Concluzii

Am prezentat în această carte mai multe argumente care susţin necesitatea unui
comportament moral în afaceri şi pertinenţa criteriilor etice în adoptarea deciziilor
manageriale. În bună măsură am fost preocupat de critica anumitor imagini şi
reprezentări false, care deformează înţelegerea corectă a iniţiativei private,
împiedicându-ne să recunoaştem aplicabilitatea argumentelor morale obişnuite în
mediul de afaceri. Însă, chiar şi după eliminarea acestor reprezentări deformate,
destui întreprinzători rămân, mai mult sau mai puţin, rezervaţi faţă de relevanţa
practică a eticii afacerilor, din mai multe motive. În primul rând, ei au impresia că
nu dispun de un spaţiu opţional suficient de larg pentru a face loc, în adoptarea
deciziilor manageriale, şi considerentelor etice. Altfel spus, cred că le lipseşte
libertatea de a face altceva decât le dictează piaţa. Într-o oarecare măsură, au
dreptate. Însă piaţa reală nu funcţionează ca o maşinărie inflexibilă şi implacabilă,
căci nu există competiţie ideală, perfectă, care să elimine orice spaţiu de manevră
pentru competitori. Întotdeauna rămâne deschis un evantai de opţiuni decizionale,
ce pot fi evaluate atât din punctul de vedere al eficienţei economice, cât şi sub
aspect etic. Omul de afaceri responsabil nu poate schimba lumea şi societatea în
ansamblul ei, dar îşi poate face colţişorul său de lume care depinde şi de deciziile
sale un pic mai bun decât în cazul în care nu s-ar strădui câtuşi de puţin să-l
schimbe în bine.
În al doilea rând, mulţi oameni de afaceri se sfiiesc să recunoască deschis
dimensiunea etică a deciziilor şi strategiilor manageriale, de teamă să nu fie
împovăraţi de obligaţii şi responsabilităţi imposibil de satisfăcut. Dar teama lor nu
este întemeiată. Moralitatea nu este totuna cu sfinţenia, iar etica afacerilor nu este
cu mult mai exigentă decât moralitatea vieţii obişnuite. Ea nu cere un altruism
nerezonabil, ci numai considerarea drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi.
În al treilea rând, chiar dacă un om de afaceri acceptă că dispune de un
oarecare spaţiu opţional şi se acomodează cu ideea că acceptarea criteriilor etice în
luarea deciziilor nu comportă riscul unei misiuni imposibile, încă mai persistă o
mare doză de neîncredere în forţa de convingere a argumentelor etice. Acestea par
subţiri şi alunecoase, neputând să ofere gradul de certitudine de care este nevoie în
lumea dură a competiţiei capitaliste. Într-adevăr, argumentele etice nu au rigoarea
şi forţa de constrângere intelectuală a demonstraţiilor geometrice şi nici precizia
nemiloasă a calculelor economice. Ele sunt failibile şi pot fi oricând răsturnate şi
contestate. Dar, dacă suntem tentaţi să respingem toate argumentele care nu ni se
 ETICA ÎN AFACERI

par nouă convingătoare, atunci trebuie să acceptăm dreptul oricui de a respinge, la

fel de uşor şi toate argumentele cu care noi am fi de acord. Chiar şi argumentele
ştiinţifice sunt refutabile; cu atât mai mult argumentele etice pot fi respinse. Dar,
dacă am fi dispuşi să respingem poziţia celor care susţin datoria morală a
corectitudinii în afaceri, să nu fim surprinşi dacă alţii vor respinge şi datoria
elementarei onestităţi, nici dacă se vor găsi destui care să nu vadă nici un motiv
pentru a nu recurge la intimidare şi violenţă pentru a răzbi în această aspră lume
concurenţială. Este uşor să fii sceptic faţă de validitatea argumentelor pe care le
susţin ceilalţi, însă e dificil să accepţi că şi ceilalţi pot fi la fel de sceptici faţă de
validitatea propriilor tale argumente. Aşa slabe şi supărător de „subtile” cum sunt
ele, argumentele etice sunt singurele mijloace de care dispunem pentru a scăpa de
subiectivismul şi voluntarismul arbitrar, a căror predominanţă ne-ar sili să ne
închidem în cercul îngust şi rigid al minimalismului respectării conformiste a
cadrului legal, cu toate neajunsurile sale, pe care le-am analizat pe larg în prima
secţiune.
Un ultim motiv de scepticism faţă de utilitatea eticii afacerilor este
circumstanţial şi se referă la problemele specifice ale economiei şi societăţii
româneşti actuale. Mulţi socotesc că, deocamdată, capitalismul nostru autohton este
încă primitiv şi plin de contradicţii, dificultăţi şi disfuncţionalităţi, astfel încât noi
nu am fi pregătiţi să discutăm şi să aplicăm în economia noastră subtilităţile
managementului etic, specific ţărilor avansate din Occident. Este o apreciere
eronată. Laura Nash susţine că „nevoia unui model moral de capitalism devine cu
claritate urgentă pe măsură ce asistăm la încercările şi la primii paşi, cel mai adesea
ambivalenţi, ai naţiunilor est-europene, sud-americane şi sud-est-asiatice către o
nouă ordine economică. La fel ca şi democraţia, capitalismul nu se instaurează de
la sine, doar pentru că un regim socialist s-a prăbuşit” (Nash, 1993, p. v).
Capitalismul se întemeiază pe un sistem de valori specifice. Laura Nash
defineşte capitalismul din perspectiva unui contract social voluntar între public şi
afaceri, care îşi asumă anumite obligaţii reciproc avantajoase. Pe scurt, Nash
consideră că scopul principal al afacerilor este creaţia şi furnizarea de valoare pe o
piaţă liberă. La rândul său, piaţa trebuie să asigure (prin intermediul unor
reglementări juridice adecvate) ca întreprinzătorii să fie recompensaţi corect pentru
valoarea creată şi furnizată consumatorilor. Din această perspectivă, profitul apare
ca un rezultat al unor condiţii primare şi nu ca primă condiţie a afacerilor, iar
eficienţa este un subsidiar, mai degrabă decât trăsătura definitorie a valorii
furnizate. Ceea ce Nash a constatat că se întâmplă în Brazilia oferă o descriere
izbitor de asemănătoare cu situaţia prezentă şi cu problemele actuale din ţara
noastră.
CONCLUZII

„Executivii brazilieni [...] subliniază că acest contract social/legal nu

există în ţara lor. [...] Câteva dintre exemplele pe care le oferă ei: pieţe
închise, legi fiscale ce favorizează anumite interese înguste, mită
sistematică, inactivitatea justiţiei, subvenţionarea unor locuri de muncă
ineficiente. Astfel de practici subminează sistematic capacitatea
managerilor bine intenţionaţi de a servi publicul. Ele impun mediului de
afaceri condiţii necorelate cu valoarea, costisitoare şi corupătoare.
Pentru a face profit, un întreprinzător nu ia în calcul cum să ofere
produse de calitate, la preţuri convenabile, care să asigure salarii corecte
pentru angajaţi, ci cum să se angajeze în tot felul de practici ilegale şi
socialmente nelegitime. În astfel de condiţii, singurul mod în care pot
supravieţui practicile etice în afaceri este legat de existenţa unor
întreprinzători cu standarde morale extrem de ridicate, de o competenţă
excepţională sau operând afaceri de mare anvergură, apte să domine
autoritar pe piaţă” (ibidem, p. vii).

Sună familiar? Concluziile Laurei Nash se aplică întru totul şi în economia

noastră actuală. Autoarea americană nu este singura care a fost şocată de faptul că
în noile democraţii raţiunea reformei economice nu este înţeleasă şi proiectată în
termenii valorii furnizate consumatorului final şi ai serviciilor aduse diferitelor
categorii de stakeholders. Politica de reformă este dominată mai degrabă de
parametri macro-economici, iar indicatorii nivelului de bunăstare vizează, în
primul rând, situaţia unor grupuri sociale care nu numai că nu participă la
dezvoltarea economică, ci, mai degrabă, o frânează. În consecinţă, ceea ce nu este
răsplătit echitabil este tocmai efortul şi munca adevăraţilor creatori de valoare.
Planificarea pe termen lung şi investiţiile serioase sunt imposibile, ceea ce sugrumă
inovaţia, competitivitatea pe piaţa globală şi crearea de noi locuri de muncă viabile.
Exclusă fiind posibilitatea totalei izolări economice a unei ţări în lumea
contemporană, în aceste condiţii nu se poate asigura nici cea mai mică posibilitate
de a obţine profituri oneste, iar costurile sociale ale stagnării continuă să crească.
Nu putem decât să fim de acord cu concluzia Laurei Nash: „nici o măsură de
bunătate personală sau de generozitate publică nu poate satisface nevoile
economice ale unei ţări dacă sistemul însuşi nu este modelat dintr-o perspectivă
morală, care solicită afacerilor să ţină o strânsă legătură cu piaţa, astfel încât
aceasta să asigure furnizarea de valoare şi recompensarea furnizorilor oneşti.
Raţionalitatea reformei trebuie să fie însoţită de înţelegerea fundamentală a
temeiurilor morale ale capitalismului, care pot capta devotamentul unui public
democratic şi al unor afaceri cinstite” (ibidem, p. vii).
 ETICA ÎN AFACERI

Poate că, deocamdată, prima noastră temă de reflecţie ar trebui să fie

tocmai valorile morale fundamentale ale capitalismului modern, pe care mulţi
dintre concetăţenii noştri nu le cunosc sau nu le înţeleg în spiritul lor original.
Acest subiect ar merita, cred, o altă carte, pentru că se impune o dezbatere detaliată
a reperelor esenţiale ale viitoarelor noastre proiecte naţionale. Nu putem fi morali
în afaceri fără un sistem de valori clare. Dar nu putem face afaceri în sensul deplin
şi propriu al termenului (şi nu „tunuri”, „ţepe”, „inginerii financiare” ori sordide
„găinării”) atâta timp cât valorile noastre nu sunt compatibile cu societatea
capitalistă contemporană.