Pe valul Dunării

Reportaj

Meandrele Dunării

Îţi clăteşti privirea în ultimele raze şi priveşti cum la apus de soare umbra Mănăstirii
Sfânta Ana, se întinde peste oraşul din golf. Prelungindu-se parcă ca o mangîiere de
consolare spre locul unde doarme sub ape Ada-Kaleh. Dunărea îşi soarbe ultimele
raze de soare şi le duce în acolo în adîncurile ei,unde înecată într-un strop de
nemurire insula îşi cere dreptul la viaţă. Deasupra, în oraşul nou se trăieşte o altă
viaţă, mai năvalnică şi se lasă antrenat în ea.

România păstrează pe harta ei un oraş nou, strămutat de pe vechea lui vatră, intr-un
loc mai „propice” desfăşurării sale urbanistice şi vocaţiei lui navale.
Undeva la Orşova muntii se deschid,ca o gura însetată, şi lasă apa Dunării să curgă
peste ţărmuri ca peste buzele uscate ale unui trup însetat, trupul României.
Soarele îşi aşterne culcuşul în golful de la Orşova.
Dunărea are voie şi nevoie să se exprime. In spaţiul ei, a fost flămândă, dar nu
lacomă.Pe cât de tulbure pe atât de albastră, năprasnică dar si calmă, monotonă dar
şi muzicală, Dunărea în existenţa ei a înghiţit ţărmuri. Şi-a întins apele prin
blândeţea valurilor împinse de curenţi, dar nu a invadat niciodată definitiv un teritoriu.
Mai degrabă a lăsat omul să-i decidă prin mijloacele sale, încotro îşi va întinde
cotele. Imperii şi regate au dus lupte pentru spaţiul Dunării, pentru poziţia sa
strategică, pentru magnetul de frumuseţe în care natura şi-a strecurat picătura ei de
perfecţiune.
Îndrăznesc să spun că istoria ne iubeşte şi că ne-a oferit ca un drept necuvenit
acest spaţiu, această mirifică Vale a Dunării. În aceste locuri, Dumnezeu a făcut o
„risipă de bogăţie”.
Undeva in aval de Orşova, Dunărea a ţinut în braţele valurilor sale, ca o comoară vie,
o insulă uimitoare, nu atât prin dimensiuni cât prin ambrenta care şi-a lasat-o în
sufletele multora dintre noi. Ca o oază în sânul Dunării, Ada kaleh era punct
strategic dar şi punte între civilizaţii, era o colonie care s-a srăduit timp îndelungat să-
şi continue viaţa, cea tradiţională. Acum la km 921 Ada Kaleh a rămas doar o
bornă,ca indiciu că acolo sub ape paradisul a fost înecat.
Dreptul şi (ne)dreapta istorie

Lăsată României în 1923 prin Tratatul de la Lausanne, aceată insulă ar fi trebuit să

ne fie moştenire, să ne rămână comoară naţională, culturală şi istorică.

Dar nu a fost decît o prizonieră ca mai apoi să devină victima unei noi orânduiri
sociale.
Ada Kaleh a fost ca o buclă-n timp, conservată într-un spaţiu ce nu avea să-i ofere
eternitate decât sădită în suflete, spiritual şi prin istorie. Tot ce nu au distrus
războaiele, a distrus comunismul prin puterea unui val.
Era o palmă de pământ, din care insuşi Hercules a luat un arbust de măslin ca
ofrandă pentru templul tatălui său, Jupiter. Herodot o numea Cyraunis şi o descria ca
pe o insuliţă îngustă cu o lungime de de 200 de stadii, adică 1.750 de metri. Iar
lăţimea ei era de 350-400 de metri.
Un tărâm rupt din vise, dispărut, mai trăieşte acum doar în memoria foştilor săi
locuitori. Oameni nostalgici pentru care insula a devenit imaginea unui  paradis
pierdut pentru totdeauna.
Dunărea e nevinovată că a înghiţit sub valurile sale, levantul sau Atlandida
dunăreană sau chiar paradisul,cum le place oamenilor să mai spună insulei.

Amintirea ca un val al memoriei, inundă sufletele secate de frumos. Pribegii

Dacă stai pe faleza din Orşova şi întrebi orice persoană în vârstă unde a fost Ada-
Kaleh - insula-cetate locuită de turci, iţi va arata imediat locşorul de pe Dunăre, unde,
înainte de 1970, se vedea vegetatie luxuriantă, minaretul moscheii, dar mai ales
zidurile cetăţii, groase de-un metru jumătate, construite acolo de austrieci, pe când
insula era în administrarea lor.

Puţini supravieţuitori ai insulei, rămaşi în viaţă îţi vor descrie portul bătrânilor turcii
"ada-kalioţi” care umblau îmbrăcaţi cu şalvari şi vestoane gătite cu ornamente
brodate, la care se adăugau, bineînţeles, fesurile cu ciucuri din mătase. Iar femeile
lor ce nu ieşeau în lume fără să aibă faţa acoperită de feregea. Iar atunci când
treceai pe lângă moschee, erai învăluit de aromele nelumeşti iscate de smirna arsă
înăuntru în timpul slujbelor. Loc unde se afla mândria moscheii, dar şi a insulei: un
imens covor de rugăciune. Considerat, pe atunci drept cel mai mare din întreaga
Europă, covorul ce are o lungine de 15 metri şi o lăţime de cinci. Şi fusese dăruit, în
1904, de către sultanul Abdul-Hamid. Orşovenii abia aşteaptă să fie intrebaţi de
insula lor. Intreabă, şi te vor plimba cu imaginaţia pe străzile înguste marginite de
case din caramidă cu tigla rotundă, prin cafenelele ţinute de turci unde făceau
cafeaua în ibric de aramă, îţi vor imbia simţurile cu dulceaţa de trandafiri,cu mirosul
de baclava şi halviţă, te vor imbăta cu bragă, şi te vor ademeni cu
„ Loucoumi”, cel mai bun rahat din lume,cu alune,fistic,lamâie,nuci...şi cuvinte.
Atât a mai rămas din Ada-Kaleh, cuvântul.

Oamenii pleacă, duhurile rămân

"Numai oamenii pleaca...”

Spunea atunci Kharaiman Kusref, bărbatul puternic care făcuse o viaţă naveta cu
barca lui, cale de patru kilometri, de la Ada-Kaleh până in portul Orşova, unde era
docher. Duhurile din Kemerf şi sufletele strămoşilor noştri rămân in adâncuri pe fâşia
de pământ pe care incă o mai vedeţi acoperită cu chiparoşi, migdale, smochini, lalele
negre şi roze, tot negre." Atunci a inceput exodul celor aproape 500 de locuitori din
paradisul Dunării, dintre care, potrivit statisticii din anul 1966, 400 erau femei, spre
Turnu Severin, Schela Cladovei, Orşova, Medgidia, Constanţa, Mangalia şi ţara-
mamă, Turcia. Pentru comunitatea pitorească şi paşnică din Ada-Kaleh incepea
calvarul pribegiei.

Doamna Golopenţa Rodica vorbeşte cu atâta dragoste despre turcii alături de care
a crescut, în copilăria şi tinereţea sa. În faţa  blocului şi-a plantat câţiva smochini,
înmulţiţi prin butaşi aduşi chiar de pe insulă. Din fructele lor parfumate, pregăteşte o
dulceaţă delicioasă "ticluită” după o reţetă ale cărei secrete le ştie doar ea. Omul din
ea trăieşte în prezentul imediat. Însă mintea şi sufletul dânsei pleacă adeseori către
tărâmul nostalgic pe care a fost obligată să-l părăsească acum patruzeci şi ceva de
ani.
După cum spune ea însuşi este o supravieţuitoare, căci este convinsă că, dintre cei
aproape şase sute de oameni expatriaţi de pe Ada-Keleh, abia dacă mai trăiesc vreo
150, răspândiţi prin ţară sau prin lume. Fapt pentru care se simte obligată să
păstreze bruma de relicve pe care au mai putut-o salva, ea şi încă o mână de
oameni asemenea dânsei. Apartamentul îi este plin de cărţi, de monografii publicate
de-a lungul vremii şi de imagini fotografice, puţinele rămase din "Atlantida” de sub
apele Dunării. Restul, supravieţuieşte în mintea ei,în amintiri de neşters. Deşi
româncă, a ajuns pe insulă încă de pe vremea când era copil. Şi a rămas acolo până
la sfârşitul acelui tărâm magic. 
Are fotografii vechi ale insulei pe care poate indica precis fiecare casă, cu povestea
ei şi a stăpânilor care au locuit-o. "Pentru noi, fotografiile nu sunt doar nişte petice de
carton. Ele sunt viaţa noastră însăşi, aşa cum a fost ea acolo. Insula avea tot ceea
ce-şi puteau dori nişte localnici paşnici aşa cum eram noi. Există o uzină electrică ce
funcţiona pînă seara. În schimb noaptea foloseam lămpi cu gaz. Exista o librărie,
post de poliţie, brutărie, cafenele, restaurant. Creştinii de pe insulă aveau şi ei o
biserică ortodoxă şi două capele. Iar moscheea ni se parea a fi de-a dreptul uriaşă.
Turcii erau nişte oameni deosebiţi, paşnici şi prietenoşi care nu mai aveau nimic în
comun cu vechii otomani militarişti”. Pe insulă nici viaţa culturală nu era uitată.
"Aveam şi un cinematograf, unde fiecare familie avea locul său, rezervat”
 Iar memoria fostului copil păstrează şi acum amintirea bunătăţilor de pe insulă.
"Mai întâi erau smochinii. Îi vedeai peste tot căci clima era dulce, îngăduitoare atât
cu oamenii, cât şi cu pomii”. Apoi erau "moşmonii”, nişte copăcei care făceau nişte
fructe deosebite. Semănau oarecum cu cele de măceş, doar că erau mai mari, cu
doar câţiva sâmburi, care nu erau înveliţi în puful înecăcios al acelora. Toamna când
erau coapte, în ele se aduna un fel de gel, consistent ca un magiun, dulce şi deosebit
de aromat. Apoi, mai erau "Şan-dudy” un soi de dud cu fructe mari şi parfumate care,
atunci când erau coapte, nu cădeau de la sine iar copii trebuiau să se urce prin pomi
dupe ele. La fel de căutate erau şi prunele numite "Turberighe”.  Imaginea de paradis
terestru sporea primăvara când până şi vechile ziduri înfloreau, acoperite de zorele şi
"Gura leului”. "Iar pe Talimene, cum era numit pe atunci debarcaderul insulei, nopţile
erau luminate de puzderie de Orek Bugerdie, adică licurici, care acolo erau parcă
mai mulţi şi mai mari ca în oricare alt loc”. 
Chiar şi regele Carol al ll-lea, împreună cu prim-ministrul guvernului, care era însuşi
Nicolae Iorga, au venit aici într-o scurtă vizită. Fermecat de frumuseţea locului, care
părea icoana unui Levant decadent, suveranul a decis să-i ajute pe ada-kalezii
cărora le-a promis "toată grija sa”. Iar două săptămâni mai târziu, o delegaţie
compusă din liderul religios local Ali Kadri şi Ismail Turhan, primarul insulei, au luat
drumul Bucureştilor. Ajunşi în Capitală, au început negocierile privitoare la privilegiile
promise de rege. 
Unul dintre cele mai importante drepturi obţinute a fost posibilitatea de a aduce pe
insulă, fără taxe vamale, o serie de produse considerate extrem de utile. Era vorba
despre zece vagoane de zahăr, un vagon de tutun străin (care se adăuga astfel celui
cultivat pe insulă), o tonă de ţigări de foi, două vagoane de cafea, 1.500 de "obiecte
de bazar”, dar şi... 1.500 de fesuri. Plus alte trei vagoane de alcool. Produs de import
folosit la fabricarea, după o reţetă locală, unui sort de rom devenit celebru sub
numele de "Rhum Ada-Kaleh”. La ce erau bune toate acestea? La ceva care, dacă
am fi doar cu un bob mai inteligenţi decât suntem, ne-ar fi util şi nouă în aceste
vremuri tulburi de nesfârşită tranziţie: dezvoltarea turismului.
Calvarul unei vieti

Intr-o cămăruţă dintr-o căsuţă şubrezită, din vecinatatea Pieţei Mircea din municipiul
dunărean, în care locuieşte cu chirie impreună cu fiul şi nepotul, bătrâna Rumane
Nazmi este, la 83 de ani, o istorie vie a neamului ei cu radacini îndepărtate. Bunicul
ei a venit în insulă de pe malul Bosforului, s-a casatorit aici, şi unul dintre cei trei
băieţi ai săi s-a căsătorit cu o profesoara din Vidin, cu care a avut patru copii, printre
care şi Rumane, femeia marunţică, cu un vocabular elevat. "Am plecat din Ada-Kaleh
in 1968. Cum am ales ca destinaţie Turcia, am fost obligată să renunt la cetăţenia
română, pe care n-am mai primit-o nici pâna in ziua de azi. Am stat in Turcia până in
1970, trăind din mila neamurilor. Fiul meu Oter s-a intors in Severin după romanca
pe care o iubea şi care lucrase la fabrica de confecţii din Ada-Kaleh. Am plecat si eu
in Romania, stabilindu-ma o vreme la Brasov." Ulterior, si-a adus inapoi şi părinţii,
care n-au mai apucat să vadă insula lor dragă. "Am stat toti la o nepoata, Zubi
Bairam – povesteste Rumane. De aproape sase ani am venit, parca atraşi de
strămosii insulari, la Severin. Noroc cu Sagide, si ea bătrână si văduvă, care ne
găzduieşte. De-atunci m-am adresat primariei sa ne ajute cu un adapost, dar fara nici
o şansa. Suntem cetateni turci." Calvarul Rumanei a inceput la 43 de ani. Nu credea
că vreodată va ajunge sa trăiască din mila altora. Familia ei avea in insula trei case si
cinci cârciumi şi cafenele.

N-au loc nici in cimitir 

Devastat în dese rânduri, cimitirul turcilor de la Schela Noua arăta ca după

bombardament.

S-au taiat arborii ornamentali care il delimitau, s-au scos florile. "Daca au incercat să
sustragă placa de marmură ce aminteşte de binefacatorul Iorgu Bostina, care a
imprejmuit, pe cheltuiala lui, cimitirul, ce să ne mai asteptam noi, turcii?", se intreaba
Mahmut Ahmet. "Unde sa ne mai ducem mortii? Moscheea din insula a fost
dinamitata si putinii turci care au mai ramas in zona se roaga acum doar la adăpostul
odăilor sau la monumentele funerare distruse din cimitir. Acum, dacă moare cineva,
il şi băgăm in pământ până seara. Spunem doar doua-trei rugăciuni pe care le stim.
E singura modalitate de a ne ingropa azi morţii."

 În 1934, insula a fost declarată staţiune balneo-climaterică, fapt care a adus cu el un
nou suflu economic.
 Amintirile celor care au trecut pe atunci prin Ada-Kaleh descriu un loc tihnit, unde
timpul  trecea parcă mai domol decât în restul lumii.
 
Până la dramaticul sfârşit al insulei, legendele locale au pomenit legenda lui "Miskin
Baba”, sfântul de pe Ada-kaleh. Despre el se spunea că ar fi fost prinţ, ultimul urmaş
al hanilor Samanaizi din Buchara. Sânge nobil cu vocaţie religioasă, el şi-ar fi părasit
regatul pentru a porni prin lume, în căutarea liniştii mistice. Pe care a găsit-o aici, pe
palma de pământ din mijlocul Dunării. A ajuns pe Ada-Kleh prin anul 1800. Bine
primit de localnicii musulmani deja stabiliţi solid pe insulă, el şi-a dus traiul de
sihăstru undeva, printre ruinele vechii cetăţi. A trăit în o viaţă de pace în cursul căreia
a făcut minuni, s-a rugat, a vindecat bolnavi şi a profeţit. Legenda mai spune că a
făcut una dintre ultimele sale profeţii chiar şi după moarte când, apărut în visul unui
localnic, a anunţat întreaga comunitate despre anumite evenimente care chiar au şi
avut loc, în scurt timp. La aproape două sute de ani de la trecerea sa în nefiinţă,
localnicii veneau încă să se roage la mormântul sfântului musulman. Iar rugile lor
erau întotdeauna împlinite. 
Turcii care nu făceau bani din dulceţuri si delicatese lucrau la fabrica de confecţii şi la
cea de tutun. "Tigarile Ada-Kaleh erau foarte apreciate, dar comunistii i-au obligat,
până la urmă, să facă doar tigări Mărăşeşti...".

Pe insula erau, o uzină electrică, poştă, o şcoală, o moschee mare şi o bisericuţă

ortodoxă, cât o bucătărie. Aveau turcii şi un paşă, trimis de la Istanbul.
Fiul unui cafegiu de pe Ada-Kaleh, Durgut Husref, are 63 de ani, trăieşte in Severin şi
povesteste mereu cu plăcere primii 25 de ani din viaţa lui, petrecuti pe insula. 
"Faceam cea mai buna citronada de lămâie din ţară. Veneau români, militieni,
securişti... Ne-au vizitat şi vreo 20 de şefi de restaurante si ne-au cerut reţeta. Le-am
dat-o, dar nu le-am spus câte zile trebuie să stea lămâile la macerat, he-he, şi nu le-a
iesit citronada bine". 
Nici secretul cafelei la nisip nu l-au dat. "O făceam din boabe verzi prajite acolo, pe
loc. Trebuia să ştii exact cum să faci caimacul de-un deget şi cât de caldă să fie apa.
Ca nu se face cu apă fiartă!"
Viaţă dulce plină de gologani, acrită de comunism.

Viaţa era dulce.

Primăvara, turcii plecau prin ţară cu carucioarele de ingheţată, iar toamna se
intorceau cu buzunarele pline de gologani. Copiii mergeau la şcoală, unde, la
inceput, s-a predat şi in limba turcă, bărbaţii jucau table sau fotbal şi aveau echipa
recunoscută în zonă.
Şi la Orşova „turcul nostru,Durgut” făcea cea mai grozavă îngheţată şi cea mai
delicioasă „vată pe băţ”, pentru care mereu îmi asumam riscul şi furam din poşetă
mamei câte un leu.
” Însă când comunismul şi-a intrat bine în drepturi, au fost desfiinţate clasele
gimnaziale de la şcoală de pe insulă, peticul de pământ şi-a pierdut rangul de
comună, au fost confiscate proprietăţi, au fost deportări în Bărăgan şi expatrieri
condiţionate de cedarea averii către stat. Au fost şi alte restrictii, adauga Durgut. "
Nu aveai voie să mai intri pe insulă după 8.00 seara, iar comuniştii puseseră un gard
de nuiele pe marginea şoselei, incât nu se mai vedea Iugoslavia, dar nici Ada-
Kalehul". Era şi un securist pe insula, "unul, Barbut".
Armonia a luat sfârşit in 1964, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât, impreună cu
presedintele Iugoslaviei, Iosip Tito, să construiască barajul Portile de Fier. După
moartea lui Dej, in martie ‘65, Ceausescu i-a desavarsit "opera". Barajul ar fi adus
Dunărea peste nivelul insulei, aşa că ea a fost pregatită pentru a fi abandonată in
calea apelor. Turcii, o parte, s-au mutat in Constanta, in Orşova sau in Turnu-
Severin. Moscheea - cea mai mare din ţară - a fost dărâmată, iar covorul din ea, lung
de 16 metri - dăruit de sultanul Abdul al II-lea - a fost dus sul la Constanţa. Multi
dintre cei care au ales Turcia - unde au primit cate 400 de lire, salariul unui om pe o
lună -, s-au intors, nemultumiti de traiul de acolo. Durgut a plecat şi el la Istanbul si s-
a intors după numai 20 de luni.
Primăvara lui 1969 a fost cel mai tragic moment. Prima lovitura: defrişarea. "Toată
vegetaţia era la pământ, şi cei doi chiparosi inalti de 15 metri, din cimitir, şi zăvoiul de
plopi...", povesteşte prof. Juan Constantin.
Geniştii dinamitau rămăşitele clădirilor, detunăturile se auzeau in toată valea, până la
sârbi. Si a inceput inundarea, in iunie-iulie. Păsările s-au rotit zile în şir deasupra
locului. Puii lor fuseseră prea mici ca să zboare.
Turcii care au rămas în zonă si-au luat cărămizile din demolare şi şi-au construit alte
case, in Orşova "Nu ne-au dat toate despăgubirile promise. Nouă, pentru trei case si
o prăvălie, ne-au dat atunci 18.000 de lei. Puţin", se amărăşte incă Durgut.Când a
inceput straămutarea, comuniştii au incercat să păstreze cetatea construită de
austrieci. Au numerotat fiecare piatră de la porţile cetăţii şi le-au mutat pe insula
Simian, unde au refăcut zidurile exterioare, care pot fi vazute şi azi. N-au reuşit să
atragă si populaţia acolo. Dezrădăcinaţi, turcii au plecat care-ncotro, iar Simian e
acum sub imperiul buruienilor.
Au luat cu ei, de acolo, fotografii şi ceva pomi exotici. In curtea primitoare a lui Durgut
Husref, amintiri la tot pasul: "Aici e smochinul luat de acolo, aici am un măslin, aici
kiwi, iar in spatele casei, un pom care face nişte fructe - musmoale", ne conduce el.
Pentru cei care n-au trăit pe insula, doar numele unei cafenele din Drobeta-Turnu-
Severin, "Ada-Kaleh", mai aminteşte de micul paradis oriental. Aici, după ce plaiurile
copilariei i-au fost inundate, Durgut a lucrat 20 de ani, "cafegiu si, de multe ori, si
bucătar". 
Apoi şi-a deschis el o cafenea, tot cu numele insulei, în Orşova, insă are probleme cu
asociatul lui, un român cu care este in proces de trei ani. "Era un vis Ada-Kaleh...
Turcii nu fură şi nu mint, pe insula nu erau tâlhari..."

A chefuit cu turci de pe insulă la "bairame", intre baclavale şi dulceaţa de

smochine, şi a plâns alături de copiii musulmani moartea lui Stalin.

Apoi şi-a vazut pământul inghitit de apele Dunării, sub barajul hidrocentralei
socialiste de la Portile de Fier I.
Din satul natal de prin preajma Filiaşului, Gheorghe Bob, acum pensionar, mai
reţine doar avioanele care lăsau să cadă deasupra caselor butoaie metalice uriaşe.
S-a născut in plin razboi mondial, in 1942. "Când suna alarma, fugeam sub o salcie
din curte si luam un băţ ca să impuşc avioanele." Tatăl lui nu s-a mai intors de pe
front. Aşa că mama şi-a mutat băieţelul şi toată agoniseala intr-un sat din Mehedinţi.
In 1949, cei doi trăgeau barca cu vâsle la malul Insulei Ada Kaleh.
"Nu era seara să nu se faca vizite intre familii." Băbuţele se adunau cu felinarele in
mână şi treceau dintr-o casă in alta pentru a sta la taclale. Pe insula erau in jur de
200 de familii. In cei 20 de ani cât am stat acolo, am fost in fiecare casă." In căminul
cultural rulau filme de trei ori pe săptămână şi "in sala ştiai că acolo stă familia
cutare, dincolo stă cutare. Ceva foarte plăcut si intim".
Dacă nu plecau in vizite prin vecini, localnicii se abăteau până seara tărziu in
cafeneaua lui Ehat, unde se delectau cu ceaiuri sau cafea facută la nisip si fumau ca
turcii. Barcagiul Halim aducea lapte de pe tărmul romanesc, iar fratele său Mustafa
se indeletnicea cu aprovizionarea lemnelor de foc. Insularii făceau bani frumosi din
cărăuşia turiştilor şi ii ademeneau cu dulceaţa de smochine contra cost.
In timpul inundatiilor, femeile se strângeau in faţa caselor si spălau rufe din pragul
usii, iar când scădea apa, culegeau peştii rămasi pe uscat. "Dacă inundaţiile ţineau
până iarnă, apa ingheţa şi aveam patinoar natural chiar în curte."
„ Din 1968 armata română incepuse să filmeze diverse exerciţii militare în parcul
insulei, lângă mormântul Sfantului Miskin Baba, loc de pelerinaj pentru localnicii turci.
"Nu stiu în ce scop. Cert e că au adus tancuri, erau impuşcaturi, bombe. Locuitori
mai erau foarte puţini, aşa că soldaţii puteau să tragă în casele rămase goale şi să le
dărâme."

Adevăr şi nesimţire politică

Aceasta este insula, aceştia mai sunt oamenii ce ne mărturisesc cu o deosebită

nostalgie, clipe din memoria care este parte componentă de acum din istorie...Dacă
a fost sau nu Ada Kaleh un paradis ne-au spus-o martorii, dacă trebuie să ne fie
patrimoniu cultural decide timpul, iar dacă la Şimian trebuie renăscută memoria
insulei cine credeti că trebuie să decidă?...

Să sperăm totuşi că undeva în zala timpului Ada kaleh îşi va relua existenţa, poate
nu la fel de original dar cel puţin la fel de semnificativ,...într-un alt spaţiu, între alte
coordonate.
Suntem convinşi însă că insula trebuie să-şi resusciteze trecutul, să-şi recapete
identitatea şi mai ales unicitatea. Destinul e un hazard cu puncte cardinale bine
determinate în timp, firul istoriei rupt undeva în trecut îşi va găsi avatarul undeva în
viitor. Oamenii ce erau înnebuniţi că nu-şi pot consolida un viitor în insulă, iată că
insula le-a consolidat trecutul în viitorul deja devenit, prezent. Evoluţia indiferent sub
orice formă, înseamnă schimbare, chiar şi cu preţul unei părţi din sufletul nostru.
Dar iată-ne în viitor de unde mi-aşi dori ca ficţiunea să fie adevăr, să văd cum timpul
se comprimă şi îngheaţă momentul morţii paradisului. Să am puterea să readuc la
viaţă, ultimul puls al insulei. Ultimul puls ce a fost luat de primul val de apă. De fapt,
din Ada-Kaleh nu au rămas decât fanteziile. Insula doarme de zeci de ani sub
Dunăre, iar proiectele cu iz de utopie nu le dau inapoi supravieţuitorilor ceea ce e
iremediabil pierdut.

Şi să mai sperăm că proiectul „Şimian” nu este doar o neşimţire politică, ci şi o

recunoştere a trecutului ca valoare sentimentală dar mai ales istorică. Fără acest
segment din istorie nu putem conserva decât în amintiri, ceva ce s-ar fi putut numi
patrimoniu cultural şi natural...

Stropi şi suspine

Apa fluviului străluceşte, increţită de vânt până departe, în amonte, peste Orşova
veche, inundată.

Oprim în mica parcare jalnică, contrastând strident cu frumuseţea locurilor, de lângă

viaductul botezat cu nume de legendă, singurul care le mai aminteşte trecătorilor de
insula de vrajă şi de vis intinsă somnoros pe ape, ingropată pentru totdeauna in zidul
lichid al fluviului, toamna. Dunărea...încă mai suspină şi duce lipsa ţărmurilor pe care
cu blândeţe le alinta, dar furia ei convulsivă rămâne oprită, unde altundeva decât la
Porţile De Fier.
Apa trece, însă aici la km 946, nici pietrele numai vorbesc. Doar o bornă mucegăită
şi înegrită de poluare, pecetluieşte locul unde paradisul a fost istoric înecat...în
valuri.

"Să avem noroc, să ne ajute Dumnezeu".