub observaţie pentru
a nu fi vorba de debutul unei boli, a unei stări reactive, simulări etc.

Se vor cere relaţii, alteori, asupra stării expertizatului dinaintea comiterii infracţiunii,
comportamentul în familie, locul de muncă. Toate aceste date trebuie analizate cu multă atenţie,
pentru că unii delincvenţi au comportamente diferite, în diferite medii.

Se va studia dosarul cauzei cu deosebită atenţie, iar concluziile trebuie trase cu multă rezervă,
pentru a nu fi neîntemeiate, eronate, pentru că de ele depinde întreg viitorul expertizatului.

În urma analizei cazului, se vor trage concluziile care trebuie să arate:

– dacă există vreo boală psihică la cel expertizat şi dacă ea îi alterează conştiinţa sau
discernământul;

– să precizeze dacă faptele comise sunt sau nu legate cauzal de simpto-matologia bolii;

– să stabilească responsabilitatea expertizatului pentru fapta comisă.

Responsabilitatea cuprinde ”totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac capabil
să înteleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în unitate dialectică cu legile obiective de
dezvoltare a societăţii şi să aprecieze consecintele faptelor sale atunci când acţionează contrar
acestei unităţi”.

În cadrul expertizei, uneori este uşor de stabilit lipsa discernamântului la bolnavii cu psihoze
grave, dar intervin greutăţi în faţa celor cu instabilitate, hiperreactivitate, labili psihici, care sunt
privaţi adesea de simţul proporţiilor şi incapabili de a-şi doza răspunsul la nivelul stimulilor de
circumstanţă.

O mare valoare o are discuţia cazului unde se va insista mai mult pe unele elemente cum ar fi
intenţia, mobilul, măsurile de apărare, căutându-se o corelare ştiinţifică între boală şi faptă, cât şi
stabilirea unei forme de manifestare a bolii.

Problemele pe care le ridică expertiza medico-legală psihiatrică sunt multiple şi, uneori de o
dificultate deosebită. Dintre ele, problema posibilităţilor de recuperare şi reinserţie socială este o
problemă de foarte mare importanţă, pe care se pune din ce în ce mai mult accentul astăzi.

În vederea aprecierii posibilităţilor de recuperare şi reintegrare socială a celor în cauză, pe lângă

criteriile generale raportate la sex, vârstă, antecedente penale şi medicale, se impun ca fiind utile
şi criterii speciale cu semnificaţie criminologică: gradul de intimidabilitate, de adaptabilitate,
potenţialul de agresivitate, perspective de perfectabilitate şi sociabilitate.

În activitatea de recuperare a individului, se impune, din analizele făcute de specialişti, că cele

mai mari şanse de recuperare le prezintă categoria tinerilor infractori, în perioada în care se
definitivează trăsăturile de personalitate şi conştiinţă socială. Posibilităţile de recuperare scad la
infractorul adult, în special prin adăugarea factorilor de agravare a psihopatiilor ce caracterizează
infractorii ”din obicei”, a cazurilor de degradare a personalităţii la etilicii cronici şi toxicomani şi
aspectelor psihopatologice determinate de vârsta înaintată.

Cercetări efectuate în ultimii ani la loturi de infractori privind principalele categorii de vârstă se
indică procente de[5]:
 • 37,72% minori recuperabili prin măsuri nediferenţiate;

• 51,42% minori recuperabili prin măsuri speciale pe plan medico-social;

• 75% tineri infractori recuperabili prin măsuri cu caracter general;

• 20% tineri infractori recuperabili prin măsuri speciale, individualizate;

• 34% adulţi (în majoritate psihopaţi) recuperabili prin măsuri cu caracter de reeducare;

• 54% adulţi ce necesită pentru recuperare măsuri complexe în vederea reinserţiei

sociale;

• 12% adulţi infractori, cu certitudine nerecuperabili.

Dacă pentru infractorul minor recuperarea înseamnă continuitatea activităţilor de psihoprofilaxie,

socioprofilaxie, alături de activitatea instructiv-educativă, la adultul recidivist, recuperarea este
condiţionată de caracterul şi gradul disoluţiei psihice şi posibilităţile de remediere a factorilor
sociogeni de microclimat negativ.

Având în vedere psihopaţii adulţi, recuperarea lor trebuie să urmărească evitarea unor situaţii
conflictuale, să-i creeze posibilitatea de înţelegere şi dezvoltare a atitudinii critice faţă de sine şi
faţă de mediu, un climat de înţelegere şi ştergere a sentimentului de stigmatizare socială.

Noţiunea de recuperare are un caracter complex şi vizează nu numai o reechilibrare psihică, ci şi

existenţa tuturor premizelor unei reintegrări active şi adecvate în mediul social, cu reale
posibilităţi de perfectare a personalităţii.

Măsurile de recuperare trebuie să cuprindă o intensă activitate profilactică de prevenire a

decompensărilor, în special pentru categoria minorilor şi a tinerilor cu dezvoltare psihopatică, cu
potenţial antisocial.

Privind în general bolnavul psihic, referindu-ne la pericolul pe care-l prezintă pentru societate şi
deci la necesitatea unei bune orientări a expertizelor medico-legale psihiatrice asupra acestuia,
putem sublinia ca specific infracţional următoarele aspecte[6]:

1. un mare potenţial infractogen, ce se explică prin trăsăturile de caracter ce se reflectă în

multiplele tulburări de comportament şi care conturează personalitatea deosebită a acestor
indivizi. Lipsa de corelaţie între orientarea caracterului şi pornirile temperamentale, nematurarea
afectivităţii şi voinţei, insuficienţa inhibiţie internă, stau la baza acestor trăsături.

2. comportament antisocial polivalent, ce este legat de instabilitatea, neadaptabilitatea

permanentă ce caracterizează personalitatea patologică deosebită a acestor indivizi.

3. spontaneitatea, actele antisociale fiind săvârşite, în cea mai mare parte a cazurilor, fără
o pregătire deosebită, fără o asigurare pentru ”reuşita” lor.

4. comiterea unor acte de o deosebită periculozitate, legată de dezinhibarea şi pervertirea

instructiv-evoluţională, răutatea şi mai ales agresivitatea.

5. îmbinarea dintre această dizarmonie a personalităţii cu narcomania sau beţia.

În aprecierea evolutiei bolnavului psihic am putea decela o suită de tendinte specifice, medico-
legale[7]:

• tendinţa de a face rău, deficitul sentimentelor moral-sociale;

• tendinţa de bravare în faţa unor pericole – pentru a-şi scoate în evidenţă personalitatea,
tendinţă ce caracterizează perioada postinfracţională;

• simularea sau tendinţa de simulare în etapa postinfracţională;

• îndărătnicia, neadaptabilitatea întreţinută de condiţii favorabile de mediu în care au

apărut actele antisociale, uneori consecinţe fie ale relaxării supravegherii, fie ale înăspririi
acesteia, în cadrul măsurilor represive, explică recidivismul;

• malignitatea activităţii infracţionale.

Din cele expuse până acum, reiese periculozitatea socială deosebită a infractorului cu tulburări
psihice, fapt care scoate în evidenţă odată în plus necesitatea existenţei şi rolul deosebit pe care
îl joacă în depistarea psihopaţilor, a comisiilor de expertiză medico-legală psihiatrică, precum şi
existenţa în legislaţia noastră a măsurilor de siguranţă cu caracter medical.

Măsuri de siguranţă cu caracter medical

Denumirea de „măsuri de siguranţ㔠a fost aleasă de Uniunea Internaţională de Drept Penal, în

scopul deosebirii acestor sancţiuni pre sau postinfracţionale şi pedepse. În România au fost
adoptate începând cu anul 1936, fiind considerate sancţiuni penale şi fiind deosebite de
pedepse[8].

Prin luarea măsurilor de siguranţă se urmăreşte înlăturarea stării de pericol, creându-se, în locul
ei, o stare de siguranţă. Se realizează aşadar, schimbarea stării de pericol în stare de siguranţă,
indiferent dacă realitatea care constituie cauza stării de pericol – la rândul ei – ar putea fi sau nu
înlăturată.

Prin internarea unui alienat se înlătură starea de pericol pe care o constituie prezenţa sa în
libertate şi aceasta, indiferent dacă starea lui ar fi sau nu curabilă.

Starea de pericol care serveşte ca temei la luarea măsurilor, nu se confundă cu pericolul social
pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală. Ea priveşte persoana făptuitorului sau
anumite lucruri în legătură cu fapta sa, ce constituie o ameninţare pentru viitor.

Măsurile de siguranţă de natură medicală au caracter de sancţiune de drept penal, iar instituirea
lor este, de regulă, de competenţa instanţei judecătoreşti. Strict cu titlu provizoriu, unele măsuri
pot fi luate şi de organele de urmărire penală.

Măsurile de siguranţă se pot clasifica[9] în funcţie de scop în:

• măsuri curative (tratament obligatoriu sau internare obligatorie);

 • măsuri educative (inclusiv reorientare profesională).

În funcţie de drepturile subordonate pot fi:

• privative de libertate;

• restrictive de libertate;

• privative de drepturi;

• patrimoniale (confiscări).

În funcţie de durata de aplicare a măsurilor, acestea se pot clasifica în:

• măsuri de siguranţă pe durată nedeterminată (pe durata stării de pericol);

• măsuri de siguranţă pe durată determinată (fără aplicare medicală);

• măsuri de siguranţă definitive (fără aplicare medicală).

Articolul 113 Cod Penal prevede obligarea la tratament a făptuitorului care suferă de o boală sau
de o intoxicaţie cronică cu alcool, stupefiante sau alte substanţe, ce prezintă pericol social.

Textul de lege nu defineşte ce boli şi nu arată toate substanţele care îl pot intoxica cronic pe
făptuitor.

Fie că este vorba de boli psihice sau intoxicaţii cronice, acestea trebuie să fie susceptibile de a
forma obiectul tratamentului medical efectuat în ambulator.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi luată faţă de făptuitor, indiferent
dacă acestuia i s-a aplicat sau nu o pedeapsă.

Boala ori intoxicaţia cronică trebuie constatată de organele sanitare de specialitate, în speţă de
comisiile de expertiză medico-legală psihiatrică, singurele care se pot pronunţa asupra cazurilor
ce necesită obligarea la tratament medical. Medicii specialişti pot aprecia cronicitatea bolii psihice
sau a intoxicaţiei cu alcool, stupefiante sau alte astfel de substanţe, situaţie în care psihicul
individului se modifică, în sensul că acesta nu-şi mai poate reprezenta în mod corect consecinţele
faptelor sale. Asta atrage după sine starea de periculozitate pentru societate.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se ia pe o durată nedeterminată, perioadă ce

se poate încheia odată cu apariţia unui element determinant – însănătoşirea.

Măsurile de siguranţă prevăzute de articolul 113 Cod Penal se pot lua în mod provizoriu şi în
cursul urmăririi penale sau a judecării.

În cazul încetării urmăririi penale, a scoaterii de sub urmărire penală sau când procesul penal ia
sfârşit în faţa instanţei de judecată şi se constată aici că fapta ce formează obiectul învinuirii nu
este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârşită de inculpat, măsura de siguranţă luată
provizoriu va înceta, fiind îndeplinită cerinţa legii – de a se înfăptui o faptă penală.

În acest caz, instanţa urmează să sesizeze organul administrativ competent, pentru a se lua
măsurile ce se impun.
Când măsura propusă însoţeşte pedeapsa închisorii, tratamentul se va efectua şi în timpul
executării pedepsei.

În acest caz, al obligării la tratament medical, procedura este următoarea: în cazul în care
măsura de siguranţă s-a luat provizoriu, în faza de urmărire sau judecată, procurorul sau instanţa
care a luat măsura o vor comunica Direcţiei sanitare judeţene pe teritoriul căruia locuieşte
persoana în cauză. Direcţia sanitară comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura de
siguranţă, unitatea sanitară unde i se va face tratament.

Ordinul de executare ce se referă la obligarea la tratament medical constă în comunicarea făcută

de către instanţa de judecată a copiei de pe dispozitivul hotărârii definitive şi a copiei de pe
raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, organelor ce au obligaţia de a duce la îndeplinire
ordinul (art. 429 alin. 1 Cod de procedură penală).

Ordinul de executare se comunică de către instanţă şi persoanei în cauză. Ordinul de executare

se comunică administraţiei locului de detenţie, când obligarea la tratament medical însoţeşte
pedeapsa închisorii, ori priveşte o persoană aflată în stare de reţinere (art. 429 alin. 3 Cod de
procedură penală).

Unitatea sanitară unde a fost repartizată persoana în cauză pentru efectuarea tratamentului
medical este obligată să comunice instanţei care a dispus executarea, modul cum se comportă
cel în cauză, dacă tratamentul aplicat este eficient, dacă poate fi continuat în aceleaşi condiţii.

Când comunicarea se referă la prezentarea persoanei la tratament, atunci ea se face instanţei ce

a dispus executarea. Celelalte date se comunică instanţei care a dispus executarea numai dacă
aceasta se află pe aceeaşi rază teritorială cu unitatea sanitară. În caz contrar, comunicarea se
face judecătoriei pe a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară respectivă.

În cazul în care persoana obligată la tratament medical se află în stare de detenţie, comunicarea
se face la locul de deţinere (art. 430 alin. 3 Cod de procedură penală).

Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical nu se prezintă regulat
la tratament, se poate dispune internarea medicală.

Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, dar acesta nu suspendă executarea măsurii.

Articolul 114 Cod Penal prevede că atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se
află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un
institut medical de specialitate până la însănătoşire.

Această măsură îşi găseşte justeţea în starea de pericol ce rezultă din alterarea capacităţilor
psihice ale individului în cauză şi de săvârşirea, din această cauză, a unor fapte prevăzute de
legea penală.

Spre deosebire de prevederile articolului 113 Cod Penal, în acest caz măsura se ia atunci când
starea psihică a făptuitorului este grav alterată, din care cauză individul nu mai poate fi stăpân pe
acţiunile sale.

Totodată, ceea ce justifică internarea, este şi temerea gravă că făptuitorul, dacă nu va fi internat,
va săvârşi şi alte acte antisociale, în general de o deosebită gravitate, deci se ajunge la concluzia
că numai prin această măsură se poate înlătura starea de pericol.
În general, această măsură se ia pentru bolnavii consideraţi irecuperabili. Potrivit reglementărilor
în vigoare, măsura internării medicale se ia de instanţa care îl judecă pe făptuitor pentru
săvârşirea unei infracţiuni, după ce, în prealabil, făptuitorul a fost supus unei expertize medico-
legale psihiatrice, care a constatat boala psihică sau toxicomania sau alcoolismul etc. şi a propus
aplicarea măsurilor de siguranţă prevăzute în articolul 114 cod penal.

Odată stabilită necesitatea aplicării măsurilor de siguranţă, cel în cauză este privat de libertate,
fiind internat într-o instituţie medicală de specialitate, unde trebuie să se supună tratamentului
prescris.

Măsura de siguranţă prevăzută de articolul 114 Cod Penal poate fi luată faţă de făptuitor,
indiferent dacă psihopatia sau toxicomania a existat în momentul comiterii faptei sau a apărut
ulterior.

Internarea medicală obligatorie poate fi dispusă şi în mod provizoriu, în cursul urmăririi penale
sau a judecăţii, dacă procurorul sau instanţa de judecată constată în actele dosarului că individul
sau inculpatul este bolnav psihic sau toxicoman. Această măsură de siguranţă va fi luată când
pericolul pe care-l prezintă făptuitorul este evident.

Măsura va rămâne în vigoare până la confirmarea ei de către instanţa de judecată. Când

intervine o cauză de încetare a urmării penale sau de scoatere de sub urmărirea penală,
procurorul va sesiza organele administrative pentru a dispune internarea medicală.

Dacă tulburarea psihică survine după definitivarea hotărârii de condamnare, înainte de începerea
executării pedepsei sau în timpul executării ei, se dispune amânarea executării pedepsei sau
întreruperea executării ei până la însănătoşire, iar dacă făptuitorul prezintă periculozitate socială,
se ia măsura de siguranţă a internării medicale.

Procedura penală a aplicării articolului 114 Cod Penal este următoarea: când măsura a fost luată
printr-o hotărâre definitivă a instanţei de judecată sau provizoriu de către instanţă sau procuror, o
copie de pe dispozitivul hotărârii şi o copie de pe raportul de expertiză medico-legală psihiatrică
se trimit organelor ce au obligaţia de a duce la îndeplinire acest ordin de executare a măsurilor de
siguranţă.

Ordinul de executare se comunică Direcţiei Sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte
persoana faţă de care s-a luat această măsură, acestui organ revenindu-i sarcina de a interna
persoana în cauză, înştiinţând de acest lucru instanţa de executare, respectiv procurorul sau
instanţa de judecată care a dispus luarea măsurii în mod provizoriu.

Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are, pe lângă obligaţia de a supune persoana
respectivă la tratament adecvat, şi pe aceea de a încunoştiinţa judecătoria din raza sa teritorială,
în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară. (Articolul 433 alin. 2 Cod de
procedură penală).

În afara celor două articole din codul nostru penal, articolul 113 C.P. şi articolul 114 C.P., în anul
1980 a fost republicat decretul 12/1965. Decretul 313 /1980 specifică măsurile ce trebuiesc luate
pentru bolnavii psihici periculoşi cu potenţial infractogen, care încă nu au comis fapte prevăzute
de legea penală.

În conformitate cu acest decret, bolnavii psihici periculoşi sunt supuşi în mod obligatoriu la
tratament medical ce poate fi efectuat în ambulator sau în secţiile de psihiatrie ale celorlalte
spitale.
Procedura în cazul Decretului 313/1980 specifică însă că instituirea şi încetarea tratamentului
medical ambulator se dispune de către organele sanitare (art. 3 alin. 1).

Internarea pentru tratament medical se hotărăşte de instanţa de judecată cu avizul comisiilor

medicale din instituţiile medicale de specialitate.

Membrii familiei şi persoanele care vin în contact permanent cu cel ce prezintă stări de tulburare
psihică sunt obligate să anunţe organele procuraturii. Procurorul, care se poate sesiza şi din
oficiu, dacă deduce că sunt suficiente date referitoare la starea de tulburare psihică în care se
află cel presupus bolnav, va dispune examinarea medicală a acestuia, iar în caz de nevoie
punerea lui sub pază specială.

Dacă în urma examinării medicale se concluzionează că este necesar tratament ambulatoriu,

procurorul trimite o copie a avizului dat de medicul psihiatru serviciului de sănătate şi prevederi
sociale al unităţii pe raza căruia domiciliază cel în cauză, în vederea instituirii acestui tratament.

Dacă din avizul medicului reiese că se impune măsura internării medicale, procurorul dispune
internarea provizorie a acelei persoane, în unitatea de specialitate cea mai apropiată.

Măsura internării medicale provizorii se menţine până la soluţionarea de către instanţa de

judecată a cererii de internare pentru tratament medical.

După internarea bolnavului în unitarea sanitară, acesta va fi supus de îndată examenului unei
comisii medicale, care îşi va da avizul asupra măsurii, aviz ce va fi comunicat procurorului ce a
dispus internarea provizorie, în cel mult 5 zile de la internare.

Când din dosarul persoanei în cauză cât şi din avizul comisiei medicale, procurorul ajunge la
concluzia că se impune internarea, acesta va sesiza instanţa de judecată pentru tratament
medical.

Dacă instanţa de judecată hotărăşte că este necesară internarea, va dispune, prin sentinţă,
sesizarea serviciului de sănătate şi prevederi sociale a Spitalului de care aparţine bolnavul.

Tot cu această ocazie, dacă din avizul comisiei medicale cât şi din celelalte date din dosarul
cauzei rezultă necesitatea instituirii tratamentului medical ambulator, instanţa de judecată poate
dispune sesizarea serviciului de sănătate şi prevederi sociale a Spitalului de care aparţine
persoana în cauză, în vederea instituirii acestui tratament (articol 15 alin.3).

Când măsura internării medicale nu mai este necesară în raport cu starea persoanei, instituţia
sanitară de specialitate în care se află internat cel în cauză, va sesiza instanţa de judecată,
cerând să dispună încetarea internării. Sesizarea trebuie să fie însoţită de avizul motivat al
comisiei medicale din unitatea sanitară în care a fost internat cel în cauză.

Cererea de ridicare a măsurii internării pentru tratament medical mai poate fi cerută şi de
procuror, de persoana internată, de un membru major al familiei sau de orice altă persoană, iar în
cazul minorilor, şi de autoritatea tutelară sau tutore.

Instanţa de judecată, după dezbaterea cererii, poate hotărî încetarea măsurii: în cazul în care
consideră că menţinerea măsurii de internare este necesară, poate respinge cererea.

În caz de urgenţă, bolnavii psihici periculoşi vor putea fi internaţi provizoriu direct de organele
sanitare, cu avizul medicului psihiatru din localitatea în care se află bolnavul sau din localitatea
cea mai apropiată.
Unitatea sanitară de specialitate care a primit şi internat un astfel de om, va anunţa în 24 de ore
procurorul şef al municipiului respectiv al sectorului, în municipiul Bucureşti, în raza căruia
locuieşte bolnavul.

Ulterior, în cel mult 5 zile de la internare, instituţia sanitară de specialitate va comunica

procurorului şi avizul comisiei medicale, după care va urma procedura amintită anterior.

Măsurile prevăzute de Decretul nr.313/1980 se propun spre instituire sau se ridică de către
comisiile de expertiză psihiatrică.

De asemenea, deşi comisiile medico-legale nu au în sarcină efectuarea examinărilor privind

aplicarea sau ridicarea măsurilor prevăzute de Decret, totuşi, când părerile comisiei de psihiatrie
din unităţile spitaliceşti de specialitate au fost diferite, sau când organele judiciare au sesizat
situaţii ce pot avea implicaţii penale, s-a solicitat în mod excepţional efectuarea expertizelor
medico-legale în comisii cu caracter interdisciplinar.

Alte dispoziţii legale privind relaţia medic–pacient bolnav psihic

În condiţiile în care se pune un diagnostic ferm de lipsă de capacitate psihică a unui pacient
bolnav psihic, acesta va fi reprezentat legal în toate situaţiile – inclusiv în condiţii de boli
traumatice, de către instituţia care îl are în grijă (inclusiv rude).

Această prevedere legală este consfinţită de art 124 al legii 3/1978 (articol neabrogat). În
conformitate cu acelaşi articol, lipsa consimţământului de tratament în situaţii de urgenţă, în cazul
bolnavilor cu incapacitate juridică, impune medicului curant o atitudine intervenţionistă
paternalistă.

Š University of Bucharest 2002. All rights reserved.

No part of this text may be reproduced in any form without written permission of the University of
Bucharest, except for short quotations with the indication of the website address and the web
page.
Comments to:Nicolae Zărnescu
Last update: November 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC