Sunteți pe pagina 1din 32

2 echinox

cuprins
echinox 3

editorial
A fost mişto. Ani de zile am aşteptat să pice un târg de carte zita. Dar cum planul de acasa nu este identic întotdeauna să ne-asigurăm că nu am scăpat nimic; în fine, plimbarea
de ziua mea. Partea bună e că de obicei ziua de naştere cu cel din târg, de cele mai multe ori, reuşesc, în cele ia sfârşit şi ne aflăm din nou afară, căutând cu disperare
era peştişorul auriu cu trei dorinţe (sau zece dorinţe de câteva minute bune de vizitat, să particip la o lansare şi o gură de aer. Iar senzaţia care în mare parte ne rămâne e
anticariat), iar Gaudeamus a dublat numărul volumelor să cumpăr şi cărţi (fără premii însă). aceea pe care o avem când în locul ciocolatei mult râvnite
festive pe care mi le-am permis (reduceri serioase au Cristina Miloş ne trezim ţinând în mână numai ambalajul.
fost, dar a trebuit să le caut bine). După cumpărarea a trei Altfel spus, căsuţa de turtă dulce s-a redus de această
cărţi de la Paralela 45, mi s-a oferit o carte de vizită şi mi dată la dimensiunile unei mostre. A selectat, iar selecţia
s-au propus discount-uri preferenţiale. Nu ştiu dacă asta nu a fost chiar cea mai izbutită. A avut omisiuni, iar or-
reflectă o politică mimetic-vestică sau disperarea cauzată Fie că te atrag prin varietate sau prin preţuri care îţi fac ganizarea evenimentelor a fost mai degrabă lăsată în voia
de tirajele în picaj, dar până la urmă e în folosul citito- cu ochiul, fie că le vizitezi pentru a participa la o lansare hazardului. Părţi pozitive? – au fost, desigur, dar au ţinut
rilor. Oferta mi s-a părut aproape ok, deşi m-a iritat faptul de carte pe care ai aşteptat-o mult, sau pur şi simplu pen- mai mult de fiecare stand individual şi, inclusiv aici, la
că nici măcar la ocazii de genul acesta nu dau de cărţi de tru a întâlni lume boemă, târgurile de carte sunt mereu scară redusă.
la Vinea. Lansări n-am prins. un prilej de bucurie. Judecând după multe criterii obiec- Diana Mărculescu
Bogdan Odăgescu tive (dar şi în funcţie de numeroase aspecte FOARTE su-
biective), unii ar putea spune despre ultimul târg de carte
Gaudeamus că nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor
to market, to market (primul motiv care imi vine acum în minte este absenţa Cele două ediţii ale târgului de carte Gaudeamus la care
de la târg a unor mari edituri). Personal, nu mă pot de- am avut ocazia să merg au stat sub semnul intenţiilor
luna trecută, un cort alb cu podele instabile servea drept clara încântată, dar nici dezamagită, dat fiind că niciodată bune care suferă din pricina dezorganizării. Locul central
playground al târgului de carte din Cluj. cu mic, cu mare, nu pot merge într-un asemenea loc, fără a pleca de acolo din Cluj-Napoca le oferea vizibilitatea necesară, dar ar
cititori şi potenţiali cititori intrau, judecau, apoi se pier- cu o carte, două... aşa, măcar de poftă. fi meritat mai multă publicitate, pentru că şi anul acesta,
deau în mulţime. cumva încurajator, cumva dezolant, Ioana Baciu ca şi anul trecut, am aflat de perioada desfăşurării pur
peisajul ăsta m-a făcut să mă gândesc la toate târgurile de întâmplător, de la o cunoştinţă care aflase de la altcineva,
carte, la vagul lor aspect agrar şi mercantil. toate librăriile ca şi cum ar fi fost vorba de un eveniment underground.
& editurile mainstream, precum şi acelea despre care nu Cu excepţia celor implicaţi într-un fel sau altul, prin or-
ştii unde se află, ies din spaţiile lor consacrate sau din La noi, târgurile de carte sunt bune numai pentru ganizare sau lansare de carte, promovarea lipseşte cu
găoacele lor pitoreşti pe care, acum că ştii că există, nu cumpărat cărţi la reduceri. În rest, se fac lansări inutile desăvârşire. Dacă într-un mod fericit treci pe lângă cor-
te poţi abţine să nu le priveşti cu o doză de suspiciune (unde nimeni n-ascultă pe nimeni, nici măcar cei care turile cu standuri de carte în zilele respective şi nu eşti
mixată cu ciudă şi, timide sau impetuoase, te ispitesc cu vorbesc), tombole unde n-am câştigat niciodată, plus că atât de grăbit încât să nu te poţi opri, s-ar putea să ai o
superoferte. istoria artei a lui gombrich la 100 de ron, apar ciudaţii intelectuali ai oraşului, în căutare de scan- surpriză. Un alt dezavantaj este modul “fragil” de expu-
romane la un euro, chestii de genul ăsta. totuşi, nu ţin dal şi afirmare. Suntem la mii de kilometri depărtare de nere, care nu rezistă unei ploi mai puternice sau vântului
minte vreun târg de carte care să mă fi îndemnat la un târgurile de carte de la Frankfurt sau Londra, aşa că mai fără pericolul prăbuşirii cărţilor de pe rafturi. E de mirare
dezmăţ cheltuitor provocator de găuri în stratul de ozon bine nu ne-am mai chinui atât de rău să ne vindem cărţile şi cum unele edituri mici sau abia apărute reuşesc să-şi
al economiilor mele lunare. poate plăcerea generalizată a tot nouă (nu ştiu câţi editori străini vin aici, în căutare oragnizeze standuri atractive care impresionează pub-
culturii de vernisaj pe care-o presimţi în toată manifesta- de titluri bune de achiziţionat). S-ar economisi plastic, licul, iar altele importante nici măcar nu sunt prezente la
rea, poate un soi de snobism care te distanţează de intelec- pânză şi curent. Pe care apoi (ştiinţa ne va ajuta), le vom târg. În ciuda celor semnalate, am vazut în ambele rân-
tualii de weekend care-şi cumpără ediţii de lux ale unor transforma în hârtie. duri destui vizitatori şi cred că interesul manifestat de cei
volume disponibile şi prin anticariate, poate lehamitea de Luiza Vasiliu care nu consideră cărţile drept ceva “demodat” ar trebui
lansările intercalate şi suprapuse, de concurenţa neloială să motiveze organizatorii acestor evenimente.
la care te obligă un spaţiu mic, înghesuit şi cu o marjă Mirela Dimitriu
de nesiguranţă sporită de condiţiile meteo, poate că toate Povestea lui Hänsel şi Gretel aplicată la târgul de carte
astea traduse prin tipica proastă organizare autohtonă (unul anume; nu e greu de ghicit care)
determină o dramatică scădere în barometrele cu elan.
intri bookshopper înrăit, ieşi bookshopper frustrat. Totul începe cu apariţia, în mijlocul pădurii (oraşului), a Fost-am şi la Gaudeamus şi n-am văzut prea mare lucru.
Olga Ştefan unei aşezări fabuloase. O căsuţă / ceva ce aduce a căsuţă, Poliromiştii n-au venit. Multe lansări, şi bune în schimb.
părând să răspundă unora dintre cele mai intense dorinţe. O droaie de edituri fantomă, răsărite ca melcii după. Şi
(Aici este timpul ca cititorul să vizualizeze rafturile tic- un vânt năprasnic în ziua de vineri, cât pe ce să doboare
site cu tot soiul de ambalaje colorate, figurinele din zahăr exemplarele din Băutorii de absint, postate în direcţia
Nu merg la târgurile de carte ca să-mi cumpăr cărţi, o şi merele caramelizate...) cea mai expusă rafalelor. Mai ştiu că m-am încumetat să-
spun drept. Şi asta pentru că nu mă pot târgui niciodată Facem, aşadar, un ocol şi zăbovim puţin înăuntru; privi- mi cumpăr întreaga serie Cioran de la Humanitas – cam
asupra preţurilor lor. Nu merg nici pentru lansările de rea începe să se plimbe de-a lungul rafturilor multicolore; ciudat răspuns îndemnului Să ne bucurăm aşadar, nu?
carte la care trebuie să stai lipit de pereţii standurilor, ast- degetele mai mângâie în treacăt suprafaţa lucioasă a unei Dar, lăsând subtilităţile deoparte, chiar mi-a plăcut să mă
fel încât să nu blochezi culoarul, pentru premiile Miss coperte. Mai facem şi câte-un popas, în faţa unui stand plimb şi să-mi hlizesc ochii prin cortul cu pricina. Dacă
Lectura sau ale extragerii finale a Tombolei. Merg ca să ceva mai atractiv (în total vreo patru, poate cinci astfel de reducerile ar fi fost cu adevărat reduse, poate m-aş fi bu-
mă aflu în treaba vizitatorilor, şi anume aceea de a vi- opriri); răsfoim, căutăm, înghiţim în sec, mai dăm o raită, curat şi mai vârtos; pentru că, între noi fie vorba, decât să
4 echinox
pierzi cursul favorit pentru discount-uri de 15-20%, mai stăruinţă să se proiecteze culoare mai strîmte, standuri mentul în care aud de un astfel de târg îmi imaginez stan-
bine dai iama prin site-ul Polirom-ului, comanzi bine o mai mici şi să fie aduşi mulţi, mulţi figuranţi. E de la sine duri şubrede din lemn pe care sunt aşezate într-un mod
dată şi devii membru în clubul de carte, cu reduceri de înţeles că planul de obturare a sistemului de ventilaţie barbar sute de cărţi nevinovate şi pe care nu le cumpără
30% pe termen (pare-se) nelimitat. a fost deja sugerat organizatorilor de altcineva înaintea nimeni. Poate am totuşi o imaginaţie prea bogată. Totuşi
Laurenţiu Malomfălean mea... ideea unui bazar de cărţi are ceva din opulenţa rusească
laurentiu.trei@yahoo.com Silvia Mitricioaei sau, mai mult decât atât, ceva din pieţele turceşti în care
spaţiul e împânzit de persoane care ţipă pentru a-şi atrage
cumpărătorii. Marfa e expusă într-un mod sistematic,
Recunosc cu mâna pe inimă că nu am fost niciodată la cu obiectele strălucitoare şi colorate la vedere pentru a
Propun ca, după modelul Miss Lectura de la Gaudeamus, un târg de carte. Nu ideea de târg mă îngrozeşte ci relaţia fura măcar o privire pe furiş vizitatorului care de cele
să se acorde premii la următoarele categorii: cel mai dintre cei doi termeni ai sintagmei. De cele mai multe ori mai multe ori rămâne la stadiul de voyeur. Părerea mea
plîngăcios copil care vizitează tîrgul, cea mai proastă so- sunt guvernat de sentimente de nelinişte în preajma unor rămâne intransigentă: de ce să avem nevoie de târguri de
norizare, standul universităţii celei mai obscure şi nu în astfel de evenimente care nu sunt decât deliciul editurilor carte când librăriile plesnesc de atâta carte?
ultimul rînd cel mai adormit librar. De asemenea, cer cu când vine vorba de promovare şi comercializare. În mo- Robert Moscaliuc

interviu
cu
antonio tabucchi
Autor a numeroase romane (dintre care au fost traduse şi zorul care oricum e foarte important; dacă e folosit cum cum spunea Baudelaire, viaţa e ca un spital în care fie-
în limba română: Piaţa Italia, Susţine Pereira, Nocturnă trebuie, e un instrument extraordinar. Eu sunt un mare care bolnav e nemulţumit şi ar vrea să îşi schimbe patul
indiană, Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro şi Se admirator al televiziunii, îmi place mult... doar că balis- (cel de la geam ar vrea să stea lângă sobă, în timp ce
face tot mai târziu), povestiri, eseuri, texte dramatice, tica unei camere clasice de luat vederi îţi permite doar să acesta din urmă ar da orice să stea în patul de la geam)...?
Antonio Tabucchi este unul dintre scriitorii semnificativi priveşti înainte. Iar dincolo de un anumit unghi, camera sau poate că scriitura e ca un joc. Un joc teribil de serios,
ai literaturii italiene contemporane. Profund marcată de nu mai poate ajunge. Ar fi nevoie de o cameră mobilă şi exact ca cel al copiilor deoarece acela este jocul cel mai
impactul literaturii portugheze, în special de opera lui cu o rază de acţiune extrem de lungă. Literatura ajunge serios. Copilul stă în grădină şi ţine o pietricică în mână,
Fernando Pessoa, scriitura autorului italian este una cu dincolo de acel unghi mort... spunând că acea pietricică e lumea. Şi, atenţie, o spune,
totul aparte. De-a lungul carierei, acesta a primit numer- 3) IB: Vă amintiţi cum aţi început să scrieţi? Ce nu o gândeşte... iar când o spune, pactul devine absolut.
oase premii şi distincţii, oferite de foruri înalte: în Italia v-a determinat să scrieţi prima Dumneavoastră carte? Acea piatră este lumea, iar copilul ştie că dacă ar scăpa-o,
- distincţia Pen Club Italiano, premiul Super Campiel- Pentru cine şi de ce scriem? ar declanşa un adevărat haos, tulburând liniştea cosmică.
lo, premiul Viareggio-Rèpacci; în Franţa - Prix Médi- AT: Prima mea carte am scris-o din întâmplare, aşa cum Cât timp ţine pietricica în mână, lumea e a lui. Acelaşi lu-
cis Etranger, premiul Méditerranée şi premiul pentru se întâmplă cu majoritatea lucrurilor importante în viaţă, cru e valabil şi pentru literatură: cât timp scriem o carte,
Literatură Europeană, fiind de asemenea numit cavaler pentru că făceam multe alte lucruri pe care am continu- credem că am deschis o uşă şi că am înţeles totul. Apoi,
al Artelor şi al Literelor; în Grecia - premiul Aristeion; at apoi să le fac datorită meseriei mele. Mă ocupam de când terminăm cartea, vedem că dincolo de acea uşă ne
în Germania - premiul Nossak al Academiei Leibniz; în manuscrisuri din secolul al şaisprezecelea, întrucât sunt aşteaptă o alta... aceasta e partea frumoasă a literaturii: a
Spania - premiul Francisco Cerecedo; în Portugalia, unde filolog. Între timp, făceam şi copii – e şi aceasta o activi- continua să deschizi uşi la nesfârşit.
conduce centrul cultural italian, a fost decorat cu ordinul tate importanta în viaţă. Iar în perioada aceea, soţia mea 4) IB: Am citit că dumneavoastră vă consideraţi
Infantelui Dom Henrique. A fost de asemenea propus aştepta cel de-al doilea copil. Era vară. Ajunseserăm în scriitor numai dintr-un punct de vedere ontologic, de-
Academiei Suedeze pentru acordarea Premiului Nobel. oraş şi nu mai puteam pleca din cauza sarcinii soţiei mele. oarece din punct de vedere existenţial sunteţi fericit să
Eu mă plictiseam deoarece la universitate era vacanţă, vă definiţi ca „profesor”. Aţi putea să le spuneţi câteva
1) Ioana Baciu: Discuţiile cu privire la postmo- la fel şi la SNS (Scuola Normale Superiore) şi nu ştiam cuvinte despre această meserie studenţilor de la Litere,
dernism sunt foarte ample şi marcate de contradicţii (în ce să fac. Pentru ca timpul să treacă mai uşor, am scris care – cel mai probabil – vor fi cândva profesori?
special la nivel teoretic). Dumneavoastră ce părere aveţi prima carte... am scris-o deci, pentru a mă distra... dar, AT: A preda este o profesie foarte frumoasă deoarece,
despre maniera în care se scrie astăzi? probabil, totul e povestit într-un mod... dacă este practicată într-un anumit mod, poţi învăţa
Antonio Tabucchi: Păi, postmodernismul e o convenţie, IB: Chiar vroiam să spun că povestiţi lucrurile astfel, foarte multe predând. Eu cred că am avut foarte multe de
o etichetă, iar etichetele folosesc la crearea unor biblio- probabil, din modestie... învăţat pe această cale. Şi nu este, aşa cum cred unii, o
teci: aici aşezăm Evul Mediu, aici Renaşterea, acolo ro- AT: Se poate... Întotdeauna scriem pentru noi înşine. Cei meserie în care trebuie numai să oferi, poţi şi să primeşti.
mantismul, dincolo postmodernismul. Dacă am lua, de care scriu într-un anumit mod pentru ca ştiu că place pu- Aceasta este una dintre părţile cele mai frumoase ale
exemplu, romanul Tristram Shandy, sau romanul lui Cer- blicului, poate că nu sunt tocmai scriitori adevăraţi. Sunt învăţământului. Prin urmare, sunt foarte fericit că am
vantes, Don Quijote, şi le-am analiza folosind categoriile cei care scriu best-sellers. putut avea o meserie atât de frumoasă. Cred că i-am
postmodernismului, ne-am putea gândi că au fost scrise IB: Într-adevăr... dar aceasta nu mai e artă adevărată. învăţat multe lucruri pe studenţii mei.. dar în primul rând
astăzi pentru că, din anumite puncte de vedere, ele pot fi AT: Repet, eu cred ca un scriitor scrie întotdeauna pentru şi înainte de orice altceva, i-am învăţat să se folosească
considerate postmoderniste: în sensul că sunt texte care el. Dacă mai apoi se găsesc şi alţii, poate mulţi, care să de instrumentele pe care le au la dispoziţie deoarece ace-
conţin atât naraţiune, cât şi metanaraţiune – adică discur- gândească asemănător, atunci e chiar frumos. stea sunt foarte importante în literatură, ca şi în celelalte
sul cu privire la naraţiune, există un narator care intră şi IB: Şi totuşi, de ce scriu oamenii? domenii. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, un electrician
iese din propria naraţiune şi de asemenea o parte serioasă AT: Când începi să scrii, eşti prea naiv ca să îţi pui această trebuie să ştie să folosească o şurubelniţă şi toate celelal-
a povestirii şi una parodică, deconstructivă. întrebare. Şi poate că dacă ai încerca să răspunzi la ea te unelte de care are nevoie, pentru a fi un bun electri-
2) IB: Cândva spuneaţi că: îndoielile sunt ca atunci, nici măcar nu ai mai ajunge să scrii prima ta carte. cian. Apoi trebuie să ştie ce e curentul electric, tensiunea
nişte pete pe o cămaşă albă, proaspăt spălată. Misi- Şi totuşi, e o întrebare care revine mereu. Răspunsurile electrică... altfel se poate electrocuta sau poate face nişte
unea fiecărui intelectual şi scriitor este să trezească şi posibile sunt toate plauzibile, fără ca vreunul din ele să erori grosolane. Am încercat să îi învăţ şi aceste lucru-
să alimenteze îndoieli în legătură cu tot ceea ce pare a fie perfect logic. Scriem oare din teama de moarte? sau ri care nu mai aparţin părţii tehnice a literaturii, ci mai
fi perfect, deoarece perfecţiunea dă naştere la ideologii, poate din teama de a trăi...? scriem fiindcă ne e dor de degrabă laturii sale morale, etice. Am învăţat, în schimb,
dictatori şi idei totalitariste. Democraţia nu este o formă copilărie? pentru că timpul a trecut sau trece prea re- atât de multe lucruri de la ei, încât pot spune că acesta a
de perfecţiune. Ce părere aveţi în legătură cu condiţia pede? scriem oare din regret (pentru că nu am făcut ceva fost un privilegiu al vieţii mele. Pot declara că am fost
şi misiunea scriitorului astăzi? În ce măsură mai poate ce ne-am fi dorit să facem) sau din remuşcare (pentru că foarte norocos.
influenţa literatura vieţile noastre? am făcut un lucru pe care nu ar fi trebuit să îl facem)? IB: Foarte frumoase cuvinte! Vă mulţumim pentru tot.
AT: Vedeţi dumneavoastră, literatura, spre deosebire de pentru că suntem aici şi am vrea să fim acolo sau pentru AT: Cu multă plăcere.
mass-media, are anumite privilegii... de exeplu, televi- ca suntem acolo, dar am vrea să fim aici? pentru că, aşa
echinox 5

literatura de

export
În ultimii ani, piaţa de carte din România a dat, în sfârşit,
semne de vitalitate. Se traduce mult, am ajuns cât de cât
la zi cu scriitorii importanţi, suntem prezenţi la târgurile
de carte de la Frankfurt sau Londra, ba chiar autorii
Suntem vizibili atât cât pot fi vizibili nişte autori dintr-o
zonă marginală a Europei şi care nu scriu despre Dracula
sau alţi prinţi horror. Chiar, despre ce scriu autorii noştri
traduşi? Asta a fost una dintre întrebările de la care a
deja consacraţi, din altă generaţie. I-am aşezat pe toţi sub
eticheta „literaturii de export”, fără să ne gândim deloc
la posibilele conotaţii negative ale termenului „export”,
ci privind literatura, realist şi responsabil, ca pe oricare
noştri sunt invitaţi la festivaluri internaţionale şi la lec- pornit acest dosar. Am mai vrut să vedem cum scriu şi, alt produs cultural, supus strategiilor de marketing (ceea
turi publice şi încep şi ei să fie traduşi în străinătate. În mai ales, cum sunt citiţi de la Curtici încolo şi ce spun ce, în fapt, n-are deloc cum să fie rău, pentru că e doar un
plus, agenţii literari (cei foarte puţini pe care îi avem criticii străini despre ei. De fapt, am încercat să trecem semn de normalitate al unei pieţe de carte care începe să
deocamdată) îşi găsesc, încet-încet, clienţi, încheie con- dincolo de comunicatele de presă în care editurile anunţă funcţioneze). Din păcate, n-am putut afla ce se spune de-
tracte între edituri, iar ICR-ul a demarat în 2007 un pro- de obicei încheierea unui nou contract de traducere sau spre autorii noştri în Slovenia sau Bulgaria (dacă cineva
gram de finanţare a editorilor străini pentru traducerea premierea unui volum deja apărut în afară. Nu am avut ştie, e rugat să ne scrie neapărat), aşa că am răsfoit presa
scriitorilor români (Translation and Publication Support la îndemână decât Internetul şi persoane care ne-au spus, franceză, germană, austriacă, britanică, italiană şi am
Programme). Evident, e doar un început, dar e începutul de la faţa locului, dacă în rafturile librăriilor se mai află căutat, aproape maniacal, referiri la cărţile despre care
de care aveam nevoie pentru a putea spune că avem o şi alţi autori români în afara lui Mihail Sebastian. Şi dacă am scris. Uneori am găsit destule, alteori nici una, dar,
literatură de valoare, care poate face faţă cererii pieţei tot l-am pomenit pe Sebastian, trebuie făcută o precizare până la urmă, ne asumaserăm riscul de la început, atunci
internaţionale de carte. Sau poate e prea mult spus că importantă referitoare la selecţia numelor prezente în când am avut curiozitatea să descoperim ce se află în
avem o literatură – avem o serie de autori foarte buni, ale dosar. Cum n-am avut o clipă ambiţia de a analiza situaţia spatele marilor bucurii, formulate în fraze de genul „X a
căror cărţi sunt traduse, premiate şi despre care se scrie tuturor cărţilor traduse, aparţinând unor scriitori români, semnat un contract cu o editură foarte importantă din Y”
în Lire, The Guardian sau Die Zeit. Însă nu trebuie să ne ne-am oprit asupra titlurilor apărute în ultimii ani. De sau „în sfârşit, literatura română devine accesibilă unui
flatăm prea mult: literatura română nu e pe val, aşa cum e asemenea, ne-am mărginit la proză (receptarea poeziei e public internaţional”. Nu am găsit schelete în dulap, dar
cinematografia, de exemplu; nu există, deocamdată, nici aproape imposibil de cuantificat, chiar şi la noi în ţară) şi ne-am mai temperat entuziasmele. După cum spuneam la
un fenomen nemaipomenit, iar cititorii străini încă au am exclus apariţiile în antologii. Aşa am ajuns la o listă început, primele semne de vitalitate există şi, cu cât lista
mari dificultăţi în a ne situa pe harta apariţiilor editoriale. destul de scurtă, cu autori tineri (unii debutanţi) şi cu alţii autorilor exportaţi va creşte, cu atât literatura noastră va
respira mai liber.
Luiza Vasiliu

a rgument

La concursuri şi întîlniri literare, lecturi publice şi alte la care pleacă autorul şi ar fi încadrat în categoria exot- estetică, analizîndu-le cu o acurateţe surprinzătoare. Se
manifestări culturale, scriitorii noştri sînt, se pare, foarte ismelor similimediteraneene. Politicile editoriale ar viza, mai cade în capcana că romanul ar fi transpunerea în scris
prezenţi. Comunicatele de presă manifestă optimism în în cele două cazuri, strategii şi accente diferite, fapt încă a condiţiei umane, însă nemaifolosindu-se lupa politică,
privinţa vizibilităţii literaturii noastre pe aiurea. Cît despre nepracticat decît la case de editură mari. literatura română are şansa să fie citită pentru ea însăşi.
prezenţa cărţilor româneşti în librăriile din străinătate, nu Un alt exemplu, mult mai aproape de studiile de imago- O sumară privire apropo de lectorii potenţiali nu pune nici
ne putem permite atitudini idealiste. logie şi de sociologia receptării decît de tiparul articolului ea literatura română într-o lumină favorabilă: asociată cu
Dacă titluri precum Une matinée perdue, apărută la Gal- de fond, ar fi al recomandărilor făcute, în ţările occiden- celelalte literaturi est-europene şi nu numai, cum se poate
limard, sau Je suis une vieille coco, scoasă de Actes Sud, tale, cărţilor noaste; locurile comune pe care majoritatea face aceasta remarcată în mod original? Cînd pentru lec-
au şansa de a fi găsite pe rafturile librăriilor, nu acelaşi acestora le vehiculează ţin de privaţiunile pe care le pre- torul comun chiar unul care studiază literatură la Paris,
lucru se poate spune despre traducerile româneşti la supunea viaţa în comunism, de tehnicile de supravieţuire proza din Est se rezumă la Tolstoi, Dostoievski, Kadare
editurile obscure. Situaţia este mai precară dacă avem din subsidiar, de figura dictatorului ş.a.m.d. Puţine dintre şi Kundera, prin ce poate atrage un scriitor român con-
în vedere şi alte oraşe în afara metropolelor. De aseme- cronici menţionează faptul că traducerea din română ar temporan? O altă adăugire la seria de întrebări deschise
nea, broşurile şi caietele editoriale sînt concepute într-o fost dificilă, cum este cazul fragmentelor argotice din pe care le-am lansat se cere făcută: orice traducere din
manieră care să atragă atenţia asupra literaturii române. Dimineaţă pierdută, şi că limbajul savuros care apare pe română are de suportat precedenţa unor scriitori precum
Chiar făcînd presupunerea că nu difuzarea ar fi o pagina tipărită are în spate multe ore de aproximări. Tot Ionescu sau Sebastian, mai prezenţi în viaţa culturală
problemă a cărţilor traduse, rămîne de văzut cine şi cum la fel cum puţine fac trimitere la stilul autorului respectiv din Franţa cel puţin. În această ordine de idei, dosarul se
le citeşte. Trebuie disociat, pe de o parte, între expor- sau încearcă să stabilească filiaţii. doreşte a fi o analiză neîndulcită asupra stării de fapt a
tul în aria balcanică, de care ne leagă o istorie şi politici Dat fiind faptul că direcţia pregnantă este aceea a traducerilor din literatura noastră actuală, cu mijloacele,
culturale similare, şi acela în ţările occidentale, al căror interpretării tematice şi de mentalitate, pericolul care uneori precare, alteori prea abundente, care ne-au stat la
parcurs cultural este indiscutabil diferit. De asemenea, apare în acest caz stă în sugestia univocităţii tematice, îndemînă.
trebuie să privim din alte unghiuri cărţile traduse în ţări transpusă asupra întregii literaturi române traduse, con- Silvia Mitricioaei
cu veche tradiţie literară şi pe cele publicate, spre exem- cluzie cît se poate de eronată; la fel de greşită precum e a
plu, în Republica Centrafricană. vedea arta românească din perspectiva stilului brîncove-
Un roman care face referire la strigoi este înţeles în Bul- nesc.
garia prin prisma unui imaginar popular comun. Pe cînd, Îmbucurător este că, timid, cronici oficiale sau de blog
tradus în ţările nordice ar fi privit fără baza mitologică de recomandă proze de-ale noastre pentru valoarea lor
6 echinox

Z ă Fr ench Connec tion R e v isit ed


Este destul de uşor să porneşti de la premisa idealistă că va- de scriitorii noştri în hexagon merită o privire retrospectivă. reve, dovedind că publicarea romanului Orbitor într-una
loarea unei cărţi este una şi aceeaşi în oricare colţ al lumii. Participarea celor 12 români a fost nu doar rezultat (aproape dintre cele mai prestigioase colecţii Gallimard nu a fost
Or, chiar dacă lucrurile ar sta aşa, critica de întâmpinare cu toţi fuseseră deja traduşi în volum până în 2005), ci şi cauză, un accident. Dintre autorii relativ recenţi, doar Gabriela
siguranţă nu este unitară, recenziile şi cronicile „la cald” volumul editat odată cu seria de lecturi, dar şi ecourile din Adameşteanu s-a mai bucurat de o traducere la Gallimard
reflectând în aceeaşi măsură opera vizată, cât şi dialogul presă ori de aiurea atrăgând atenţia atât cât a fost nevoie (semnată de Allain Paruit), Une matinée perdue apărând în
acesteia cu ţara de adopţie. Din fericire, Franţa reprezintă pentru crearea unei nişe. 2005.
în momentul de faţă unul dintre punctele călduţe de pe hartă Exceptându-i pe Norman Manea (Le retour du hooligan, Le Curios fiind să verific la sursă, am dat recent un telefon
pentru romanul românesc. Astfel de situaţii nu apar din bonheur obligatoire, L’heure exacte) şi Andrei Codrescu serviciului de clientelă Fnac, lanţ de magazine ce reprezintă
senin, datorându-se doar presupuselor valori intrinseci ale (La comtesse sanglante), a căror traiectorie a bifat un zbor mainstream-ul francez de carte. Dorind să abordez subiec-
scriiturii, ci ţin de un mecanism destul de complex şi subtil transatlantic dus-întors, dar şi pe Matei Vişniec, fiind şi el tul de departe, am întrebat ce scriitori români mi-ar reco-
încât să scape unei prime vederi. La fel ca şi în alte epoci, aproape de statutul scriitorului francez de origine română, manda, dintre cei traduşi recent. Nu pot neg că m-a mirat
publicarea unei cărţi la Paris rămâne o chestiune de mare numele care contează cel mai mult în momentul de faţă sunt: puţintel răspunsul: cel mai „în vogă” autor este momentan
prestigiu pentru un autor român. De la Eugen(e) Ionescu/o Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu, Dan Lungu. Dan Lungu, cu traducerile la Raiul găinilor şi Sînt o babă
până la Mircea Cărtărescu ori Gabriela Adameşteanu dru- Cum într-o ţară occidentală cuvântul editorului este capital, comunistă! (ambele Editions Jaqueline Chambon). Desigur,
mul a fost lung, iar în ultimul timp acest traseu pare să e destul de greu să trecem peste ce a avut de spus editorul nu poţi să faci o judecată de valoare după astfel de criterii,
surâdă romancierilor autohtoni. Gallimard la publicarea Orbitorului în 2002 (traducător: dar un lucru e sigur: cu o astfel de recomandare, e clar că
Cu toată mândria programelor şcolare de liceu, ar fi infantil Allain Paruit). Iritant sau nu, anumite cuvinte cheie revin cineva are intenţia să se vândă. Asta înseamnă că Dan Lun-
să ignorăm că Ionescu, Cioran şi Tzara sunt recunoscuţi în asemeni unor etichete bine lipite: comunism, Ionescu, Eli- gu este pe val? Să sperăm că o astfel de publicitate nu-şi va
Occident cel mult ca „scriitori de origine română”. Totuşi, ar ade. Ignorând superficialitatea celor care se ocupă cu pro- arăta reversul medaliei.
fi la fel de infantil să nu recunoaştem că interesul de care se movarea scriitorilor români în Franţa (dar nu numai), e de Aşadar, atenţie există. Premii au fost şi sunt, spaţiul nu ne
bucură (pe drept cuvânt) recent traduşii autori se datorează remarcat că Mircea Cărtărescu se bucură de un anume pres- permite acum să le mai menţionăm. Următorul pas este con-
şi acestor nume, precum şi altora, în aceeaşi măsură: Eli- tigiu în spaţiul francofon. Pe lângă apariţia din luna mai a tinuitatea. Este loc? Dacă nu, facem?
ade, Sebastian, Monica Lovinescu, Matei Vişniec etc. etc. acestui an a Pourquoi nous aimons les femmes (Ed. Denoel), Bogdan Odăgescu
etc. Aşadar, teritoriul francofon european este unul des- Cărtărescu a mai atins un punct sensibil al culturii franceze: bogdan.odagescu@yahoo.com
chis, existând un context, un teren fertil cuceribil pe piaţa nici mai mult nici mai puţin decât benzile desenate. Vă puteţi
franceză. imagina cum ar arăta Travesti ca bandă desenată? Ei bine,
Două evenimente recente contribuie, de asemenea, la acest desenatorul Edmond Baudion a făcut deja acest lucru în alb/
fericit context: proiectul Belles Etrangères şi fantastica negru, rezultatul fiind lansat de
revelaţie a pieţei româneşti de carte: agentul literar. Dacă
asupra celui de-al doilea poate că nu este încă vremea să
Editura L’Association la sfârşitul
lui 2007. Celor menţionate deja
trimisul nostru special
stăruim, fiind încă într-o fază de început, lecturile efectuate li se adaugă L`OEil en feu şi Le
Romanul lui Florin Lăzărescu, Trimisul nostru special,
publicat la editura Polirom în 2005 este, cu certitudine,
bine primit în străinătate. I-au fost acordate premii, a fost
Filip Florian – Degete mici tradus în slovenă, germană, franceză, iar la lecturile pub-
lice pe care Florin Lăzărescu le-a ţinut, auditoriul s-a arătat
interesat. În Slovenia, a primit premiul al doilea la prima
ediţie a competiţiei “Marele premiu pentru literatură est-
Faptul că scriitura lui Filip Flo- roman, se apropie cu uşurinţă de un album de fotografii – europeană“ în primăvara anului acestuia. Traducerea în
rian a avut deja prilejul de a din acelea vechi (de preferinţă în mişcare), care ascund fie- limba germană a fost publicată la Editura Wieser din Viena,
încânta privirile cititorilor străini care câte o taină, câte o poveste spusă doar pe jumătate şi iar cea franceză, la editura Editions des Syrtes din Paris.
nu este deloc întâmplător. Tot care, poate, aşa va şi rămâne. E un roman ironic, inteligent, dezinvolt şi al naibii de amu-
aşa cum nu este întâmplător nici *. Romanul beneficiază de contracte de traducere în Un- zant. Pe scurt, bun pentru a fi citit.
faptul că traducerea Degetelor mici nu s-a oprit la una- garia, Polonia, Germania si America. Acţiunea se desfăşoară, uşor dezorientant la început, pe mai
doua ţări învecinate*. – Şi de ce nu ar fi acestea doar sim- Diana Mărculescu multe planuri: cel al preoţilor care coboară din singurătăţile
ple întâmplări? – Răspunsul, care contravine scurt oricărei lor ascetice în lume, al ziariştilor căutători în permanenţă de
forme de scepticism, se va putea sesiza cu uşurinţă după spectaculos şi cea a cerşetorilor şi aurolacilor. Deşi pare a fi
numai câteva pagini de lectură. foarte “pământean” şi cu o notă pronunţat satirică, romanul
De fapt, unul din marile plusuri ale romanului, constă toc- nu exclude fabulosul naiv, religiozitatea neîncrâncenată,
mai în farmecul pe care acesta reuşeşte să îl emane încă de fantasticul ce se insinuează subtil şi dramaticul. Poves-
la nivelul fragmentului. Adunându-se în jurul unui spaţiu tea lui Antonie le însumează pe toate, dat fiind că, după
inedit, al unei intrigi ce izbucneşte încă din titlu, crescând a) Cît de importantă este pentru dumneavoastră receptarea moartea tatălui său, profesorul de istorie Iosif, refugiat cu
progresiv şi multiplicându-se în jocuri de suprafaţă, firul critică din străinătate? familia într-o şcoală în munţi din cauza presiunii comu-
narativ se va lăsa, nu de puţine ori, desfăcut, deşirat, reo- b) Ce credeţi ca atrage (sau nu), din proza dumenavoastră, niste, el va fi trimis la mănăstire în grija călugărului Ion,
rientat către poveşti laterale, urmând să se reîntregească, publicul străin? unde va cunoaşte texte religioase, după ce tatăl îl crescuse
într-un moment atent căutat, când povestirile aparent dispa- spunându-i poveşti. Ironie este însă pe toate planurile. Ro-
rate nu vor mai reuşi să se sustragă mult-regizatei întâlniri. Aş spune mai întîi (şi sper să nu mi se ia în nume de rău), manul începe chiar printr-o scenă de Life After Life în care,
Poveşti trăite/ orientate/ privite în paralel – suficient de bine că sintagma aceasta, Literatura română de export, mi se ca unul dintre pacienţii lui R. A. Moody, Antonie narează
construite pentru a semnifica prin ele însele – se vor inter- pare una profund nefericită. Voluntar sau nu, ea induce ce a văzut şi ce i s-a intâmplat în locul indefinibil din-
secta o clipă (preţ de o imagine; textual, de un fragment) ideea că un autor ar manevra negustoreşte cu scrisul lui, tre viaţă şi moarte. La capătul tunelui, un amfitrion cu
pentru ca textul să îşi schimbe direcţia, să se lase infestat şi într-un fel aşternînd poveştile pe hîrtie pentru cititorii de barbă albă şi costum Armani îl interpelează şi după evalu-
să îşi traseze punctat drumul ce urmează să-l închidă. acasă şi în alt fel pentru cei de aiurea. Nu ştiu cum gîndesc are, Antonie este trimis înapoi în lume ca înlocuitor al lui
Prin urmare, aşa-zisele fragmente, departe de a se propti şi cum fac alţii, dar, în ceea ce mă priveşte, declar cu mîna Noe, căpătându-şi în felul acesta titlul de “trimis“. Întors
ermetic asupra propriei lor povestioare, vor alterna, pe-alo- pe inimă că scriu după un singur criteriu: să-mi placă mie, în lumea vie a ziariştilor, trimisul are în proiect un cotid-
curi se vor şi amesteca, căutând în permanenţă să stabilească azi, în cel mai egoist chip cu putinţă, paginile scrise ieri, ian independent prin care să redea esenţa Universului în
conexiunile necesare unei coerenţe de ansamblu. Indiferent alaltăieri sau săptămîna trecută. Prin urmare, răspunzînd la limba gazetărească. Prin încercarea de a realiza proiectul,
din ce unghi l-am privi, textul nu va conteni să vorbească prima întrebare, nu-mi rămîne de zis decît că frontierele şi adunând cât mai multe ştiri senzaţionale, Antonie devine
prin imagini, miza pe vizualitate fiind dusă până într-acolo paşapoartele n-au nici o legătură cu literatura, o carte fiind el însuşi o astfel de ştire, numit fiind “sălbaticul coborât la
unde discursul se va supune docil imaginii pe care o crează, proastă, mediocră sau grozavă, în egală măsură, la nord şi şes“, ţinând locul, în felul acesta şi lui Ioan Botezătorul, nu
orientându-se (şi modelându-se) după intensitatea, rigoarea la sud, către est şi către vest. Referitor la a doua chestiune, numai lui Noe.
sau minuţiozitatea dictată. De altfel, acesta va fi şi modul mărturisesc că lucrurile nu-mi sînt nici mie tocmai limpezi. Întâmplările şi situaţiile contrastante şi pline de umor (con-
prin care fragmentele vor reverbera (şi se vor succeda) pe Dar nici nu mă preocupă prea tare. Am rămas la infantila vorbirea telefonică dintre Părintele Nicodim şi Înalt Prea
toată întinderea naraţiunii. Fie că va fi vorba de suspansul idee că treaba mea e scrisul. Sfinţitul despre dispariţia degetului mijlociu al moaştelor
domol, dat de prezenţa (sau absenţa) unor falange de degete Filip Florian unui sfânt pe fundalul melodiei Love me tender) nu devin
mici, fie că şirul povestirilor îşi va muta decorul într-o lume o clipă obositoare, ci te ţin prezent în text până la ultima
aproape ruptă de realitate, unde un călugăr încă aşteaptă a pagină.
singurul ca De ce au primit străinii romanul cu aşa entuziasm? Rămâne
treia pogorâre a Maicii Domnului, izul nostalgic (atât de re ne-a băg
at în seam să-l citiţi şi să judecaţi.
pregnant la nivelul vederii) cu greu îi va putea scăpa citi- ă
torului. Căci Degete mici, pe lângă certitudinea de a fi un Cristina Miloş
echinox 7

Despr e lit er at ur a rom â n ă ac t ua l ă ,


Literatura română există? Are vreo importanţă în Vest? a şa cum e e a vă z u tă din Vest. . . a obţinut Premiul “G.Acerbi” din Castelgoffredo pentru
-î n di a l o g c u pr of e s or u l opera sa în proză, iar ambii au fost invitaţi la mai multe

Bruno M a zzoni-
Da şi chiar este vioaie şi plină de viaţă... cel puţin în Italia. ediţii ale Salonului de carte din Torino (iar traducerile o-
Îmi e greu să dau acum nişte nume, dar sunt cu siguranţă perelor lor au primit distincţii la Premiul Monselice pentru
măcar 10-15 autori de după ’89 care ar merita să fie Traduceri); după Patapievici (2006), Cărtărescu va fi invi-
traduşi. tat în prima jumătate a lui septembrie la Mantova, la cel
În Vest lucrurile sunt un pic mai complicate, cu siguranţă mai important festival italian de literatură. Cu volumul de
nu e uşor să te afirmi în medii în care nu s-au prea infiltrat versuri Un tempo gli alberi avevano occhi Ana Blandiana
până acum autori români (adesea Ionesco, Eliade, Cioran d’amore. CD doppio [Când ai nevoie de iubire] pentru Ed- a câştigat Premiul internaţional de poezie Camaiore şi Pre-
nu sunt percepuţi ca români). Dar unele schimbări au în- izioni Pagine). miul “G. Acerbi” pentru poezie, fiind de asemenea invitată
ceput să apară. Mircea Cărtărescu este deja un autor tradus la mai multe festivaluri de poezie (Catania, Salerno, Castel-
în principalele limbi europene (în Germania, de exemplu, Există o reţetă care poate asigura succesul? basso, L’Aquila).
cel care l-a tradus a câştigat cel mai prestigios premiu care
se oferă traducătorilor), la fel ca şi Norman Manea (chiar O întrebare cu adevărat grea, ar fi suficient să amintim aici Ce se predă la literatură la catedra de Limba Română în-
dacă pe filieră americană). În Franţa au avut o bună re- cazul faimosului roman al lui Giuseppe Tomasi di Lampedu- tr-o Facultate de Litere din Italia?
ceptare operele lui Dan Lungu, Matei Vişniec şi Gabriela sa, Ghepardul – după care s-a făcut şi celebrul film al lui
Adameşteanu. Visconti – refuzat de Elio Vittorini, important consultant Predarea limbii şi literaturii române în Italia beneficiază
al editurii torineze Einaudi (din fericire apoi, Feltrinelli, de numeroase cursuri, ţinute de cadre didactice italieneşti
Există un sector de publicat interesat să citească autori primul editor din lume care a publicat Doctor Jivago de foarte legate de realităţile culturale şi literare româneşti.
români contemporani? Pasternak, a intuit calitatea şi valoarea Ghepardului). Pe După sistemul Bologna, pe perioada licenţei se predă în
scurt: opere de calitate, ale unor autori care să fie în stare să general literatura secolelor al XIX-lea şi al XX-lea; doar
Răspunsul e da, din moment ce există editori, în mai multe dialogheze, intrând în contact, direct cu publicul, alături de studenţii de la master pot aprofunda tematicile şi probleme-
ţări europene, care riscă să publice autori români... (deşi editori care să se îngrijească de o difuziune atentă a cărţilor le mai complexe ale secolelor precedente, chiar dacă ma-
adesea pot beneficia de contribuţii oferite de UE şi, de lor şi care să le promoveze prin intermediul mass-media şi a joritatea pregătim mereu şi o parte introductivă de istorie a
câţiva ani, de facilităţi oferite prin proiecte ad hoc - ce fac unor critici cu prestigiu şi care să trimită cărţile membrilor culturii şi civilizaţiei româneşti...
cinste Institutului Cultural Român din Bucureşti). juriilor principalelor premii literare.
Dumneavoastră l-aţi tradus pe Cărtărescu. Ce v-a impre-
Ce se traduce din literatura română (mai ales din cea În ceea ce priveşte Italia cum stau lucrurile? sionat la acest autor?
contemporană... ştim că de exemplu, Sadoveanu şi Emines-
cu sunt traduşi în unele ţări din Europa şi că sunt cunoscuţi Câte ceva s-a făcut şi încă se face... Manea a câştigat pres- Valoarea lui Cărtărescu constă, după părerea mea, în cel
de anumite sectoare de public)? Cum sunt aleşi autorii tigiosul premiu “Nonino”, apoi premiul Napoli, Cărtărescu puţin două particularităţi: scriitura inegalabilă, care amestecă
români care sunt traduşi? într-o manieră minunată registrele, reuşind să transforme
chiar şi realitatea cea mai infimă şi josnică într-o naraţiune
Adeseori se întâmplă ca alegerile să fie oarecum seducătoare şi capacitatea lui de a crea poveşti, de a postula
întâmplătoare, depinzând de raporturi personale între a- lumi paralele, universuri ficţionale de mare efect...
utori şi traducători, sau între critici şi edituri. În ceea ce
mă priveşte, aşa cum am expus mai detaliat într-un interviu Tocmai ca să ajungem la un public mai larg, lucrez acum
acordat colegei şi prietenei mele, Ioana Both, apărut în la traducerea De ce iubim femeile, o carte mai facilă decât
ultimul număr din 2003 al revistei Steaua, am preferat să celelalte cărtăresciene deja publicate la Voland... O editură
mizez pe un autor de calitate, deşi poate un pic mai difi- din Milano, Anfora, s-a implicat de asemenea în promova-
cil, dar de nivel european: Mircea Cărtărescu (dat fiind că rea culturii române: apare chiar acum o culegere de pov-
apăruseră la editura Voland romanele Travesti, Visul, Aripa estiri fantastice de A.Blandiana, şi în toamnă romanul lui
stânga şi o carte de poezii de dragoste Quando hai bisogno Baconsky, Biserica Neagră.
Mulţam fain,
B.M.

CEZ AR PAUL-BĂDESCU ŞI A NTILITER AT UR A


Romanele lui Cezar Paul-Bădescu se situează la limita din- ni se sugerează în primele capitole) prelungirile unui Dănuţ
tre literatură şi antiliteratură, propunându-şi demitizarea traumatizat din copilărie şi adolescenţă, incapabil de a evita
anumitor teme romaneşti (iubirea, “formarea personalităţii” drama erotică. Protagonistul şi Luminiţa, o colegă de fa-
unui erou, copilăria etc.) şi configurarea tipului uman de la cultate a acestuia, suferindă de psihastenie, ajung să aibă o
Periferie, supus dezordinii erotice şi sociale, dar analizându- relaţie generată de interminabilele discuţii din cămin despre
şi viaţa cu umor şi ironie. literatură, pigmentată de scene kitsch şi romantism ieftin,
Tinereţile lui Daniel Abagiu (Polirom, 2004) e o proză soldată cu o căsnicie şi ulterior cu un divorţ. Romanul, scris
plurivocă, fragmentară, cu intenţii autobăşcălioase, fo- ca o succesiune de mailuri, explorează, precum Ţinereţile
tografiind penibilul tânărului fără pretenţii, care evoluează lui Daniel Abagiu, banalitatea şi absurdul vieţii de zi cu zi,
din mare golănaş în cvasipoet semidoct, cu înclinaţii specu- felul în care doi oameni ajung să nu se mai suporte din cau-
lative, pe fundalul epocii ceauşiste descrise ca o istorie a za faptului ca unul vrea să devină perfect şi celălalt om de
îmbunătăţirii tutunului. Romanul e un colaj de scene umo-
ristice (eşecurile sexuale, vacanţa pe litoral), de trimiteri
succes, sentimentul “autoflagelării”şi “grotescul disperării
psihotice” (v. prefaţa lui Paul Cernat). Acest ultim roman îl ZOGRU
livreşti cu scop demitizant, pe alocuri un manual despre încoronează pe Daniel Abagiu cu titlul de ratat iremediabil,
cum poţi părea deştept, cu potenţă, în ciuda experienţelor configurând cât mai simplist senzaţia de a orbita la periferie,
care descalifică această postură. Ratatul Daniel Abagiu fără posibilitatea centrării sau extirpării anumitor trauma-
îşi analizează cu ingeniozitate copilăria şi maturitatea, in- tisme. Luminiţa, mon amour, demonstrează cum o relaţie
sistând asupra detaliilor picante, fără a fi deranjat în a-şi legată din pasiunea pentru literatură poate fi un adevărat Între autorii români traduşi peste hotare se numără şi Doina
recunoaşte inabilităţile şi lipsa de potenţial. Aşa cum eşec, mai ales dacă iubita suferă cu nervii, iar iubitul e un Ruşti, cu un fragment din romanul Zogru apărut în volumul
notează şi Mircea Cărtărescu în prefaţa cărţii, Cezar Paul- complexat fără scăpare. 11 Books - Contemporary Romanian Prose, Ed. Polirom,
Bădescu nu manifestă o atitudine de respingere a comunis- Romanele lui Cezar Paul-Bădescu sunt, de fapt, nişte anti- 2006. Textul integral este de asemenea în curs de apariţie
mului, raportându-se nostalgic la perioada când tânjea, pe romane cu antieroi, ipostaziind secvenţe anodine din viaţă, la Sofia prin Balkani Publishing House. Cartea se citeşte
bună dreptate, după statutul de pionier. Una dintre cele mai ţâşnind din pretextul de a nu face literatură, dar finalizând într-adevăr repede, aşa cum ne este recomandată în prefaţa
interesante secvenţe ale cărţii este O călărire în zori, narând prin a o comite. Scrise cu naturaleţe şi fără orgoliu de ar- semnată Ioan Groşan, dar miza este facilă şi povestirea se
istoria penisului tăiat al lui John Wayne Bobbitt, încheind tist, aceste antiromane, dacă ar fi traduse în străinătate (din încheie într-un happy-end cu tentă forţat filosofică, con-
astfel apoteotic romanul, nu în sensul unei castrări simbo- păcate acest lucru nu a fost încă realizat), ar putea ilustra trastând cu restul scrierii. Căutând o explicaţie pentru
lice (sic!), ci în acela al instituirii imaginii de ratat a lui cu brio perioada postdecembristă a literaturii române, în selecţia acestuia spre traducere am ales opţiunea conform
Daniel Abagiu, devenit familist şi tată responsabil. primul rând pentru că excelează prin construcţia lor atipică, căreia influenţa ţine de domeniul subiectului romanului,
Celălalt roman, Luminiţa, mon amour (Polirom, 2006), în al doilea rând pentru că sunt simptomatice pentru ima- unul apropiat vestitului mit Dracula, cel care ne-a făcut
surprinde eşecul unei căsnicii, încadrându-se în aceeaşi ginea loserului din fiecare societate. cunoscuţi “world-wide” de la Bram Stoker încoace.
atmosferă autozeflemitoare, naratorul constituind (aşa cum Marius Conkan Mirela Dimitriu
8 echinox

L u c i a n Da n T e od or ov ic i s au pr oz a n a i vă

Apetenţa publicului actual pentru proză scurtă poate găsi în care se deschide volumul, Mai mult, într-una din relatări, prozatorul de astăzi ne oferă
volumul Atunci i-am ars două palme, apărut în 2004 la Po- sunt posibile autoficţiuni, o lămurire valabilă pentru întreg ciclul: „o să povestesc în
lirom sub semnătura lui Lucian Dan Teodorovici, o mostră dar marea majoritate a lor rândurile ce urmează despre o anume bucurie. Care, unora,
de scriitură tânără, fără complexe şi simptomatică pentru sunt (numai) de o banali- le-ar putea părea tristă. Dar s-ar înşela. Pentru că atunci
destinul unei generaţii de prozatori formaţi pe falia din- tate (voit) crasă. Subiecte chiar era o bucurie, iar filtrată prin sentimentele de la acea
tre două prefixe: pretranziţie şi postcomunism. Generaţia ordinare, intrigi absurde, vreme, nici acum amintirea acelor momente nu mi-e de-
de care vorbesc e cea naturală pentru că douămiismul s-a coincidenţe neverosimile. fel sumbră.” Perspectiva rămâne cea de atunci; aproape o
dovedit un eşec iremediabil. Dar asta contează prea puţin în Cerşetori, funcţionari, oa- retrăire. Îmbibată până la saturaţie de o nostalgie faţă de
contextul de faţă. Numărul tot mai ridicat al autorilor tineri meni simpli. Într-un cuvânt: care trebuie să avem înţelegere; adică să nu fim ipocriţi de
prezenţi în străinătate nu poate fi decât o reuşită, oricum sisifii postcomunismului dragul ipocriziei refuzând orice patetism.
i-am încadra pe norocoşi. românesc. Cu tot umorul cenuşiu, sec, răsuflat, reperabil de altfel pe
Coordonatorul colecţiei Ego scrie ca un copil cu cheiţa la Piesa de bază a cărţii o constituie ciclul secund, Să ne ierte tot parcursul cărţii, prozele reunite în ultima parte sunt mai
gât. Cu o aparenţă de simplitate în gesturi deloc studiată pistruiatul. Deoarece structura fragmentelor aduce cu or- puţin închegate. Au ceva de mecanism rotindu-se în gol,
sau căutată. Cu cheiţa la gât, adică încuiat în postceauşism. ganizarea unor memorii, impresia că în subtext avem de-a într-un lanţ al coincidenţelor. Ca un disc stricat, ce necesită
Degeaba încearcă să descuie trapa copilăriei cu nostalgia face cu un demers revanşard se impune de la sine. În intenţie, smucituri la intervale regulate. Dar mâna sigură lipseşte cu
declarată nu o dată. Apoi, Lucian Dan Teodorovici face suita de anecdote trebuia să fie o ministorie în roz a comunis- desăvârşire. Hazardul e asumat şi resemnarea nu întârzie.
muşchi din a scrie intenţionat naiv, tern, cu neîndemânare, mului, la rândul ei programată să facă parte dintr-o eşuată La toate astea se adaugă Nefericirea nefericirilor şi ghin-
cu ploconiri în locuri comune, cu repetiţii de blocaj mental; antologie numită Cartea roz a comunismului. Ce a ieşit e ionul ghinioanelor sau cum dacă supralicitezi un superlativ
şi a scrie astfel poate fi un talent, pe care autorul ieşean îl un amestec de povestioare la limita de jos a platitudinii, dar absolut efectul va fi de lehamite. În fine, un lucru e clar:
stăpâneşte. o platitudine foarte bine redată. Însă repet: s-ar prea putea Teodorovici pierde din îndemânare – deşi am putea foarte
Personajele sunt mânuite ca nişte mănuşi de chirurg. Sche- ca în backround să pulseze revanşa unui decreţel. Poate mă bine să credem că o face premeditat. Scrisul devine tot mai
matizate lapidar, ele capătă intensitate prin rateurile iner- înşel. În tot cazul, există un umor de nuanţă tragi-comică în împiedicat, doi paşi înainte, un pas înapoi. Probabil datorită
ente – autorul deţine pentru fiecare câte un as în mânecă. evocarea unui cotidian la care Teodorovici lua parte nemij- apropierii de zilele noastre, două înainte, una înapoi.
Unele texte, cum ar fi cele Patru povestiri care compun locit. Pentru că autorul, extrem de darnic în mărturisiri, ne Când închizi cartea, n-ai vrea s-o mai deschizi decât la
o unică proză, cam banală, e adevărat, dar exemplară, cu încredinţează că e vorba de o „povestire autobiografică”. întâmplare. Şi să-ţi spui împreună cu autorul: Dar aşa s-a
nimerit să fie de data asta…
Laurenţiu Malomfălean

Liter at ur a rom â n ă c a pi aţă bur sier ă

[Gabriela Adameşteanu, ta, favorabilă în cele din urmă, perspectiva scriitoarei este rîndul lor diferite. Începutut unui articol al cărui obiect îl
bibliografie esenţială: una foarte lucidă: nici o literatură nu este compusă doar din făcea Dimineaţă pierdută sună în felul următor: „Româ-
Drumul egal al fiecărei zile, fapte singulare; trebuie deci să vedem viaţa noastră literară nia e ţara lui Dracula, iar scriitorii ei au fost multă vreme
1975, tradus în Franţa, Bul- ca pe un continuum, cu toate tarele sale. În toate intervi- vampirizaţi de hidra sovietică.” („Lire”, noiembrie 2005).
garia urile pe care le acordă, Gabriela Adameşteanu subliniează Dacă, la nivelul imagologiei, situaţia ţării noastre este
Dimineaţă pierdută, 1983, diferenţele dintre imaginea pe care ne-am construit-o (despre aceasta, nu trebuie să ne mire mania cronicarilor străini de
tradus în Franţa, Estonia, felul în care ar trebui făcută cunoscută) literatura noastră şi a găsi simboluri şi tehnici subversive chiar acolo unde ele
Israel, Bulgaria realitatea ţărilor unde scriitorii noştri sînt traduşi. nu au existat.
Întâlnirea, 2003, tradus în Valoarea estetică a romaului Dimineaţă pierdută a fost Trebuie să privim, în cazul Gabrielei Adameşteanu, nu
Bulgaria, Ungaria] recunoscută majoritar, aşa cum a fost recunoscută tehni- doar spre ipostaza sa de scriitor care trebuie tradus, „ex-
Aria de răspîndire a traducerilor romanelor Gabrielei ca strălucită a traducătorului, Alain Paruit. Ca şi în cazul portat”. Ci şi spre activitatea pe care aceasta o înterprinde
Adameşteanu este una dintre cele mai vaste, dacă avem lui Dan Lungu, polifonia vocabularului argotic, care face pentru promovarea culturii române. Preşedintă a Centrului
în vedere scriitorii care fac obiectul acestui dosar. Avînd deliciul lectorului român, este dificil de transpus într-o PEN român, membră în juriul care a acordat în acest an
contracte cu edituri prestigioase precum Gallimard, dar şi altă limbă. Deşi nu lipsesc nici la Gabriela Adameşteanu Premiul Uniunii Latine lui Dumitru Ţepeneag, Gabriela
traduceri numeroase în arealul ţărilor din fostul bloc comu- referinţele istorice încărcate, acestea nu reprezintă decît Adameşteanu aduce serviciile sale literaturii române şi din
nist, Gabriela Adameşteanu s-ar putea declara mulţumită de suprafaţa romanului. postura sa de om de cultură responsabil.
vizibilitatea pe care o are peste hotare. Temele profunde ale acestuia se întîlnesc cu aşteptările oc- Silvia Mitricioaei
Însă, înainte de a manifesta entuziasm pentru situaţia aceas- cidentalilor într-un mod alterat de perceptele culturale, la

„ C e au şe sc u a c ă z u t, da r R om â n i a m a i e x i s t ă .”

(subtitlul preluat la a doua mînă dintr-un interviu al proza- foarte mult, în cronicile de limbă germană, pe apartenenţa lui Raiul găinilor.
torului) lui Dan Lungu la Club 8 şi pe faptul că această grupare res- Ce este de subliniat însă,
[Dan Lungu, bibliografie esenţială: pingea dogmatismul bucureştean. Cu cît un scriitor aderă la constă în faptul că s-a
Raiul găinilor, Polirom (2004,2007), tradus în Franţa, Ger- o tendinţă antimainstream, pare a fi raţionamentul acestora, încercat stabilirea unor
mania, Austria, Slovenia cu atît cărţile acestuia atrag mai mult. Dincolo de exotis- caracteristici comune lui
Sînt o babă comunistă, Polirom (2007), tradus în Franţa mul care derivă dintr-o perspectivă precum cea de mai sus, Dan Lungu şi altor tineri
Băieţi de gaşcă, Polirom (2005), tradus în Germania] majoritatea recenzenţilor rămîn la suprafaţa referenţială a scriitori din estul Europei,
Avînd un incontestabil succes pe piaţa literară de la noi, romanelor, atraşi fiind de reconstituirea vieţii cotidiene în precum Andrzej Stasiuk
proza lui Dan Lungu s-a făcut remarcată şi peste hotare, cu comunism şi postcomunism. din Polonia, Juri Andru-
precădere în spaţiul vest-european. Participarea acestuia la Aceia dintre cronicari care fac interpretare, punctează asu- chowytsch din Ucraina şi
Belles Etrangères confirma, în 2005, pariul pe care îl făcuseră pra unor aspecte destul de eterogene emanate de proza lui Dimitré Dinev. Concluziile
criticii noştri cu scrierile sale, de factură spectaculoasă în Dan Lungu: spre exemplu, via studiile culturale, se fac stu- unor atare confluenţe erau
grotescul şi derizoriul imaginarului lor. Lecturile publice dii asupra mentalităţii noastre culinare, reduse la fenomenul că atmosfera prozelor (sau dramaturgiei) acestora e mai
care au urmat acestui eveniment, participarea la diverse salam din soia. Mai punctual şi mai onest faţă de text, se importantă decît acţiunea şi că, deloc surprinzător, miza lor
manifestări culturale, mici sau mari, premiile şi distincţiile aminteşte că proza lui reflectă un proces de folclorizare, di- stă în ironie şi sarcasm.
precum „Cartea lunii” în Germania, l-au propulsat pe Dan rect legat de postcomunism şi de o formă de recuperare post Aspectul cel mai important al întîlnirii prozei lui Dan Lungu
Lungu într-o poziţie de prozator de succes, reprezentativ festum. A fost remarcat de asemenea caracterul suprarealist cu publicul german este vizibilitatea pe care a avut-o. Cro-
pentru garda tinerilor oameni de litere români. al prozei lui Dan Lungu, însă această observaţie acompania nicile, încurajatoare, apărute în „Frankfurter Allgemeine
În ceea ce priveşte receptarea lui Dan Lungu, se insistă doar sublinerea legată de valoarea documentară a romanu- Zeitung”, „Berliner Zeitung” sau „Neue Zürcher Zeitung”
echinox 9

echivalează cu recunoaşterea incontestabilă a valorii operei magazine littéraire". Mai mult chiar, cu rezerva accesului Concluziile cele mai vizibile privesc poziţia stabilă şi imagi-
scriitorului din Europa de Est. limitat la ediţiile on-line ale marilor publicaţii occidentale, nea favorabilă pe care o are Dan Lungu în spaţiul literar eu-
În cealaltă arie culturală importantă, anume în Franţa, Dan romanele lui Dan Lungu apar drept recomandări de lectură ropean. Proza lui, văzută ca minunat exerciţiul de stil − fiind
Lungu cunoaşte avantajul de a fi fost selecţionat pentru Les pe blogurile jurnaliştilor culturali de acolo. Şi în spaţiul asociată din acest punct de vedere cu Portocala mecanică
Belles Etrangères în acelaşi an în care îi apăruse la casa francez a fost asociat cu est-europeni consacraţi, de această − sau drept cutie de rezonanţă a societăţii româneşti con-
de editură Jacqueline Chambon Le paradis des poules. Atît dată cu Emil Kusturica, fiind puse în paralel forţa imagi- temporane, are într-adevăr priză la publicul străin, ceea ce
acest prim roman, cît şi Sînt o babă comunistă au făcut nilor machiste ale regizorului şi pregnanţa figurilor care se nu e de ici, de colo.
subiectul unor articole în "L’Humanité", "Lire" sau "Le întîlnesc la Tractorul şifonat. Silvia Mitricioaei

self -r eflec tions în tr- o oglindă oa r bă

Legături bolnăvicioase, disputatul, controversatul, compun sweetest box-ul personajului-narator, compendiu


aplaudatul, stigmatizatul, contestatul şi, nu în ultimul rând, (C e c i l i a Ş t efă n e s c u – de mituri şi născociri ale copilăriei, dar şi ramificaţiile co-
ecranizatul roman al Ceciliei Ştefănescu este o carte des-
pre care nu poţi să scrii obiectiv şi pretenţios (indiferent L e g ă t u r i b ol n ăv ic ioa se) nexe - colecţie de amintiri recente, pare să fie parcurs cu o
grabă puerilă de a ajunge la final. Fiecare din aceste aven-
de sistemul de „pretenţii” la care te racordezi) fără să ai turi descentrate se cere, parcă, rescrisă. Nici măcar găselniţa
sentimetul că eşti nesincer şi inconsecvent, pe jumătate. Că suspendării finalului nu funcţionează, nu mai satisface, şi
trădezi, mai bine zis, o bucată a conştiinţei tale critice. zgomotele de fond ale „frazei” spuse deficitare, caracteri- poate tocmai din pricina prea atent gânditei sale pregătiri.
Cea putredă, impresionistă, de neluat în serios. Concret, zate de o mare şi nesănătoasă doză de artificial. Am încer- De la condescendenţa obligatorie vizavi de spectacolul
cea care vede în romanul cu pricina ceva bun, înduioşător, cat, în sfârşit, să nu-mi pierd cumpătul şi să-mi concentrez fetei-băiat, deposedat, din fericire, de orice valori ezoterice,
ba chiar, exagerând flagrant, un real şi bine-meritat suc- judecăţile în direcţia identificării şi revelării câtorva aspecte al descoperirii şi refuzului feminităţii, a acceselor bulimice
ces de piaţă. Cartea atrage, e un mic magnet pentru piesele ce ţin mai degrabă de sociologia literaturii româneşti care, şi anorexice folosite drept fond pentru o relaţie făcută să
şubrede din educaţia noastră literară şi, mai ales, pentru la iată, începe să circule şi peste hotare. M-am gândit să dedic sfârşească într-o fundătură emoţională, până la a ajunge să
fel de marile noastre lacune de lectură romanescă solidă. textul meu exculsiv motivului pentru care cartea Ceciliei ne clătim ochii privind pe gaura cheii relaţii eşuate, relaţii
Făcând abstracţie de aceste două regretabile carenţe, e Ştefănescu a avut parte de succes în Franţa şi de reţineri şi care încep prost, un sâmbure de incest, un lesbianism ad-
totuşi cu neputinţă să găseşti ingredientele unei lecturi ezitări în critica literară (de ziar şi de blog) la noi. Acum, mirativ, auto-reflexiv, Anais Nin & June Miller-like e ca şi
de calitate în organismul dezlânat, deşirat, redundant şi tot aspectul dihotomic al aprecierii de care te bucuri peste cum, vorba poetului, te-ai apuca de un mare proiect „de azi
metastazic al romanului care, pe măsură ce creşte, dezvoltă hotare, nu şi în patria mumă, mi se pare o problemă ivită ca pe azi”: ajungi la oscilaţia schizoidă între saţietate şi un e-
un sistem represiv împotriva lui însuşi, ajungând, final- de nicăieri, aproape absurdă în contextul şi-aşa problematic nervant gol în stomac.
mente, la autodistrugere. E ca şi cum ai încerca să asimi- al lecturii pe care-am performat-o şi despre care voiam să E adevărat că nu coerenţa, coeziunea sau aspectul fluvial
lezi calciu privind un perete alb. Nu stipulez că autoarea ar scriu în avansul lecturii propriu-zise. Totuşi, dacă e să revin au fost mizele Ceciliei Ştefănescu scriind ale ei Legături
fi lipsită de talent. Ba chiar îmi declar slăbiciunea pentru în matca datoriei mele interogative, am să înşirui doar câte- bolnăvicioase. Aş zice chiar că urmărind modelul ei po-
stilul ornant, răpitor, care salvează multe bucăţi din roman va probleme pe care, inevitabil, un mic search pe google lemic, Cecile a noastră a dezvoltat un sistem romanesc epis-
de o soartă hărăzită la iremediabile căderi în ridicol. Am pare să le ridice: de ce s-au bucurat legăturile bolnăvicioase tolar cu sine însăşi, un sistem de self-reflections insistente
încercat, tocmai în virtutea acestui fapt, să ignor inevitabi- ale Ceciliei Ştefănescu de atâtea aplauze în Franţa? De ce într-o oglindă oarbă, paradox rezolvat printr-o convertire a
lele-mi atitudini contradictorii, am anulat capriciile cauzate în Franţa se gustă genul acesta de cărţi care camuflează cu ei în mai multe personaje interiorizate (Kiki, Alex), voit şi
de alternanţele maladive ce par cu tot dinadinsul să sfideze dibăcie istorisiri scandaloase, nefăcând, de fapt, altceva, vădit „problematice”. Atâta doar că toată construcţia ca din
orice logică narativă, am ţinut să rămân insensibilă la acele decât să puncteze tocmai zonele lor sensibile? De ce româ- cărţi de joc pe care o corespondenţă fără soluţie o clădeşte
câteva porţiuni insulare cu adevărat ameţitoare, neputând nii sunt încă obtuzi, de ce (ni se pare că) suntem plini de pe ruinele unei „perene” iubiri greu de explicitat nu numai
uita felul în care sunt stinse de dialogurile seci, smulse cu prejudecăţi? Răspunsul ţâşneşte, polimorf şi indecis, prin că nu arată ca altceva (mai solid) decât ar fi, ci se şi năruie
forcepsul din logica metaforică aplicată, în general, pasa- toţi porii unei cărţi a cărei miză este melanjul aproape fără să fi produs măcar o brumă de iluzie „narativă” pură,
jelor cu un pronunţat caracter diaristic. Am dat pe mute greţos de dulce de pseudo-valori sentimentale. După anii apelând, în schimb, la surogate.
'90, plini de intoxicaţii literare cu publicaţii fantomă de o Olga Ştefan
calitate cel puţin îndoielnică, devenim precauţi înainte de a
înghiţi o atare combinaţie diabetică, servită la rece, o poves-
te ambiguă scrisă cu o minuţiozitate aproape tendenţioasă,
stăruitoare, şi tocmai din pricina acestei evidente atitudini
reverenţioase în raportul scriere-narare, telling şi showing,
incapabilă să transgreseze limitele unei triste mediocrităţi.
O poveste din care, perfid şi curtenitor, se iveşte monstrul
tricefalic al tuturor textelor multi-funcţionale şi multi-
asortabile, curios investite cu anumite proprietăţi terapeu-
tice: prietenia-dragostea-tandreţea. Trinitate exponenţială
pentru reducţionismul nesimţit pe care simţim nevoia să-l
practicăm citind, tocmai ea, cu tot prostul gust pe care-l
atrage după sine ca un necesar efect secundar, este cea
care le-a confirmat cititorilor occidentali că admirând-o pe
Amélie Nothomb nu fac altceva decât să fie nişte admira-
bili generatori de judecăţi de valoare. Nu fac altceva decât
să stabilească trenduri în topurile literare de Bucureşti.
Ca în secolul trecut. Doar că atunci era, în general, vorba
de haine, haine reale, nu descrieri infinite şi obositor-per-
sistente de garderobe din anii 90. Normal, nu ştim ce s-a
întâmplat cu ţesăturile de-atunci, ce cadavre îmbracă, prin
ce cufere putrezesc, dar ţesătura romanescă impusă ca bază
pentru asemenea poveşti de budoar cu proprietăţi „alcaline”
pare deja încolţită de molii. Şi, cu toată consideraţia pentru
jumătatea „naivă” a fiecărui cititor aspirând la statutul de
„profesionist”, aici ne aflăm totuşi în prezenţa unui mare şi
binecuvântat kitsch debordând de excentricităţi slab sau de-
loc susţinute. Şi aceasta din cauză că abundenţa de amintiri
ecran a la Nostalgia lui Cărtărescu, de rebuturi sentimen-
tale şi metafore atât de uzate că dacă ar fi piese vestimen-
tare le-am putea transforma în cârpe de şters praful fără să
cârtim, toată recuzita de teatru de provincie a poveştii cen-
trale, pe sensibilitatea trasării căreia s-a tot insistat în vede-
rea corelării ei cu alte fictive calităţi stilistice ale cărţii, nu
reuşesc să concretizeze substanţa unui roman de recitit. Şi
fiecare drum pe care crâmpeiele voit-neglijent aranjate care
arte
10 echinox

vizu le
Damien Hirst şi limitele artei: între decontextualizare şi comerţ
Ultimele creaţii ale lui Damien Hirst – artist britanic ce şi-a construit o (deşi printre versiunile anterioare se numără, pe lângă una placată cu aur,
notorietate internaţională prin opere ce au declanşat adesea scandalul – re- şi una realizată din ciocolată). Dacă însă mai adăugăm şi dubla chestiune
vin în prim-planul criticii şi al pieţei artistice contemporane printr-o nouă a preţului : 1) asocierea cu numele unui autor (obiect “semnat” Hirst) şi
provocare. De data aceasta însă nu mai e vorba de animale decupate şi nu a unei mărci de bijuterii de exemplu, şi 2) valoarea în sine a mate-
conservate în vitrine pline cu formol (rechini, porci, ovine, etc.) schelete rialelor utilizate, craniul traversează din nou frontiera înspre domeniul
răstignite, reproduceri mărite de anatomii pentru uz didactic sau etajere artei. In definitiv pisoarul lui Duchamp se distinge de craniu mai ales
pline de medicamente aliniate. Hirst atinge un nou nivel al dezbaterii asu- prin folosirea unui material mai “umil”, porţelanul industrial.
pra rolului şi abordării obiectului de artă cu un obiect care se plasează la O altă problemă ridicată de opera lui Hirst priveşte intervenţia manufac-
intersecţia mai multor perspective asupra artei, reuşind să le zguduie din turii, a “mâinii” artistului în realizarea obiectului de artă: experimentele
temelii pe toate. Obiectul e un craniu, e intitulat For the Love of God şi ar lui Warhol (în direcţia mecanizării duse la extrem şi a reducerii la mi-
putea să pară banal, dacă nu am lua în considerare materialele din care e nim a tuşei personale) sau ale lui Pollock (în direcţia opusă, a traducerii
făcut: aproape 2 kg de platină şi 8601 diamante încrustate, în valoare de cât mai fidele a energiei vitale prin tehnica dripping-ului) ne permit să
29 milioane de dolari (estimare la data creaţiei) şi evaluat actualmente la resituăm mai precis demersul lui Hirst (care a colaborat totuşi cu firma
100 milioane de dolari (preţul afişat la expoziţia din Londra, White cube de bijutieri Bentley & Skinner de pe Bond Street) la confluenţa arti-
Gallery). Craniul nu survine ca o ruptură decisivă în raport cu operele zanatului cu arta, dar şi la cea a ready-made-ului cu fabricarea personală.
precedente ale lui Hirst, ci dintr-un anume punct de vedere, mai degrabă Cel mai adesea obiectele decorative din metale şi pietre preţioase sunt de
continuă şi îmbogăţeşte semnificaţiile seriei de obiecte scoase din con- altfel doar desenate de artişti şi apoi (din raţiuni ce ţin şi de necesitatea
text care trimit incontestabil (printre alte referinţe) şi la practica operelor multiplicării) realizate de specialiştii întreprinderii ce le va comercializa.
ready-made ale lui Marcel Duchamp. Insă cum provocările dadaiste par Craniul lui Hirst e unic (un alt criteriu posibil pentru acceptarea lui ca
să nu fi produs un fenomen de obişnuinţă la publicul şi consumatorii de obiect de artă?) sau reluat într-un număr limitat de versiuni, deşi e la fel
artă, care se dovedesc a fi la fel de uşor de şocat la aproape un secol după de uşor de presupus că a dus la lansarea unui nou trend în materie de

Fântâna lui Duchamp (1915), operele lui Hirst reuşesc să fie totuşi re- accesorii bling-bling. E puţin probabil că proliferarea craniilor ornate cu
levante şi în contextul artei de azi. Aici ar fi interesantă şi o comparaţie strasuri sau cristale Swarovski în moda vestimentară a anilor 2007-2008
cu situaţia literaturii, mai exact faptul că nimeni nu a încercat să interpre- e o simplă coincidenţă, de vreme ce ele apar până şi într-unul din clipurile
teze sugestia lui Borges (care viza rescrierea lui Don Quijote sub nume recente ale intens-mediatizatei Kylie, unde iau forma microfoanelor.
propriu, de exemplu Pierre Ménard) în sensul republicării, deci a unui Dar nu putem neglija încă una din posibilele referinţele culturale la care
ready-made literar, şi chiar să o ducă mai departe în direcţia lui Duchamp, trimite For the Love of God, mai ales dacă ne focalizăm pe semnificaţiile
încât să publice ca literatură un manual de instrucţiuni sau o carte de te- titlului. Tradiţiile religioase/ funerare şi cultul relicvelor sunt respon-
lefoane (deşi există autori care au publicat cărţi de bucate ce se situează în sabile adesea (Europa barocă, America latină, Asia buddhistă, etc.) de
concepţia criticii – sau a unei părţi din ea – la limita literaturii). Limitele apariţia unor obiecte fascinante, somptuos şi exorbitant împodobite cu
asumate mai atent de literatură sunt, desigur, cele legale ale plagiatului, aur şi pietre preţioase, care au ca nucleu un fragment osos sau uneori
însă în cazul artelor există totuşi exemple de reproducere aproape totală, chiar un schelet întreg - dispus în picioare, ca o statuie cu nimb de raze
cum e cel al lui Sherrie Levine care a “reluat” ca atare până şi sculpturi placate cu aur. O expoziţie din 1999, la Paris a fost dedicată acestei arte
de Brâncuşi (Black Newborn, 1994), dar şi pisoarul lui Duchamp pe care funerare, La mort n’en saura rien: reliques d’Europe et d’Océanie,
l-a turnat în bronz (Fountain, 1991), modificând aşadar culoarea şi/ sau prezentând comparativ o selecţie de artefacte care insista explicit pe tra-
materialul ca o modalitate de a delimita registrul falsificării. tarea şi semnificaţiile atribuite craniului. De remarcat diferenţa dintre
Noua provocare propusă de craniul cu diamante – nouă în raport cu o- decoraţiile aplicate în tradiţia insulelor din Pacific (scoici, argilă, fibre
perele precedente ale lui Hirst – se situează la cealaltă extremitate a dez- vegetale) şi cele concepute în Europa, mult mai costisitoare şi durabile.
baterii despre frontiera dintre obiect utilitar şi operă de artă: acolo unde Poate artistul a vizitat şi respectiva expoziţie, însă cu siguranţă nu avea
se situează şi artele decorative dar şi comerţul cu bijuterii, undeva foarte cum să ignore îndelungata tradiţie artistică a imaginilor de tip Memento
aproape de regatul kitsch-ului dar şi de cel al capitalismului cel mai obse- Mori, sau a picturilor denumite “Vanităţi”. Pe de altă parte, critica de spe-
dat de cotaţiile bursiere. În măsura în care unele bijuterii sunt totuşi creaţii cialitate identifică în cariera lui Hirst o aşa-numită “perioadă mexicană”,
de artişti recunoscuţi şi figurează printre obiectele demne de muzeificare începută în 2006 după vizita în Mexic, ciclu dominat de recurenţa cra-
sau tipărire în albume “de artă” (de exemplu creaţiile Art Nouveau de la niilor şi inspirat foarte probabil de decoraţiile funerare intens-policrome
începutul secolului XX, sau cu 500 de ani mai devreme, Saliera - solniţa sau încrustate cu turcoaze, specifice zonei şi asociate mai degrabă religi-
lui Cellini, 1540), opera lui Hirst dansează evident pe muchia dintre artă ilor precreştine.
şi artizanat. Pe de altă parte, bijuteriilor sau solniţei de aur li s-ar mai Revenind în final la comercializare şi mercantilism, e util să menţionăm şi
putea găsi o utilizare practică, pe când în cazul craniului e ceva mai dificil faptul că lucrarea a fost iniţial finanţată chiar de artist, care a urmărit luni
echinox 11

relecturi
A citi – a reciti. Există Cărţi care ne seduc, ne fac să le iubim şi ne dau peste cap întregul sistem de valori. Sunt pagini
a căror amintire rămâne impregnată în vălurile memoriei noastre mult timp, la care gândurile noastre se întorc mereu, a
căror fascinaţie continuă să se facă simţită şi după ani. Noi ne continuăm drumul, cunoscând noi cărţi şi noi înţelesuri.
Apoi, într-o zi, fără niciun preaviz, aparent fără un motiv special, recădem în mrejele acelor Cărţi. Iar dacă râul în care
intrăm nu este niciodată acelaşi, e clar că nici noi nu mai suntem aceiaşi. O relectură ne poate arăta că unele cărţi au o
vârstă a lor şi că, o dată depăşită aceasta, farmecul scade în intensitate. Amintirea lor rămâne într-un sertar al sufletului
nostru, ele având marele merit de a ne fi ajutat să ne formăm. Există totuşi şi cărţi care primesc noi şi noi interpretări
cu fiecare nouă lectură, al căror farmec pare să crească pe măsura ce timpul trece. And we keep falling in love with
them...

de zile cursul diamantelor la bursă, iar în urma achiziţiilor Tender is the night...
s-au constatat uneori creşteri de preţ la diamantele de anu- Blândeţea nopţii
mite dimensiuni şi formate, anume cele pe care le utiliza la F.Scott Fitzgerald
fabricarea operei sale. În plus, pentru eventualii cumpărători
neiniţiaţi în meandrele conceptuale ale artei contemporane, Când am terminat de citit ultimele rânduri ale cărţii şi am închis-o (pentru cine ştie câtă vreme de aici încolo), am rămas
preţul exorbitant e mai uşor de justificat decât în cazul unui cu un sentiment de dulce melancolie. Privirea mi-a căzut pe copertă, pe un citat care m-a făcut să îmi pun aceeaşi în-
ready-made din materiale ieftine. trebare ca şi acum 5 ani, când l-am citit pentru prima oară pe Fitzgerald: de ce tender is the night? Lionel Triling afirma
Hirst reuşeşte astfel să declanşeze o nouă furtună mediatică, că dacă de la Proust învăţăm că dragostea e distructivă prin coroziune, de la Fitzgerald învăţăm că iubirea, în varianta
reflectată nu doar în presa de specialitate, ci şi în revistele ei specific americană, poate distruge prin blândeţe.
financiare, în cele feminine, de modă, muzicale, ş.a.m.d. O Dincolo de povestea de dragoste, pe care eu o văd ca aparţinând unui plan secund, cartea urmăreşte destinul unui
furtună pornită în fond de la o chestiune de estetică şi isto- personaj extraordinar: Dick Diver. Mai precis decăderea lui, în paralel cu decăderea unei epoci. Structurat în trei părţi
rie a artei, însă adusă în centrul atenţiei publice, şi chiar în foarte bine gândite, romanul zugrăveşte, de asemenea, o frescă a modului de viaţă al aşa-zisei înalte societăţi din
casele oamenilor care nu şi-ar bate capul vreodată cu arta perioada interbelică (aflat în profund contrast cu modul de viaţă al marii majorităţi) şi a schimbărilor ce s-au produs în
contemporană. Craniul ar putea fi astfel considerat ca o în- mentalul colectiv după tragedia Primului Război Mondial.
trupare padaroxală şi retrospectivă a tuturor acestor contro- Prima parte ne prezintă prin ochii lui Rosemary Hoyt, o tânără actriţă aflată la începutul carierei, cuplul perfect: Nicole
verse, şi are şansa de a rămâne în istorie ca o materializare – Dick Diver. Tineri şi frumoşi, bogaţi, cu o lume întreagă la picioare, doi semi-zei pe care nimeni şi nimic nu-i poate
a chiar disputelor pe care tot el le-a provocat. atinge. Amestec bizar de candoare şi oportunism, Rosemary îi priveşte când cu admiraţie, când cu invidie, trăind la
nivel platonic o idilă cu Dick. Partea a doua ne prezintă în fază iniţială - în mod obiectiv - povestea tânărului medic
Opere / referinţe psihiatru, Richard (Dick) Diver, care - aflat în plină ascensiune profesională - se îndrăgosteşte de pacienta sa, Nicole
Warren, o tânără afectată de schizofrenie, boală survenită în urma unei traume din copilărie. În ciuda faptului că face tot
Damien Hirst (selecţie de opere): posibilul ca să separe relaţia medic - pacientă de relaţia soţ - soţie, în aceeaşi măsură în care încearcă să rămână acelaşi
-The Physical Impossibility of Death in the Mind of Some- om ca cel de dinainte de căsătoria cu fiica unui miliardar, viaţa lui Dick intră într-un fel de cerc vicios. Partea a doua
one Living, 1991 (rechinul conservat in formol) va urmări apoi eroziunea treptată a relaţiei lui Dick cu Nicole, punctul culminant fiind reprezentat de călătoria în care
- Pharmacy, 1992 (reconstituirea la scară reală a unui mag- acesta va pleca în urma unei grave crize de schizofrenie a soţiei sale (criză ce va pune în pericol vieţile copiilor lor)
azin farmaceutic) şi de materializarea relaţiei sale cu Rosemary. Momentul apariţiei acestui personaj feminin (construit antitetic faţă de
- Mother and Child Divided, 1993 (o vacă şi un viţel decupaţi Nicole) este un punct de cumpănă în destinul protagonistului, deoarece atunci începe la propriu decăderea sa, proces ce
în jumătăţi simetrice şi expuşi în acvarii cu formol) va fi descris în ultima parte a cărţii. În timp ce Rosemary şi Nicole par să devină din ce în ce mai sigure pe ele, dobân-
- Away from the Flock, 1994 (oaie conservată în formol) dind un fel de stabilitate psihică care la începutul romanului le lipseşte, Dick se interiorizează tot mai mult, dedicându-
- Resurrection, 1998 (schelet răstignit pe două panouri de se copiilor săi şi retrăgându-se într-o lume a sa, unde alcoolul este principalul panaceu în faţa conştientizării propriului
sticlă intersectate vertical) eşec. În cele din urmă, depăşind definitiv crizele de schizofrenie, Nicole îşi va reface viaţa alături de un alt bărbat iar
- Hymn, 2000 (anatomie didactică reprodusă la dimensiuni Dick va accepta sa facă tot ceea ce i se va cere. Finalul romanului lasă să se întrevadă ireversibilitatea procesului de
colosale) decădere şi faptul că eroul nostru va fi incapabil să redevină ceea ce a fost sau să îşi refacă viaţa.
- In Nomine Patris, 2004-2005 (oaie răstignită în formol) Ca şi Marele Gatsby, Blândeţea nopţii este un roman al deziluziei, al prăbuşirii visului american. Frumuseţea şi
- For The Love of God, 2007 (craniu din platină încrustat strălucirea, aparenta perfecţiune maschează dezamăgirea, tristeţea, schizofrenia. Contrastul dintre esenţă şi aparenţă
cu diamante) este atât de pronunţat încât, involuntar, duce cu gândul la măşti şi – prin analogie – la carnavalul baroc: poleiala şi fas-
- Beyond Belief, 2007 (craniu din ciocolată argintat) tul ascund putreziciunea şi decăderea morală a societăţii, la fel cum sclipiciul, fardul si veselia clovnului încoronat ca
rege al paradei ascund durerea şi ruşinea adevăratului rege. Dick face primul pas spre declinul său atunci când încalcă
Jorge Luis Borges: titlu original - Pierre Menard, autor del deontologia profesională însurându-se cu pacienta sa. Fiind un personaj prin excelenţă moral, orice abatere de la etică
Quijote, nuvelă publicată iniţial în revista "Sur", mai 1939, este taxată. Un compromis îl atrage după sine pe altul şi astfel, în mod absolut halucinant, într-o lume în care cu greu se
republicată în 1941 în culegerea El Jardín de senderos que mai poate pune problema moralităţii, el ar putea fi privit prin ochii unor personaje ca fiind imoral sau profitor. Totul se
se bifurcan, inclusă în 1944 în volumul Ficciones. întâmplă atât de natural încât protagonistul pare a fi un spectator la propria viaţă, care nu numai că acceptă lucrurile aşa
cum vin, ci este şi pe deplin conştient de alegerile sale şi de consecinţele lor. Atingerea scopului (vindecarea Nicolei)
Catalogul expoziţiei de obiecte funerare: coincide ca moment de timp cu moartea iubirii, acceptată şi ea ca atare. Prăbuşirea lui, presimţită şi asumată, pentru
- La mort n’en saura rien : reliques d’Europe et d’Océanie salvarea ei. Astfel, totul prinde o altă nuanţă iar declinul lui nu mai poate fi privit ca un destin tragic de tip moiră, îm-
[catalogue de l’exposition organisée au Musée national des potriva căruia nu se poate face nimic, ci mai degrabă ca un destin asumat sau ca un sacrificiu de sine în favoarea binelui
arts d’Afrique et d’Océanie, 12 octobre 1999-24 janvier celorlalti.
2000] / commissariat, Yves Le Fur. - Paris: Réunion des De ce tender is the night? Poate pentru că tot ceea ce mai poţi simţi la final, pe lângă o blândă acceptare, este duioşie...
musées nationaux, 1999. - 262 p.: ill.; 30 cm. ISBN 2-7118- şi, cine ştie, poate puţină melancolie!
39-27-3 Ioana Baciu
Gabriel Marian
12 echinox

grupaj
dobrescu
Despre Teză de doctor at a lui Caius Dobrescu s-a spus că e un roman monumental, ceea ce a cauzat o întîmpinare anemică
din partea criticilor noștri. Această situație a făcut să se lanseze ipoteza că ar fi una dintre marile cărți ignor ate ale
verii. Pentru cei care au deplîns această stare de lucruri, pentru cei care nu au avut ocazia să-l audă pe scriitor atunci
cînd și-a lansat romanul ca și pentru cei care sînt de părere că un roman de 800 de pagini nu poate fi scris doar de
dr agul de a scrie, grupajul următor va conține un interviu cu scriitorul și cronica noastr ă despre acest roman al său.

9-108
suntem, nu ne rămâne decât să întoarcem clepsidra. Să
răsturnăm (să contemplăm, poate, (?) felul în care se
răstoarnă) timpul. Şi să ne infiltrăm, încetişor, în spaţiul
povestirilor.
De altfel, discursul va încerca în permanenţă să ne
Introducere momească; va intermedia apropieri şi depărtări succesive,
Nu ar fi cinstit să dezvălui încă de pe acum care este de- va deschide zone de scufundare în miezul relatării (sau al
mersul ştiinţific al acestei Teze de doctorat, dar pentru unei piscine mozaicate, sau al somnului unui ciclop), va
că miza lui este foarte mare şi necesită multă imaginaţie, trasa legături nevăzute (sau suntem noi cuprinşi de or-
efort, şi răbdare pentru a fi urmărit şi înţeles, e mai bine să bire???) între un plan al basmului (recunoscut ca atare)
spun de la început că datele concrete ale raţionamentului şi o lume reală ce ne somează, zice-se, să ne întoarcem
urmăresc o precizie de invidiat şi că abilitatea cu care la ea.
sunt spuse nu poate fi trecută cu vederea. Cu siguranţă O lume ficţională ce îşi va lungi, aşadar, mulţimea de
veţi sesiza că unele cuvinte şi fraze sunt îngroşate, iar al- tentacule de care dispune, desfăşurându-se în etape, spo-
tele nu (mai multe decât primele) şi că, între ele nu există radic, intercalat, strecurându-se printre lungile pagini de
întotdeauna o legătură semantică, dar nu vă neliniştiţi, odihnă şi confesiune şi zonele de asfixie a frazelor ce se
sensul există chiar acolo, în absenţa lui, iar “confuzia iubesc prea mult pentru a mai trimite la vreo altă poveste.
însăşi este humusul mănos“ din care se hrăneşte şi se În fine, un discurs pigmentat de contextualizări atipice –
creşte raţionamentul. cuvinte ce la rândul lor se strecoară, la fel cum a făcut-o
Şi dacă am dezvăluit câte ceva despre demersul ştiinţific şi şiretul odiseic în camera ciclopului menţionat – un dis-
al acestei teze, voi păstra sub tăcere reala reuşită a ei care curs mobil, discontinuu, stratificat.
constă tocmai în numărul fabulos de pagini pe parcursul Fiţi atenţi acum. Când voi scrie TREI, vă veţi trezi, veţi

200-300
cărora se dezvoltă The Big Beautiful Body al subiectu- citi ultimul paragraf, veţi murmura ceva, mulţumiţi, apoi
lui: Giţă Ludu scrie o teză de doctorat, îngroaşă cuvin- veţi stinge veioza de lângă pat, vă veţi lăsa să alunecaţi
tele cu adevărat importante şi ştiinţifice (asupra lor se către nivelele cele mai profunde, mai propriu-zise, ale
opreşte “privirea de sidef“ a Înaltei Comisii) şi, ca să Somnului. Iar acum, priviţi către titlu.
umple spaţiul gol dintre ele, relatează diverse episoade Diana Mărculescu
cu adevărat intrigante din viaţa lui de doctorand. Şi dacă

300-400
e aşa, ar merita să i se acorde, fără dubii, Summa cum
laude (pentru că este o sumă de multe pagini). Dar să Da, „o teză de doctorat trebuie să aibă o anumită grosime,
vedem ce spun şi alţi membrii ai Onoratei Comisii. o anumită densitate plăcută la pipăit” şi, din punctul ăsta
Cristina Miloş de vedere, cartea lui Caius Dobrescu e perfectă. În rest

101-200
însă, nu sunt foarte sigură. M-am pierdut între un Alice
masculin care se transformă în şiret de pantof şi cunoaşte
un alt şiret, din „neamul cel mândru al şamanilor din tribul (cu pauzele de rigoare)
navomodeliştilor”, între chicoteli (ale mele, provocate de
fraze ca: „nu te râdea, Cecilia 6, ce-ai cu burta mea?), Porţia mea de Caius Dobrescu a fost un eşec. Un festin
personaje nenumărate, postmodernisme ostentative şi un ratat din pricina prea emfaticelor combinaţii cu o voită
Suspensie dialog diluat la infinit între scriitor şi cititorul lui, în buna aparenţă exotică, menite parcă să păcălească „papilele
Nu mai ştiu cum a început suta mea de pagini. În schimb tradiţie a întrebărilor „Mă crezi? Mai ai răbdare? Stai să- gustative” ale lectorului. Desigur, nefasta mixtură de
ştiu că s-a terminat abrupt, atunci cînd lectura mi-a fost ţi zic...”. Am avut răbdare, dar pe la pagina 300, mi s-a „rarităţi” culinare cu deşeuri imagistice şi o retorică
interzisă la mijlocul poveştii lui Ghiţă Ludu. Unii din- spus : „Puţintică răbdare, n-am ajuns încă acolo”. Aşa că demnă de ospeţele ostentativ grandioase, păstrând nu-
tre cititorii romanului, aceia care au dorit expre să-l am oftat resemnat. mai proporţiile, nu şi ingredientele sine qua non ale unui
recenzeze, vor fi atras atenţia asupra înfloriturilor şi as- Luiza Vasiliu macroroman, nu va face altceva decât să incite publicul
teriscurilor pseudoacademice, asupra relaţiilor din soci- TREI. Clepsidra răsturnată. degustător la o mare revoltă: „Cum, dom’le, ăsta-i ro-
etatea noastră postcomunistă sau chiar au fost semnalate man?”. Ostentativ, greoi, inteligent în limitele unor ban-
tendinţe ale romanului românesc pornind de la Teză de Un deşteptător care merge aiurea poate fi folosit pentru a curi seci zise gratuit în cadre şi contexte neutre (şi nu mă
doctorat. Dincolo de angoasele sau entuziasmul criticii induce sentimentul relativităţii timpului, eventual, pentru refer la tentele de ironie vizibile din avion), incapabil să
de întîmpinare, de spectacolul de prestidigitator a pro- avansaţi, chiar al inexistenţei lui. valorifice umorul situaţional – atât cât este, atât cât ar
zatorului, rămîne mirajul unei naraţiuni temperate. Prea La fel şi discursul speculativ, sinuos, versatil, va lăsa să putea fi – sufocându-l, de fapt, cu pernele gonflate ale unei
fragil temperate însă pentru a se susţine pe ea însăşi. se întrevadă marginile fine ale pieselor de puzzle ce îl preponderente conştiinţe de sine, a unei autosuficienţe la
Silvia Mitricioaei construiesc. Iar nouă, ca oaspeţi imaginari, eterici, ce graniţa ridicolului, asezonat, aşadar, cu toate calităţile de
echinox 13

400-500
care are nevoie o carte pentru a o lăsa din mână după 30 România comunistă (răpiri, securişti, nume codate), pen-
de pagini, demersul narativ al lui Caius Dobrescu este tru ca – pe parcurs – să ajung la concluzia că atât timpul,
nici mai mult, nici mai puţin decât o vajnică reprezentaţie cât şi spaţiul sunt paragonabile unei dimensiuni paralele
de grafomanie, una dintre cele mai monstruoase şi mai României actuale. Există trimiteri la realitatea României
puţin eficiente din câte mi-a fost dat să „percutez”. Nu actuale şi asemănări între personajele romanului şi per-
ştiu dacă să dau vina pe aditivii literari pe care nu-i mai soane publice reale (vezi asemănarea Remus – Gigi Be-
sau „Ce-a păţit iepuraşul pe extasy”
tolerez de când cu prima promoţie de romane „ego” (po- cali). Judecând după acest fragment, eu văd cartea atât
Această dare de samă este un feedback local (Mutu &
lirom, 2004, cred), pe felia care mi-a revenit (în cazul ca pe o satiră la adresa foştilor securişti care şi azi o duc
Neaga, 2000) la paginile 400-500 ale lucrării dobresciene.
experimentelor de gen există şanse destule să prinzi bu- la fel de bine ca şi atunci sau la adresa sistemului uni-
Dar înainte de a începe evaluarea imperativ referenţială,
cata pe care-a nimerit prea multă sare...) sau pe ceea ce versitar românesc, dar mai ales văd ideea cărţii legată de
comisia formată din somnoroşii membri ai redacţiei
experienţa populară vede în criteriul cantităţii epatant binomul realitate-ficţiune: a trăi pentru a scrie (o teză de
înaintează spre conştiinţa colectivă a chinuiţilor cititori
afişate un compromis ruşinos pentru absenţa calităţii. Dar doctorat sau o poveste a propriei vieţi, prezentată în faţa
două propuneri: (1) interzicerea mânuirii acestui op de
de la titlul insipid (şi elimin din start supoziţiile de mare unei comisii foarte variate – cititorii) sau a scrie pentru a
către minori, dimensiunile constituind premise intrinseci
originalitate servită pe post de etichetă promoţională a da un sens propriei vieţi (şi o ordine propriilor amintiri).
ale folosirii ca armă albă; (2) din motive ce ţin strict de
opusului) şi până la frazele de stop-cadru inutil,lungi, Ioana Baciu
combaterea defrişării pădurilor glorioasei nostre naţiuni,

603-690
laxe, dezlânate, cu toate însăilăturile pe dinafară, nu
propunem interzicerea apariţiei unei eventuale ediţii se-
găsesc nimic rezonabil, îngurgitabil aici. O zeamă lungă,
cunde, deoarece, din datele primite la redacţie, deficitul
genul care constituie baza unei mese de prânz în tabere,
de material lemnos al ţării a atins cote alarmante în urma
fiartă cu gândul că dacă e multă, e musai bună. Bine,
apariţiei ediţiei forceps (Princeps & Gamble, 1977).
bine, mi se şopteşte-n cască, povestea cu plăcerea tex-
După calculele specialiştilor noştri, pe porţiunea 400-
tului e prolixă în cazul de faţă şi orice demonstraţii în-
500, raportul dintre numărul de caractere şi informaţia
tru apărarea ei sunt derizorii, de ce să nu vorbim despre Partea a patra a volumului, intitulată Modelarea statistică
transmisă este unul dramatic, amintind de alte grave ac-
supliciile textului? Despre despre cum Caius Dobrescu şi studiul dezvoltării, prezintă jurnalul căutărilor lui K. K
cidente autohtone (Prăpădescu, 1989). De asemenea, de-
dispune de 100 de metode de tortură prin carte, „in- e născut la 1 decembrie şi este Cel care nu râde şi nu
plângem dispariţia a trei dragi colegi care, în urma unei
cludding the book itself” şi asta pentru că, de ce să nu zâmbeşte pentru că nu este nimic amuzant. Întocmai ca
riscante expediţii prin jungla amazoniană a construcţiei
recunoaştem, orice om care ar avea norocul să-ncaseze şi figura lui Buster Keaton, figură care deschide, dar şi
frazelor, au căzut sufocaţi de încrengăturile utopico-
una bucată teză de doctorat peste creştet ar rămâne cu închide capitolul, El este o sumă contradictorie a imag-
topicii (Azorel, 1965) uzitate de Dobrescu, iar aceasta
niscavai traume „cerebrale”. Vehemenţa mea în a nu-i inilor. K este dumnezeul închipuirilor şi nu se lasă cu-
încă din primele pagini ale incursiunii. Verificând şi
acorda niciun pic de credit acestui roman, tipărit nu fără prins, înţeles, văzut, decodat prin teoretizări mecanice.
alte aspecte de ordin tehnico-stilistic, am constatat şi o
un oarecare efort, derivă dintr-un soi de frustrare cauzată K se arată doar atunci când doreşte. Jurnalul seamănă
concentraţie foarte ridicată a divagaţiilor gazoase (Prust,
de constatarea, în timp, a elocvenţei publicării masive a structural cu un turn babel, iar transcrierea semi-fonetică
666), fără însă a descoperi o cauză reală sau o finalitate
tot soiul de cărţi, şi asta în mod indirect proporţional a discursului, asemănătoare celor făcute de “înaintaşii
palpabilă a acestora.
cu relevanţa conţinutului „citibil” al acestora. Subilinez noştri imediaţi” cumulează cuvinte şi expresii din diferite
Comisia de cenzură a redacţiei a ridicat toate sprâncenele
CITIBIL. Este un minim criteriu de selecţie şi, acum, limbi. Febra hermeneutică şi suprainterpretarea au ca mi-
din dotare, constatând diversiunile imperialiste încercate
după 100 de pagini de mijloc de carte deasă, (remarcaţi siune eliberarea, sau mai bine zis recuperarea Libertăţii.
de subiectul Dobrescu. Acesta, inspirat de o abilitate
prost articulata parafrază, e şi ăsta un soi de a empatiza Libertatea întrebării fără de care nu există răspuns,
criminală, a îngropat în lucrarea sa trimiteri numeroase
şi, ca să folosesc o frază de pension, de a intra în dialog consimţind că întrebarea nu există în afară de K. “Treßă
la personalităţi şi instituţii postdecembriste (Esopon,
cu lecturile recente...) , pot spune că „Teza de doctorat” a kaut kalea mea distinktă.” este concluzia căutărilor. De-
1999), cu scopul de a trezi interesul şi simpatia clasei
lui Dobrescu nu corespunde. criptarea capitolului stârneşte uneori ludicul, dar de cele
cititoare. Astfel, avem de-a face cu: Aurel Ciubotaru,
Mulţumim, next! mai multe ori reprezintă o operaţiune ce îngreunează lec-
mare guru, conducător al Mişcării pentru Progres, Pace
Olga Ştefan tura. Dak rezischti, kpetzi un premiu… poatö vindekre d
şi Sănătate; Achim Cotor, membru de comitet sub orice
nomenclatură; preşedintele patriei Cristescu-Plăpumaru folosirea preskurt.
şi premierul Afloroaie; Remus Răcoare şi Partidul Geto- Mirela Dimitriu

700-final
Dacic Zalmoxiac şi Creştin-Haiducesc. De asemenea,
subiectul pare să fi studiat îndeaproape şi filme reprezen-
tative pentru decadentismul imperialist, reproducând cu
ironie grosolano-toporească scene mistico-erotice din
Eyes Wide Shut, spre deliciul fornicant al voyeur-iştilor
de pretutindeni.
Cu toate acestea, redacţia se vede nevoită să ofere notă Economia scrisului sau naşterea con-
de trecere (4,50) porţiunii 400-500 a acestei biblii bal- ceptului de maculatură
canico-apocrife, pentru coerenţa internă a frazelor aiuri- Teza de doctorat a fost prezentată în condiţii normale
toare, dar şi pentru dovezile de stăpânire a limbajului în de climă Înaltei Instanţe Critice Exinox care a decis
condiţii vitrege de grafomanie delirantă şi dicteu automat că şoarecii de bibliotecă nu au ce căuta în aragaz. Sau,
controlat (Breton & Şuviţă, 1924). dacă e să aplicăm conceptul de carapace bioenergetică
În scop profilactic, redăm o directivă a Consiliului pen- (Michidutză, 1994), ajungem la concluzia că Gică Ludu,
tru Apărarea Drepturilor Cititorului: „Pentru sănătatea dintr-o criză de personalitate, a uitat ce înseamnă a scrie
cititorilor dumneavoastră, evitaţi excesul de sare, zahăr, maculatură pe înţelesul tuturor, adică şi-a înfipt degetul în
extasy şi ciuperci magice”. robinet şi a descoperit şmecheria. Înalta Instanţă Critică
Bogdan Odăgescu Exinox e într-o dilemă irezolvabilă: ori aluat narativ ne-
bogdan.odagescu@yahoo.com dospit, ori flatulare de geniu în căutare de Moş Crăciun.
Recunoaştem oricum existenţa unei supradoze de heliu

500-601
care a produs anumite malformaţii congenitale în re-
dactarea tezei de doctorat. De aceea acordăm lui Caius
Dobrescu titlul de rect vacuum exasperarae, pentru me-
ritele deosebite în nevrozarea şi constiparea cititorului.
Nu cunoaştem cu exactitate izvoarele extraterestre ale
Fragmentul prezintă o înlănţuire de evenimente in- acestei lucrări, dar ce ştim în mod cert e că supradoza de
solite ce, involuntar, îl poartă cu gândul pe cititor la o heliu a fost inhalată la mijlocul distanţei dintre Pământ
telenovelă: naratorul-personaj este răpit de nişte per- şi Jupiter, drept care suntem recunoscători pentru lupta
sonaje stranii ale lumii interlope (subordonate coroanei ecologică împotriva gravitaţiei care marchează o evoluţie
regale rrome), după ce în prealabil fusese răpit de sub- în domeniul nostru ştiinţific. Înalta Instanţă Critică Exi-
alternii prietenului său, într-un fel de semi-farsă. Partea nox mulţumeşte pentru stresul declanşat de citirea aces-
a doua prezintă o poveste şi mai încurcată, decupată şi tei lucrări, conform principiului de evacuare intelectuală
redată parcă din cadrul ştirilor de la ora cinci. Ironia şi (Lastimado, 1999), şi îndeamnă pe toţi tinerii doctoranzi
antifraza sunt principalele caracteristici ale scriiturii lui la îmbunătăţirea sistemului nostru prin lucrări de aceeaşi
Caius Dobrescu. Timpul şi spaţiul mi s-au părut a fi voit anvergură.
ambigue: în primă fază am crezut că acţiunea are loc în Marius Conkan
14 echinox

„Gîndir ea începe în uimir e”


I n t erv i u c u sc r ii t or u l C a i u s D obr e sc u
Domnule Caius Dobrescu, citea Ghiţă scrie „universitate” chiar este o universitate, sau că o
„academie” este o academie ş.a.m.d.
Ludu revista „Pif”? Ei bine, dacă am perturbat acest gen de încredere, sper că
am oferit, totuşi, ceva în schimb: densitatea, fantasmatică
dar şi fizică. De aceea e cartea atît de groasă, ca să com-
Da, cred că da. Cînd era el mic, dacă aveai o relaţie la
penseze, prin senzaţia şi sentimentul densităţii, prin
poştă, exista o şansă. Vrea să spun, ca să capeţi un abona-
hiperconsistenţea materialităţii fantasmatice, protective,
ment sau să ţi se „ţină” unul dintre cele cîteva numere
ceea ce se pierde în privinţa siguranţei abstracte a con-
care se vindeau „la liber”. Mai tîrziu, însă, deja de pe la
vingerilor.
sfîrşitul anilor 1970, nu mai puneai mîna pe Pif-uri decît
Publicul mic-burghez (cred că vorbiţi de cei mic-burghe-
în 2 variante: a) dacă vreun coleg de-al tău de şcoală cu
zi la cap, nu la statutul socio-economic) nu e o problemă,
părinţi la Securitate îţi dădea voie să te uiţi pe revistele
fiindcă tare m-ar mira să fi sesizat existenţa romanului
lui; b) dacă vreun alt prieten mergea în vreo fostă colo-
meu. E vorba aici de problema clasică a locuitorilor din
nie franceză, să spunem în Tunisia, cu tatăl său trimis
Flatland, ţara cu două dimensiuni: cum pot ei percepe un
la muncă de statul român, şi se întorcea de acolo cu o
obiect care are trei?
colecţie de Pif-uri. Nu ştiu exact cum s-a aranjat persona-
jul meu Ghiţă Ludu, mai ales că el, ca vîrsta, e mai mare
cu 10-15 ani decît mine, dar tabloul general aşa arăta.
Pentru cei mai tineri, este probabil util să amintim că Pif- Romanul a avut un travaliu lung, istoria
Gadget era/ este o revistă de benzi desenate din Franţa. lui concurează istoria noastră de tranziţie.
Singura care a intrat cu oarecare regularitate în România,
fiindca era editată de concernul l’Humanité, al Partidului
Care este raportul dintre acest referent şi
Comunist Francez. În opinia mea, Pif este cel mai bun lumea articulată romanesc?
lucru (dacă nu singurul lucru bun) pe care l-a produs
comunismul mondial.
Pentru Ghiţă Ludu, oricum, Pif-ul a fost util fiindcă i-a o- Vă mulţumesc de întrebare, fiindcă, într-adevăr, miza
ferit o viziune mai complexă despre viaţă, despre sintezele din mintea mea nu a fost, oricum nu în primul rînd,
neaşteptate şi raporturile de continuă răsturnabilitate din- aceea de a „satira” lumea academică şi de a scrie un ro-
tre Bine şi Rău (şi asta mai ales prin aventurile comice, man al moravurilor de campus, ci reprezentarea vast-
fiindcă în cele serioase, cu excepţia relativă a lui Corto carnavalescă a legilor istorice care au mişcat masele şi
Maltese, băieţii buni şi cei răi erau clar delimitaţi; de altfel, personalităţile (masele de personalităţi...) în România
aventurile serioase, desenate realistic, erau, în vremurile post-revoluţionară. Există următorul raport între roman
de aur ale Pif-ului, editate alb-negru, doar comediile fi- şi viaţă: am încercat să învăţ de la modul în care s-a
ind multicolore; deci: era clar că pe cow-boy-ul Teddy descurcat societatea românească, în ultimii 17 ani şi nu
Ted, pe indianul Loup Noir, pe Docteur Justice îi iubeai numai, distilînd această cunoaştere în ceea ce aş numi o
fiindcă erau mereu de partea dreptăţii şi adevărului; dar estetică a bîjbîielii. Cred, de altfel, că monumentalitatea,
oare de ce o iubeai la fel de mult pe duplicitara şi versa- grandoarea, dacă nu e să fie complet antipatică, trebuie
tila Corinne din Corinne et Jeannot?). să aibă în ea ceva în mod autentic abulic, derutat. Din-
Să mai spunem un lucru: întrebarea dumneavoastră se colo de şmecheria şi cupiditatea ei, dincolo de cruzimea
leagă de împrejurarea că, la un moment dat, imediat după care o face, ocazional, foarte coerentă, Istoria (inclusiv a
1989, Ghiţă lucrează cu un desenator cam alcoolic la un noastră şi inclusiv cea recentă) are şi ceva din personajul
serial de benzi desenate care narează, pentru săptămînalul pe care îl joacă necontenit Woody Allen. Woody Allen
satiric Alupigus, faptele de un eroism absolut, indianajo- este, de altfel, una dintre divinităţile tutelare ale textului,
nesic, ale preşedintelui Cristescu-Plăpumaru şi ale pre- cel puţin într-o parte a lui...
mierului Afloroaie, în momentele de foc ale Revoluţiei În cosmosul comic, însuşi Creatorul este o persoană pe
din Decembrie... cît de bine intenţionată, pe atît de derutată şi prietenos-
bîjbîitoare. Cineva care-şi cam dă cu ciocanul peste
degete cînd încearcă să bată un cui în perete (poate şi
fiindcă i se face brusc milă atît de bietul cui, cît şi de
Deconstruiţi prin Teză de doctorat o se- bietul perete).
rie întreagă de ficţiuni utile. Care au fost
reacţiile publicului mic-burghez?
Termenul de experimental, asociat de
Ştiţi, povestea cu „deconstrucţia” nu mi se pare OK.
critici cu poezia pe care o scrieţi, vi se
Această vocabulă se leagă pentru mine de imaginea pare nepotrivit din cauza sugestiei de fri-
unor academici constipaţi care se screm să mimeze că au volitate şi gratuitate. Ce puteţi să spuneţi
umor, aşa cum era regretatul Jacques Derrida. În privinţa
jocului cu „ficţiunile utile”, eu unul prefer să învăţ de despre experimentul prozastic?
la adevăraţii maeştri, cei cu un umor autentic şi sănătos,
cum ar fi Erasmus sau Rabelais. Sau, last but not least,
Budai-Deleanu (amintiţi-vă de genialul, nemuritorul, Experiment, ca în lucru-cu-Limbajul, mi se pare yuk! E
Idiotisean!). altceva dacă ne gîndim la el ca fiind ceva care se petrece
Ficţiunile utile despre care vorbiţi sînt, cred, acelea că în cîmp deschis, într-un loc în care încă nu se gîndeşte în
există cunoaştere serioasă şi că ne putem încrede în termeni de „limbaje” şi „forme”, şi nici nu ai timp pentru
instituţiile care administrează şi ne administrează (prin asta, fiindcă lucrurile se schimbă mereu, alunecă repe-
educaţia publică) această cunoaştere. Adică, unde am jor.
ajunge dacă am începe să ne îndoim pînă şi de ceea ce Adică, dacă prin expriment înţelegem revenirea la
ne-au învăţat profesorii noştri din şcoala generală? La alt condiţia noastră originară a „orientării în pădure”. Un
nivel, ficţiune utilă este să crezi că o instituţie pe care alt cuvînt-cheie este atenţie (Mihai Şora spune „atenţie
echinox 15

s t u Pif i e d
existenţială”), cu 3 caracteristici: e globulară, spectrală tare în lume, de înţelegere a funcţionării minţii omeneşti,
(radială?) şi ondulatorie. cu veşnica ei pendulare între emoţii şi concepte, între
Atenţia e o plenitudine, fiindcă ne învăluie cu autotandreţe. fantasme şi pragmatism, între pasiuni, valori şi interese.
Plenitudine uşor penibilă, fiindcă mila de sine e cam Dacă nutrim o asemenea auto-încredere, dacă dovedim
ruşinoasă. Dar, în anumite doze, e şi sănătoasă. Numesc un robust patriotism profesional, dacă ne exploatăm la
atenţia globulară fiindcă mi-o reprezint ca pe o pupă de maximum, cu inteligenţă, moştenirea culturală, putem
vibraţii luminoase care-şi ambalează sursa, adică pe noi pătrunde pînă adînc în miezul tipului de societate în
înşine. care trăim, o societate la fel de guvernată de simboluri şi
Pe de altă parte, dacă vrei să te autoprezervi, trebuie să de proiecţii imaginare ca orice altă formă cunoscută de
fii deschis, spre mai multe direcţii dintr-o dată. Orientat organizare a vieţii umane. Renaşterea a schimbat ceva
înseamnă întotdeauna poliorientat. Să asiguri adică o con- esenţial în istoria europeană fiindcă a transformat vocaţia
tinuitate graduală a atenţiei la stimuli: de aici structura de umanistă dintr-una a refugiului ascetic, a retractilităţii
spectru, adică spectralitatea. Şi cum pericolul presupune monahale, a evanescenţei, a jocului cu mărgelele de
fantasma unei mişcări circulare (el este întotdeauna pe sticlă, într-o cultură insurgentă şi antreprenorială a încre-
cale de a ne încercui) rezultă că trebuie să-i facem faţă derii în sine, a auto-afirmării, a mobilităţii şi a tonusului
în mod radial. Radialitatea este răspunsul nostru la spec- intelectual. Astăzi, acest spirit se află sub atacul clerului
tralitatea circulară a stimulilor, pe care o numim „mediu laic al birocraţiei academice europene, cu omologările,
înconjurător”. Reacţionăm prin radiolocaţie. planificările, evaluările, cuantificările ei scolastice, ster-
În sfîrşit, caracterul ondulatoriu al Atenţiei rezultă din ile şi stupide. Dar nu trebuie să acceptăm această stare de
negocierea între globularitate şi radialitate. Ondulatoriul fapt ca fatală. Trebuie să ne revoltăm şi să ne gîndim la
este ambiguitatea permanentă dintre autotandreţea sus- o schimbare pan-europeană de tendinţă, care să readucă
evocată şi continua gimnastică a vigilenţei, continua spiritul de iniţiativă, autonomia, creativitatea, curiozi-
stare de veghe (sau „hermeneutica de veghe”, cu un con- tatea şi curajul intelectual în inima vieţii academice. Or,
cept drag prietenului nostru comun Horea Poenar). ştiinţele literaturii pot juca un rol strategic în această reo-
Dacă e adevărat că gîndirea începe în uimire (chimia rientare.
uimirii), asta este pentru că atunci sesizezi incertitudinea Pe de altă parte, aş spune că soarta învăţămîntului de-
constitutivă a condiţiei tale. Şi riscul care vine la pachet pinde şi de modul în care putem acţiona fiecare mai in-
cu incertitudinea. teligent, mai responsabil şi mai tonic înăuntrul propriei
După ce înţelegi problema, ai la dispoziţie mai multe noastre marje de manevră. Dacă, de exemplu, cineva
strategii. De exemplu, poţi să iei uimirea şi s-o fasonezi care se pregăteşte să devină profesor de literatură s-ar
estetic, s-o estetizezi, în ceva ce se cheamă contemplaţie. apuca, fără să-l îndemne cineva (fiindcă n-o va face ni-
Sau poţi alege calea disciplinară a dialecticii: uimirea meni) să citească Legea învăţămîntului? Sau măcar partea
prelucrată ustensilitar, constructiv, gradualist, ca în toate introductivă a acesteia, în care este vorba despre valorile
ideologiile prrraxisului, ale muncii care-l face pe om. şi principiile care se presupune că trebuie transmise şi
Or, experimentul, dacă e să aibă haz şi sens, trebuie să urmărite în educaţia publică. Va afla, poate cu surprindere,
păstreze starea naturală a uimirii, mometul de emergenţă că, pe lîngă tradiţionala „păstrare a identităţii naţionale”
al atenţiei, ca „experienţă revelatoare”, cum spune Vir- se vorbeşte acolo de principiile cetăţeniei, de valorile
gil Podoabă. Arta comică, mai mult decît oricare, e în democraţiei, de toleranţa interetnică şi interculturală,
primul rînd despre asta: emergenţa atenţiei. Ea expune în de dezvoltarea gîndirii critice autonome etc. Dacă acel
modúl impusurile adaptative. Altfel spus, surprinde datul ipotetic student ar realiza deodată că e vorba aici de mi-
care se depăşeşte imediat pe sine prin îndoială, proces siunea lui proprie şi personală? Că menirea lui nu va fi
ce nu denotă slăbiciune, debilitate, degenerescenţă, ci o doar aceea de a-i face pe copii să înveţe poezii pe de rost,
dinamică robustă. Argintul viu. Viaţa Nouă. să fremete de emoţie la lectura unei pagini literare sau să
Aşadar, experimentul prozastic e OK, dacă e un experi- înghită pe nemestecate noţiuni oricum indigeste de teoria
ment protozoaristic (Doamne, iartă-mă!). Adică, dacă literaturii, ci şi aceea de a le transmite micuţilor ceva din
scoate la iveală, sau măcar ne face să bănuim, protozo- etosul democratic mai-sus-evocat? Adică valorile tari ale
arul originar al Atenţiei. unei societăţi a libertăţii, a legii, a demnităţii, ale unei
societăţi care se bazează pe respectul persoanei umane şi
care se emancipează, hotărît şi definitiv, de naţionalismul
Teză de doctorat abordează (şi) problema de grotă. Oare faptul că acest student şi-ar înţelege astfel
misiunea nu ar face o diferenţă, mică dar reală şi benefică,
învăţămîntului românesc cu toate mutaţiile în sistemul de învăţămînt românesc?
lui postdecembriste. Cum vedeţi, din pos- Interviu realizat de
Silvia Mitricioaei
tura de universitar, viitorul acestuia?

Eu unul mă gîndesc mai degrabă la soarta învăţămîntului


literar-umanist, la noi şi în Europa. Viitorul depinde de ca-
pacitatea noastră de a nu ne considera marginalii, exilaţii,
albatroşii, loser-ii prin excelenţă ai unei societăţi domi-
nate de tehnologie şi economia de piaţă. Ştiinţele sociale
încearcă să smulgă tot mai mult din domeniul tradiţional
al educaţiei umaniste, arătînd că-i pot învăţa pe oameni
să comunice, să-şi structureze mintea şi exprimarea, să
coopereze, să se adapteze mult mai eficient decît o putem
face noi, mergînd direct la ţintă, fără să mai rătăcească prin
simbolismele ceţoase şi ambiguităţile ficţiunii. La asta ar
trebui să fim capabili să ripostăm viguros, cu convingerea
că literatura codifică o vastă experienţă socială, de orien-
mituri
16 echinox

urbane j u n k b ox . l a c e s ă (n u ) t e a ş t ep ţ i
De ceva timp încoace mă obsedează o problemă pe care hiperinformaţional în care mă mişc, eu însămi le-am dez- dut contactul cu acel simţ al măsurii, al respectului faţă
aş ataşa-o fără rezerve dosarului cu neajunsuri şi greşeli voltat ca părţi ale unor sisteme represive. Depozitate în- de sursă, capabil să opereze mutaţii până şi pe „cordul”
de fabricaţie regăsibile în structura oricărui exemplar al tr-o paradoxală zonă a lucrurilor inutile, pe cât de lipsită poveştii primordiale din care îşi trage seva. De aceea,
rasei umane. Pe lângă îndoielnice abilităţi de conservare, de sens, pe-atât de vastă, micile poveşti se integrează sunt dificil de identificat originile celor mai multor ase-
componente degradabile, neadaptabilitate, imposibili- într-o reţea de mituri personale ce servesc drept back- menea legende. Trebuie să ţinem cont de faptul că oraşul-
tatea de a-ţi păstra proprietăţile în condiţii istorice spe- ground unei serii de similtudini între bagajul nostru in- metropolă, spaţiul predilect dezvoltării şi propagării unor
ciale, fragilitate şi incompetenţă cronică, mai constatasem formativ şi casele ticsite de nimicuri ale acelor persoane atare modele narative de divertisment ocazional, este prin
existenţa în fiecare dintre noi a unui soi de melanj dezaxate şi nostalgice. Pornesc, aşadar, de la premisa că excelenţă un teritoriu bântuit de teamă. Teama disoluţiei
informaţional pe care, graţie antenelor ce detectează suntem posesorii unor muzee ale lumii urbane pe care nu într-un anonimat nociv, de obsesia unei preservări chiar
orice bizarerie sau fantasmă cu potenţial de realizare, îl o putem cunoaşţte cu adevărat. Îi sistematizăm relicvele şi a legăturilor celor mai fragile prin aditivi de natură
acumulăm neîncetat, fără nicio finalitate. E greu de zis ce ficţionale şi compunem un spaţiu al nelinişti, într-un timp fictivă, compunând treptat, treptat, false cordoane om-
anume ne determină să continuăm procesul ăsta compul- atât de aproximativ aproape, încât, invers aserţiunii lui bilicale între indivizi, marcate de acea mai sus pomenită
siv de a stoca informaţii trunchiate, parţiale formulă standard de incipit (povestea asta
şi de rea-credinţă. Iar dacă, până la urmă, o ştiu de la bunica unui coleg al prietenului
efortul nostru este minim şi nu suntem decât meu). Teama (şi dorinţa ascunsă, incitantă)
subiecţi pasivi într-o acţiune de bombarda- că trăim într-o lume care spune mult mai
ment (cel mai adesea internautic), nu ştim puţine decât ascunde. Teama de lucrurile
în ce măsură ne afectează prezenţa acestei vechi, tabuizate. Teama de lucrurile noi,
colecţii de „gunoaie” interesante. Tindem privite cu suspiciune. Teama de moarte.
să le ţinem minte din cauza conţinutului Teama de viaţa de după moarte. Aceasta
lor anecdontic inedit, din cauza unui tou- într-o inventariere precară.
che de exotism obligatoriu. Dacă vibrăm la Probabil că în textele viitoare nu voi sis-
anumite chestiuni, este din cauză că ni s-au tematiza aceste generalităţi. Mi se pare
întâmplat anumite lucruri pe care le găsim că un colaj spontan, bine realizat este mai
confirmate sau duse până la un punct vecin ofertant decât o lucrare standardizată,
cu absurdul. Din cauză că, în aceste hibride hipercoerentă şi hiperprecisă. Aspecte-
kitsch căutăm şi găsim, cel mai adesea, o le formale ale subiectului au fost tratate
idee pe care, cu masochism, o prezervăm cu suficientă rigurozitate de Constan-
noi înşine: nu suntem în siguranţă.Arbitrarul tin Eretescu în – Vrăjitoarea familiei şi
este o calitate relativă a colecţionarului de alte legende ale oraşelor lumii de astăzi,
mituri urbane. Scormonim printre cuvinte publicată în 2003 la Editura Compania, sin-
înşirate sim- gura carte axată pe problema miturilor ur-
plu, aproape bane publicată şi la noi. Desigur, antologia
vulgar de sim- se articulează pe temele principale ale mi-
plu, după pro- tologiei occidentale, regăsibile sub diverse
priile noastre forme şi în mediul autohton. Deocamdată,
experienţe, Baudrillard, orologiile lui sunt mitologia urbană autohtonă se articulează pe scheletul
c ă u t â n d inimi mecanice care ne fac să fim de o pronunţată coloratură autohtonă a morbidezzei tan-
jaloane şi pre- neliniştiţi în ceea ce priveşte pro- dre, cu miez picaresc şi cu accente groteşti, fiind totuşi
texte pentru pria noastră inimă. vizibile influenţele „de afară”, chiar dacă le regăsim fil-
aderarea la Din sacadările lor se hrănesc trate prin prejudecăţile supersitiţioase care încă îţi găsesc
anumite is- porniri obscure, inhibiţii şi destul funcţionalitate în mentalităţile colective de la noi.
torii. Dacă ar fi prejudecăţi, dar şi apetenţa pen- Acum, în lipsă de alte promisiuni care vor face junk-
să inventariez tru acest spectaculos de un gust boxul să pară mai ofertant din pricina a ceea ce ar putea
toate micro- îndoielnic şi, din pricina acestei conţine, mă voi afilia unei tradiţii a serendipităţii în le-
naraţiunile triste calităţi a lui, periculos. Des- gendele urbane româneşti, asemănându-mă acelor sim-
pe care le-am pre riscuri excesive şi zone de patici pseudo-specialişti care băteau la uşile noilor pro-
citit, auzit, insecuritate imprecis marcate pe prietari de apartamente din capitală cerându-le un borcan
receptat sub hărţile noastre psiho-geografice pentru a lua probe de aer. După ce plimbau borcanul prin
formula consacrată a povestirii unui atare mit (colega vorbesc majoritatea textelor ce intră sub incidenţa discur- camere, îl înfiletau şi-i lipeau o etichetă. Soarta recipien-
unui prieten de-ai fratelui meu) şi pe care la rândul meu sului mitic urban. Spre deosebire de formatele standard tului era depunerea sa, împreună cu alte surate, la cetrul
le-am colportat sub marca aceleiaşi discutabile valori de mit (cele studiate de Claude-Levi Strauss, de exem- de reciclare a sticlelor.
de adevăr, văd că am reţiunut numai pasaje cheie, care plu), scheletul formatului de ultimă generaţie al acestuia Aşa că, de unde să ştiu că scrisul despre mituri nu va
vin să se suprapună unor superstiţii mai mult sau mai este grozav de labil, iar formele pe care le poate căpăta deveni el însuşi un mit?
puţin puerile pe care, sub impactul spaţiului vid, urban şi recomandă genul ca pe unul uşor maleabil, care a pier- Olga Ştefan
echinox 17

muzică
C i n e e s t i t u , L u dw ig?
Cu Beethoven, muzica devine convulsivă, adică figuri pesemne de groază pentru amatorii de senzaţii tari: meni lăsate, ca un plug în obrazul tăcerii. Cine eşti tu,
adevărată. Excesiv de umană. Dar stooop! De ce scriu portretul cu obrajii devoraţi de pojar şi cel cu virgulele Ludwig? Eroul glorioasei Patetici, semnul de întrebare
acum despre Beethoven şi nu despre Amadeus, Ilici, Se- alungite înconjurând un cap cu ambele urechi încă aco- din finalul Sonatei Lunii – neagră şi dureroasă lună de
bastian? De unde curajul, tupeul de a mă posta la stâlpul lo. Pe post de titluri, diagnosticele, deloc măgulitoare: metal ridicându-se din holurile tale interioare ca în po-
ridicolului? Şi, nu-i aşa, de ce aici, între coloanele mul- depresie severă şi schizofrenie. Halal punere la zid. La ezia Martei Petreu – sau întruchiparea deznădejdii au-
tilateralei şi echilibratei reviste a facultăţii de litere? Din cât mai mulţi nebuni ca tine, Ludwig! Deşi până acum tosuficiente din disperatul final al Appassionatei? Cine
cel puţin trei motive. lista e în deplinătatea facultăţilor mentale, adică goală. eşti tu, Ludwig? Sunt aproape două secole de când la
Unu. Campania bolnav mintal. În urmă cu ceva deja Doi. Motive personale. Ţi-am descoperit sonatele pentru commedia e finita şi întrebarea lăsată moştenire a rămas:
vreme, Clujul a fost invadat de nişte afişe ciudate cu pian abia acum. Până acum numele tău însemna simfon- Cine sunt eu, Ludwig?
nebuni. La români, frica de nebuni e proverbială. Sau ism, eroism, titanism, deşi prometeism ar fi fost mult mai Trăiesc într-o noneră în care lupta nu mai există pentru
e cumva doar de import? Nu prea contează. Important potrivit; dar astăzi nici focul nu mai poate fi foc, pen- că duşmanul nu mai există. Eroismul tău ajunge desuet,
e numai că respectivii nebuni au fost nişte nebuni de tru simplul motiv că frige. De acum vei însemna tot mai fraternizările tale aidoma. Din tine n-a mai rămas decât
geniu. Dar să nu uit, nu li se spune tocmai nebuni, ci, multă neputinţă, tergiversare şi ratare conştientă de gran- prăbuşirea într-un mileniu al prăbuşirii, decât marasmul
pentru a nu scandaliza prea tare spiritele neoburgheze, doarea eşecului. Ascultându-l pe Rubinstein, simţi cum într-un secol marasmic. Mărturisesc nu din aurea igno-
bolnavi mintali. Studenţii de la psihologie, autorii cam- claviatura capătă consistenţa unui creier pe care ţopăie rantias că nu pot asculta furibundul final din a IX-a fără
paniei Vrei să ştii cum arată un bolnav mintal? au optat netulburată de nicio siguranţă nevroza. Necesitatea un zâmbet ambiguu. Din această primă şi ultimă dintre
pentru trei figuri celebrissime: van Beethoven, van Gogh căderii. victoriile tale mai gust ca pe o delicatesă doar începu-
şi un al treilea care n-are ce căuta lângă cele două figuri Trei. Întrebări cu semnul exclamării. Pentru că mă tul. Doar începutul e la fel pentru toţi. Soluţia noastră e
nobiliare ale Muzicii şi Picturii. Fotografiile alese pentru regăsesc în plimbările tale de peripatetician solitar prin absenţa soluţiei. Şi asumarea ei.
campania cu pricina, violent îngroşate, înfăţişau două poienile melancoliei. Paşii tăi grei calcă pe urme de ni- Sfârşitul episodului 1 din seria Melancolii Sonore.

melanco rever
A l b u m e de l ua t pe i n s u l ă
( î n l u n a i u n i e)
Motivaţia recomandărilor mele muzicale din acest număr nu sunt cine ştie ce versuri strălucite, cântate de Duffy, despre minunăţiile care se pot întâmpla în jurul nostru
sună cam aşa: două albume de debut, unul mainstream, ele sună convingător şi emoţionant. Rockferry e un al- şi pe care, evident, nu le mai vedem de mult, folosind
altul indie, ambele foarte bune, două blonde, una galeză, bum de ascultat mai ales în timpul unei depresii crunte aranjamente care aduc a felicitări muzicale diafane sau a
alta vieneză, ambele frumoase. Rockferry şi Grass Is (te simţi, cumva, răzbunat) sau în toiul unei poveşti de carusele din filmele pentru copii. Grass Is Singing e un
Singing au apărut anul ăsta şi singurul lucru pe care îl amor (ca să cobori puţin cu picioarele pe pământ) – ba album plin de poezie şi imaginaţie, complet nerecoman-
mai au în comun, pe lângă cele de mai sus, e că au fost chiar poate fi luat şi pe-o insulă, pentru că nimic n-o să dat indivizilor emo, maturilor incurabili şi celor care au
foarte bine primite de critică (Rolling Stone, The Guard- înlocuiască mai bine absenţa unui bourbon tămăduitor uitat toate poveştile de când erau mici. Nu vreau să se
ian etc.). Dar să le luăm pe rând. Mai întâi Duffy (adică decât vocea lui Duffy. înţeleagă (ar fi crunt!) că, dacă iarba se apucă să cânte,
Aimee Duffy), pe care sigur o ştiţi de pe VH1, cu flam- Şi Grass Is Singing l-aş lua cu mine pe insula pustie, o face siropos şi enervant. Dimpotrivă, albumul celor de
boaiantul ei Mercy – care e, de altfel, şi singura piesă pentru că ascultându-l, insula s-ar transforma într-un ca- la Lonely Drifter Karen e un alt fel de-a spune (plin de
atât de plină de energie de pe Rockferry. Pentru că restul rusel plin cu animale de pluş şi nu mi-ar mai fi frică să imaginaţie şi tandreţe) că viaţa e frumoasă. Ascultându-l,
(cu mici excepţii) sunt balade amare şi temperate despre adorm pe nisipul rece. Dar să nu ne îndepărtăm prea tare o să vi se pară că aveţi o flaşnetă chiar în mijlocul su-
amoruri nedrepte şi-un iubit cam nestatornic şi amăgitor. de casă. Înainte să vă reformulez albumul în metafore frageriei şi că în jurul ei încep să apară, din ce în ce mai
Vocea lui Duffy, aspră şi răguşită, a fost comparată cu cea mai mult sau mai puţin fericite, trebuie să vă spun că clar, imagini din musicaluri colorate. Sunt convinsă că
a lui Amy Winehouse. Or fi semănând, nu zic, dar Duffy Tanja Frinton e într-adevăr blondă, dar cei doi colegi ai ei nimeni nu poate rezista versurilor suprarealiste şi melo-
are o eleganţă şi o discreţie care amintesc mai degrabă de trupă nu. Pianistul e italian, bateristul spaniol şi s-au diilor fragile ca Passengers of the Night sau Casablanca.
de Dusty Springfield şi de al ei You Don’t Have To Say întâlnit toţi trei la Barcelona. Numele formaţiei (ei zic Care completează de minune Serious sau Distant Dream-
You Love Me, decât de divele MTV&LSD. Câteva din că e proiect) e inspirat de personajul principal din Idioţii er ale lui Duffy. Rămâne să ascultaţi ambele albume şi,
piesele de pe album au fost produse şi scrise împreună lui von Trier – informaţia asta, împreună cu cea despre dacă ţineţi morţiş, să vă alegeţi favorita. Eu le-am ales pe
cu Bernard Butler (fost chitarist la Suede), ceea ce face pasiunea Tanjei pentru My Fair Lady şi The Sound of amândouă.
ca melodiile să sune uneori groovy, alteori a soul rafi- Music, e un indiciu preţios pentru felul în care sună albu- Duffy, Rockeferry (Polydor Group)
nat, dar niciodată prăfuit. În mod cert, Duffy e complet mul. Nu sună a nimic din ce-aţi auzit deja, pentru că e o Lonely Drifter Karen, Grass Is Singing (Crammed
anacronică în peisajul muzical al anului 2008, departe cutie muzicală în care au ajuns, nu ştim cum, o balerină, Discs)
de orice tendinţe şi tentaţii. Videoclipul ei de la Rock- o bufniţă, zgomote de paşi, cabaret, filme alb-negru, pro- Luiza Vasiliu
ferry e filmat alb-negru, coafura miroase de la o poştă a fesori care se îndrăgostesc de clovni şi-o voce delicată şi
fixativ şi anii ’60 şi, cu toate astea, reuşeşte să rămână dulce (mai frumoasă decât a Joannei Newsome). Dacă
teribil de autentică şi de vie. Oftatul cu care începe Syrup am vrea neapărat, i-am spune cutiei ăsteia avant-pop.
and Honey îţi rupe inima şi, deşi „you hurt me bad but I Dar cum nu vrem asta, spunem doar că nici o melodie nu
won’t shed a tear” sau „I’m leaving you for the last time” seamănă cu cea dinaintea ei, că fiecare spune o poveste
18 echinox

teatru
Fa u s t v s . Un c h i u l Va n i a
Cel mai greu lucru atunci când prind o piesă de teatru altă factură, în care supra-personajul inserat de Andrei an: două pentru Sibiu (Ofelia Popii pentru actriţă în rol
bună este să vorbesc despre ea, asumându-mi fiecare cu- Şerban în piesa lui Cehov este chiar sala de spectacol, principal şi Helmut Sturmer pentru scenografie – decor)
vânt fără remuşcarea de a vorbi superficial. Adevăratul cu tot ce înseamnă aceasta, încluzând aici scena şi cu- şi trei pentru Cluj (András Hatházi – cel mai bun actor în
test al unui spectacol reuşit sunt întrebările gen „Cum a lisele, perfect transparente publicului, dar resemantizate rol principal, Andrei Şerban – cel mai bun regizor, pre-
fost?”, „Cum ţi s-a părut?”. În momentul în care îmi dau în actele II, III şi IV. cum şi premiul pentru cea mai bună piesă).
seama că nu sunt în stare să rezum ce am văzut timp de 3) O regândire a ideii de spectator, aşadar implicit 6) Viziunea regizorală de ansamblu este transparentă
câteva ore, oricât de aplicat şi structurat mi-aş propune să a ideii de teatru. În Unchiul Vania, actul I se joacă în în ambele cazuri. După cum se poate observa şi mai
pregătesc discursul, vine inevitabilul răspuns: „Nu pot să sală, spectatorii fiind pe scenă. Actele următoare sunt ju- sus, am preferat în câteva rânduri cuvântul „proiect”
îţi spun. Trebuie să vezi cu ochii tăi”. Astfel, mare mi-a cate în culise, pe schele şi scări, actorii amestecându-se în defavoarea ideii de „spectacol” sau „piesă”, iar asta
fost bucuria când am avut ocazia să văd, în doar trei zile, uneori în rândul privitorilor. În Faust, acelaşi efect este nu întâmplător. Rezultatul: pentru Faust – grandoarea
atât Faust-ul lui Silviu Purcărete, cât şi Unchiul Vania al oferit prin procedeul exact invers: nu actorii sunt cei care transcedentalului cu toate implicaţiile sale, iar pentru
lui Andrei Şerban. Cum a fost? Ei bine, această întrebare intră printre spectatori, ci spectatorii sunt cei invitaţi să Unchiul Vania – sublimul dramei (comedia cu accente
îşi găseşte un răspuns neaoş ardelenesc: „Trebuie să le se amestece într-o grădină barocă a desfătărilor, de un tragice, adevărata comedie).
vezi pe amândouă. Da MUSAI!” grotesc fermecător, sincretismul mijloacelor şi abundenţa 7) Spectatorul este luat cu asalt, indiferenţa îi este
Aşadar, nu voi încerca nici o cronică în paralel, nici un simbolurilor aruncând publicul într-un carnavalesc halu- imposibilă, reacţia este imediată. Ambele piese sunt
studiu comun, ci voi aduce argumente în ajutorul acelui cinant. Când eşti bombardat de jur împrejur, inclusiv la susţinute de un imaginar violent, însă de naturi diferite.
„musai” de mai sus: propriu, cu stimuli extrem de pregnanţi prin şocul pe care Purcărete este mai aproape de ceea ce a reuşit Şerban
1) Doi actori geniali, cameleonici şi cuceritori: An- îl oferă, efectul este pe măsură. în Purificare, o reprezentare naturalistă a alegoriei, dar
drás Hatházi în rolul lui Vania şi Ofelia Popii în rolul 4) Decorul, luminile şi costumele au fost mai mult totuşi într-un cadru baroc în acest caz, al iluziei, pe când
lui Mephisto. Dacă Ofelia Popii impresionează acut prin decât raze de lumină, mobilier şi haine. Au constituit violenţa din Unchiul Vania este aceea a abrutizării, a
pluralism, interpretând practic mai mulţi draci într-unul parte integrantă a spectacolelor, simbolismul lor oferind izolării, a alienării.
singur, András Hatházi surprinde prin constanţă (dar nu nenumărate valenţe interpretării scenice şi textului. De Cele două piese reprezintă experienţe estetice singulare
platitudine) în interpretarea tragicului alienat Vania. asemenea, piesa regizată de Silviu Purcărete ar fi fost şi remarcabile. Cusurgiii ar putea spune că suprasolicit.
2) Viziuni scenice remarcabile: un proiect faraonic doar jumătate din ceea ce este fără muzica lui Vasile Sir- Ei bine, dacă n-au văzut piesele îi invit la teatru, apoi îi
la Sibiu, cu implicarea a peste 80 de actori şi studenţi la ac- li. voi întreba „cum a fost”, „cum li s-a părut”. Dacă le-au
torie, muzicieni, copii (cele şapte Margarete tulburătoare) 5) Un argument desuet, însă totuşi de băgat în văzut şi consideră că laud prea mult, sunt insensibili. Am
şi chiar animale, arhitectură teatrală megalitică, riscantă seamă: premiile care dictează consideraţia publică – cele zis :P
şi complexă, totul într-o hală de 1500 de metri pătraţi; iar două piese au strâns la un loc opt nominalizări la premi- Odăgescu Bogdan
la Teatrul Maghiar din Cluj, un proiect aristocratic, de o ile UNITER, împărţindu-şi cinci premii la gala din acest bogdan.odagescu@yahoo.com

P r i v igh e t oa r e a şi t r a n da f i r u l
M-am întrebat cum se pune în scenă o povestire scurtă teatrului actual); toate aceste elemente participă la reali- voce, mai mult decât narator, el este cel care dă viaţă din
care nu îţi ia mai mult de 10-15 minute să o citeşti. zarea unităţii piesei, deoarece nu sunt unele create pentru viaţa lui, care înfăptuieşte sacrificiul simbolic şi conexi-
Aşa că am fost la Teatrul Naţional din Bucureşti să văd susţinerea celorlalte, ci fixate între ele precum bucăţile unea dintre personaje, colorând astfel în roşu trandafirul
adaptarea scenică semnată de Carmen Lidia Vidu după unui puzzle. Recunosc că pornisem cu o prejudecată, şi ideal, imposibil de obţinut altfel; "Spunea că va dansa cu
Privighetoarea şi trandafirul lui Oscar Wilde. Această anume că e imposibil să nu se piardă din frumuseţea scri- mine dacă-i aduc trandafiri roşii." devenind astfel repli-
montare reprezintă o premieră deoarece, pentru prima erii lui Oscar Wilde în traducerea în limba română. Şi ca-refren şi chintesenţă a piesei.
oară, Naţionalul îşi deschide porţile teatrului experimen- mărturisesc, cu bucurie, că m-am înşelat şi că s-a reuşit Privighetoarea şi trandafirul este genul de piesă care te
tal, iar Carmen Vidu devine cea mai tânără regizoare o echivalare aproape perfectă a limbajului, iar vocea lui invită la mai multe vizionări pentru a nu rata vreunul din
prezentă pe scena TNB-ului. Citisem şi impresii bune, Manole are exact registrul şi dicţia cerută de text. Impli- elementele ei de compoziţie, pentru că, vrând-nevrând,
dar şi mai puţin bune pe net. Fără excepţie în schimb era carea actorului atinge un grad atât de înalt încât uneori, atenţia îţi va stărui asupra vreunuia dintre acestea, fie
lăudată interpretarea lui Marius Manole, în piesa de o pe parcursul monologului său, lacrimile îi sclipesc dis- videoproiecţiile şi elementul muzical, dansul gestual al
oră el fiind singurul care vorbeşte, vocea tuturor persona- cret în colţul ochilor. cuplului Carmen Ungureanu - Eduard Adam sau inter-
jelor, dar şi povestitorul. În faţa puternicei interpretări a lui Manole, coregra- pretarea lui Marius Manole. Sala Atelier se dovedeşte
Aşa cum ne-a obişnuit, regizoarea alege să mizeze fia lui Eduard Gabia păleşte, sau suferă de timiditatea cadrul potrivit poveştii deoarece sporeşte intimitatea
încă o dată pe o poveste de dragoste. Privighetoarea şi caracteristică şi celor doi interpreţi ai tânărului cuplu. actorului cu publicul şi provoacă din partea ambilor o
trandafirul este un colaj al interpretării, mimei, dansu- Totuşi, Carmen Ungureanu şi Eduard Adam se integrează întâlnire de o sinceritate maximă, şi nu este o întâlnire
lui, proiecţiilor multimedia şi muzicii electro-minimale în atmosferă şi, prin mima şi dansurile lor, construiesc tare, prestabilită şi încorsetată, ci una ezitantă, fluidă şi
(remarcabilă alegerea piesei La ballade of Lady Bird, credibil acea pseudo-relaţie care se destramă la întâlnirea plină de implicare afectivă. Fie că ai ajuns acolo în urma
ca de altfel întreaga coloană sonoră, foarte bine aleasă, concretului cu idealul. Citesc pe metropotam că “marele curiozităţii, întâmplării sau pentru a descoperi o altă faţă
nestânjenind intrarea spectatorului în atmosfera specta- absent al piesei este privighetoarea“ şi nu-mi pot stăpâni a unui actor, la plecare nu o să ai ca posibilă reacţie neu-
colului, ci deschizându-l emoţional către direcţii senzo- gândul şi sentimentul pe care l-am avut pe tot parcur- tralitatea faţă de piesă. La ieşirea din sală am auzit voci
riale neglijate adeseori sau, din contră, abuzate pe scena sul piesei: “Marius este privighetoarea.“ Mai mult decât vesele, voci triste, voci surprinse şi, iertat îmi fie oxim-
echinox 19

Les Temps oú les Cathédrales étaient blanches


sau despre Lavinia Branişte şi poveştile cu mine

Sui generis, Lavinia Branişte este o scriitoare atipică, însă nu plasată într-o
istorie literară ce se desfăşoară pe o lungă perioadă de timp ci într-o contempo-
raneitate imediată, scriind o poezie puternic personalizată ce se rupe de tagma
colegilor săi de generţie. Cu alte cuvinte, Lavinia Branişte scrie o poezie a sen-
timentalismului exacerbat ce are la bază o sigură intuiţie a mişcărilor sufleteşti
aflate mereu sub umbra unei frici metafizice: sentimentele trăite în poezie nu
au un numitor comun sigur (sunt doar intuite şi nu exprimate direct) ci sunt pu-
dice, tăcute, fricoase, imaginile recurente pot fi considerate demodate, trecute,
supralicitate şi refolosite într-un mod excesiv. Poezia Laviniei Branişte este
o poezie locativă în care toposul joacă rolul de excepţie al unui declanşator
al fluxului memoriei involuntare şi în acelaşi moment al nostalgiei ca stare
generală care de cele mai multe ori e lipsită de un punct arhimedic precis (ma-
joritatea poeziilor cuprinse în volum sunt legate de locuri precum malul Dunării,
Gara de Nord, strada Horea, oraşul Braşov etc.). Pitorescul, frumosul locurilor
înfăţişate de Lavinia Branişte în poeme precum Strada Horea, „alături de oa-
meni şi de pălăriile lor din care ies porumbei”, Paris by day, „privind Sena cea
lin curgătoare/ ce poartă spre apus/ feriboturi cu turişti”, Saint Georges, „care
de fapt e Sfântu Gheorghe”, De data asta în Braşov, „tot într-o gară”, Pe malul
stâng, în care „Dunărea arată ca o piftie”, reprezintă în cazul autoarei de faţă o
formă de libertate, vocea lirică trăieşte liberă, „ştrengăreşte” în mijlocul acestor
pulsiuni ale unui univers aflat înt-o permanentă entropie. În mijlocul naturii, fie
sălbatică, fie urbanizată, vocea lirică găseşte energia de a nota sentimente puternice: pe străzi, în smârcurile Dunării, acasă
la bunici, descoperim aceeaşi neîngrădire a sentimentelor oarecum instinctuale. Vocea lirică există atât timp cât simte,
explodează de o energie vitală în gândire şi în simţire (prezenţa sa e manifestată într-un amalgam de mişcări sufleteşti care
sunt mereu în mişcare): „şi mie îmi place să mă scurg/ [...]/ să stau la semafor/ [...]/ să trec înainte să se facă verde,/ să
mă opresc pe pod,/ să bag nasul prin gărduţ şi să privesc cu ochiul stâng/ [...]/ mi-ar fi plăcut să mă nasc din îmbrăţişarea
asta,/ mi-ar fi plăcut să ies iarna din asfalt ca un abur/”. Astfel, realitatea este mereu secţionată de intervenţia empiricului
şi a sentimentalismului. E şi un mod, de altfel, de a concepe realitatea nu prin lanţuri de evenimente, ci prin receptarea
lor concomitentă, ca a imaginilor de pe ecran, într-un amalgam de sinestezisme. Un astfel de mod de a privi realitatea
este înfăţişat într-un mod desăvârşit în poemul Cum mă laşi, în care autoarea realizează o pendulare între trecut şi prezent
(prezentul e mereu marcat de o nostalgie a trecutului): „mă laşi să te uit, bunicule,/ după ce atâta vreme/ Dunărea asta
murdară mi s-a părut frumoasă/ fiindcă tu o treceai cu sania/ când erai mic/ şi ea curgea prin curtea noastră./” etc.
Însă rătăcirea aceasta între trecut şi prezent în căutarea pitorescului realităţii merge în detrimentul structurilor de adân-
cime, autoarea performând un joc permanent cu formele pe care le înfăţişează vrând în acelaşi timp să le ofere un fond
care nu încape în contururile trasate (joc care distruge poemul din interior în timp ce se construieşte). Alteori, poemele
sale încercă să exprime adevăruri morale care se explicitează prin propria relatare. De pildă, în poemul Tot încercăm...
autoarea vrea să refacă o meditaţie, în speţă eşuată, asupra scopurilor existenţei umane şi ale poeziei: „tot încercăm să ne
impresionăm unul pe altul/ cu textele noastre,/ tot încercăm să ne cucerim/ cu poezii despre alte iubiri/” şi apoi mai jos
face o referire directă la propriul mod de a scrie: „şi eu mă arunc în tot felul de poveşti,/ să le trăiesc şi să le pot scrie, /
fiindcă de inventat nu aş putea să inventez nimic./” Privind acum dintr-o altă perspectivă, acest text poate fi considerat o
„ars poetica” în care autoarea îşi expune crezul poetic conform căruia e mai important a scrie pe cât posibil într-un mod
veritabil înfăţişând îndeaproape realitatea trăită.
Meditaţiile sale sunt de cele mai multe ori lipsite de un construct material în favoarea redării sentimentale a unui cotid-
ian care uneori plictiseşte rememorân aceleaşi locuri care, deşi sunt frumoase, sunt marcate de intuiţia propriului eşec.
Defapt, încă de la începutul volumului se remrcă o predispoziţie pentru înfăţişarea cotidianului, a unor evenimente ce
par insignifiante dar pe care autoarea le încarcă cu semnificaţie cu aceeaşi uşurime cu care îşi împodobeşte versurile cu
amănunte. Astfel, prima poezie a volumului, În spatele lor, ne înfăţişează palpitanta şi plină de semnificaţie călătorie cu
metroul: „mă aşez în metrou/ totdeauna în spatele lor:/ bărbaţi cu ceafa frumoasă,/ tunsă scurt,/ pitită uneori după un guler
curat/” şi apoi revine mai jos punând din nou accent pe detaliu: „şi când îşi pleacă ochii/ să-şi citească ziarul/ ceafa se
ridică încet/ ca o maşinărie scoasă la atac/”etc. Comparaţia cu maşinăria scoasă la atac este pe cât se poate de reuşită, însă
restul poemului îşi atrage propria explicaţie, situaţie sinonimă cu cea a unui poet care se explică de frica de a nu fi înţeles
oronul, tăceri încărcate de emoţie. Dar spuneam că sunt
greşit de către posibilii cititori: „sunt dependentă de bărbaţii care stau cu spatele la mine.”Aceeaşi tendinţă de protecţie
şi voci nemulţumite. Nemulţumite de lipsa de substrat a sensului se regăseşte şi în alte poeme precum Borges spune sau Boboteaza (poem în care autoarea notează obiceiul
intelectual a textului. Voi contrazice această părere prin creştinesc de sfinţire a apei, obicei în care preotul aruncă o cruce în apele ce urmează a fi sfinţite, iar şapte tineri „dintre
invitaţia de a lectura încă o dată textul şi poate Micul cei mai frumoşi şi mai fragezi” trebuie să o recupereze: „cel mai frumos şi mai fraged,/ a ajuns-o./ şi grea,/” şi imediat
Prinţ totodată, văzând dincolo de poveste, de aşa-numita intervine cu explicaţia ce dezechilibrează: „mult mai grea ca înainte,/ (căci acum era botezată)/”) etc.
“dulcegărie“ care ar suna fals privitorului secolului XXI. Povestea de iubire din ciclul de poeme Despre mine şi Cipri. O poveste adevărată (ciclu alcătuit din două părţi, fiecare
Substratul intelectual şi cel emoţional comunică în cel parte având XV, respectiv XII segmente individuale) recurge şi ea la sentimentalisme covârşitoare ale căror scop râmâne
mai frumos şi discret mod. Caracteristică reflectată şi la fel de suspendat. Cele două personaje înfăţişate se întâlnesc din pură întâmplare în „oficiul” unui cămin studenţesc unde
de punerea în scenă, care nu se doreşte şocantă sau în- el îşi gătea omletă (mai târziu vom afla că el prăjea cartofi şi nu omletă dar din raţiuni artistice autoarea alege termenul
grozitor de postmodernă, ci sinceră, elegantă şi curată, omletă pentru că „omletă sună mai bine”) iar ea ceai „de muşeţel”: „Cipri,/ îmi beau ceaiul de muşeţel/ şi mă gândesc la
nefolosind niciun element în plus faţă de strictul nece- tine,/ cum îţi făceai omletă la oficiu/ în tricoul ăla mulat./” Între cei doi, există un liant, un al treilea personaj, Florina, cea
sar. Dacă vă doriţi o piesă motivată de “happening“, de care va restabili într-un fel echilibrul sufletesc al protagonistei rănită în urma eşecului în iubire: „că poate Răzvan de la
nenumărate secvenţe care să vă provoace confuzia şi să maşina de spălat/ e mai interesant/ sau chiar Radu de la uşa cu gratii,/ ia dă-te pe lângă ei,/ spală-ţi prosoapele mai des,/
demonteze definiţia pe care o alipiţi teatrului, atunci nu fă-te că nu te pricepi la calculatoare/ şi vezi ce poţi să scoţi./”
Piesa de rezistenţă a volumului este ciclul de poeme din final ce poartă numele Viaţa cu Filip, un ciclu de şase poeme
aceasta este alegerea. Privighetoarea şi trandafirul, în
tragicomice ce descriu o relaţie „ce nu este”, în speţă, un ciclu ce marchează într-un fel maturizarea şi cizelarea profundă
ciuda faptului că este un spectacol multimedia denumit
a sentimentelor. Filip este „unul de pe stradă care pozează oameni la întâmplare/ şi-apoi îşi iroseşte viaţa căutându-i/ ca
“neconvenţional“, este mai presus de aceasta, teatru. să le strecoare în buzunar portretele./” Partea cea mai frumoasă liric se află în poemul al doilea: „uneori mă îndrăgostesc
Dacă aveţi ocazia, mergeţi şi vedeţi la TNB cum de Filip/ şi atunci el mă cântăreşte şi mă măsoară/ ca să ştie exact cam ce cantitate de fiinţă vie îl iubeşte./”
funcţionează transferul de la povestirea în stil clasic la Concluzionând, sub aspect formal poezia Laviniei Branişte deţine în interiorul său germenele propriei distrugeri, însă
piesa modernă şi cum creionează Carmen Lidia Vidu materia aceasta de viaţă, care răzbate în întreg volumul construindu-se pe sine, e tot timpul vizionată dintr-o dublă
crezul Privighetorii şi trandafirului: “Totuşi iubirea e perspectivă: o dată în sine (interesul pentru sentiment, autoscopia, dar şi observarea lumii exterioare, mediul rural dar şi
mai presus de viaţă. Şi ce înseamnă inima unei păsări urban, cultura) şi o dată sub raportul tehnic al translaţiei ei prin scris în poezie (exerciţii de portret, evocare, descriere).
pe lângă o inimă de om?“ în propria sa viziune a senti- Robert Moscaliuc
mentului care, conform spuselor ei, filtrează şi îmbină robert.mhoscaliuc@gmail.com
“lucruri care se întâmplă în tine şi care sunt pe muchie,
între dragoste, ură, imaginaţie, între minciună, creativi-
tate, între sus şi jos, între valoros şi perisabil”.
Mirela Dimitriu
20 echinox

Sibiu – ce rămâne
Cum arată Sibiul post-festiv? Ar fi un demers lax şi prea de gonflare, sau, dimpotrivă, detractare, a lui. Vom vorbi poţi transgresa anumite bariere realmente inhibitorii de
docil aliniat la vocaţia de sportiv de performanţă an- despre un Sibiu văzut la lumină naturală, lăsând deoparte care te izbeşti în enclavele saprofite cu pretenţii de centre
grenat în competiţiile naţionale de aflat în treabă şi dat efectele şi de parcă ar fi făcut eventualele supralicitări culturale, deeply provinciale.
cu părerea să scriem că erau hârtii pe jos sau porumbei pe care, în virtutea impecabilităţii, discursul de promo- Mi-ar plăcea să spun că experienţa capitalei culturale a
insalubri (if possible...). Alegem în schimb să exploatăm vare vehiculat anul trecut trebuia, fără doar şi poate, să fost benefică în sensul că putem în sfârşit să asistăm la o
filoanele unui timid militantism pentru o altfel de atitu- şi le aproprieze. Relaţionând plimbarea „de plăcere” prin emancipare progresivă a conştiinţei culturale româneşti
dine vizavi de domeniul culturii în România (pentru care Sibiu cu necesitatea acestui demers critic ce l-ar supune (ok, sintagma e aşa de preţioasă că aproape cere ma-
momentul Sibiu 2007 a fost, probabil, un punct nodal), şi la o inevitabilă deteritorializare, la un decupaj ce-şi juscule). Mi-ar plăcea să spun, cu o marjă de optimism
asumând inclusiv eşecul articulării unor opinii pe deplin asumă deformările aferente scoaterii problemei abordate exacerbat, că Sibiul este acum cadrul propice emulării
coerente. dintr-o serie de contexte pe care un studiu socio-cultural acestor tentative de resemantizare a conceptelor prăfuite
serios le-ar avea în vedere, m-am întrebat în ce măsură cu care aşa-zişii manageri culturali de la noi (impostori
Într-o abordare „economică” a Sibiului sub aspectul a fost, de fapt, conştientizată sau măcar evaluată la cu acte-n regulă) continuă să opereze, spre exaspera-
lui de capitală europeană, deja revolut, deja disputat în adevăratele-i proporţii ponderea pe care valorizarea unui rea unora şi întreţinerea confortului călduţ al relicvelor
sensul asumării lecţiei organizatorice oferite, spun unii, oraş românesc cu prerogativele care-l desemnează drept disfuncţionale care se propăşesc, escortate zornăitor de
mai mult ca o şansă, mai mult decât ca o recunoaştere, apt pentru a-i servi Europei drept capitală europeană în o serie de titluri şi onoruri, pe la congrese şi festivaluri.
s-ar cuveni să marcăm distincţiile care ne-ar îndreptăţi construcţia unei imagini ceva mai adecvate, poate chiar Clandestin, circulă printre noi idei smulse din mediul
să vorbim despre Sibiul „special” de anul trecut ca un mai demne, mai puţin atrase de ispitele comparatismu- propice cultivării lor, insuficiente pentru a motiva, a obli-
motor al producerii de mutaţii în conştiinţa colectivă. lui maladiv orientat înspre „alţii” a culturii româneşti ga. Ce mi se pare extraordiar este faptul că la Sibiu s-au
Normal, ignoranţa a determinat mai degrabă absenţa (naivitatea formulării este doar o încercare de a evita ac- petrecut o grămadă de evenimente în măsură să le dea
reacţiilor la scară largă în rândul populaţiei (o întrebare centele ireverenţioase ale unor perspective ce deschid căi cu tifla organizatorilor de manifestări al căror motor este
importantă este: avem nevoie de reacţii masive pentru a de abordare mai sinuoase). A fost Sibiul receptat ca un proliferarea unui autism local. Sibiul e o inspiraţie pentru
declara o astfel de acţiune „reuşită”?). Însă modul în care filtru salvator, ca o formulă optimă de epurare a situaţiei felul în care ar trebui să stea lucrurile. Îşi arogă dreptul
ne raportăm, ca veşnici persecutaţi, la delimitarea acestui Romîniei, per ansamblu, aşa cum este ea percepută ima- de a continua să existe, virtual, ca o capitală culturală
spaţiu şi investirea lui cu o titulatură cel puţin insolită gologic? Sau, dimpotrivă, suspicioşii cvasi-intelectuali deschisă spre propagarea de proiecte culturale scoase de
în contextul de 3rd world nation al României actuale, români au apelat la eternele lor naraţiuni exemplare care sub incidenţa complexelor enclavizante de tip cenaclu,
stânjenitor, dar bine susţinut de un set de cauzalităţi şi să vehiculeze opinii ostile şi mefiente în acord cu tentaţia întrunire, colocviu, păstrând un trist, nefast şi îmbâcsit
cutume „personalizate”, este simptomatic pentru grila unei perceperi distorsionate şi schematice a oraşului- aer protocolar.
standard prin care am putea judeca Sibiul post-capitală insulă? În sfârşit, a fost vorba despre solidaritate şi ones- După un an de prolegomene pentru o ţară a cul-
culturală. Practic, riscăm să cădem într-o simptoma- titate în judecăţile emise vizavi de ce a fost la Sibiu, sau turii autentice, ne întrebăm: what now? Până la urmă, e
tologie tipică: un oftat fără de consolare, însoţit de „a despre veşnica atitudine duplicitară autohtonă, încinată puţin important „de ce Sibiu?”, „de ce acum?” etc etc
fost prea frumos pentru a rezista la noi”. Aşadar, tocmai spre emiterea de aserţiuni paranoice de tipul „De ce Sibiu etc. Întrebările folositoare sunt, ca de cele mai multe ori,
în dauna acestei asumări cognitive la nivelul formal al şi nu ...?” sau şi mai monstruoasa „Dacă Sibiu, oare nu cu totul altele decât cele ce servesc populismului, cam-
logicii informaţiei colportate şi hiperdiluate, tocmai cumva...?”. paniilor electorale ori legitimizării unor fonduri.
pentru a evita capcanele pe care prestabilirea anumi- Hotărât lucru, asimilând cockteilul de evenimente tari Aşadar: (1) cam cât poate ajuta momentul Sibiu
tor elemente care se înscriu drept emblematice în para- din anul trecut şi identificându-se cu acestea, Sibiul 2007 de acum încolo; (2) cum folosim avantajul; (3) cum
metri meniţi să determine gradul de legitimitate al mai rămâne un punct de referinţă în topografia lucrurilor care accelerăm complicatele motoare româneşti ale receptării
sus-numitei titulaturi pe care oraşul Sibiu a purtat-o în „se întâmplă”. Mai mult chiar, Sibiul emană acel spirit în această direcţie; (4) ce rămâne Sibiului din toate aces-
2007, am preferat să decuplăm oraşul de la instalaţiile deschis provocărilor şi pare în acest fel un spaţiu în care tea? Desigur, acestea sunt doar câteva faţete ale subiec-
echinox 21

Cronica-jurnal : O lectură a lecturii


(Ion Vlad – Orizonturile lecturii)

„Iată ce trebuie să evit, să nu introduc nici o ciudăţenie acolo unde nu


există. Cred că acesta este pericolul atunci când ţii un jurnal: exagerezi
totul, stai necontenit la pândă, forţezi continuu adevărul.” (Sartre)
Cititorul va trebui încă de pe acum avertizat (deşi, în calitate de cititor
tului, însă un răspuns în aceste direcţii e necesar, pentru avizat al textelor critice, unele dintre acestea, adesea, voit experimentale,
a înţelege mai bine ce şi cum putem folosi. îşi va fi dat de la bun început seama) că Orizonturile lecturii este departe
(1) Nu putem nega faptul că Sibiu 2007 a fost o de a fi un jurnal. În acelaşi timp, cartea lui Ion Vlad este la fel de departe
piatră aruncată în oala adormită a culturii române, o oală de ceea ce ar putea constitui un volum de teorie. Aici, consternarea ci-
a cărei ape s-au obişnuit cu temperatura sălilor festive titorului (care e de dorit să sporească) mi se pare îndreptăţită, căci nu e
din liceele de provincie, acalmia fiind una liniştitoare: nu greu de observat faptul că propriul său orizont de aşteptare devine supus
facem valuri, ne vedem de treabă. Iar dacă valurile au acestui joc.
apărut totuşi, care sunt acestea şi cât sunt ele de mari? Ei Şi totuşi ideea de jurnal stăruie, nu în forma sa clasică, cu care suntem
bine, unul dintre cele mai mari valuri este puterea exem- atât de obişnuiţi, ci sub un aspect ceva mai profund, uşor cadenţat, unde
plului, reţeta care funcţionează. Un altul ar fi experienţa „jurnalul e şi confesiune şi însemnări pe margini de cărţi şi evenimente ale
câştigată, un garant al profesionalismului viitor (pe care, spiritului.”(p.103) Aceasta va fi şi forma sub care va trebui privit volumul
ca optimişti, putem acum să-l visăm). Mai putem vorbi de faţă : un jurnal al lecturilor – numeroase, nu (doar) din punct de vedere
despre fonduri deblocate, plusuri la capitolul imagine... cantitativ, ci mai degrabă dintr-unul ce vizează diversitatea, abundenţa
Iar asta ne duce la punctul următor: perspectivelor şi abordărilor critice – un jurnal ce defineşte şi ierarhizează,
(2) Iei oala, o speli bine, pui în ea experienţa, ce delimitează şi tipologizează eterna (şi atât de adesea trecuta cu vederea)
fondurile, imaginea, câteva nume sonore, după care con- lectură.
dimentezi şi găteşti după reţeta menţionată anterior. Iar Dacă încă din titlu se poate cu uşurinţă intui punctul central al acestui „ex-
dacă focul e prea mic... curs” printre orizonturi, parcurgerea volumului va purta cititorul printr-o variată gamă de lecturi argumentate,
(3) ...înseamnă că ai o problemă cu oamenii, ai o interpretate şi re-actualizate (eseuri/portrete/analize/exerciţii etc.), printr-un evantai discursiv ce se va replia peri-
problemă cu receptarea. În acest caz, PR`ul e una dintre odic, ce-şi va schimba haina în funcţie de intensitatea, fluxul şi temperatura lecturii. Ceea ce în capitolul Eseurilor
soluţii. Traducerea mesajului din limba numită „cultură” se va concretiza ca un discurs „atât de nebulos [...], derutant, nu lipsit de confuzii şi, cu toate acestea, pasionant,
în limba română ţine de ambalaj, nicidecum de produs. violent, fascinant, cuceritor ca verb” (caracterizare ce vizează un volum al Martei Petreu şi având aplicabilitate
Într-o eră postmodernă, să aştepţi căderea unei pere în asupra întregului capitol), va suferi o diluare graduală, o limpezire a acelor suprafeţe îndelung căutate şi ornamen-
gură este egal cu sinuciderea. Literatura, muzica, teatrul tate, culminând (în partea intitulată simplu şi sugestiv Lecturi) cu o scriitură fluidă, aşternută cu o deosebită fineţe
nu mai reprezintă însemne ale celor aleşi, ci alternative şi, pe alocuri, nelipsită de o oarecare empatie (cu textele citate şi autorii lor, cu lecturile acestora şi din aceştia).
în procesul de cunoaştere şi entertainment. Dacă vrei să De altfel, capitolul Lecturilor este şi cel în care scriitura îşi va exersa la maxim (fără a-şi epuiza, însă) intensa
dovedeşti că sunt cele mai bune alternative, ai nevoie de putere de seducţie. Discursul capătă aici o viaţă proprie, nu se mai agaţă cu disperare de un text, nu mai tinde la o
interfaţă. Adică de PR. De asemenea, nu trebuie uitat... critică cu valoare eseistică, ci se constituie progresiv, strecurându-se printre secvenţe de lecturi, selectându-şi de
(4) ...punctul de pornire, în cazul nostru Sibiu fiecare dată, reperele potrivite, adaptate (sau adaptabile) contextual. Nu vom putea trece cu vederea nici elogiul
2007 pentru 2008, 2009 and so on. Cea mai bună soluţie adus cititorului, nici importanţa acordată, pe bună dreptate, întâlnirii cu cartea. De fapt, ceea ce reiese cu atâta
a fost găsită aici: reducem motoarele, păstrăm caracterul pregnanţă din întregul volum (cu o particularizare în acest capitol median) este „plăcerea şi gustul indicibile
muzeal al centrului cultural şi NU comercializăm excesiv ale cititului, reîntoarcerea la cărţi ; multitudinea referinţelor ; stimularea memoriei unor cărţi, personaje, situaţii
brand-ul (a se vedea ce s-a întâmplat cu Vama Veche). narative...”(p.109), referinţe ce nu vor înceta să se articuleze şi să se impună treptat, capitol după capitol, în nespe-
Festivalul Artmania dispune anul acesta de cele rate combinaţii posibile.
mai mari fonduri. Exită discuţii serioase pentru deschide- Iar dacă tot veni vorba de plăcerea lecturii, s-ar cădea să recurgem la o precizare suplimentară: aceea că în marea
rea unui muzeu Guggenheim la Cluj. Vara aceasta, Lake lor majoritate, textele cuprinse între coperţile acestui volum, dau impresia de a fi avut la origine câte o lectură
of Tears cântă la Satu-Mare. Ideea de provincie poate fericită. Nu-mi pot reprima aici o analogie cu Plăcerea Textului lui Barthes, mai precis, cu un anumit fragment
poate îşi schimbă semnificatul. Sibiul e un pas. ce tratează tocmai acest raport al scriiturii şi lecturii (în plăcere). Plăcerea lecturii este, în viziunea teoreticianu-
Olga Ştefan, Bogdan Odăgescu lui, cu necesitate legată şi, într-un anume fel, îndatorată unei alte forme de plăcere (plăcere ce îi este întotdeauna
premergătoare) şi anume – aceea a textului scris în plăcere. Căci, după cum bine ştim, doar textele scrise în plăcere
pot provoca lecturi asemenea, lăsând să transpară prin propriul lor discurs detalii şi aluzii menite să ispitească
cititorul (seducţia ca formă de manipulare, de „agăţare” – dupa termenii aceluiaşi Barthes – a potenţialului, in-
decisului, firavului cititor). Dacă în ceea ce priveşte însă lecturile aflate la baza prezentului volum nu ne rămâne
decât să ne imaginăm posibilitatea sau imposibilitatea legitimării teoriei amintite, în privinţa parcurgerii textelor
Orizonturilor... avem toate indiciile necesare pentru a suspecta cuvinte şi fraze scrise cu adevărat în plăcere.
Va fi remarcabil în acest sens un anume dozaj al discursului, ce, deşi uneori polemic, nu va ezita să adopte o
înfăţişare voit atenuată, recurgând la variate subtilităţi – modalităţi rarefiate de expunere a inadvertenţelor din
planul gândirii – căutând mai degrabă varianta unor critici orientate constructiv. Actul critic se va reflecta aşadar
într-o desfăşurare nuanţată, luând distanţă faţă de tot ce ar putea aduce a discurs coroziv, înclinat către disoluţia
unei direcţii preexistente. De altfel, aceasta este şi una din marile calităţi ale O.L. : prezenţa unui discurs legitima-
tor, ce caută în permanenţă să obiectiveze, ce se joacă cu argumentele şi efectele stilistice, ce ia de fiecare dată în
calcul „libertatea interpretării, mobilitatea corespondenţelor, jocul deschis şi declarat al ideilor”(p.18), neuitând
să exercite, aşa cum am afirmat şi mai devreme, acea fascinantă putere de seducţie.
„Când din necunoscut coboară «un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme», lumea încetează să mai fie tristă
în ziua de marţi...” ni se spune în introducerea unui studiu dedicat lui García Márquez. Acest discurs, învăluitor
uneori, va face uz de o oarecare instrumentalitate, ce îl va transpune din sufletul criticii într-o zonă atmosferică; ce
se va delecta, făcându-şi loc printre relatări domoale, încărcate de afectivitate, printre felurite puneri în paranteză
şi Portrete realizate cu o imensă migală.
În aceeaşi direcţie cu această diversitate discursivă se vor prezenta şi perspectivele lecturii. Fie că abordarea va fi
una de tip critic sau informativ, fie că „înscrierea” se va face direct în cadrul lecturilor de plăcere, privirea cititoru-
lui va trebui să se obişnuiască cu schimbarea continuă, cu variaţia tematică şi reprezentările acesteia. Altfel spus,
cititorul va trebui să se supună parcurgerii orizonturilor, a acelor rânduri ce vor constitui o lectură a lecturii.
Diana Mărculescu
22 echinox

Despre melancolii şi plutiri


Diana Adamek – Melancolii portugheze

Este notabil faptul că lectura cărţilor Dianei Adamek victorii şi fără înfrângeri, spectacolul identităţii plurale. acest discurs coincide mai degrabă cu o inserare de bună
implică de fiecare dată un soi de participare. Şi nu e Şi de aici, până la configurarea cărţii nu mai e decât un voie în burta celei mai mici dintre păpuşile ruseşti. Nu
vorba aici de simpla întâlnire cu textul (întâlnire deja pas. Scena se reduce din ce în ce mai mult, actorii – fie ei putem conveni pentru fixarea unui punct solid de pornire,
subînţeleasă prin chiar conceptul de lectură), ci de o im- Saramago, Camões sau sora Cipriana – îşi ocupă locurile căci aici „nu este locul unde drumurile se deschid, nu
plicare (ce va respinge prin chiar natura ei orice pasivi- bine definite, îşi asumă rolurile şi funcţiile ce le-au fost este nici drumul magnific spre care drumurile converg,
tate), de o complicitate ce se va ţese progresiv între două prescrise, iar ceea ce rămâne să se articuleze sub privirile aici dimpotrivă ele îşi schimbă direcţia şi sensul”, aşadar
părţi ce îşi dispută jocul. Avem, aşadar, pe de-o parte îngândurate, nu este altceva decât o nouă mutare posibilă nu putem decât să suspectăm textul, ca având o zonă de
scriitura, cu fluiditatea şi subterfugiile ei, scriitură ce nu pe o tablă de şah. indeterminare, peste care scriitura s-a aşternut modulat,
va renunţa nicicând la joc, la schimbarea identităţilor, a Şi în multe dintre ipostazierile efectuate, aceeaşi umbră uneori reticent, dând curs multiplelor diseminări.
măştilor şi veşmintelor ce îi vor urma îndeaproape ca- a jocului de şah continuă să vibreze. Nu e însă vorba aici Textele îşi vor vorbi astfel propria limbă, desfăşurându-şi
priciile pasionantei deghizări şi, pe de altă parte, citi- nici de implicita organizare textuală, nici de interpretările istoriile sub privirile pierdut-melancolice ale jucătorilor,
torul, ce va căuta să surprindă de fiecare dată fluctuaţiile înşiruite între cele două coperţi. Ci, mai degrabă, despre neuitând în acest timp să îşi impună, fiecare în parte,
ritmului şi intensităţii lecturii, ce se va adapta treptat for- lucirea estompată a unui metalimbaj ce se detaşează cu propriul avatar. De aici şi întâlnirile succesive cu discur-
fotei ce-l înconjoară, trecând, prin mişcări şi unduiri de-o grijă de orizontul în care făcea iniţial sens, nu pentru a suri incantatorii, apoi cu discursuri îmblânzite, menite să
imensă abilitate, din câte-un carusel ameţitor în nesfârşite destabiliza, ci pentru a aduce mărturie: în micile careu- calmeze respiraţia, cu ochii scormonitori ai criticului şi
pagini de linişte. Altfel spus, textul are să se definească ri, în ciuda eternelor asasinate, peste sânge, naufragii şi glasul domol al intertextului. Altfel spus, discursul se va
abia aici, în miezul unei zone de interferenţe şi abandon, moarte, se joacă astfel de fiecare dată, ca pe scutul lui putea repera răzleţ, fragmentar, crescând în preajma unor
unde litera scrisă şi cea citită (piese hăituite pe o masă de Ahile, spectacolul unei lumi care îşi apără deopotrivă fisuri şi derapaje, schiţând gesturi fugare printre salturile
joc) vor căuta să se armonizeze, să se urmărească şi să nemărginirea şi centrul. îndărătnice ale calului şi alunecarea înverşunată a neb-
se seducă. Un asemenea joc al deturnărilor şi statului la pândă va unului.
Pe aceeaşi direcţie, Melancoliile portugheze vor urmări fi toată cartea. Părţi eseistice, fluide şi migălos con- Nu priviţi însă cartea Dianei Adamek ca pe un spaţiu al
în permanenţă să îşi absoarbă cititorul. Însă dincolo de struite şi părţi ficţionale, fluctuante şi învolburate, îşi crizei: spaţiul e deja cel al reflexelor, cu multiplicări şi
acest dialog deschis de scriitură (şi imposibil de trecut vor spune deopotrivă povestea în timpul unui dans ce extensii ale liniei de orizont, un spaţiu unde se împletesc
cu vederea), ceea ce va duce încet încet la o implemen- schimbă partenerii şi ritmul bătăilor inimii. De altfel, nuanţe şi ecouri, întâmplări şi urme ale unor romane
tare a fascinaţiei, va fi atmosfera. Indiferent de regiunea ceea ce se petrece în mica lume ficţională – oscilaţia în mişcare ce îşi redefinesc aici contururile şi cheile de
în care urmează să se situeze (parte eseistică sau parte continuă între o înaintare şi o revenire, între o închidere lectură. Ceea ce se creează deci ca decor, nu este un câmp
ficţională), cititorul se trezeşte dintr-o dată copleşit de şi o deschidere, între pământ şi mare – va scrie totodată de luptă, sfâşiat de contraste groteşti, ci este o „zonă
forme şi ansambluri versatile, de fraze sinuoase (şi in- şi povestea discursului. Pe-alocuri lin şi moderat, sau delicată de confuzii”, îndelung căutată, ce va urmări să
sinuante), care nu mai mizează pe un simplu context, ci dimpotrivă, urmând îndeaproape accelerarea evenimen- impună legea şi singurul pas clar al pasiunii, îndoiala.
dimpotrivă, pe o nesfârşită pluralitate. telor, acesta va reuşi constant să se sustragă. Împotriva Iar la un moment dat, foarte aproape de primele pagini
Dacă vorbim însă de contexte, nu putem să nu sesizăm oricărei rigidităţi, cuvintele nu vor conteni să alunece, să ale cărţii, o voce cere : „lasă-mi îndoiala ; nădăjduiesc să
faptul că întregul volum este din start orientat către de- se desprindă din strânsoarea unui orizont îngustat şi con- trag din ea ca un fel de liniştire”. La fel am să vă las şi eu
schidere. Dincolo de orice tendinţă (şi tentativă) de epui- formist, dând naştere intercalărilor şi schimbului de voci. în această cronică – să vă luptaţi cu îndoiala, să clădiţi şi
zare a subiectelor tratate, „cărticica” Dianei Adamek va Şi totuşi reţeta discursului Melancoliilor nu poate fi pe să surpaţi orizonturi, să vă hrăniţi cu imagini ce poate vă
deschide de fiecare dată scena pe care se va juca, fără de-a-ntregul clarificată. De altfel, până şi a vorbi despre vor vorbi, şi, de ce nu, să mai inventaţi un sens.
Diana Mărculescu

Ipostaze de călătorie
(Diana Adamek – Vasco da Gama navighează)

Vasco da Gama navighează este în primul rând un ro- brace o formă proprie – nu aş numi-o tocmai ritualică, anasonului şi nucşoarei. Avem, prin urmare, un roman
man deschis percepţiilor multiple. Genul de roman care dar într-un anumit fel senzorială, o lectură extinsă, ce ce se deschide prin intermediul senzaţiilor, al imaginilor
întinde cititorului felurite capcane, care îl seduce printr- va uita de ceas, degajându-şi aroma treptat, ca în lungile divagante, al lumilor ce încep să interfereze prin detalii
un discurs rafinat şi ipostaziat, un discurs ce îşi schimbă momente dedicate unei infuzii de mentă sau detectării de fond sau prin figuri imateriale ce fac planurile să fuzi-
fizionomia, adaptându-se cameleonic unor spaţio- temperaturii ierbii. oneze, să îşi împrumute frânturi de destin sau de idealuri.
temporalităţi ce alternează. Este totodată un roman care Cum rămâne aşadar cu povestea? Cu poveştile? Textul Un roman care porneşte dintr-o zonă oarecare pentru a se
se referă (deşi nimic din cadrul discursului nu ne dă vreun (pe care îl veţi citi, poate, ca urmare a acestei cronici) şi pierde prin cele mai nebănuite cotloane, pentru a asocia
indiciu concret în acest sens) la timp. Un timp întrucâtva celălalt text, interior, (un text deja conţinut în povestire) semnificaţii din cele mai diverse, şi, ce e mai important,
fragmentar (sau mai bine zis fragmentat), însă un timp ce ce operează trimiterile în urmă şi dă sens (şi culoare, şi pentru a contura lumi. Lumi ce par rupte de realitate, ce
se dilată, ce faciliteaza întâlniri şi suprapuneri, un timp diversitate) întregului, nu sunt, de fapt, decât nişte dis- se desenează în cele mai mici detalii şi îşi dispută au-
ce ar trebui cu necesitste să atingă şi acest timp prezent, cursuri fragile ce stau să se (re)construiască, să se (re) tenticitatea. Care e lumea în care ar trebui de fapt să ne
al lecturii. modeleze. Discursul este, aşadar, unul ce pare să se (re) încredem? Să fie punctul de pornire atât de stabil încât să
Cititorul are să vadă prea bine că romanul îi întinde o scrie direct sub ochii cititorului, lăsând de fiecare dată îl luăm ca realitate totală, independent de ficţionalitate?
cursă încă din titlu. Desfăşurarea, nicidecum una lină şi la iveală puţin mai mult : un ţărm unde nu a căzut încă Atunci ce caută Wu-tao-tse în altă poveste decât a sa? Şi
omogenă, va prefera mai degrabă mişcările sinuoase. Şi ancora, o pagină ce deschide o lume încă neexplorată, un mai ales într-o cameră de hotel, cu nume luminos însă,
aici s-ar putea pune întrebarea – în ce fel, cine şi încotro val neaşteptat ce se sparge de punte. Şi totuşi, avem de-a Anessis, când l-a ales, i-a sugerat, nu ştie nici el de ce,
navighează? Cu toţii stăm, suflete vii şi pământ, răsuflare face cu un discurs ce vorbeşte de instabilitatea scriiturii, lustrul argintiu al unei monezi, ce caută, deci, Wu-tao-tse
caldă şi humă rece, cu faţa spre apă. Şi toţi ştim că acolo căci paginile se pot şterge chiar sub ochii ignoranţi ai aici, printre mape cu reclame, cearşafuri, cuverturi, per-
se deschid lumi, tot aşa cum se pot închide într-o singură unui cititor cuprins de o frenezie momentană, dominat dele umflate de vânt ca velele unei corăbii gata să plece,
cutremurare... Pătrunderea cititorului în text nu se va fiind în continuare de empirica sa obişnuinţă de a devora umbrele, prosoape, hârtii, chei şi geamantane. E începutul
face unidirecţional şi într-un mod pur retrospectiv spre romanul. romanului. Iar liniştea inspirată de vocea narativă, la fel
a construi pas cu pas o istorie deja încheiată. Cititorul, Iar pentru calmul cititorului, cum am putea defini acel mult de pierdută şi ea, în atmosfera boemă a unei camere luate
la fel cu celelalte personaje ale romanului (Ştefan Sen- aşteptat fir al romanului? Întâi de toate e mişcător (eu mă în chirie, se va avânta şi ea, odată cu corabia, spre larg.
toni, Vasco da Gama) va fi antrenat, indiferent de plan, gândesc la valurile nisipurilor calde), apoi e perisabil (eu Ceea ce va urma, va fi o alternanţă de voci, naratori ce îşi
în căutarea soarelui. De aceea şi lectura va trebui să îm- mă gândesc la piperul şi scorţişoara din bucătăria mea. vor ceda reciproc locul, dialoguri răsfirate, măcinate de
Dar aici, un pas greşit şi atenţia mea cedează; cade în pla- probleme ce nu se vor atinge niciodată şi totuşi, dialoguri
sa norilor şi mărilor de mirosuri şi gusturi: lemnul parfu- uneori asemănătoare prin simpla intermediere a unui per-
mat, dulce şi cald al vaniliei, galbenul uşor amărui şi izul sonaj inedit, singurul capabil de a se arăta sub o formă
de mucegai al şofranului, în acelaşi registru, doar îndo- sau alta (căci şi umbra poate fi considerată, la o adică, o
ielnic amar, chimenul şi boabele de polen ale muştarului, formă) în oricare dintre acele lumi. Umbra lui Estavao
apoi accentul bărbătesc, puternic parfumat şi înţepător (personajul amintit) nu aparţine niciuneia dintre zonele
al cardamonului şi coriandrului, al ghimbirului, picant deschise, expuse întrucâtva vederii – zone ce încearcă
şi sec, al ienibaharului, după care catifelarea feminină a să întrupeze imagini vii şi concrete – şi totuşi ea trece
echinox 23

Alexandru Vlad, Curcubeul dublu (Polirom, 2008)

Una dintre puţinele trăsături pe care le-am putea considera ca reprezenta-


tive pentru literatura postmodernă este fragilitatea graniţelor dintre speci-
ile literare. Poate prima întrebare care apare la finalul (sau chiar şi în tim-
pul) lecturii acestei cărţi este legată de apartenenţa (sau non-aparteneţa)
sa la genul romanului. În ciuda unei oarecare coerenţe şi a unor fire nara-
tive care emerg, cartea dă impresia unui colaj format din texte aparent
nonficţionale. Banalul cotidian invadează spaţiul textului literar. Baba
Florica, ţiganul Costan, Artistul devin eroi... protagoniştii unei lumi care
nu îşi mai găseşte ordinea internă.
Proza lui Alexandru Vlad, scrisă într-un stil simplu şi concis, este
impregnată de date autobiografice, amintind de paginile unui jurnal. Fie-
care proză scurtă este urmată de un text de legătură ce aduce uneori li-
rismul şi onirismul, alteori filosoficul în prim-plan. Există două filoane
importante ce trebuie urmărite: pe de o parte, o radiografie a României
şi a schimbărilor prin care ţara şi mai ales locuitorii săi trec, în contextul
integrării în Uniunea Europeană, iar pe de alta, ideea alterităţii, a străinului
care nu poate fi acceptat pe deplin şi integrat în comunitatea rurală.
Lumea satului românesc a suferit schimbări dramatice în timpul comunis-
mului şi mai apoi după revoluţie, iar aşa-zişii noştri ţărani sunt astăzi un
fel de hibrizi aflaţi din punct de vedere mental undeva, la graniţa dintre
lumea arhaică, moştenită din generaţie în generaţie, pe care încearcă să o conserve, neluând în calcul faptul că
oricum a fost pervetită de istorie, şi o lume modernă care înaintează cu viteza luminii, care riscă în orice moment
să o răstoarne pe cea dintâi. Spaţiul naraţiunii este reprezentat de un sat ardelean, înfrăţit cu o localitate din Belgia.
Imaginea idealizată din mintea naratorului-personaj, care a copilărit în acest spaţiu, se află în permanent contrast
cu imaginea reală a localităţii. Aceasta este profund afectată de schimbările ce se succed cu rapiditate. Principala
idee pe care mizează autorul este ca progresul tehnic nu are întotdeauna numai consecinţe pozitive. Cu atât mai
mult într-o Românie care are propriile ei idei (de nestrămutat) şi care crede mereu că le ştie pe toate.
Discursul despre alteritate este prezent chiar din primele pagini, întrucît naratorul-personaj este străin de comu-
nitatea din satul în care s-a retras. Fin observator, acesta trece în revistă în mod detaşat, chiar şi atunci când
îl afectează direct, cu o uşoară ironie ce trădează tocmai resemnarea, evenimentele care se succed. În modul
resemnat de a povesti se simte o acceptare tristă a lucrurilor, ca pe nişte stări de fapt. Ca atunci când povesteşte
despre baba Florica sau despre ţiganul Călin, pentru care furtul e ceva patologic, aproape normal. Ca şi când sim-
pla consemnare a acestor stări de fapt ar fi o pedeapsă suficientă. Un alt punct cheie pentru planul care vizează
alteritatea este fragmentul care dă şi titlul cărţii, Curcubeul dublu. Fragmentul descrie un fapt de cronica, ce ar
putea foarte bine să apară la ştirile de la ora cinci (poate că a şi apărut, cine ştie?). Dar este totodată şi povestea
unui eşec. Un alt străin marginalizat, de data aceasta un fost profesor de filosofie care se mută împreună cu mama
sa în sat, motivându-şi alegerea astfel: Plouase şi peste valea aia de acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu si
parcă tras cu vopsea. Mă uitam la curcubeu si a trecut un beţiv care m-a salutat, dar pentru fenomen n-a avut nici
măcar o privire. Aşa sunt astea la noi in sat, mi-a explicat el. Şi-atunci am zis: aici! Dacă au asemenea curcubeie…
Niciodată acceptat cu adevărat, profesorul moare destul de curând după mutarea în sat, din cauza unui atac de
apoplexie, iar la scurt timp mama sa este violată şi omorâtă de către fostul proprietar al casei. Solidaritatea (greşit
înţeleasă a) sătenilor merge într-acolo încât peste întreg satul se aşterne o tăcere copleşitoare, ca un văl sufocant.
Greşeala străinului? Poate faptul că a sperat că va fi acceptat şi că, în timp, lucrurile se vor schimba. Ideile adânc
înrădăcinate pot fi cu greu puse în paranteză. Un topos pendulant pe verticală (împreună cu oamenii săi) nu se
schimbă de azi pe mâine.. nici măcar de dragul Uniunii Europene!
Ioana Baciu

cu o uşurinţă uimitoare de oricare dintre uşile ce despart


spaţiile definite, armonizându-se cu orice tip de decor, ba
mai mult, marcându-şi prezenţa (sau poate trecerea) ca
indispensabilă şi esenţială în conturarea planurilor.
Aşadar jocul romanului nu va fi doar un joc de decor, de
atmosferă. Va fi mai mult şi decât un simplu joc al vo-
cilor şi personajelor în mişcare. Va fi totodată şi un joc al
inter-spaţiilor. Al trecerii. În această călătorie, vor spune
unii, nu înţelesurile cumpănesc, ci lunecările printre ele,
dar asta e şi ea doar o vorbă ce vine şi trece. Si atunci vă
întreb: tot mai credeţi şi acum în stabilităţi? Simţiţi deja
că vă fuge pământul de sub picioare?
Diana Mărculescu
24 echinox

Dintre bolile făpturilor Tale, nebunia e albă Territoria sau rătăcirea prin
labirintul interiorității
și al istoriei
Într-o perioadă cu secetă a literturii române contemporane – în special a Motto: Uneori se
poeziei – Adrian Suciu propune o întoarcere ahtiată, mascată atât textual întâmplă ca aceste
cât şi fizic, material spre o poezie sobră, închisă, care îşi arată într-un spirit lucruri nici să nu
fi existat şi atunci
morbid nu cusăturile, ci mai mult propria organicitate, bătaia, respiraţia,
am un tăios sen-
fuga etc.Volumul său de poezie intitulat Din anii cu secetă este un volum timent că trăiesc
ex vi termini singular din mai multe puncte de vedere deşi această singu- într-o lume a mi-
laritate este vizibilă doar la un nivel material. Singularitatea – am putea rajului sau, poate,
spune unicitatea – volumului stă în primul rând în forma volumului şi a într-un teatru al
materialului din care acesta este realizat: „manufacturat, pe hârtie produsă umbrelor.
în atelierul propriu.” Aspectul grosolan al hârtiei produce efectul scon- (Oleg Garaz – Ter-
tat cititorul având impresia la o primă vedere că are în faţa ochilor săi ritoria)
un manuscris sau un alt document valoros de o mare raritate. Singulari- Unde se află Ter-
ritoria? Spaţiul în-
tatea merge însă mai departe: „fiecare exemplar al tirajului este numerotat
conjurat de sârmă
manual, semnat de către autor şi conţine, ataşată, o pagină de manuscris a ghimpată, ce
acestuia.” Marginile roase ale volumului nu fac decât să facă trimitere la confruntă umanul
seceta amintită în titlu hârtia dând în acelaşi timp o impresie neplăcută de cu experienţa
uscat la atingere. Din anii cu secetă este o carte care în timp se va (auto) limitei, fie ea
evapora ca şi praful dus de vântul din perioadele cu secetă. exterioară sau
Structural vorbind, volumul este împărţit în trei secţiuni distincte: o interioară şi, mai
primă parte, care conţine un ciclu de scrisori adresate unei alterităţi care presus de toate, cu
ascultă dar nu răspunde; o a doua parte, intitulată Fotografii, care înfăţişeză cititorului mai multe „întâmplări de teama şi fascinaţia
morţii. Un roman cu tentă autobiografică, glisând adesea înspre
primăvară” şi o ultimă parte ce poartă numele de Prefaceri, care însumează câteva traduceri de poezie în limba
eseu, dar sustrăgându-se cu nonşalanţă convenţiilor şi unuia,
engleză, franceză, maghiară etc. şi celuilalt şi amintind într-o oarecare măsură de împletirea
Poezia lui Adrian Suciu este în genere de factură decadentistă mergând cu paşi mici dar siguri spre atitudinea planurilor ficţional şi istoric din opera lui Kundera. Oleg Ga-
psalmistului arghezian. Dintr-o perspectivă decadentistă, lumea înfăţişată în poezie a intrat deja, undeva înainte raz surprinde printr-o voce insolită în proza românească; per-
de materie, într-un proces irevesibil de entropie care se maschează sub chipul-fără-chip al unei alterităţi care, sonajul său, care îi poartă numele, îşi mărturiseşte, de altfel,
odată privită, se proiectează într-un câmp vizual care nu mai este exterior celui care priveşte, care nu mai aparţine descendenţa spirituală şi imaginativă mai curând din cultura
domeniului depărtării, ci care face parte din privitor, închis în el, ca o tumoare. Cu alte cuvinte este aici vorba de şi spiritualitatea rusă decât din patria mioritică adoptivă şi
o alteritate de care individul nu se poate separa, o alteritate în virtutea căreia timpul şi spaţiul capătă sens ambele xenofobă, al cărei paradis îl întrevede ca pe un loc plin de capre
construindu-se pe baza unor norme nu impuse dar existente ca legi sine qua non: „am să fac lumea cum ai vrut-o linşate ale vecinilor.
Cele patru părţi constitutive ale romanului, Territoria, Tatu-
Tu” (Scrisoarea I, Ai intrat dărâmând zidul). Mai mult decât atât, această alteritate himerică nu face decât să
ajele tatălui meu, Totemul şi Trilogia scarabeului sunt constru-
pângărească existenţa şi aşa întunecată a celui care vorbeşte: „de câte ori m-am trezit lângă Tine,/ hălci de ploaie ite pe logica exterioritate-limitate (primul şi ultimul) – interi-
sfârtecau arbori şi-ncleiau/ curgerea vremii” (Scrisoarea III, Cerşind lapte şi somn). Există în acelaşi timp şi ceva oritate şi libertate (cele din mijloc) şi dezvăluie un eu tranşat
care scapă de sub ochiul cititorului intrând într-un fel de punct orb: în toate poeziile din prima parte a volumu- pe diferite niveluri existenţiale: realitate şi grotesc, imaginar
lui această alteritate canceroasă apare reprezentată textual prin pronume de persoana a doua singular scrise cu şi halucinaţie, în căutare asiduă a originilor şi a mitului indi-
majusculă, scriere specifică textelor religioase în care substitutele numelui divinităţii se scriu cu majusculă. În vidual, adoptând resemnat, dar nu fără o doză de superioritate,
consecinţă, această alteritate poate fi văzută (există posibilitatea ca ipoteza aceasta să fie singura) şi ca o divinitate condiţia străinului. Absurdul vieţii de cazarmă, privaţiunile
ascunsă, tăcută, faţă de care eul liric are mai mult decât respect luând în considerare scrierea cu majusculă. care devin o virtute, ruşinea şi sentimentul de sfârşire fizică
Luând în considerare ipoteza divinităţii ascunse ajungem la o altă ipostază a eului liric şi anume aceea a psalmistu- şi psihică îşi regăsesc corespondentul în elucubraţiile istoriei,
politicii şi mentalităţii colective. Vocea confesivă interiorizată
lui arghezian în care sentimentele de adorare se împletesc precum şarpele pe caduceu cu sentimentele de îndoială
înregistrează acut-senzorial cruzimea şi decrepitudinea exteri-
– „am mari îndoieli” – respectiv ură: „dragostea mea pentru Tine/ împroaşcă pereţii cu sânge şi-ntreb: la ce-mi orului, prostia superiorilor (a subofiţerului Şumeico, a ofiţerilor
foloseşti?”(Scrisoarea V, Despre moarte numai de bine). Pe lângă masca profetică pe care autorul şi-o însuşeşte Goethe şi Puşkin, asemănarea numelor fiind o veritabilă iro-
câteodată, deasupra unor poeme planează stilul emfatic al psalmistului David: „în oricare zi, aşterni pe mese bu- nie a sorţii!) şi a camarazilor dominaţi de spiritul de turmă, firi
cate străine/ şi rachiu de nisipuri. Fiii tăi, plângând cu sughiţuri,/ se ghiftuiesc şi se-mbată./ Doamne-al oştirilor primare şi necioplite. Nici urmă de eroism, numai „implozia
şi-al apelor limpezi,/ cu măruntaie de peşte şi vin negru să scrii/ pe ochii jupuiţi către Tine!”(Scrisoarea IX, În reducerii la esenţial”. Naratorul regăseşte un spaţiu compen-
oricare zi), iar exemplele pot continua. Mai interesante atât din punctul de vedere al structurii cât şi din punctul satoriu, eliberator, în vis şi chiar în coşmar, în cărţi, muzică şi
de vedere al viziunii poetice vor fi scurtele poeme din cea de-a doua parte a volumului, şi anume Fotografii. Lua- mai ales în acel al doilea eu, „geamănul”, cu care are o comu-
te ca părţi ale unui întreg, cele doisprezece poeme pot fi legate între ele formând o mică povestioară deşi fiecare nicare perfectă, ce nu exclude conflictul, dar care ajunge să
suplinească şi să „umilească” relaţiile superficiale cu oamenii
dintre ele are o anumită autonomie ideatică. Din pespectivă structurală, interesantă este tehnica cinematografică
în general.
la care recurge autorul: scrise pe pagini individuale poemele dau senzaţia – preconizată în titlu – unui caleidoscop Din miezul romanului răzbate puternică figura tatălui, cu atât
de imagini în mişcare din care cititorul are acces doar la câteva sclipiri fugitive ale realităţii. mai obsedantă cu cât e mai învăluită în mister; el devine un fel
Sui generis, poezia lui Adrian Suciu reface într-o manieră originală (luând în considerare atât forma într-un fel de etalon pentru însăşi ideea de masculinitate. Tatuajele sale
„ciudată” a volumului cât şi anexele pe care acesta le însumează) un drum literar care, din păcate, nu mai are funcţionează, în imaginaţia fiului, ca o monedă de schimb pe
capacitatea de a capta interesul unui cititor care are în câmpul său cultural experienţa decadentismului (simbo- care o plăteşte luntraşului Charon pentru a-şi păstra momo-
lismului), a poeziei argheziene etc., într-un cuvânt experienţa literaturii moderne şi postmoderne. Reluarea unui ria în momentul marii treceri. Moartea tatălui este un fel de
drum deja parcurs ridică semne de întrebare în ceea ce priveşte miza unei astfel de poezii. eveniment pregătitor pentru propria moarte, aşa cum şi cea a
Robert Moscaliuc bunicilor a anunţat-o pe cea a părinţilor, în virtutea necesităţii
universale, şi aceasta constituie substanţa gravă a romanului. În
robert.mhoscaliuc@gmail.com
rest, autorul procedează la o deconstrucţie a iluziilor naive cu
care personajul s-a hrănit până la revelaţiile fatale şi dezarman-
te, care lasă în urmă goluri: nu toate mamele ştiu a cânta la
pian şi nu toţi taţii au braţele tatuate, propria genealogie este
asimilată unui puzzle şi lipsită de măreţie, românii nu au visat
la reîntregirea partiei după revoluţie, ci mai curâd i-au consid-
erat pe modoveni drept musafiri nepoftiţi ş.a.m.d.
Vitalitatea disculsului, cutezător şi dur ori ironic-muşcător de
cele mai multe ori, uneori naiv şi melancolic, stăpânirea aproape
perfectă a expresiei care impune însă schimbări de ritm destul
de însemnate în lectură de la un capăt la altul al romanului,
poate şi datorită abundenţei de termeni ruseşti din prima parte,
insolitul imaginarului la interferenţa dintre culturi şi aproape
inevitabilele alunecări înspre problematizări coapte
şi răscoapte şi banalizate prin uz, recomandă Ter-
ritoria ca o apariţie inedită şi demnă de luat în
consideraţie de către critici şi cititori.
Mihaela Prodan
echinox 25

Joaca de-a James Bond Cosmin Perţa, Întâmplări la marginea lumii,


Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos
în pustie
„Scrisul literar pre- Volumul de proză al lui Cosmin Perţa, care se doreşte a fi roman, pov-
supune şi o tehnică este, „basm, poem, manifest, toate deodată!”, încearcă totul şi în defini-
specifică, o <<me- tiv nu reuşeşte nimic, spune totul şi nimic în acelaşi timp. La o primă
serie>>, iar aceasta
lectură a volumului – în special a coperţii finale – cititorul va sesiza că
se învaţă (până la
un anumit punct); ceea ce citeşte nu este sui generis nici „o poveste care te ţine cu sufletul
inclusiv prin cur- la gură de la început până la sfârşit”şi nici o carte care surprinde „atât
suri de Scriere de bine viaţa fiinţelor fantastice”. Cu alte cuvinte, cartea produce mai
creatoare.” Cuvin- întâi o senzaţie de basm luând în considerare numărul mic de personaje
tele lui Alexandru în majoritate fantastice ce trec prin anumite încercări (Securea Piticului,
Muşina, din prefaţa Gheara Vrăjitoarei, respectiv Spinul Dragonului), prezenţa spaţiului şi a
volumului Junii timpului fantastic, lungimea relativ scurtă a textului (volumul însumează
007 (Ed. Aula), aproximativ 160 de pagini în care intră spaţiile pustii dintre capitole şi 6
reprezintă premi-
ilustraţii) etc. Senzaţia de basm se transformă apoi treptat într-un dublu
sa modestă (dar
dorit anticipativă) manifest literar, apoi într-o senzaţie nesusţinută de roman hibrid care „nu-
a apariţiei acestei şi mai amintea de unde a pornit, unde este şi dacă trebuie să facă ceva”,
antologii. Reunind toate aceste senzaţii culminând într-un final ambiguu.
19 autori, studenţi Structural, volumul este împărţit în două părţi – Cartea întâi respectiv
sau absolvenţi Cartea a doua – amândouă avându-l ca liant de legătură pe Axinte, per-
ai masteratu- sonaj care mai întâi apare ca nebun datorită faptului că se născuse „cu o
lui „Literatură şi zi înainte de luna plină” urmând ca la sfârşitul primei părţi şi apoi în cea
comunicare” în cadrul Literelor braşovene, albumul de promoţie de-a doua parte să descoperim un cu totul alt personaj – dar care totuşi păstrează unele calităţi supranaturale ale
conţine în principal proză, fiind totuşi incluse trei grupaje de
vrăjitorului din primele capitole – un scriitor, evreul Axinte Papadopulos Abramovici. Jocul produs prin trece-
poezii, două piese într-un act şi o scenetă.
Departe de a avea o valoare estetică în adevăratul sens rea bruscă între cele două personaje nu face decât să inducă o ruptură în construcţia personajului principal. În
al cuvântului, ori de a oglindi o viziune cu bătaie lungă în ale consecinţă, între cele două părţi ale volumului se produce o dislocaţie mult prea mare care secţionează pânza
epicului, majoritatea fragmentelor sunt repetiţii cu public, ter- epică, secţionare ce denotă personaje slab creionate şi o finalitate inaccesibilă atât cititorului cât şi naratorului.
enuri fertile de exersare a tehnicilor narative. Fie că este vorba Episoadele surprinse se derulează rapid naratorul sărind de la un moment la altul.
de întretăierea tehnicilor de caracterizare a personajelor (pentru Ilustraţiile cuprinse în volum aproape că nu au nici o legătură cu textul în sine în afară de o vagă trimitere la
Andreea Buliga ori Luminiţa Deleanu), domesticirea ritmului personaje şi la situaţiile în care se află acestea. De pildă, în episoadele IV (în care Rur Khan îşi aminteşte ceva
narativ şi crearea tensiunii anticipative (la Roxana Cornea) despre moarte) şi V (în are Zosima le bagă spiritul creştinesc drept în oase) din Cartea a doua se face referire la
sau preluarea şi nuanţarea unor sisteme de-a gata (Letopiseţul un urcuş pe munte spre chilia lui Zosima, iar în imediata apropiere a celor două episoade este introdusă o imagine
şoricesc de Anca Papană, Păcală în oraşul lui de Andrei Dincă),
care înfăţişează un copac imens în vârful căruia se află chipul dalb al lui Zosima (?). Cele două personaje, Rur
unele texte sunt transparente în intenţionalitate – e căutată
îmbogăţirea unei reţete, a unei „teme de casă”. Ce e în plus Khan (?) respectiv Axinte Papadopulos (?), nu escaladează un munte după cum e precizat în text ci urcă defapt
ţine de talent, intuiţie, simţ de observaţie, cristalizare şi redare. nişte scări ce duc spre vârful copacului. În aceeaşi imagine apare şi un măgar pe care cititorul îl întâlneşte puţin
Uneori mai evident, alteori mai subţire. mai devreme în text şi despre care nu se spune că i-ar fi însoţit pe cei doi în aventurile lor.
Tot în prefaţă, Alexandru Muşina e convins că cel Lumea înfăţişată este inconsistentă, rapiditatea derulării imaginilor descriptive face din spaţiul întruchipat în
puţin cinci sau şase dintre autori vor debuta cu volume indi- cuvinte să se reducă dureros într-un tablou absurd nedelimitat care se dezintegrează pe măsură ce înaintăm în
viduale cât de curând. Ne-a convins şi pe noi destul de uşor: lectură. Fraza scurtă produce o secţionare anevoioasă ce împiedică imaginile – de altfel interesant realizate stilis-
cinci din fragmentele de proza au următoarea precizare la final: tic – să se desfăşoare în toată splendoarea lor. Spaţiul şi timpul cuprinse nu încap în propoziţie, proces ce are ca
„în curs de apariţie la Editura AULA”. Semnatarii sunt: Roxana efect ruperea acestora în bucăţi minimale disparate. În consecinţă, se produce o ruptură la nivelul ideii. Acelaşi
Cornea, Mihaela Moise, Dénes Jónás, Cristina Pipoş & Ovidiu
efect îl are şi perspectiva auctorială de dublu personaj principal: povestea începe cu Fatima, urmând ca mai târziu
Simion. Citind fragmentele, sunt curios să parcurg două romane
integral, din motive mai mult sau mai puţin subiective. Totuşi, să dispară dând impresia unui instrument literar folosit pentru a-l introduce pe Axinte Abramovici Papadopulos.
sunt convins că majoritatea cititorilor se vor opri la maximum Interesante din punct de vedere ideatic sunt cele două manifeste ale „noii literaturi” inserate în text. Cele două
trei opţiuni. manifeste înfăţişează – întocmai prin opoziţia aceasta de „manifestul dur şi sentimental” respectiv „al doilea
Dintre poeţi, de luat în seamă este Daniel Puia-Du- manifest dur şi sentimental” – înseşi o dialectică a gândirii literare în general. Primul manifest, ilustrează esenţa
mitrescu. Încropind o poezie „de cartier” cu răbufniri de pa- literaturii vechi şi moderne (incluzând aici în special clasicismul şi romantismul), idee conform căreia „ingineria
tetism, reuşeşte uneori prin ironie să acorde un plus de vitalitate marilor structuri nu este făcută după ureche”, ci ea trebuie indusă de scriitor/creator printr-o stare euforică şi o
versurilor. Totuşi, are tendinţa de cădere în derizoriu şi banal prin conştientizare a unui destin ratat într-o istorie în care fiinţa umană e pur şi simplu înfundată, fără scăpare. Avertis-
recuzita artificială, neconcludentă: „băieţii”, „tovarăşii”, „inter- mentul din final – care în fapt înfăţişează izvoarele de inspiraţie ale literaturii vechi, anume: spaţiul rustic, iubirea
netul vine astăzi cu viteza luminii/ mi-am cumpărat nevastă de
care nu ar trebui să ţină cont de apartenenţă, naţionalitate, respingerea elementului material în prezenţa iubirii etc.
la mall”, „am să-mi iau o ladă de bere şi telecomandă”.
Cele trei pastile dramatice sunt simpatice fiecare în fe- – este definitoriu în acest sens prin sarcasmul uşor pe care acesta îl înfăţişează: „tânăr poet vrăjitor, caut femeie
lul său: comicul de limbaj şi situaţie la Cristina Popa (undeva în- fără apartenenţă de clan, capabilă să iubească necondiţionat, trebuie să fie umană şi să accepte o vodcă pe seară.
tre Caragiale şi Alexandru Arşinel), încercarea de sublim/ tragic Nu ofer nimic, decât toată dragostea mea, şi, dacă e cazul, compasiune, casă la ţară.” Cel de-al doilea manifest,
la Raul Popescu, sincretismul scenic şi viziunea dramatică de care se opune ideatic primului înfăţişează principiul de bază al scriiturii contemporane: „trebuie să fii tare, trebuie
ansamblu a Elisei Wilk. să ai verb, versurile tale trebuie să fie memorabile, trebuie să ai verb. A mânca, a pierde, a uita, a urî, a râde, a
După o privire generală, întreaga antologie pare arunca, a distruge, cam astea sunt verbele noastre.” Cu alte cuvinte, ceea ce spunea şi Ricadou într-unul dintre
străbătută de un val tematic venit din realitatea imediată: munca/ studiile sale, nu contează atât de mult ceea ce scrii, ci contează mult mai mult cum anume scrii. Avertismentul din
furatul/prostituţia în Spania/Italia plus o anumită fascinaţie tipic final e la fel de esenţializat: „tânăr poet vrăjitor, cumpăr mandoline stricate, bricege şi untură de porc.”
balcanică faţă de „străinătăţuri”, internetul (mailuri, Y! Messen-
Concluzionând, volumul de proză al lui Cosmin Perţa încearcă un dodecafonism aflat într-o stare embrionară,
ger, buzz-uri şi invisible etc.), electrocasnice si telefoane mobile,
adolescenţi/adolescente ce fac ravagii printre admiratorii de sex nedezvoltat încă pe deplin dar care transpare încet cu timiditate şi prins în mrejele unei literaturi care, deşi atât de
opus din liceu/facultate, melodrame telenovelistice cu vecini de dorită, se lasă deocamdată inimitabilă.
scară/bloc ori colegi de apartament, tipologia „băiatului rău” Robert Moscaliuc
(preferabil manelist şi peşte). În ce măsură sunt toate acestea robert.mhoscaliuc@gmail.com
relevante? Nu prea sunt. Miza lor este mică – pulsul actualităţii,
cotidianului, noului, categorii faţă de care interesul scade rapid
odată cu trecerea timpului.
În mare, volumul este modest, însă pestriţ. Un foc
de artificii. Va ajunge cel puţin un proiectil de aici în arse-
nalul James Bond-ului literaturii române, aşa cum promite A.
Muşina? Rămâne de văzut.
Bogdan Odăgescu
26 echinox

Peri(di)colul tandreţii

Ultimul volum de poeme semnat de sighişoreanul Andrei Zanca, Abis, Ed.


Limes, (col. Magister), Cluj-Napoca, 2007, reprezintă încă o cărămidă a
unei construcţii poetice căreia i s-a pus temelia cu deja mai bine de două
decenii în urmă. Un edificiu poetic egal sieşi, o consecvenţă. Însă nu ştiu
dacă în poezie, sau în orice alt domeniu creator, consecvenţa e de bun
augur, benefică; în orice caz, lirica lui Zanca nu cunoaşte decât o linie
directoare de la început până în prezent.
Această poezie transpiră prin toţi porii un iz modernist, vetust în sine.
Poetul cultivă esenţializarea ca modus dicendi, iar ceea ce rezultă este o
poezie purificată, ozonificată. Inclusiv la nivel formal; deoarece Andrei
Zanca face apel la o aşezare specială a versurilor în poem, dispunându-le
într-un intercalaj de scurte-lungi-minuscule. Dar înainte de-a trece la in-
ventarul poetic, vreau să adâncesc faptul că, personal, vizualizez un acut
semn de întrebare suspendat peste Abisul lui Andrei Zanca: este această
poezie cu totul depăşită, sau reprezintă ea una din direcţiile perene ale liri-
cii? Şi, asumându-mi o poate prea mare radicalitate, nu ne demonstrează
argument
acest volum că dacă poetul e consecvent cu sine, cu a sa poetică de pornire,
atunci versurile sunt anacronice, vlăguite? Dar să aruncăm o privire! Acum trei ani, un număr din Echinox vorbea despre
Volumul e organizat pe trei cicluri complementare: (şi-n îndepărtare), (nu revistele culturale serioase. De atunci, revista a schim-
mai eşti nici măcar singur), (însă, cum poţi vorbi despre dumnezeu). Acestora li se adaugă un epilog cu valoare de bat două colective de redacţie, un sediu şi o menţiune
manifest. Toate cioburi, fâşii lirice care cu greu alcătuiesc un întreg. Din acest simplu motiv nu voi face o prezen- îndârjită de pe copertă, care o lega de Universitate. Acum
tare a fiecărui ciclu în parte, ci mă voi limita la nişte consideraţii aplicabile întregului volum. Şi voi începe prin a vorbim, oarecum alţii, despre celelalte reviste. Şi această
scrie că un paradox survine încă de la începutul lecturii: pe de o parte, avem de-a observa o poezie a intuiţiei pure, schizoidie interioară, cu pendulări între debut şi „panta
fulgurante, o expresie imediată, dar pe de cealaltă parte efectul resimţit este unul de artificialitate, de lucrat. carierei” ne dă tot dreptul să o facem.
Fie că rosteşte trecutul, singurătatea prezentului, sau imposibilitatea divinităţii, Zanca face din gerunziu ingredien- Vocea Echinoxului e colectivă, serioasă, plină şi
tul de bază al reţetei sale poetice, inventându-l acolo unde resursele limbii s-au dovedit nefertile sau echivalându-l apăsată de tradiţie, debutantă, nesigură, avântată şi apoi
cu alte cuvinte proprii; câteva mostre: dezumbrire, pădurind, înspicuiri, verzuind, înlinare, grinduite, îndunate, responsabilă. Avem un fel de identitate (de post) de care
delumirea, înfremătate, înierbat, înfrunzire-desfrunzire, îngălbenirea, îniernată. Însă fiţi de aceeaşi părere cu mine, nu ne apropiem (asumabilă, poate, doar târziu şi fals, ret-
exemplul „ospeţind / o tăcere ivindu-se / în prag / ezitând” e suficient pentru a-l desemna pe Andrei Zanca un roactiv), solidă, cu toate acestea, şi resimţită de la bun
virtuoz al gerunziului. Alături de gerunzii, poetul uzează foarte mult participiile, iar ca timp verbal, atunci când început drept inevitabil deja: we are the Borg.
a fi nu lipseşte, cu preponderenţă prezentul. Un prezent etern respiră prin fiecare poem. Contopirea cu amintirea Aşa că avem, mai mult decât oricine, dreptul de a vor-
într-un prezent continuu. şi fără de sfârşit, clipa. O înveşnicire a clipei aşadar, o suspendare a ei într-o durată bi despre revistele tinere de azi, pentru că suntem un-
inefabilă. Au ceva de haiku aceste poeme. Elipsa prezentului. Eternizarea lui. Poeme abstrase, smulse timpului. derground, urbani (urbani?), studenţi, cititori, [indie],
Versuri anemice, de ascet. De elegiac incurabil în cheie minoră. scarbiţi de oficialităţi, obosiţi, sabotaţi de tipografie, fără
Personal, nu-mi plac, nu-mi convin poeţii care cer compătimire gratuită; şi îi detest pe aceia dintre noi care se bani, contestatari, dezorientaţi, hotarîţi să facem lucru-
mai tânguie şi la plural, pentru toţi ceilalţi corbi. Dar să nu ne trădăm prea mult acum. De la Poemele Nordului rile cum trebuie... all that. Şi avem o tradiţie de 40 de
(1984) încoace, o bună parte a poeziei lui Andrei Zanca poate fi privită ca o reîntoarcere eşuată în casa goală a ani din care oricând putem extrage sau împrumuta greu-
copilăriei. Împreună cu toate celelalte forme ale lui acasă – poetul este stabilit în Germania – copilăria devine tatea părerilor, cu tot cu detractori şi aliaţi, cu mici scan-
un spaţiu-refugiu, pentru că reprezintă unicul perimetru rămas netulburat. Altfel scris, spaţiul copilăriei devine daluri şi intervenţii ex machina din zonele serioase ale
topos: colina, lanul, râul şi lunca, liziera şi pădurea de pin; faleza şi pescăruşii aparţin unui land nordic, bântuit de culturii (beware!). Avem şi suntem o jucărie teribil de
imaculate tăceri. Toate acestea puse în, dar mai ales printre versuri dispa/erate. alunecoasă.
Deşi poetul afirmă pentru toată suflarea că nu mai eşti nici măcar singur, în mare măsură poemele lui Andrei În cazul nostru se pun mai acut şi mai ciudat decât ori-
Zanca sunt nişte notaţii fugare ale însingurării, nişte între-tăceri telegrafice; este presimţită o aşteptare a morţii, o unde altundeva probleme de felul motivaţiei de a scrie,
preîntâmpinare a Ei printr-o suavă melancolie. Din scame presărate pe ici pe colo, se poate alcătui o cohortă de conflictelor cu mainstreamul, cântărirea posibilităţii de a
negaţii: netimp, nemurite, nemântuire, neîmpotrivire, negândire, verzuiri vacuitate, neant. Starea de morbidezza e fi mainstream, comoditatea şansei unei osificări plăcute,
asociată cu o linişte înzăpezită, un prezent în care sângele poetului a ostenit / într-un murmur / aproape tibetan. canonicoase etc. Apoi felul în care suntem văzuţi e fas-
Conştient că nu (mai) poţi vorbi despre dumnezeu / în clipă, fără a nu fi deîndată / lovit de-o blândă amnezie, cinant în sine, suntem revistă studenţească de neluat în
atunci când graiul discret al poetului se apleacă asupra questei transcendenţei. Apropierea, reîntoarcerea divinului serios şi foaie a bătrânilor care subzistă bolnav (ca atâtea
risipitor, se soldează cu regăsirea sinelui; D-zeu este recuperat prin anamneză, nezăritul, pe neauzite. O mistică altele) din mila vreunui mucegai birocratic. La fel cu
inautentică în fond: "atât de aproape ne eşti, încât / însăşi respiraţia / se înfioară // mai aproape decât / îmi sunt echinoxiştii, presupuşi în toate felurile cu mult înainte
eu / mie însumi", declară Zanca, şi nu se limitează la singular, în poemul cu ochi blajin… de Augustin. Dar sunt de-a se gândi măcar la termen (prea multe de spus, aici...).
pescuibile şi versuri depline precum „plouă peste intervalul / dintre om şi / dumnezeu”. Chestionarea identitară, ca specialitate a casei, îi vizează
Epilogul este o artă poetică, un manifest. Cam răsuflat… Epoca văzului e anatemizată, şi, ce-i drept, poezia lui acum pe ceilalţi. We’re good at it. Prin urmare: de ce să
Zanca duce amară lipsă de imagini. O poezie seacă, secătuită, “purificată” de balastul imagistic. Dar câteva mos- luăm un interviu, de ce să facem un grupaj (acesta), cui
tre: Poezia este pulsul divin al devenirii. / […] / Trăim în epoca Văzului (analiza, di-secţia, / deci partea), în dauna anume să-i spunem ce pentru că rareori ne cunoaştem
Auzului (întregul). / Intelectul în dauna intuiţiei. / Nu de capete ducem lipsă, ci de inimi. / între noi (ca epifenomen, bem împreună, Echinox şi nu
Şansa „lirismului” este propria noastră şansă. Care noi? Dacă în subtext avem o diatribă la adresa poeziei în- tocmai) – probleme eterne, fluide, de destinaţie-ca-drum
sângerate de azi – măcelul jinduit de cel fără / imaginaţie, atunci Andrei Zanca face aici o critică la adresa unei (asumarea ciclică a clişeului e rânjet şi noutate). Persoa-
epoci care l-a depăşit, culpabilizând-o pentru suprimarea tihnei, a răgazului, pentru furtul timpului. na întâi plural e cel mai ciudat şi nepotrivit lucru pentru
Hăul e o prăpastie orizontală dinspre trecut, pe care sosesc murmurele. Într-o lume-n care pericolul / cel mai mare această revistă.
/ e tandreţea, o lume în care o mană / cerească / e / doar / nepăsarea. Numai în abisul continuu dintre amintire, sine Grupajul care urmează va fi enervant; invitaţie de-a ne
şi divin, poetul se recunoaşte: într-adevăr // am fost mereu cel ce murmura. răspunde. Vom intra in dialog (vrem asta, acum, în acel
Laurenţiu Malomfălean fel in care noi vrem lucruri) şi un oarecare noi va exista
laurentiu.trei@yahoo.com în spatele fiecărei replici. Vrem asta cu bunăvoinţă şi cu-
riozitate sinceră. Fireşte că ne-am străduit să fim corecţi
în tot ce am scris. Neavând identitate, nu putem avea alte
motive decât cele vizibile. Şi le mulţumim redactorilor
care ne-au trimis, prin mail, revistele discutate.
Marius Lobonţiu
echinox 27

grupaj
reviste De 3 X Pana mea
E aproape stupid să vorbeşti de reviste „de referinţă” Tiuk!, precum şi o serie de textuleţe guest starring, cu rol anunţă solemn: „Sfârşitul primei serii”. Dar de la saga
când vine vorba de underground. Şi totuşi, ce-am avut de teaser. până la trilogie a fost un singur pas. Pasul...
înainte de apariţia celor trei numere din Pana mea şi ce- Inventarul fiind făcut, nu e greu să ne dăm seama de pro- ...Trei. Noiembrie 2007. Chiar când lucrurile începuseră
am pierdut odată cu scufundarea acestui proiect de toată filul propus de Pana mea. Există şi un articol programa- să se aşeze. Rubricile permanente erau în număr de
frumuseţea în meandrele concretului? Ei bine, hai s-o tic oferit ca argument, ca un add-on pentru ce se pricepea şapte, dosarele tematice pe aceeaşi linie. Ultimul număr
luăm pe episoade. deja. „Pana mea e altceva. Oare ce? Ce ne ţine împreună? continuă două dintre anchetele începute în numărul doi
Unu. Pardon. Un. Un cristian & Co. Adică: Cosmin Sticla de vin, visele de glorie, fumurile literare, revanşele, (cea despre migraţia între edituri şi „moartea ne citeşte
Ciotloş, Claudiu Komartin, Oana Cătălina Ninu, Oc- ideea de a vinde o revistă literară prin şcoli, normalitatea? ziarul”), deschide tema videopoemelor (semnează An-
tavian Soviany, SGB. Cam aşa arată redacţia primului N-am niciun răspuns”. În mini-articolul Da, dom’le, drei Ruse, Cezar Nicolescu, Mugur Grosu) şi propune
număr, la care se adaugă redactorii asociaţi: Bogdan pana mea, mai degrabă o listă de argumente, un cristian alte două grupaje mai mari, întretăiate: cenaclul Fracturi
Creţu, Alex Matei, Mihai Vakulovski, Miruna Vlada şi trasează sincer, cu bun simţ şi clarviziune (sic!) progra- şi fracturismul (cu tot ce presupune această temă înde-
Marius Ianuş (de această dată responsabil cu grafica, a mul: „pentru că nu tinde să fie singura, cea mai bună, lung bătătorită) şi Facultatea de Litere – evocări, amintiri
se vedea asemănarea de format cu Stare de urgenţă). ci e concepută ca o revistă naturală, concurenţială, după şi tot tacâmul. Semnează poeme: Matei Vişniec, Diana
Mai 2007, 2000 de exemplare. E destul de greu să nu chipul şi asemănarea redactorilor ei (...) pentru că face Geacăr, Cosmin Perţa, Oana Cătălina Ninu, Livia Ma-
prinzi cel puţin o brumă de simpatie/ empatie faţă de parte dintr-un proiect anunţat, coerent, asumat, continu- rinescu, Viviana Muşa, SGB. Tot în acest număr găsim
o revistă care are ca siglă următoarele: „Casa de pari- ator logic al unei politici underground; pentru că are o un interviu cu Nora Iuga, o cronică a protestului din
uri literare prezintă: o revistă de l-i-t-e-r-a-t-u-r-ă de doi durată de viaţă limitată, nu se crede nemuritoare, ceea faţa sediului TVR, iniţiat de bloggeriţa LuciaT (terorism
lei cincizeci, apare lunar sub egida miSterului culturii”. ce-i permite să spună argumentat lucrurilor pe nume; de cititoare) şi îndelung comentat în mass-media. Mai
Treaba sună bine, iar la răsfoirea revistei arată la fel de pentru că adună semnături valabile; (...) pentru că nu merită menţionat şi amplul jurnal al taberei de creaţie de
bine: un interviu amplu cu Octavian Soviany; poezii de e doar un simplu exerciţiu, ci o lecţie de supravieţuire la Săvîrşin, „cobaii” semnatari fiind: Diana Geacăr, Cris-
Oana Cătălina Ninu, Florin Partene, V. Leac; o prezen- literară”. Scurt şi la obiect, transparent şi credibil. tina Ispas, Miruna Vlada, Vasile Leac, Bogdan Creţu,
tare a editurii Brumar, făcută, evident, de Robert Şerban; Doi. Iunie 2007. Oana Cătălina Ninu, într-un articol Octavian Soviany, Ştefan Manasia, Radu Vancu, Bogdan
o trecere în revistă a presei literare „de băgat în seamă”; editorial, anunţă: „Încercăm, de această dată, un număr Lipcanu, Marin Malaicu-Hondrari, Dan Coman, Flor-
mini interviuri tip anchetă; topuri personale ale scriito- cu o triplă tematică: o anchetă despre migraţia autorilor in Partene, Bogdan Perdivară, Rareş Moldovan, Vlad
rilor; recenzii pe Dan Lungu, Daniel Cristea Enache, de la o editură la alta (va urma), o mini-anchetă despre Moldovan şi Florin Măduţa. Bogdan Creţu semnează
Ion Manolescu, Robert Şerban, Simona Popescu, Ştefan blogurile literare (şi culturale, prin extensie) şi un subiect cronici pe cărţile Florinei Ilis şi Vlad Zografi, iar rubrica
Baştovoi, Claudiu Komartin etc. Desigur, pentru a păstra dintotdeauna riscant: moartea în literatură”. Pe lângă cele (permanenta?) „blogroll” ne prezintă două bloguri: Olga
caracterul de revistă underground, o serie de typos au trei teme, bine acoperite, parţial datorită repartizării bine Ştefan şi Dan Perşa. Numărul se încheie cu o prezentare
fost mişeleşte inserate de-a lungul celor 24 de pagini (a gândite, parţial datorită articolelor de calitate (acestea la a editurii Art.
se vedea Caludiu Komartin pe prima pag). Ori numărul a rândul lor datorate scriitorilor de calitate, fie ca bloggeri, Până acum, Pana mea s-a cam ţinut de promisiuni. Proi-
fost alcătuit pe fugă. fie ca jurnalişti, fie ca ce doriţi dumneavostră), găsim din ectul a fost anunţat, asumat şi coerent. Dar n-a fost con-
Prima reacţie la vederea acestei Pana prima a fost în- nou poezie proaspătă: Marius Ianuş, hose pablo, Dan secvent. Cred că ţelul a fost până la urmă atins. Personal,
rudirea de bun augur cu Tiuk! Pe la pagina 22 mi-am Sociu, SGB, Claudiu Komartin, precum şi un interviu aş prefera mai degrabă să recitesc de trei ori pe an Pana
dat seama că cele două reviste sunt neamuri cu acte în entertaining cu Angela Marinescu. În rest, în general ar- mea, în detrimentul multor reviste tradiţionale, main-
regulă, existând o prezentare detaliată a numărului 14 ticole bune, nimic mai mult sau mai puţin. Ultima pagina stream, dar fosilizate.
Bogdan Odăgescu
bogdan.odagescu@yahoo.com

stare de urgenţă

Stare de urgenţă este o revistă bilunară din Republica care nici fondatorii încă nu ştiu prea bine răspunsul. De se începe din toate colţurile, cu prea multe probleme
Moldova, care se autodefineşte ca fiind una de “literatură, unde şi lipsa de identitate şi structurare a conţinutului. deodată şi nu se ajunge nicăieri. O zicală ar spune că
artă şi atitudine”. Cuvinte mari, dar care nu se validează Despre ce urgenţă este vorba? Majoritatea vor întâmpi- “aleargă după mai mulţi iepuri şi nu prinde niciunul”. Cu
prin conţinutul revistei. Literatura e puţină şi slabă, na o stare de criză sau de urgenţă de-a lungul vieţii, aşa cât mai rapid definite priorităţile, cu atât mai curând şi-
reprezentată de poezii sau fragmente de proză, ambele cum istoria sau cultura întâmpină şi ele propriile lor mo- ar căpăta revista personalitate. La momentul actual dacă
fără prea mare valoare. Arta e îndoielnică, există idei, dar mente de urgenţă când necesită ajutor sau un şoc deten- m-ar întreba cineva despre ce e revista probabil că i-aş
pozele lasă de dorit, iar colajele tematice sunt neorgani- sionant dinlăuntru sau dinafară. Dar ca să se poată apli- răspunde “despre totul şi nimic”. În acest sens observ
zate. Atitudinea e cea mai vizată latură (în acest sens în- ca un “tratament”, nu ar trebui mai întâi să ştim exact totuşi o schimbare: dacă la primul număr chiar editorialul
cepând cu nr. 2 ediţiile devin tematice), dar şi aici produ- la ce fel de stare de urgenţă ne referim? Riscăm să ne era semnat sub pseudonim (Nepotul crocodilului Gh-
sului finit îi lipseşte coeziunea. Cele mai multe iniţiative rătăcim tratând diverse lucruri mici în locul celor impor- ena), între timp s-a trecut la asumarea opiniilor, anulând
se lovesc de un “dead end” fiind puse necorespunzător tante, dacă înscriem totul în aceeaşi cuprinzătoare cat- acest pseudonim al directorului general -care, departe de
în practică. egorie a urgenţei. Sau poate e vorba de o criză culturală a fi fost ludic sau inteligent, era doar o scufundare într-o
Dacă vă întrebaţi de ce numele revistei este acesta sau generalizată care se vrea expusă, dar totuşi câteva direcţii masă nepersonalizată- şi totodată s-a modificat caseta
de ce nu e articulat cuvântul “stare”… sunt întrebări la importante ar merita individualizate. În Stare de urgenţă colectivului de redacţie.
28 echinox

Observ grafica, care se transformă de la color în primul la o situaţie, dar nici ei nu sunt siguri în ce fel anume număr. Tot cu privire la conţinut, excepţiile despre care
număr la o combinaţie alb/negru – ciclam (totuşi destul trebuie să facă acest lucru. Iar deseori linia de demarcaţie vorbeam sunt informaţiile din viaţa teatrului, două in-
de obositor, dar -riscând o interpretare- sugestiv în relaţie între simpla băşcălie şi problematizarea unor situaţii se terviuri ale lui Alexandru Buruiană cu autoarea de teatru
cu titlul revistei). Câteva reclame ale unei edituri ocupă estompează. Nr. 2 al revistei încearcă să trateze problema Lia Bugnar (nr. 2) şi violoncelista Laura Buruiană (nr.
pagini întregi din revistă, iar mai toate articolele dau im- fricii la moldoveni, iar nr. 3 pe cea a prejudecăţilor care 1), grafica Marianei Stefăneţ (nr. 1), textele lui Roman
presia că sunt acolo doar pentru umplerea unui spaţiu şi stau la baza relaţiilor români-moldoveni-basarabeni. Din Angheliuc traduse în nr. 2 şi… cam atât. La polul opus,
justificarea unei noi apariţii editoriale. Găsesc cel puţin păcate sondajele întâmpină răspunsuri neconcludente şi “poezia” lui Artiom Kasoi din primul nr. al revistei, care
ciudată afirmaţia de la lansarea revistei, anume că aceas- ideile recurente care transpar sunt acelea că “oricum ştim îmi aminteşte de eternul adevăr eminescian “E uşor a
ta ar fi “un soi de container în care încape orice”. Păi noi cum ne văd ei” sau “ştim cu toţii despre ce e vorba, scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus.” Se încearcă şi
mai era nevoie de încă o publicaţie pentru aşa ceva, nu ce rost mai are să discutăm?”. o interferenţă cu lumea muzicală prin scrierile lui Mitoş
sunt destule? E o sintagmă de laudă? De altfel, cu mici Stare de urgenţă se laudă cu nume precum Micleuşanu (Planeta Moldova). Apreciez pozitiv intenţia
excepţii pe care le voi semnala mai încolo, tot ce apare Ierom. Savatie Baştovoi (moto-ul de pe prima pagină de comunicare cu publicul revistei prin rubrica “Criticii
îmi dă o teribilă senzaţie de inutilitate literară, artistică - “Preşedintele Ţării Mele e Ştefan Baştovoi”) sau Mi- noştri îşi au cuvântul”, dar poate ar fi fost mai potrivită
etc. Iar ceea ce merita publicat, cu siguranţă şi-ar fi găsit hail Vakulovski. Caut din curiozitate aportul Ierom. păstrarea opiniilor pe pagina de internet, în spaţiul din
locul în reviste deja existente. Problemele culturale ale Savatie la revistă, mai mult decât simpla sa nominali- revista propriu-zisă putându-şi găsi locul alte articole.
basarabenilor merită într-adevar făcute cunoscute şi dis- zare ca stindard al comunităţii de peste Prut… rezul- În actualul format mă duce iar cu gândul la necesitatea
cutate în publicaţii de gen, dar nu într-una dispusă să tatul este aproape inexistent: o foarte scurtă reacţie la un umplerii unui gol din revistă.
publice textele oricărei persoane care-şi vrea numele articol care în mod evident îl jenează şi câteva rânduri “All in all” e loc de mult mai bine, nevoie de mai multă
tipărit într-o revistă. care apar de două ori la secţiuni diferite ale nr. 3 al re- atitudine si găsirea unui drum propriu, dacă tot a fost
Tinerii moldoveni vor să semnaleze ceva, să reacţioneze vistei. Vakulovski contribuie cu câte o poezie în fiecare destulă voinţa pentru editarea Stării de urgenţă.
Mirela Dimitriu

Egophobia

În iunie 2004, Ştefan Bolea (redactor-şef) şi Sorin-Mi- toate articolele secţiunii. Din nou, inconstanţa este ter-
hai Grad (editor şi webmaster) semnau două editoriale- menul definitoriu.
program (de e îngăduit acest termen), numite Proiect O rubrică numai bună de pus pe rană în vremuri de ide-
dezvirginat şi De ce EgoPHobia? Pornind de la dorinţa ologii prăfuite este rubrica „Experiment”. În orice incur-
de a coagula un colectiv e-redacţional, dublată de un siune de acest gen, e greu să găseşti ceva constructiv, însă
avânt revoluţionaro-nihilist (nu pot să definesc o astfel e foarte simplu să localizezi ludicul şi elementul de enter-
de combinaţie decât explicitând-o prin link-uri la pagi- tainment. Debutând cu „Experimentul Ochilă” (un joc lit-
nile de debut), egophobia.ro a fost în ultimii patru ani erar tematic stârnit spontan de Andrei Doboş) din numărul
gazda multor articole-manifest, texte de atitudine, ex- cinci, acestă rubrică devine un condiment binevenit. De
perimente, atacuri, însă cel mai important – o e-revistă atunci şi până acum, această secţiune a găzduit tot felul
vie, care din două în două luni servea cititorilor literatură de minunăţii: o anchetă „Mioriţa: pro vs. contra”, reacţii
caldă, cronică literară, muzicală şi de film, articole prinse la seria de articole a lui Manolescu Gorun („Postmoder-
în actualitatea literară, precum şi multe alte zorzoane de nitate vs. postmodernism”), colaje text/foto, o prezentare
nelipsit unei publicaţii cu pretenţii. a proiectului Margento (poezie+pictură+muzică), piese
Pe lângă cei doi şefi menţionaţi mai sus, la apariţia de teatru experimental semnate Violeta Ion şi Alex Porc,
#16, din redacţie mai făceau parte: Oana Cătălina Ninu, rubrica „Invitat”, Egophobia constituie un dosar relevant texte Dada aparţinând lui Armand Câmpeanu.
Petrişor Militaru, Alex Sigartău, Claudiu Komartin, Dan- al autorilor ultimilor ani, acesta fiind practic „spuma” în- Pe lângă direcţiile generale trasate din punct de vedere
iel Sur, Iulia Argint şi Diana Todea. Printre colaboratori, tregului material publicat. literar şi filosofic, revista a avut parte şi de câteva rubrici
apar şi Oana Pulpă, Mihnea Blidariu ori Cosmin Perţa. Pornind de la ideea de neafiliere explicită cu o generaţie, permanente, care, deşi numai permanente n-au rămas, au
Profilul revistei arată cam aşa: „e-revista EgoPHobia după cum spuneam mai sus, Egophobia a ajuns prin contribuit la conturarea unei imagini de ansamblu. Din-
[εγωφοβια] publică texte originale, în special literatură 2005 să aibă ca subtitluri: „Revista generaţiei 2000” sau tre acestea, de remarcat este „punK_politiK”, aparţinând
şi filozofie, dar şi cronici de film sau disc, desene şi fo- „Suntem înaintea voastră. Salutări din viitor! Generaţia cântăreţului şi poetului Mihnea Blidariu. Între iunie 2005
tografii, şi nu refuzăm nici contribuţii valoroase din alte 2000_”. După o încercare nereuşită de a deveni propriu- şi august 2006, solistul trupei Luna Amară a contribuit
domenii apropiate, cum ar fi articole de istorie sau fu- zis revista unei generaţii, s-a revenit la... programul vag cu articole puternic implicate social şi politic, aducând
turologie, dar nu numai, în limbile română şi engleză.” de dinainte. 1 la 0 pentru relativismul postmodern. Că coerenţă spiritului revoluţionar existent deja în paginile
Dincolo de aceste cerinţe minimale, site-ul încearcă veni vorba de relativism, nu trebuie scăpat un detaliu ce virtuale ale Egophobiei.
să costituie o imagine coerentă a momentului cultural ţine de prezentare: redacţia e-revistei a propus în fiecare În ce priveşte arta vizuală, revista nu are o filosofie
prezent. Fără dorinţa de a se înregimenta într-o generaţie număr un design web diferit, reuşind astfel să scape de anume de publicare, adunând imagini care nu aparţin
ori într-o gaşcă, Egophobia a ajuns inevitabil o oglindă a cimentarea, chiar dacă doar la nivel vizual, a unui pat- neapărat unei şcoli ori unor tendinţe, dar sunt valoro-
postmodernismului, a 2000ismului şi post-2000ismului, tern. ase estetic şi sunt cât de cât originale. În #7, Gorzo con-
aproape în aceeaşi măsură. În ce priveşte filosofia promovată de Egophobia, aceas- tribuie cu cinci imagini, iar în #8 darkshines ne propune
Una dintre cele mai constructive găselniţe ale revistei ta se încadrează de cele mai multe ori în descrierea lui un fotografic „manifest pseudoneopostmodernist” (pe
este prezenţa unui invitat la fiecare apariţie, acest lucru Ştefan Bolea din numărul cinci: „(...) nu filozofie în sen- care nu l-am înţeles până în ziua de azi şi nu cred că o
fiind valabil încă de la al doilea număr. Astfel, de atenţie sul hard, poluată cu o mie de referinţe livreşti, alimentată să îl înţeleg vreodată). Începând cu numărul trei, toate
specială au avut parte mulţi scriitori tineri, majoritatea excesiv doar de notele de lectură, pe care le-ai obţinut apariţiile conţin şi secţiunea de imagini, însă fiecare au-
fiind în mod constant în prim planul vieţii literare: Adrian cu o trudă maiestuoasă şi inutilă; ci acel gen de filozofie tor constituie o prezenţă interesantă în sine, neexistând
Schiop, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Cosmin Perţa, “existenţială” (şi folosesc termenul decupându-i aura un liant coerent sau o minitradiţie dictată de editori. Ar-
Mitoş Micleuşanu, Dan Sociu, T.S. Khasis, Dan Coman sa inchizitorială şi paideică), care apare atât de familiar ticole teoretice nu există, iar referinţele textuale cât de
ori Ştefan Manasia. Atenţie specială înseamnă: o prezen- şi intimist în romanele generaţiei beat. Cu alte cuvinte, cât dezvoltate reprezintă excepţii izolate care confirmă
tare biobibliografică (succintă spre cuprinzătoare), un conversaţii care nu rezolvă nimic, dar care te ţin în priză regula.
interviu consistent, analiza critică a eventualelor volume până te primenesc zorii.” Filosofia propriu-zisă se îmbină După cum am putut observa până acum, flexibilitatea în
(de obicei este vorba de maximum două, având în vedere cu teoria culturală, cu istoria, cu semiotica ori literatura. lumea culturii este unul din punctele forte Egophobia.
că toţi sunt autori tineri), precum şi publicarea de texte Aşadar, avem mai degrabă de-a face cu filozofare decât Acest lucru se observă şi prin articolele dedicate muzicii,
(de cele mai multe ori din volume încă în lucru). Prin cu filosofie, deşi aceste coordonate nu sunt respectate de filmului ori picturii. Unele filme sunt prezentate în pa-
echinox 29

ralel cu cartea (de ex. Fight Club), valenţele sau sursele periment, frondă, ironie, puţin fracturism pe ici pe colo, însă mâine dimineaţă vor fi de penultimă oră... Acesta
poetice sunt relevate în cazul unor formaţii (Agathodai- filozofare mai mult decât filosofie. este avantajul publicaţiilor on-line – au potenţialul de a fi
mon sau Ulver). Formaţii şi cântăreţi mai cunoscuţi, pre- Blogul e-revistei anunţă în data de 27 martie 2008 că cu un pas înaintea celor tipărite.
cum Pink Floyd ori Bjork, îşi găsesc şi ei loc în paginile numărul 17 e aproape gata. Fiind primul apărut după oc- Trăgând linie şi făcând un total şi-o medie, Egopho-
site-ului. Acestea sunt doar câteva exemple relevante. tombrie 2007, observăm o întârziere de vreo trei luni de bia se prezintă destul de bine. Totuşi, dacă e să vorbim
Poate că editorialele lui Ştefan Bolea şi Sorin-Mihai la programul normal. Cântec de lebădă sau intermezzo? de o curbă evolutivă, revista şi-a atins de ceva vreme
Grad ar merita o atenţie mai mare, precum şi articolele Rămâne de văzut cât de curând. De asemenea, se anunţă potenţialul maxim, fiind acum în pantă descendentă. Cu
semnate iQ666. Puse cap la cap, acestea reflectă cam tot cooptarea unei traducătoare în limba engleză a textelor, toate acestea, reprezintă un nod de comunicaţie al liter-
ce înseamnă Egophobia: revoltă vehementă (cel puţin existând posibilitatea ca revista să apară, cel puţin parţial, aturii actuale, reflectând-o în aceeaşi măsură în care o
programatic), nihilism, deconstructivism, 2000ism, ex- în ediţie bilingvă. Acestea sunt ştiri de ultimă oră, care critică. Adică poate constitui un reper. Cu bune, cu rele.
Bogdan Odăgescu

Sc urt e xc ur s olfac ti v : noua liter at ur ă

Ne-am putea deda de această dată unei mişcări ce ţine între valoare şi non-valoare), vocile tinere îşi vor găsi sau nu, N.L. încearcă, la rândul ei, o reţetă. Are, pentru
de cercul hermeneutic. Partea va decide întregul, întregul un spaţiu al lor etc., etc. ... şi apoi, fie din lipsa talen- început, un editorial; editorial a cărui relevanţă nu o prea
va trimite la parte, chiar cu riscul de a sacrifica uneori telor numai-bune-de-promovat, fie dintr-o comoditate văd, dat fiind că subiectele abordate sunt de prea multe
ceea ce ar trebui (cel puţin în mod teoretic) să fie indi- prea firesc adoptată, fie din alte motive, mai obscure, ori... nu tocmai inspirate, uneori nesărate sau cel mult ila-
vidualitatea şi vocea specifică a fiecărei scriituri. Şi vom remiza: N.L. nu va putea rezista tentaţiei de a-şi construi re. Să zicem: simple exerciţii în vederea mângâierii or-
insista pe varianta din urmă. Împotriva oricărei forme de şi susţine propria ierarhie, de a ridica încă din primele goliului vreunui cititor mult prea pasionat de anecdoată.
protest : nu vom analiza acum voci luate separat, ci felul numere piedestaluri pe care le va considera infailibile şi Mai e apoi şi un interviu – uneori lung şi interesant, alte-
în care înţeleg ele să se împletească în vederea unei, hai pe care le va purta cu un orgoliu tacit ca pe simboluri ale ori doar lung. Şi cronici... câteva. Şi, poate ce ar fi trebuit
să-i spunem, unităţi. avansatului său standard cultural. Aici va trebui totuşi să să treacă drept piesa de rezistenţă – un dosar (ce încearcă
Ce face totuşi „noua literatură”? ce propune şi încotro admitem câteva nuanţe. - Fireşte că e o plăcere (pentru să se impună triumfal, undeva între recenzii, articoluţe
se-ndreaptă? Greu de exprimat în cuvinte. (Aici, pentru oricare dintre noi) să o întâlnim număr de număr pe Si- şi poze împrăştiate), la rândul său, inspirat şi nu prea,
o lămurire suplimentară a cititorului, ar fi nevoie de o mona Popescu. Fireşte că e o plăcere să îi citim opiniile nemaiştiind nici el unde se află. Iar astfel revista eşuează
inserţie vizuală : un mediu virtual populat cu lungi şiruri (sau, în general, textele). Şi fireşte că e o plăcere să citeşti într-un talmeş-balmeş cu pretenţii, încercând să-şi cop-
de trepte, Ochiul derutat ce urcă şi coboară, ce rătăceşte şi alte texte (ale altor scriitori ai noii generaţii) mai ales ieze îndeaproape înaintaşii (revistele consacrate, adică),
pe culoare pustii, unele luminate, altele nu prea, şi câteva când e vorba de texte (atât de) bine scrise. pretinzând că, de fapt, se rupe de ei, că a crescut pur şi
rotiri efectuate în jurul axei sale, însoţite de variaţii de Dar marea problemă a revistei începe tocmai aici : simplu (de unde? din ce?), fără vreo tradiţie, fără vreo
tensiune şi efecte de luminozitate. Cum simţul olfactiv fascinată de forţa anumitor discursuri, uită că miza ei era sursă din care să îşi culeagă inspiraţia.
prea greu poate fi controlat în astfel de reprezentaţii, una în permanentă mişcare. Că prin chiar această miză, Nu, nu-i vom reproşa Noii literaturi că nu promovează
rămâne să vă induceţi, odată cu pătrunderea în fiecare cu- îi era interzis să se oprească din drum, chiar şi pentru a tradiţia. Nu-i vom reproşa că a încercat să împrospăteze
loar, senzaţia provocată de aerul stătut dintr-o mansardă mirosi îndelung o floare mai intens parfumată. Că noua puţin aerul în mediul de la care se revendică (idee de al-
neaerisită, ce vine (firesc?) în completarea unei lungi tfel binevenită). Îi vom reproşa însă (cum altfel?) că din
excursii prin pădure). Foarte pe scurt, Noua literatură prea mult zel şi prea puţin discernământ, a amestecat fla-
stagnează. coanele, rezultatul nefiind altceva decât o nouă formă de
Dacă editorialul din primul număr promitea marea cu sa- asfixie. Ludicul, departe de a se mai putea susţine într-o
rea, pagini (şi chiar rubrici) întregi dedicate celor mai astfel de zonă, i-a cedat (voluntar/involuntar) locul bur-
proaspeţi debutanţi într-ale literaturii, multe alte pagini lescului. Şi asta nu în unu – două cazuri izolate. E drept
destinate scriitorilor (cvasi-cunoscuţi şi cvasi-consacraţi că aici va trebui să amintim din nou faptul că interesul
ai) noului val, ce a rămas, nu e decât ceea ce probabil în nostru nu e de a suspiciona şi mai apoi de a decon-
absenţa oricărei naivităţi de cititori împătimiţi, ar fi trebuit strui o manieră anume (care, după cum bine ştim, e pur
să intuim. Adică o promisiune. Primele câteva numere să individuală, subiectivă şi deci irelevantă în cazul de faţă).
zicem că mai păstreaza încă iluzia – nu ştim ce va urma, Trebuie să recunoaştem şi faptul că intenţia a fost, poate
faptul de a repeta tot aceleaşi nume ce s-au impus deja în de multe ori, una bună. Să promovezi literatura scrisă azi
lumea literară ar putea fi doar un mijloc de a-şi câştiga într-o lume ce încă mai suspină după tradiţii apuse este
viitorii cititori (şi nu doar unicul punct de sprijin) – prin în fond un act de curaj. Căci ruptura într-o formă sau
urmare ne facem speranţe, mai deschidem un număr, alta, faţă de ceea ce era, nu atât legitimat (de argumente
două, mergem progresiv, încet, dar sigur, aşteptăm ca legitimatoare va trebui să se servească şi noua literatură),
aerul să devină din ce în ce mai proaspăt, mai înţepător, literatură nu se va fi oprit la trei-patru nume de calibru. cât deja intrat în desuetudinea unui vraf de titluri care
revigorant şi pe alocuri chiar neliniştitor şi, dintr-o dată, Că Noua literatură, prin chiar natura ei e lipsită de o bază se cade să figureze în orice bibliografie respectabilă,
realizăm că drumul nu mai coteşte nicăieri, că se închide securizantă care să îi apere locşorul călduţ pe care şi l-a dictând şi proferând legi nescrise, ruptura aşadar, ocol-
exact în momentul în care ne plănuiam saltul, că peisa- smuls din imensitatea arborescentă a orizontului cul- ind pe cât posibil orice tentaţie nihilistă, trebuia (chiar
jul râvnit s-a îndepărtat tot mai mult de ceea ce de fapt tural. Că, între timp, aşa-zisa nouă literatură a continuat era de dorit) să se producă. Şi ce mai rămâne încă de
aşteptam din această călătorie. Mai exact, vedem că de la şi continuă să se scrie. Şi că, prin urmare, şi ea, N.L., văzut, este sub ce formă. Sau cu ce sacrificii. Pentru că
primul la ultimul pas nu s-a schimbat mai nimic. Decorul dacă mai ţine la sloganul ales, ar trebui la rândul ei să se da, N.L. merge numai pe principiul actualităţii, fie că e
aproape identic, atmosfera la fel, critica literară (asta dacă reînnoiască. vorba de artă plastică, film, literatură, sau teatru. Şi în de-
se poate vorbi cu adevărat despre critica literară în cazul Dar să trecem mai departe. Şocul l-am depăşit, am strâm- lirul selecţiilor, cum e şi normal, lasă o groază de aspecte
unei reviste ce respinge din start – şi, concret, din primul bat din nas, ne-am resemnat şi la gândul că putem respira la o parte. Printre care unele importante. Şi ne vom opri
editorial – orice spirit polemic [aici vom mai reveni]) doar aerul ce intră pe lângă fereastra înţepenită (de intrat la un singur exemplu.
cam în aceeaşi direcţie, şi cum nu ar fi fost de-ajuns, ne mai intră, chit că anevoios), aşa că ne facem curaj şi o Ştim deja că nu suntem primii în a-i reproşa N.L. faptul
găsim înghesuiţi între pereţii deveniţi din ce în ce mai luăm încă o dată de la capăt. Promisiuni înşelate, ne-am de a fi defavorizat poezia. Ştim şi că numărul din ianu-
strâmţi, suprimând aerul şi orice formă de mobilitate, ca promis să supravieţuim. arie/ 2008 încearcă să îndrepte această greşeală şi, într-un
să nu mai vorbim despre vreo potenţială deschidere. Ce încercăm acum să surprindem este o anumită direcţie anumit fel, să se justifice. Dar a dedica poeziei un număr
Şi iată că N.L. nu face decât să se răzvrătească împotriva pe care se presupune că ar trebui să o aibă o revistă şi, (după atâtea altele care au tratat domeniul cât se poate
direcţiei pe care ea însăşi şi-a impus-o. Cum? Păi e foarte implicit, fiecare număr al acesteia (şi nu mă refer aici la de marginal) mi se pare o scuză insuficientă. Fireşte, po-
simplu: întâi şi-ntâi caută să amăgească: prezentul va fi promovarea literaturii tinere – fapt deja subînţeles – ci la ezia nu lipseşte în totalitate din revistă. Ea poate fi uneori
criteriul absolut (aici va urma în mod firesc şi selecţia felul în care e gândită şi orientată publicaţia). Surprinzător reperată prin câte-un cotlon întunecos, unde singura im-
30 echinox

presie pe care o mai poate lăsa e aceea de „umplutură”

revista
revistelor
menită să acopere spaţiul gol. Mai apare şi câte un volum
de poezie recenzat în maxim jumătate de pagină. Dar asta
e deja critică şi nu poezie.
Şi poate că situaţia nici nu e chiar atât de gravă, dat fiind
că pentru unii literatura se poate lejer reduce la proză.
Însă atunci nici pretenţia de a mai trata un teritoriu al
cărui incontrolabil sfârşeşte prin a-i copleşi pe cei cu care
interacţionează, apărându-le mai curând ca o povară.
Sau, mai există poate şi tendinţa de a-ţi orienta lecturile
în funcţie de ce urmează să scrii, şi anume „cărţi, adică
proză, care este altceva decât poezia” (aici bănuiesc o
construcţie ce se vroia spirituală, dar care, sincer, chiar
nu are haz). Deci, poate problema poeziei ţinea, fără ca
noi s-o ştim, de politica revistei.
Şi dacă tot am ajuns la partea glisărilor „stilistice”, nu
ar fi rău să mai constatam câteva constatări. Aici poves- Despre „Verso” (an 3, nr. 35, 1-15 aprilie 2008) avem
tea se mai complică un pic ; drumul principal a ajuns trei precizări: a) când îl veţi răsfoi, luaţi alături DOOM-
la bifurcaţie – bifurcaţie aparentă, însă, cum rămâne de ul, dat fiind faptul că unii redactori încă nu au aflat că
văzut. Mai întoarcem paginile, ne mai oprim visători asu- nu se mai folosesc, în româna cultă, complementul in-
pra unei fotografii (pe latura artistică momentan chiar nu tern sau genitivul de forma „pălmi” cam de prin secolul
am reproşuri), a unui interviu, a unei pagini de film şi, ici- XVII; b) ne-am dori ca, până la a doua parte a eseului
colo, titluri incitante încep să apară. Trist e când în urmă Despre „Canonul occidental”, Luigi Bambulea să afle
rămâne doar titlul. Sau, eufemistic spus, când orizontul că traducătoarea ediţiei de la editura Art este Delia
de aşteptare e complet înşelat. Când articolul promite, Ungureanu şi nu D. Ungurean; c) citiţi eseul lui Vlad
dar nu dă decât pe jumătate. Aici nu vreau să se înţeleagă Mureşan despre limbaj şi gândire, ca să aflaţi cum pică
că articolele sunt neapărat de o calitate îndoielnică. polinezienii de pe facultatea de Litere.
Nicidecum. Multe îşi aleg subiecte pasionante (sau care,
cel puţin, stârnesc curiozitatea) şi se desfăşoară ordonat Când nu anunţă Bienala de broderie, „Steaua” (an LIX,
şi sistematic, sunt cuprinzatoare, si poate în unele cazuri nr. 2-3, 2008) reconstituie documentar întâlnirea lui Hen-
îndeplinesc exact ceea ce şi-au propus (dacă doar atât şi- ri Jacquier cu Roland Barthes. De remarcat de asemenea
au propus) : adică să informeze. Însă, deşi vizibil docu- în acest număr, eseul recuperator al Ancăi Haţiegan − O
mentate, se întâmplă să eşueze într-un didacticism deran- capodoperă uitată? − despre Cevengur, apoi ilustraţiile
jant ce ia mai degrabă forma unui soi de „introducere în lui Devis Grebu. Cât despre cronica de carte, cei care
disciplina cutare”. Iar aici scriitura ajunge aproape să se vor să râdă copios, să plângă, să se sperie sau, în fine, cei
autosaboteze. care vor neaparat senzaţii tari să citească textul Mihaelei
Şi în aceeaşi direcţie merge şi ce spuneam la un mo- Ursa despre un volum tributar caracatiţei poliedrale. Şi
ment dat de spiritul polemic. Bineînţeles că nimeni nu în ultimul rând: domnule corector, ce înseamna „uşa din
vrea să cultive în braţele culturii legea junglei. Prea nos”?
puţini sunt cei ce îşi vor fi luând odată cu condeiul şi
masca înveterată a criticului care taie şi spânzură. Doar În „Tribuna” (an VII, 1-15 aprilie 2008), se evidenţiază
că e firesc să existe opinii divergente, în general, opinii un grupaj (da, redactorii ştiu să-şi pună în valoare tex-
(asta desigur, dacă nu mai credeţi într-un adevăr absolut tele), dedicat Dianei Adamek, unde îşi gasesc loc de
sau in sensuri de tip structuralist) care este şi mai firesc joacă următorii: Ovidiu Mircean bolnav de impresio-
să fie susţinute (si argumentate). Chiar dacă în joc sunt nism, Vlad Roman discret precum câinele din romanele
orgolii ce nu pot fi menajate. La fel cum deconstrucţia lui Saramago şi Oana Pughineanu, aceeaşi. Ca bonus,
nu trebuie confundată cu nihilismul (căci ştim deja prea primim savurosul interviu realizat de Alexandru Vaku-
bine diferenţa dintre termeni) aşa nici zona literaturii (cu lovski cu Tara von Neudorf, despre filiaţiile culturale ale
centrul şi marginile sale) nu trebuie redusă la ceea ce în acestuia şi despre încăpăţânarea de a rămîne în Româ-
şcoală numeam „desfăşurarea acţiunii”. A fi polemic nu nia.
înseamnă neapărat a fi „agresiv” ; iar absenţa totală a
polemicii nu conduce negreşit la un discurs obiectivant, Revista „Apostrof” (an XIX, nr. 3, 2008) propune o
ci uneori riscă să cadă în platitudine. Şi cum bine zicea anchetă despre politic, coordonată de Ovidiu Pecican,
şi Ion Bogdan Lefter cu privire la cronica literară, „fără la care răspund Ana Blandiana, Ştefan Borbély, Bogdan
independenţă de opinie nu există critică adevărată”. Ghiu, Michael Finkenthal şi alţii. Printre răspunsuri fie
Am înţeles totuşi că N.L. nu urmăreşte îndeaproape nimic lucide şi percutante, fie încă încărcate de idilism, cităm
din toate acestea. N.L. „nu vrea să fie o revistă polemică”, din acela al lui Ion Vianu: „Există act politic ori de câte
nu se vrea nicidecum exclusivistă, neurmărind decât să ori ne situăm în incomensurabil. Politicul începe când
surprindă „diversitatea literară ce se scrie azi”. Reuşeşte, intervin valorile. Când trebuie să luăm decizii a căror
nu reuşeşte, sunt lucruri pe care deja le-am discutat. Ce valoare nu se poate măsura exact. Când opţiunile nu sunt
rămâne însă în continuare de descoperit este dacă se va determinate numai de datele obiective, ci şi de bagajul
putea vorbi sau nu de o prezenţă (versatilă, polifonică nostru axiologic. (Restul e administraţie.) În acest sens,
plurală). politicul are analogii cu esteticul.”
Diana Mărculescu Silvia Mitricioaei
magyar
echinox 31

irodalom A kis művészlélek


Ahogy oldalogtam hazafelé ezen a lassan áprilisba hajló,
igazán közbiztonságos mörösti estén, két tócsa között
bit a burszából fizetném, kedves ABC, ha már papír
szerint kapom az ösztöndíjat, legalább ne húzzam le az
zsal. Aszongya, ká lá 20 gye ány, se pénzed, se gondod.
Váratlanul barackot nyomott a húszév-pluszos fejemre,
elém toppant egy ABC. Tudod, olyan, amiben akad mind- utolsó bőrt is az én édes szüléimről. ABC testvér elgo- hogy igazi művész vagy, ecsém, de azért egyél is vala-
enféle. Például kaja. Leszólított az ABC, hogy kedves ndolkodott, hogy bizony abból nem nagyon futja kocs- mit. Aztán ismerős zajt halott, nyomban lereagálta, hogy
kis csőrös testvérkém, nem-e korog az a kákabélű be- mázásra. Azt honorokból szoktam, mondtam neki, csak vonat. Felkapott egy kavicsot, dobott, és úgy hirtelen ki
gyed. Soványnak tűnsz. És állt előttem az ABC, és vár- mostanában nem jelent meg semmi írásom, amiből hon- is verte a Szatmár–Bukarest egyik szemét. Azonnal olaj-
ta a választ. Közben kacsintott, hogy csak bátran, nem or jött volna a konyhára, ergo nem is kocsmáztam. ABC ra lépett, eltűnt a kártier barátságos homályában. Vonat
magyarverni jött. Annak most nincs sze-zonja, ő meg testvér tanácstalanul sóhajtott. Akkor mégis mit eszel ma el, ABC dettó, hát én is odébb álltam. Út közben, miért
amúgyis eusztenderd. Erre megnyugodtam kicsit. Jó este? Szabódtam kicsit, hogy ilyen indiszkrét kérdést a ne, elegánsan oldalba rúgtam egy szopornyicás macskát,
mélyen belekotortam farmerem zsebébe, mindegyikbe, mörösti estének ebben az időpontjában. Hát haverok, hogy a kukák közé szárnyalt a kis tudós pára, és úgy el-
kabátzsebekbe is, hogy valami frappáns választ haláss- kölcsönök, ez-az, csak azokat is illene már vis-szafizetni. fogyott, mint a hold. Pár lépésnyire a lépcsőháztól még
zak valahonnan elő. De csak szöszök, cédulák, néhány ABC testvér nézte egy ideig a semmit, aztán az álta- mindig mantrázgattam magamnak: ösztöndíjas vagyok:
kifizetését esdő számla, egy használt zsebkendő, egy-két lam bedúdolt Hotel Cişmigiut megtoldotta egy Voltaj- lefogyva bár, de törve nem.
irat (hogy tudjam, ki vagyok), pár szem szotyi, szóval Kakas Márton
igazán nem akadt semmi olyasmi a kezembe, amit az
ABC szemére hányhatna az ember, hogy nesze neked, Üzenet a kilincsen Hogy nem köt alom
adok én, míg kér a nép, de azért az úr az úr. Próbáltam
kimagyarázni, hogyhát nincs stex, nincs lóvé, nincs zse- most nem véres semmi. a háború is kedves. a nyakadon redőkbe szakadt a bőr
selymes, kis akasztások. mióta ismerlek ilyen a bőröd
ton, nincs pénz. Az ABC köpött egy zamatosat, hogy
az akasztottnak alacsonyabb az ólomszintje, mint a lőttnek. anyámat láttam egy képen
olyan nincs, hogy nincs. Erre megpróbáltam megértetni a magas ólomszint terhesség és háború idején káros méhek terhére. így
vele, hogy tudod, kedves alapélelmiszereket forgalmazó most nem véres. újszülött testem fölé hajolva
tündi-bündi boltocska, van egy szimpi kis dalocska, most nem ólmos. lázasan, s nyakán s bőrén
ami pont arról beszél, hogy milyen aranyos a mioritikus halott csecsemők gügyögése szétszórva valami nyirkos nyugalommal
vezetésű egyetem. Hogy azt mondja, nám bány nics gye a falak mögé. s te huszonegy s én tizenkilenc
pita, kedves ABC, ha legalább kenyérre volna rendesen, most nem véres. s mindketten tudjuk, persze
elvégre azért nyögtem ki sikeresen az összes vizsgámat, most nem ólmos. hatalom
hogy két hónapja egy vasat se folyósítsanak a megér- a háború is kedves. selymes, kis akasztások. hogy nem köt alom
demelt ösztöndíjból. (Vajon a kamatot ki fölözi le…) Van s mégis
hahó, kitört a III. világbéke. egyre lezárhatatlanabbul
villanyszámla, internetszámla, rezsi, meg ugye a kiria,
szennyes a kosárban. szakad redőkbe a bőr
mert nem lakik ingyen az egyetemista az összkomfor- plafon az asztalon. s valami nyirkos nyugalommal
tos, ötszemély-per-tizenkét-négyzetméteres-folyosói- kenyér a kilincsen. lázasan
budi-zuhany-nem-megy-a-lift-se-bár-termopán-szobájú pszichém a függönytartón. nyakán
köminben sem. Nemhogy kintlakásban, lett légyen az a zoknid a fűtőtesten szárad. s bőrén
akár Kvár eme kellemes kultúrnegyede, az intellektüell a szerzői jogokhoz ragaszkodom.
Möröst. ABC testvér gyanakodva nézett rám. Tudta, a villamosok magukrasírják a szikrát.
hogy nem tiszta a lelkiismeretem. Na jó, bevallottam élned adnom mentem.
neki, tényleg, otthonról a lakbért megküldik, de a töb- Serestély Zalán
csók

wwhhh
Gheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Asztalos Ildikó, Eugen Axinte, Izabella Badiu, Constantin Runcanu, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav, Nicoleta Salcudeanu, Constantin
Mircea Baciu, Orlando Balaş, Silvia Balea, Balló Áron, Balogh András, Cornel Ban, Alex- Saplacan, Cristina Saracuţ, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe,
ander Baumgarten, Nicolae Baciuţ, Eugen Baican, Mihai Barbulescu, Beke Mihály András, Roxana Sicoe, Andrei Simuţ, Ioan Simuţ, Adrian Sârbu, Arthur Şofalvi Larion, Octavian So-
Nicoleta Bechiş, Mircea Benţea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Iulian Boldea, viany, Werner Söllner, Adriana Stan, Adrian Suciu, Daniel Suciu, Szöcs Géza, Szölösi Inge-
Ştefan Borbély, Andaluna Borcila, Cosmin Borza, Ioana Bot, Corin Braga, François Bréda, borg, Dan Şaulean, Aurel Şorobetea, Radu Toderici, Traian Ştef, Lucian Ştefanescu, Cristina
Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion Bucşa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Radu Câmpeanu, Sanda Tataru, Thamó Csaba, Ştefania Timofte, Liliana Truţa, Adrian Tudurachi, George Ţâra, Radu
Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Al. Cistelecan, G. Ţeposu, Aura Ţeudan, Mircea Ţicudean, Ungváry-Zrínyi Imre, Ion Urcan, Eugen Uricaru,
Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Mircea Constantin, Sanda Cordoş, Octavian Cosman, Flo- Luminiţa Urs, Carmen Varfalvi-Berinde, Ion Vartic, Paul Vasilescu, Cornel Vîlcu, Diana Veza,
rin Creanga, Casandra Cristea, Ion Cristofor, Ion Cristoiu, Csoma Enikö, Dan Damaschin, Alexandru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zapîrţan, Laura Zavaleanu.
Ştefan Damian, I. Maxim Danciu, Ştefan Darabuş, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Victor
Dietrich, Roxana Din, Gabriel Dombri, Ilinca Domşa, Mihai Dragolea, Melania Duma, Egyed DIRECTOR: Horea Poenar
Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flamând, Pop Flore, Dayana Fraţila, Daniela Fulga,
Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghiţulescu, Vasile Gogea, Alex Goldiş, Andrei Redactor-şef: Cristina Miloş
Goţia, Adrian Granescu, Ioan Groşan, Gaál György, Anca Haţiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Redactor-şef adjunct: Silvia Mitricioaei
Helmann, Heltai Peter, Ion Hirghiduş, Puiu Hiticaş, Hodor Adél, Anton Horvath, Horváth Ist- Secretar general de redacţie: Bogdan Odăgescu
ván, Emil Hurezeanu, Letiţia Ilea, Vincenţiu Iluţiu, Anda Ionaş, Al. Th. Ionescu, Marius Iosif,
Tudor Iosifaru, Józsa T. István, Ruxandra Ivancescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Redactori: Ioana Baciu, Marius Conkan, Mirela Dimitriu, Laurenţiu Malomfălean,
Bernd Kolf, Komáromi Béla, Kovács István, Eva László-Herbert, Marius Lazar, Virgil Leon, Diana Mărculescu, Robert Moscaliuc, Olga Ştefan, Luiza Vasiliu
Lörincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Maliţa, Ştefan Manasia, Calin Manilici, Ion Marcoş, Redactorii paginilor maghiare: László Szabolcs, Váradi Nagy Pál
Andrei Marga, Gabriel Marian, Ştefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mi-
hali, Ioan Milea, Dan Mincan, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Rareş Consilieri: Balázs Imre József, Gabriel Marian, Vlad Roman, Cornel Vîlcu
Moldovan, Florin Morar, Peter Motzan, Cristina Müller, Mariana Müller, Ion Mureşan, Ovidiu Design, DTP: Lucia Roman
Mureşan, Viorel Mureşan, Vasile Musca, Mircea Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nasui, ADRESA: Facultatea de Litere, str. Horea 31, 3400, Cluj
Mihai Neamţu, Daniel Necşa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi Rudolf,
Anca Noje, Letiţia Olariu, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, TIPARUL: Tipografia GEDO, Cluj
Laura Pavel, Ovidiu Pecican, Ion Pecie, Gheorghe Perian, Cosmin Perţa, Lucian Perţa, Mircea ISSN 1018-0478
Petean, Calin Petrar, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al. Pintescu, Petru Poanta, Virgil Podoaba,
Antonela Pogaceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan Pop-Curşeu,
Ştefana Pop-Curşeu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Ilie Radu-Nandra, Revistă apărută cu sprijinul CONSILIULUI LOCAL Cluj-Napoca
Dan Raţiu, Iuliu Raţiu, Constantin M. Raduleţ, Nora Rebreanu Sava, Rostás Zoltán, Marcel