Arhitect Mihai Surcel: "Părintele Ghelasie, un om al păcii şi

rugăciunii"
L-am cunoscut pe Părintele Ghelasie într-o perioadă de mari frământări sufleteşti. Eram în
căutarea unui duhovnic şi ajungând la Frăsinei am văzut cât de căutat era Părintele Ghelasie. M-
am hotărât să mă spovedesc şi eu la Sfinţia Sa. La spovedanie, i-am spus că mi-aş dori să-mi fie
Duhovnic. Mi-a spus că nu se poate, fiindcă nu pot veni cu regularitate să mă mărturisesc şi am
nevoie să-mi caut un duhovnic permanent. „Dar cum să-l găsesc?”, am întrebat eu. „Mergi în
Bucureşti, la frăţia ta, la biserica unde sunt moaştele Sfântului Ciprian, şi roagă-te Sfântului
Ciprian să-ţi găsească Duhovnic”. La început, nefiind familiarizat cu tainele credinţei, am fost
surprins, chiar puţin intrigat, de îndemnul Părintelui. Nici nu-mi puteam imagina cum s-ar putea
împlini căutarea mea. Totuşi, când m-am întors în Bucureşti, am simţit îndemnul lăuntric de a
asculta sfatul primit şi a mă duce la biserica indicată de Părintele Ghelasie.
Când am văzut mâna Sfântului Ciprian, am fost puţin jenat, nici nu ştiam cum să mă rog. Am
îngenuncheat totuşi şi singurele cuvinte ce mi-au venit ]n minte au fost: „Sfinte Ciprian, găseşte-
mi tu un Duhovnic”. M-am ridicat şi cum am ieşit din biserică, m-am întâlnit cu un prieten. Era
grăbit să ajungă la o altă biserică să se mărturisească. „Vin şi eu”, am zis imediat. Acolo l-am
întâlnit pe părintele Duhovnic cel dăruit mie de Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ciprian
şi ale Părintelui Ghelasie. Am avut sentimentul clar că toate acestea nu au fost întâmplătoare, că
Părintele Ghelasie s-a rugat pentru mine lui Dumnezeu, cu multă credinţă, ca să se împlinească
cele de folos pentru mântuirea sufletului meu, şi a străvăzut lucrarea minunată a lui Dumnezeu.

Cineva primise la spovedanie un număr foarte mare de ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie.
Trăise o viaţă plină de căutări, însă departe de Biserică, neluminată de har şi astfel fără un
discernământ duhovnicesc asupra cugetelor şi faptelor. La spovedanie, conştientizând multele
păcate şi mai ales îndepărtarea de Dumnezeu, şi-a venit, cum s-ar spune, în fire, a simţit o adâncă
căinţă şi a vărsat multe lacrimi pentru viaţa petrecută în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.
Însă cum îl căutase tot timpul pe Dumnezeu, acum era rănit de dragostea Lui. Sentimentul
nevredniciei, şi neputinţa împlinirii dorului de unirea cu Dumnezeu în perspectiva îndelungatei
opriri de la Sfânta Cuminecătură îl trăgeau uşor spre deznădejde.
A mers la Părintele Ghelasie pentru sfat. Fără să apuce să-i spună nimic, ca şi cum ar fi ştiut
totul, Părintele i-a zis: „Să nu te temi. Calea spre mărturisire şi împărtăşire nu se măsoară în ani,
ci în căinţă. Dacă ai căinţă adevărată, şi mâine te poţi împărtăşi”. Nu l-a dezlegat, însă i-a dat o
mare încredere că Dumnezeu este de fapt cel ce lucrează şi întoarcerea şi tot El dezleagă atunci
când ştie că omul este pregătit să primească. S-a lăsat în grija lui Dumnezeu. A primit dezlegare
de la duhovnicul lui să se împărtăşească chiar de Învierea Domnului.

Părintele spunea că la mărturisire Preotul ia asupra sa o treime din greutatea păcatelor celor pe
care-i spovedeşte. Fie că vrea, fie că nu, aceasta este crucea preotului, pe care cei iubitori de
Dumnezeu o poartă conştient. Menirea preotului este de a se asemăna lui Hristos, care a luat
asupra Sa păcatele lumii şi i-a purtat neputinţele. O treime din povară o ia deci Dumnezeu, şi
cealaltă treime o ia omul însuşi, spre a se împlini dreptatea şi a răstigni, omorî păcatul prin
lucrarea harului. Preotul are deci o responsabilitate şi o sarcină foarte înaltă şi grea, pe care
numai prin predarea voii şi cu ajutorul lui Dumnezeu o poate duce cu bine. Fără harul lui
Dumnezeu, fără harul preoţiei, nici un preot n-ar putea duce greutatea încredinţată.
Nu aş putea să spun că am fost ucenic al Părintelui Ghelasie, am vorbit de mai multe ori despre
chestiuni de credinţă, fundamentale. Era un om foarte deschis, cu care puteai vorbi fără
menajamente. Dacă la început întâlnirile cu Părintele erau pentru mine un prilej de a dezbate
deschis nişte teme fierbinţi, odată cu trecerea timpului am început să simt puterea duhovnicească
din cuvintele Părintelui. Un om al păcii şi rugăciunii. Părintele avea de la Dumnezeu darul
înaintevederii duhovniceşti. S-a întâmplat unor cunoştinţe de-ale mele că Părintele le-a spus ce
au făcut, spre exemplu, pe drumul dintre biserica de jos şi mănăstire, lucruri văzute de Părintele
cu duhul. Aceste mici descoperiri aveau rostul de a deschide inima celui ce venea la Părintele
spre a primi sămânţa credinţei şi nădejdii în purtarea de grijă a Atotvăzătorului Dumnezeu, de a
găti astfel cale iubirii duhovniceşti la care totul, adică prefacerea cea duhovnicească a întregii
fiinţe este cu putinţă.

Am mers odată la Sfânta Mănăstire Frăsinei în Postul Paştelui. Luasem hotărârea de a nu mânca
mâncare gătită cu ulei şi cum am ajuns la Mănăstire, m-am întâlnit cu Părintele Ghelasie. Mi-a
zis să vin la masă şi m-a condus el însuşi la trapeză. Eu, când am văzut că mâncarea era gătită cu
ulei, n-am vrut să mănânc. Şi atunci Părintele îmi zice: „Bă, eşti tu mai deştept ca Biserica?”
„ De ce, Părinte?” „Păi noi toţi mâncăm cu ulei şi tu nu vrei?” Mi-a spus însă în aşa fel, nu ca pe
o poruncă, nu ca pe ceva moralizator, ci cuvintele lui m-au pătruns de duhul unei prezenţe,
participări soborniceşti. A participa înseamnă dragoste. Poate părea surprinzător, fiindcă şi
Părintele avea un „regim” special, un mod de alimentaţie isihastă pe care îl urma totodată şi ca pe
un canon-ascultare de la Duhovnicul dânsului Arsenie Praja, cu care pustnicise în munţii
Apuseni. Însă Părintele Ghelasie ajunsese la acel nivel duhovnicesc în care slava deşartă nu-l mai
clătina, o făcea discret, neafişat, ca pe o jertfă şi în acelaşi timp ca pe ceva natural, într-un chip
care, acoperit de harul lui Dumnezeu, nu crea sentimentul unei izolări sau separări de
comunitate, sentiment care trezeşte de regulă în cei din jur ispita respingerii (ca faţă de un corp
străin).
Cred că Părintele a văzut cu duhul că la nivelul meu, în care puteam fi uşor clătinat şi tulburat de
slava deşartă, îmi prieşte mai curând acel răspuns de participare exterioară la masa în comun,
prin care să mă împărtăşesc şi eu de prefacerea cea duhovnicească şi darul lui Dumnezeu.
Această întâmplare mi-a fost de un real folos, şi mi se întâmplă s-o povestesc şi altora, nu numai
pentru înţelesul ei, ci fiindcă sunt încredinţat că cuvintele Părinţilor ascund în ele puterea
lucrătoare a harului lui Dumnezeu, pe care au odihnit-o în viaţa şi prin nevoinţele lor. Şi tocmai
pentru aceea ajung mai uşor să fie primite, să rodească, să deschidă inima omului spre cele ale
lui Dumnezeu.

Părintele nu era un teolog în sensul strict specializat în care este folosit termenul astăzi. Avea un
deosebit simţ artistic, vorbea în pilde şi istorisiri cu un tâlc inaparent la prima vedere, cu un miez
care se dezvăluia uneori în timp, prin deschiderea şi căutarea personală.

Arhitect Mihai Surcel,

Bucureşti

(aericol apărut în volumul "Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu", ed. Platytera, Bucureşti,
2004, pp. 94-97)