UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
MASTER: PROTECŢIA PLANTELOR
ANUL II

PROTECŢIA MEDIULUI ÎN
AGROECOSISTEME -
MANAGEMENTUL
AGROECOSISTEMELOR

Masterand:
.....
 2010

CUPRINS

CAPITOLUL I
ECOSISTEMUL ECOLOGIC ............................................................................ 3
I.1. Definiţie .............................................................................................. 3
I.2. Generalităţi .......................................................................................... 3

CAPITOLUL II
AGRICULTURA ECOLOGICĂ ........................................................................ 5
II.1. Terminologie ..................................................................................... 5
II.2. Definiţii .............................................................................................. 5
II.3. Scop ................................................................................................... 6

CAPITOLUL III
MANAGEMENTUL AGROECOSISTEMELOR .............................................. 7
II.1. Conceptul de management ................................................................ 7
II.2. Obiectivele managementului agroecosistemelor ............................... 7
IV.3. Conservarea şi protecţia ecosistemului agricol ............................... 10
IV.4. Reconstrucţia (restaurarea) agroecosistemelor ................................ 12

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 21

2
 CAPITOLUL I
ECOSISTEMUL AGRICOL

I.1. Definiţie

Ecosistemul agricol este o unitate funcţională a biosferei cu o structură

generată de criteriul utilităţii antropice a biomasei furnizate, dependentă
energetic de sursele şi mecanismele naturale de fixare şi de transfer.

I.2. Generalităţi

În ecosistemul agricol, modelele structurale adoptate au variat foarte mult

de-a lungul timpului, însă dependenţa energetică, ancorată în ritmul impus de
natură, a limitat puternic performanţele productive, în raport cu alte activităţi.
Aceste condiţionări vor rămâne obiective atâta timp cât concentrarea
energiei în forme accesibile organismului uman este legată de mecanisme
biologice şi nu de tehnologii elaborate de om, cu atât mai mult cu cât este vorba
de a utiliza rezervorul practic infinit al energiei solare, fără a lua în considerare
şi calitatea, respectiv substanţe organice specifice, esenţiale pentru fiziologia
umană.
Modificând structura biocenozei, omul a trebuit să intervină şi asupra
biotopului, transformându-l, astfel încât acesta să devină cât mai favorabil
pentru specia cultivată. Prin urmare, deşi se compun din aceleaşi subunităţi ca şi
ecosistemele naturale, biotop şi biocenoză, pentru ecosistemele agricole acestea
se diferenţiază printr-o serie de caracteristici.
Aceste transformări s-au realizat pe suprafeţe mari, circa 30% din suprafaţa
uscatului fiind ocupată de ecosisteme agricole,16 ceea ce a produs şi un impact
ecologic puternic asupra ecosistemelor naturale, mai ales după aşa-zisa
„revoluţie verde”.
Potenţialul pe care îl reprezintă ecosistemele agricole pentru producţia de
hrană îl ilustrează rezultatele obţinute în urma „Revoluţiei verzi”, program
conceput pentru mărirea producţiei agricole, în special în ţările sărace.
„Revoluţia verde” a constat în schimbarea tehnicilor agricole prin:
- Renunţarea la monoculturi şi adoptarea celor mai potrivite asolamente;
- Îmbunătăţirea materialului biologic – specii şi soiuri cultivate, fiind favorizate
cele cu productivitate ridicată, rezistenţe fizice (la temperaturi, uscăciune, soluri
sărace în diferite elemente nutritive) şi biologice (la atacul bolilor şi
dăunătorilor);
- Utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor (chimizarea
agriculturii);
- Extinderea suprafeţelor irigate.

3
În tabelul de mai jos sunt redate diferenţele structurale şi funcţionale dintre
ecosistemele agricole şi cele naturale.

4
 CAPITOLUL II
AGRICULTURA ECOLOGICĂ

Prin definitie, agricultura ecologica este un sistem de agricultura ce face

apel la toate mijloacele si instrumentele de munca, necesare obtinerii unor
productii calitativ ridicate, curate, cu scopul final de a realiza protectia
consumatorilor si a mediului inconjurator.

II.1. Terminologie

In conformitate cu regulamentul 2092 aprobat de Consiliul Comunitatii

Economice Europene la data de 24 iunie 1991 tarile comunitare folosesc, cu
acelas inteles, urmatorii termeni:
- agricultura organica (Anglia),
- agricultura biologica (Grecia, Franta, Italia, Olanda si Portugalia)
- agricultura ecologica (Danemarca, Germania si Spania).
In fiecare din aceste tari exista organizatii si experti care “ se abat de la
regula “- de exemplu, Olanda unde in ultimul timp, termenii de agricultura
organica si agricultura ecologica sunt mai des folositi decat cel de agricultura
biologica. De asemenea fiecare din acesti termeni sunt criticati, sustinandu-se,
mai mult sau mai putin justificat, ca intreaga agricultura este biologica sau
organica si ca nu ar exista agricultura neecologica.
Din dorinta de a fi a tot cuprinzatoare, unele publicatii folosesc termeni de
indoielnici acuratete stiintifica precum: organica – dinamica sau organico –
biologica.

II.2. Definiţii

Majoritatea specialistilor, bazandu-se pe prevederile regulamentului CEE

2092/91 sustin ca agricultura ecologica are aceeasi definitie ca agricultura
organica sau biologica. De asemenea, unii teoreticieni ( Puia, Soran si Rotar –
1998) cred ca agroecologia si ecologia agricola au aceeasi semnificatie: ecologia
agricola (agroecologia) este o ramura sau disciplina a ecologiei generale care se
ocupa de studiu multilateral, indeosebi sub raport productiv, al influentelor
exercitate de factorii de mediu asupra plantelor si asupra animalelor domestice,
precum si de cercetarea structurilor si a dinamicii agroacosistemelor
(sinecologia agricola).
Avand in vedere continutul notiunilor structurale:agri-ogor, camp, teren,
cultura-totalitatea valorilor materiale si spirituale create si acumulate de omenire
in decursul timpurilor, eco-casa, familie, casnicie, gospodarie, mediu si logic-
stiinta, studiu, cercetare si realitatile practice, credem ca
- agricultura ecologica este stiinta sau arta administrarii sau tinerii sub
5
control al vietuitoarelor agricole si a mediului lor de viata, in folosul
indelungat al naturii si omenirii.
Astfel definita, agricultura ecologica cuprinde intreaga gama de activitati
stiintifice ( observatii, masuratori si experimente ) si aplicative ( analiza,
proiectare, administrare ) din agricultura si celelalte ramuri economice care
prelucreaza si comercializeaza produse agricole si agro-industriale si pune un
accent deosebit pe valorificarea si conservarea sau refacerea resurselor naturale,
tehnico-financiare si umane specifice agroecosistemelor locale si zonale.
Ca stiinta, agricultura ecologica se ocupa cu studiul sistematic al
structurilor materiale (organismele vii si mediul lor de viata ) si functionale
(intra si interrelatiile structurilor materiale )ale sistemelor agricole si cu
proiectarea managementului agroecosistemelor capabile a asigura, timp
indelungat, nevoile umane de hrana, imbracaminte si de locuit, fara a le diminua
potentialul ecologic, ecomomic si social.
Ca ocupatie, agricultura ecologica este activitatea de asamblare a
cunostintelor teoretice despre natura si agricultura in sisteme tehnologice
durabile, bazate pe resursele materiale, energetice si informationale ale
sistemelor agricole.
De asemenea, agricultura ecologica se bazeaza pe intelepciune si ca atare,
implica cunoasterea amanuntita a ogorului, vietuitoarelor si a celorlalte realitati
economice si sociale, precum si pe intuitie, cumpatare in alegerea si aplicarea
masurilor in practica.

II.3. Scop

Agricultura ecologica urmareste armonizarea interactiunilor dinamice

dintre sol, plante, animal si om sau, cu alte cuvinte, dintre oferta ecologica,
economica si sociala a agroecosistemelor si nevoile umane de hrana,
imbracaminte si de locuit. Fiind un tip de agricultura durabila scopul agriculturii
ecologice poate fi exprimat printr-o functie de tip mini – max: maximizarea
productiilor si minimizarea efectelor secundare negative ale activitatilor
agricole.
Prin dezvoltarea activitatii umane sunt afectate toate componentele
mediului în proportii diferite. Dintre aceste elemente cele mai importante sunt:
peisajele, solul, apa, flora, fauna, monumentele, parcurile si rezervatiile, precum
si biosfera.
În consecinta, conservarea functiilor igienico-sanitare, recreativa si
estetica ale elementelor componente ale mediului natural constituie garantia unei
dezvoltari continue a societatii umane.

6
 CAPITOLUL IV
MANAGEMENTUL AGROECOSISTEMULUI

IV.1. Conceptul de management

Conceptul de management se referă la ansamblul acţiunilor întreprinse

într-o organizaţie, astfel încât aceasta să reuşească să-şi îndeplinească obiectivele
(management de proces), şi la ansamblul managerilor existenţi într-o societate
(management de personal). Mai precis, managementul înseamnă „organizarea
sistematică a resurselor economice" sau „realizarea unor obiective, prin
materializarea unei politici, conform unei strategii şi prin utilizarea unor resurse
financiare, materiale, umane, informaţionale, energetice etc.", după P. Druckers
(1993). Aceste principii le regăsim şi în managementul agricol, dar cu anumite
particularităţi, care rezultă din „restricţiile ecologice şi sociale" şi „componentele
aleatorii ale mediului agricol".
Se conturează două categorii de management, afirmă autoarea menţionată:
unul al fermei de tip familial, caracterizat prin alocarea unor resurse limitate în
vederea maximizării veniturilor necesare fermierului şi familiei sale; al doilea al
societăţilor şi fermelor medii şi mari, care elaborează o strategie şi o politică pe o
perioadă îndelungată de timp, în scopul „gestiunii, organizării producţiei şi
afacerilor agricole".

IV. Obiectivele managementului agroecosistemelor

Orice ecosistem natural, dar îndeosebi cel agricol, prin esenţa lui
artificializat, trebuie monitorizat şi apoi condus după reguli bine definite pentru
ca bioproductivitatea lui să rămână constantă sau să crească. De aceea,
managementul agrosistemului trebuie să urmărească şi să atingă următoarele
obiective:
> conducerea eficientă pentru a putea evalua resursele energetice
neconvenţionale;
> gestionarea în biodiversităţi de plante agricole şi horticole şi de
animale utile;
> exploatarea raţională a biotopului şi a biocenozei în perimetrul
fermei agricole;
> constituirea unor ecosisteme experimentale, modelate diferit în
funcţie de interesul economico-productiv, în care să se cerceteze programe
ecologico-economice specifice, ceea ce ar permite obţinerea unor date valoroase
ce pot fi generalizate la alte sisteme identice;
> pilotarea - prin mijloacele specifice, adaptată structurii date a
producţiei, pentru a administra respectivele sisteme, a le dirija managerial, astfel
încât să realizează legarea mediului înconjurător de economie (D. Gruia, 1995).

7
 Managementul ecologic urmăreşte, de asemenea, instruirea şi educaţia
cultivatorilor (producătorilor agricoli, elaborarea instrucţiunilor de operare,
identificarea şi cuantificarea factorilor de risc, verificarea programelor de
întreţinere. Se adaugă în atribuţiile managementului ecologic şi gestiunea
schimbărilor tehnologice, igiena culturală, sănătatea utilizatorilor, protecţia
plantelor cultivate şi protecţia biotopului. Agrosistemul întruneşte toate aceste
atribute, care însă operează numai pe suprafeţe medii şi mari, în exploataţii
viabile economic. Reluând o opinie a lui Lester Brown (2000) ecosisteme
agricole performante se pot proiecta şi organiza numai în ferme moderne, cu mari
capacităţi de producţie şi mijloace de protecţie a mediului.
În sensul celor de mai sus se poate accepta ideea managementului
protecţiei mediului la nivel de exploataţie şi cultură agricolă, având ca obiectiv
realizarea politicii şi programului întreprinderii (fermei, n.n.), punând accentul pe
aspectele organizaţionale de evaluare a efectelor poluării, de calitate a sistemelor
de monitoring şi de eficienţă a sistemului informaţional" (Gh. Manea, 1993). De
aceea, după acest autor, pentru realizarea unui ecomanagement eficient trebuie
avute în vedere câteva obiective:
- inovarea, protecţia mediului, profitul, excelenţa ecologică;
- dezvoltarea pieţelor pentru ecotehnologii şi promovarea produselor, mai puţin
poluate şi poluante;
- integrarea preocupărilor ecologice printre criteriile de performanţă ale
managerilor;
- introducerea pilotajului fermei agricole şi a produselor obţinute, adică gestiunea
ciclului de viaţă a acestor două entităţi ale ecosistemului (Nick Robins, 1992);
- orientarea ecologică a exploataţiilor agricole devine obligatorie când
consumatorul preferă din ce în ce mai mult produse mai puţin poluate şi când
competitivitatea pe piaţă va depinde tocmai de acesta.
Pentru a face ecomanagementul operativ se practică o gamă largă de
instrumente, cum ar fi: evaluarea impactului ecologic, auditul de mediu, analiza
ciclului de viaţă a produsului, marcarea (ecolabelling) produselor, programe de
conformare pentru protecţia mediului. Evaluarea impactului ecologic permite să
se determine mărimea şi natura pericolelor potenţiale legate de o activitate
antropică organizată şi să se identifice acţiunile practice de minimizare a
deprecierii, în cazul agroecosistemelor, a calităţii mediului agricol. În orice
exploataţie agricolă se impune investigarea efectelor fertilizării, irigaţiei,
lucrărilor solului, combaterii organismelor dăunătoare în urma impactului cu
solul şi plantele cultivate. Auditul este necesar pentru a monitoriza măsurile de
protecţie a mediului prin performanţele ecologice şi economice. Este de fapt un
control al calităţii managementului în ansamblul lui, dar şi pe verigile biologice
şi tehnologice. O supraveghere şi investigare independentă ne poate informa
dacă, de exemplu, îngrăşămintele au fost încorporate în sol conform rezultatelor
ştiinţifice, în doza prescrisă din punct de vedere ecologic. Orice produs agricol
obţinut după norme ecologice şi biologice stricte poate fi marcat în acest sens,
pentru a fi diferenţiat faţă de produsul ieşit din cultura aşa-zisă convenţională. În

8
domeniul viticol marcarea ecologică promovează soiurile şi vinurile numai cu
denumiri de origine. În ceea ce priveşte programul de conformare pentru
protecţia mediului, el se referă la planul de acţiuni pe care îl elaborează şi-l
îndeplineşte ferma agricolă într-o anumită perioadă în scopul reglementărilor
privind protecţia mediului. De exemplu, programul de fertilizare se va realiza în
mare parte cu materie organică, la care se adaugă cantităţi de îngrăşăminte
chimice strict necesare solului şi plantelor pentru formarea recoltei.
În prezent, se pune foarte mult accentul pe refacerea, protejarea,
raţionalizarea, transformarea şi controlul cadrului natural, folosind ingineria
ecosistemului şi ecologia experimentală. Acestea îşi propun studierea plantelor
şi animalelor la diferite niveluri de integrare şi organizare, în interdependenţă
reciprocă cu mediul ambiant, folosind, ca principale instrumente de acţiune
asupra ecosistemelor, complexele ecologice prognozabile şi ambienturile
programabile. Revitalizarea ecosistemelor deteriorate prin poluare este
condiţionată de cunoaşterea relaţiilor dintre componentele ecosistemelor şi
mecanismelor de realizare a acestora, de reglare şi autoreglare. Se trece de la
simpla observaţie sau constatare la experimentare şi simulare, folosind tehnici
de control şi dirijare, chiar de substituire a factorilor naturali. Recoltarea şi
prelucrarea acestor date experimentale se efectuează automat, folosind
teledetecţia şi calculatorul electronic, plecând de la modele şi programe
matematico-statistice specifice.
Dat fiind că echilibrul ecologic poate fi definit ca echivalent cu
respectarea tuturor parametrilor sistemului în interiorul unor intervale prescrise,
iar depăşirea acestora duce la fisurarea sau distrugerea sistemului ecologic,
Florin Stănciulescu dezvoltă o metodă de modelare matematico-euristică pentru
refacerea acestuia. Metoda se bazează pe un model de simulare standard,
compus dintr-un set de ecuaţii diferenţiale neliniare, cu limite sau toleranţe
asupra variabilelor de stare şi condiţii iniţiale date şi pe un model euristic,
constituit dintr-un set de reguli logico-lingvistice, derivate din procesul ecologic.
Metoda s-a aplicat la echilibrul ecologic al unui ecosistem din Delta Dunării,
observându-se o concordanţă calitativă cu rezultatele obţinute prin măsurători
directe efectuate de ecologi.
Se consideră că în prezent se impune cu prioritate problema prognozei şi a
optimizării sistemelor ecologice, de la cele mai mici până la cel al biosferei în
totalitate. De mare perspectivă, în ceea ce priveşte planificarea şi conducerea,
este concepţia sistemelor ecologico-economice, ce permite rezolvarea
problemelor de gestionare şi management în mod unitar şi complex. Trebuie
studiate perimetrele acestor sisteme complexe, ţinând seama de dezvoltarea
demografică şi social-economică a regiunilor cuprinse în ecosisteme. În acest
concept se integrează un alt aspect: zonarea optimă şi repartizarea teritorială a
sistemelor ecologico-economice omogene şi eterogene, care cuprind o
diversitate de unităţi administrative. Astfel graniţele administrative se şterg şi se
fixează cele ecologico-economice (L. E. Linbarski, 1985). Autorul citat propune
o schemă de subordonare (ierarhizare) teritorială a sistemelor ecologico-

9
economice, după cum urmează: republica (teritoriul naţional); provincia (grupe
de judeţe); judeţul (grupe de unităţi economice-industriale, agricole, silvice);
unitatea economică (societatea comercială industrială, agricolă, silvică, de
turism); subunitatea economică (secţie industrială, fermă agricolă); complex al
biocenozelor omogene; biocenoza (agricolă, praticolă, silvică) sau
biogeohidrocenoza (piscicolă). Fiecare sistem trebuie să aibă un program de
funcţionare şi dezvoltare, elaborat de ecologi, economişti, tehnologi şi
demografi pe mai mulţi ani. Ideal ar fi să se organizeze o reţea de modele tip de
asemenea ecosisteme, pentru a fi studiate din toate punctele de vedere.
Rezultatele obţinute în aceste perimetre ecologico-economice pot fi folosite la
alte ecosisteme

IV.3. Conservarea şi protecţia ecosistemului agricol

În mod firesc, protecţia mediului agricol se înscrie ca o componentă

organică a dezvoltării armonioase a agriculturii după criterii ecologice,
contribuind la păstrarea nealterată a fondului biologic, la asigurarea stării de
sănătate a plantelor şi solului, la creşterea capacităţii de producţie a acestuia.
Protejarea ecosistemelor agricole are în vedere realizarea unui echilibru între
biocenoză şi biotop, între lumea vegetală şi animală în perimetrul terenurilor
agricole. În linii mari, strategia de protecţie a mediului agricol vizează
valorificarea raţională a resurselor naturale şi materiale, în consens cu elaborarea
de tehnologii mai puţin poluante. De mare importanţă este perfecţionarea
cercetării ştiinţifice şi supravegherea ecosistemelor, cu deosebire în zonele
industrializate. Marea complexitate ecologică a teritoriului agricol, diversificată
prin intervenţii antropice, impune abordarea corectă a soluţiilor, deoarece
însuşirile terenurilor sunt distincte, de unde rezultă şi tratarea lor diferenţiată. Se
insistă asupra gestionării raţionale a mediului agricol într-o orientare ecologică,
mărind costurile pentru acţiunile depoluante şi tehnicile nepoluante, dar fără a
diminua vulnerabilitatea producătorilor vegetali, potenţialul lor de producţie.
Coexistenţa biosferei agricole cu industriosfera, arată Viorel Soran, şi
dezvoltarea lor armonioasă este obligatorie pentru conservarea, protecţia şi
ameliorarea mediului agricol.
Protecţia ecosistemelor agricole presupune conservarea şi ameliorarea
factorilor naturali ai mediului înconjurător, în condiţiile prevenirii şi combaterii
poluării şi deteriorării acestora. În Proclamaţia Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru Mediul Înconjurător din anul 1972 se arată foarte clar: „Conservarea
naturii va deveni eficientă şi reală numai atunci când se conturează soluţii din ce
în ce mai eficiente de protecţie, în aşa fel încât poluarea să cedeze cu timpul în
faţa potenţialului tehnologic al societăţii". De asemenea, N.N. Constantinescu
(1976) observă că „soluţionarea problemelor protecţiei mediului înconjurător
necesită [...] crearea unei baze tehnico-materiale şi a unei structuri tehnologice
care să nu permită încărcarea biosferei cu reziduuri ale consumului productiv
sau al celui final".

10
 Protecţia ecosistemelor agricole cuprinde obiective şi acţiuni adoptate în
mai toate ţările şi se rezumă la următoarele obiective de management:
> conlucrarea activă dintre biosfera agricolă şi biosfera industrială, cu
aplicarea tehnologiilor mai puţin poluante la limitele admisibile pentru
fiecare agent poluant;
> menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane
destinate irigării terenurilor agricole, în scopul evitării unor efecte
negative asupra solului şi plantelor cultivate;
> gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor poluante până la
realizarea celor mai scăzute niveluri, care să nu depăşească capacitatea de
regenerare a atmosferei;
> protecţia ecologică a plantelor cultivate prin măsuri şi acţiuni de
combatere integrată, mai ales contra bolilor şi dăunătorilor, care să
permită o stare bună fitosanitară şi reducerea pesticidelor;
> perfecţionarea sistemului naţional de monitoring şi al celui informaţional
pentru controlul, supravegherea şi cercetarea ecosistemelor, pe cale
terestră, aeriană şi prin teledetecţie.
Refacerea şi conservarea mediului agricol în concepţia Politicilor Agrare
Comunitare, evitarea insecurităţii ecologice şi gestiunea responsabilă a
patrimoniului Terra trebuie făcute prin „implantarea unei agriculturi reparatorii
în care sursele alternative de energie şi imputuri sunt cât mai aproape de natură,
se integrează în natură." (M. Berca, 2005).

În biosistemul cultivat antropizat echilibrul ecologic trebuie menţinut:

1) între biocenoză şi biotop;
2) în cadrul biocenozei;
3) în interiorul biotopului (sol şi atmosfera ce se află deasupra solului);
4) între procesele naturale şi activitatea producătorului agricol.
În felul acesta se poate preveni retrogresiunea ecologică, adică orice
modificări în rău din mediul agricol, datorate acţiunilor umane sau naturale,
după cum subliniază Corneliu Bucşa (1999).

IV.4. Reconstrucţia (restaurarea) ecoagroecosistemelor

În România, procesul de poluare şi deteriorare a mediului agricol s-a

accentuat ca urmare a activităţilor antropice şi datorită fenomenelor naturale
cum ar fi inundaţiile, seceta prelungită, alunecările de teren. Un aport substanţial
în degradarea agrosistemelor îl aduce deforestarea, defrişarea plantaţiilor pomi-
viticole şi, nu în ultimul rând, dezindustrializarea cu demolarea unor unităţi (Gh.
Manea, 2003). Apele poluate, folosite la irigaţie contaminează solul, ceea ce
duce la obţinerea unor randamente scăzute pe un asemenea teren poluat şi
degradat. Condiţiile de mediu se înrăutăţesc, afectând creşterea şi fructificarea
normală a plantelor cultivate. Terenul agricol degradat se estimează la circa
900.000 ha, de aceea reconstrucţia, refacerea acestuia devine imperativă,

11
înaintea altor componente ale agroecosistemului, pentru a putea fi reintrodus în
circuitul economic.
În ultima vreme se foloseşte tot mai frecvent termenul de ecologie
restaurativă, preluat de la cercetătorii apuseni, care, în parte, au renunţat la
conceptul de reconstrucţie ecologică, înlocuindu-l cu acela de refacere,
restabilire (restaurare), cu obiective şi acţiuni concrete, precum: regenerări
naturale şi artificiale, rotaţia culturilor, bioremedieri, construcţii ecologice.
Reconstrucţia terenurilor degradate de industrie reprezintă o problemă
deosebită pentru România, fiind scoase suprafeţe mari din circuitul agricol în
bazinele carbonifere, în zona centralelor electrice şi de termoficare, a minelor de
metale neferoase şi a unor uzine chimice, a conductelor şi a sondelor petroliere.

12
 BIBLIOGRAFIE

Alecu I, Cazacu V., 2001. Management agricol în România, trecut, prezent şi

viitor, Bucureşti, Editura Ceres

Arsene G.G., 2002. Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura

Orizonturi Universitare, pag 138

Gruia R., 1997. Managementul ecosistemelor mileniului III

Ionescu N.E., Cartarea în sprijinul Combaterii Buruienilor

Mănescu B., 2008. Ingineria ecosistemelor agricole, Interacţiuni şi relaţii în

agroecosisteme, Note de curs

Richiţeanu A., 2007. Agroecosisteme, Note de curs, Universitatea din Piteşti

Tomescu C., 2008. Economia managementului ecologic, Note de curs,

Universitatea din Piteşti

Toncea I., 2002. Ghid practic de agricultura ecologică, Ed. Academic Press,
Cluj-Napoca,

http://www.fermierul.ro

13