Sunteți pe pagina 1din 52

2

E C H I N O X

EDITORIAL
Mărturisesc că aveam o doză suficientă de scepticism când venea vorba de filme româneşti, nu ştiu, o fi ceva în neregulă cu
memoria noastră colectiv-afectivă. Cred că pentru mine, reconsiderarea noii cinematografii româneşti s-a întâmplat odată
cu 4,3,2 (adică prin 2007, deşi atunci aveam senzaţia că e doar un „accident fericit”). Vedeam un film românesc foarte bine
regizat, cu actori foarte buni şi o poveste de esenţă tare. Auzisem înainte de filmul de export, Moartea domnului Lăzărescu
(adio poveşti comuniste, avem şi alte subiecte), dar nu-l văzusem în anul lansării (între timp l-am văzut şi mi-a plăcut foarte
mult – îmi asum impresionismul). După câteva redescoperiri şi vizionări, nominalizez câteva filme care mi se par foarte bune şi
care cred că vor rezista în timp (în ordine aleatorie): Filantropica (de-un umor dement, cu un Dinică de zile mari), California
Dreamin’ (cu scena absolut absurdă din piaţa oraşului, când se căsăpesc între ei), Boogie (cu Dragoş Bucur şi Anamaria
Marinca, doi tineri actori de excepţie pe care sper să-i mai văd), Balanţa lui Pintilie (alături de Reconstituirea, filme de nota
11+++), unde rolul Nelei jucat de Maia Morgenstern m-a bulversat şi m-a minunat deopotrivă (am aflat ulterior că a câştigat
în ’93 premiul European Film Awards pentru cea mai bună actriţă) şi descoperirea recentă a filmelor lui Corneliu Porumboiu
de la Călătorie la oraş până la Poliţist, adj. care sunt ex-tra-or-di-na-re, cireaşa de pe tort fiind, după umila mea părere,
A fost sau n-a fost?.

Vă fac o invitaţie la film românesc şi vouă, biletele nu costă mult, filmele în 3D sunt mai scumpe şi nici n-aveţi nevoie să
urmăriţi subtitrarea. Eu aştept să vină acasă Eu când vreau să fluier, fluier (a fost la cules de premii prin Europa). Mai mult,
cred că supradoza de film hollywoodian sau supradoza de film artistic cu pretenţii înalte cam cât un zgârie-nor care propun/
presupun căutarea mesajului abisal mai trebuie atenuată, din când în când, cu un film neaoş românesc, cu un umor greu de
definit (vezi Filantropica sau A fost sau n-a fost?) şi nu numai atât, căci au multe de oferit. Până la urmă, vorbim despre
cinematografia românească, iar nouă ne pasă, nu-i aşa (?), că tot ne alăturăm cauzelor de pe Facebook gen I bet Romania
can get 1 million fans before any other European Country). [Sign out (Ctrl+D)]

Lavinia Rogojină

Nu cred că există, efectiv, un moment în care am început să mă uit la filme româneşti. E ca şi cum ar trebui să te gândeşti
când ai auzit pentru prima oară o colindă de Hruşcă. Am, ca mulţi alţii, imagini melancolice în minte, legate de producţiile
autohtone ale unei epoci de aur: frânturi de episoade, scene, finaluri din seria Mărgelatu, Veronica, Nea Mărin miliardar
(da, o producţie Sergiu Nicolaescu), Toate pânzele sus ori scenete cu Toma Caragiu, toate imagini anexate în acelaşi
dosar cu guma Turbo, sucul de Tec, leapşa din spatele blocului şi meciurile Naţionalei de fotbal la care aveai motive să te
uiţi. M-am uitat în continuare la filme româneşti pentru că am avut ocazia, la diferite vârste, să găsesc producţii care, dintr-
un motiv sau altul, mi-au plăcut. Recent, am avut norocul să văd filme de un calibru pe care nu-l credeam tangibil în spaţiul
autohton: Occident, Examen, Amintiri din Epoca de Aur, Hârtia va fi albastră, A fost sau n-a fost şi multe altele (o
parte premiate), plusând şi cu respectul pe care i-l port lui Lucian Pintilie pentru Balanţa, Terminus Paradis şi O vară de
neuitat. De ceva vreme, am ajuns la suprasaturaţie în raport cu producţiile noului val, un cadru de bucătărie de garsonieră
bucureşteană reuşind să-mi crească simţitor pulsul, lucru pe care l-am descoperit, deloc plăcut surprins, enervându-mă la
Cealaltă Irina. Nu e deloc tragic. Şi de icre negre te saturi la un moment dat, iar dacă minimalismul şi austeritatea stilistică
ajung să te irite, revezi o dată Veronica şi poate-ţi trece.

Bogdan Odăgescu

Cert este că lucrurile se mişcă. După ’89 (dacă tot reprezintă anul-graniţă al unei Românii “reinventate”), filmele au început să
curgă. Haotic, şantajate de multe ori la nivelul valoare/promovare, filmele româneşti au ajuns să fie chiar exportate şi premi-
ate. Regizorii români, în mare, intuiesc dezavantajul unei prostituări hollywood-iene şi caută să împăienjenească acele insecte-
subiect, mai subtile, cu specific est-european. Consider că prima carte a fost bine aruncată, deşi supralicitată (vezi numărul
filmelor legate de comunism), iar valoarea flexibilităţii şi a originalităţii vor fi cele decisive pentru supravieţuirea demnă a spe-
ciei filmului românesc. Un alt atuu, posedat de regizorii români şi pe care consider că ar trebui să mizeze, este simţul umorului
cultivat în România ca medicament de rezistenţă. Iarăşi, consider că ar trebui mai multă implicare, nu neapărat la rădăcina
scenariului cât la aşezarea acestuia pe partitura peliculei, la sincronizarea elementelor. Din păcate, şi probabil şi dintr-un an-
tipatriotism specific românilor, filmele străine au mult mai mare căutare decât cele produse în ţară, cinematografele de la noi
mulându-se pe doleanţele publicului. De aici, nici încurajări pentru noi producţii româneşti, nici fonduri suficiente. Măcar din
curiozitate, ar trebui să mergem la filmele româneşti.
Oana Capustinschi
E C H I N O X 3

Primul film românesc pe care l-am văzut a fost Ştefan cel Mare, cândva prin clasa a treia, când ne-a dus învăţătoarea pe toţi
grămadă la un cinematograf rău famat, pentru că doar acolo se proiecta filmul şi se făcea reducere dacă spectatorii veneau
ambalaţi la kilogram. În perioada respectivă, aportul cardinal de film venea pentru mine pe linie americană, deoarece fac parte
din acea categorie de copii care au crescut cu Cartoon Network în fundal (în asemenea măsură încât la nuntă aş dansa probabil
pe intro-ul de la Dexter’s Lab, asta apropo de Angela şi Veronica, pentru cei care au văzut Niki şi Flo). Cu filmul românesc
am fost mereu într-un raport contingent, constând în mare parte din seria Liceenii, Declaraţie de dragoste, Extemporal
la dirigenţie şi altele de felul acesta. De altfel, nici măcar în perioada în care am încetat să privesc cinematografia ca pe o
sursă de entertainment, nu am reuşit să-mi modific concepţia conform căreia filmul românesc n-are nici în clin nici în mânecă
cu artisticitatea şi am continuat să-l asociez mai mult sau mai puţin involuntar cu nişte imagini pline de purici, de pe vremea
lui Pazvante-Chioru şi o limbă precară care semăna şi nu semăna cu româna. A doua oară când am fost la cinematograful
rău famat a fost în liceu, la California Dreamin’. Stau şi mă întreb în continuare cum a rezistat cinematograful respectiv, cu
contribuţia financiară a maxim 15 persoane pe lună, cel mai adesea liceeni. Cu toate astea, mai funcţionează şi acum, deşi
este singurul cinematograf din Arad care proiectează un film pentru o sală în care nu se află decât una sau două persoane şi
tot singurul care proiectează filme româneşti. Ultimul film pe care l-am văzut aici a fost Boogie şi erau cam 20 de persoane în
sală. Semn că cinematografia românească funcţionează şi ea.
Oana Furdea

Fac parte dintre nouăzecişti şi asta înseamnă că: m-am născut aproape de începutul anilor ’90 + cartoon network + MCM
hibridizat şi, mai târziu, posturi muzicale româneşti care începeau să testeze piaţa (sau să propună una?).

În privinţa cinematografiei româneşti, nu-mi amintesc decât de figura gravă a unui Sergiu Nicolaescu, de Florin Piersic,
vânturându-şi fularul, în timp ce emisiunea la care era invitat emitea pasaje din filmele în care fusese protagonist, de
învăţătoarea încrâncenată şi melodia obsesiva din Veronica, de la nesfârşit difuzatul Liceenii. Interesant e că, odată cu
înjghebarea unui background cinematografic minimal, nu mi-am pus problema unei identităţi a filmului românesc. Odată
cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile mi-am construit un dispozitiv emoţional şi pentru cinematografia noastră. Şi a funcţionat
realmente bine: la Filantropica am dat credit metapoveştii, iar mai târziu, cu Moartea domnului Lăzărescu ca soclu, la
A fost sau n-a fost? am răsuflat uşurată că tema asta poate fi rezolvată decent, la Amintiri din epoca de aur nu am mai
putut râde pâna la capăt (şi bine am făcut).

Am mereu frică de riscul autopastişării sau a autosuficienţei, vreau ca regizorii români să rămână lucizi, aspri şi pe bune (ca…
Lars von Trier).

Trebuie.
Cosmina Moroşan

Se întâmplă ca în familia mea să existe un tată pasionat de filmul şi de actorii români. Şi să iubească aşa de mult cinematografia
autohtonă încât, în urma supradozelor, fiica să se simtă sufocată de această relaţie aranjată şi să decidă - într-un autentic
acces de răzvrătire - că are nevoie de o pauză. “Nu-i vina ta, filmule românesc, e a mea... dar chiar am nevoie de o pauză, de
spaţiul şi de libertatea mea. Poate mi se face dor de tine, asta rămâne de văzut.” Urmează o perioadă în care doar şi numele
îi provoacă reacţii adverse, ca să nu mai vorbim de vocile lui care, dintr-un motiv necunoscut, îi lovesc timpanele mai asiduu
decât cele ale filmului străin. Personajul nostru feminin s-a hotărât: se va uita spre privelişti în special europene şi asiatice,
îşi va dori să călătorească şi să se bucure de vocile melodioase ale străinilor. Nu-i chiar “California Dreamin’”, dar nici departe
nu e. Cu ajutorul cunoştinţelor şi prietenilor colectează filme, poveşti, imagini, soundtrack-uri şi... evadează. Mult şi de multe
ori. Uneori îşi doreşte să nu se mai întoarcă, alteori uită cu totul de “acasă”. Arareori se mai gândeşte şi la relaţia abandonată
de timpuriu. Până la un moment dat când încep să o încolţească gândurile: “poate totuşi nu s-a spus tot ce era de spus”,
“poate s-a mai schimbat între timp”, “relaţia nu era chiar epuizată, nu?” – şi, mai cu îndoială sau cu precauţie, încearcă să reia
legătura. Măcar să rămâna prieteni, nu? Dezamăgiri tot sunt, dar printre ele mai apar şi deschideri de suflet, iar în cele din
urmă, pare că au ajuns la o înţelegere. Sau cel putin şi-au promis că se vor revedea din când în când, atunci când li se face dor.

Mirela Dimitriu
4
E C H I N O X
Filmele româneşti au intrat în arhiva mea mentală de pop-culture mai mult sub formă de banc, anecdotă, şotie, catch-phrase
decât subsumate termenului “cinematografie”. E de înţeles într-un fel, părinţii mei erau suprasaturaţi de “dom’ Semaca” şi de
mari domnitori călare, privind spre viitorul glorios (cu stâlpi de telegraf în fundal) aşa că perspectiva care mi-a survenit din
familie era una girată înspre haz (de necaz).

Mai târziu, în liceu, mă duceam la cinematograful Transilvania din Oradea, unde se ţineau seri de cinematecă - Felix şi Otilia,
Moromeţii, Baltagul. Toate, filme bazate pe cărţi aflate în programa de BAC, ceea ce aduna inevitabilele şlehte de gură-
cască incapabili să arate un minim respect faţă de ceilalţi spectatori, darămite faţă de peliculă, fapt care, cuplat cu celebra
calitate a sunetului din filmele acelea, a dus la un eşec total de receptare.

Apoi, dintr-o dată, au început să-mi atragă atenţia câteva scurtmetraje - Călătorie la oraş, Un cartuş de Kent şi un pachet
de cafea, Advertising, mici semne că se mişcă ceva, urmate rapid de A fost sau n-a fost, Eminescu vs. Eminem, Fix
Alert, Moartea domnului Lăzărescu, toate filme făcute cu un alt fel de gândire în spate, filme capabile să se delimiteze
clar, chirurgical, de miasma “vechii cinematografii româneşti”, libere până şi de obsesia postmodernă atât de ispititoare de a
face mişto, de a aplica un anume brand de recombinatorică trecutului.

“Ce bine!” mi-am zis şi am aşteptat următorul TIFF. A fost atât de simplu.

Mircea Laslo

Nu-mi amintesc care mi-a fost primul contact cu filmul românesc. Pesemne că s-a întâmplat cândva demult şi fără prea mare
rezonanţă. Îmi amintesc, însă, primul contact cu un film românesc pe care l-am resimţit în toată profunzimea lui şi pe care
l-am scos pe dată din categoria celorlalte. Este vorba de 432 al lui Cristian Mungiu. Şi cum contactul cu un film memorabil nu
putea să se întâmple decât într-un context pe măsură (cu atât mai mult cu cât îl ratezi la Tiff şi te duci odată cu valul, în ziua de
Orange film, după ce a fost premiat şi toate cele), m-am trezit privind ecranul dintr-o poziţie nu tocmai confortabilă, din primul
rând de scaune de la Cinema Victoria. Atmosfera pe cinste: pungi de popcorn răsunând asurzitor din toate direcţiile, lovituri în
scaun, din cauza picioarelor prea lungi ale spectatorului din spate, comentarii aşa cum sunt comentariile oamenilor care merg
la un film pe pretext că e în trend şi nu se pot abţine să nu îşi spună părerea în mijlocul filmului (şi mai tare decât volumul
din difuzoare, dacă e posibil). Privind însă acum, retroactiv, cred că asta a fost cea mai prielnică atmosferă cu putinţă: pentru
că de la un moment anume m-am văzut despărţită de şuierele ce se învălmăşeau de jur împrejur, trezindu-mă, ca şi Alice, în
mijlocul unei poveşti scrise în linii clare şi sigure – o poveste răscolitoare, nu numai prin drumul pe care îşi poartă spectatorul,
ci şi prin forţa cu care îşi impune cadrele şi decorurile, prin dimensiunea expresivă şi minimală prin care îşi ordonează limbajul.
Revenită ca de nicăieri odată cu ‚lăsarea genericului’ în sala de la Victoria, după multiple hurducăieli şi alternări de respiraţie,
am trăit pentru prima dată sentimentul acut că în filmul românesc se mişcă ceva.

Diana Mărculescu

În ultimele vacanţe, mi-am forţat părinţii să se uite cu mine la filme despre când erau încă tineri. Aşa ne mai adunăm: ei cu
nostalgiile lor comuniste, eu cu melancolia mea douămiizecistă.

Deşi când vine vorba de Ceauşescu şi de revoluţie mă păleşte lehamitea din senin, au fost câteva seri în care “ne-am întâlnit”
ca pe vremuri. Hârtia va fi albastră (“nu găseam nici albă, de-aia”, s-a văicărit mama), Cum mi-am petrecut sfârşitul
lumii (“ştiu că eram la tanti Pila, că n-aveam televizor, ne-o chemat una-două să-l vedem pe Ceau’ cum îşi ia zboru’, tot Bandu’
era la Pila-n bucătărie”, m-a pus în temă tata), 4,3,2 & Decreţeii (“o mai ştii pe fata lui Nelu? cât o căutat o moaşă...”). Dar
A fost sau n-a fost a rămas cea mai reuşită vizionare; ne-am pus în faţa monitorului ca şi cum ne-am fi pus pe harţă. Filmul
s-a prelungit în camera de la stradă până târziu, cu mine pe post de moderator, cu mama şi tata profesând avocatura pentru
câte-o jumătate din titlu. Numai soră-mea s-a sinchisit să puncteze meritele pur cinematografice ale producţiei – şi dezbaterii
noastre, contorsionându-se de râs); le reproduc în lipsa unei păreri oneste şi personale:

“Când vine vorba de filmul românesc, ăsta contemporan şi comunistoid, io consider că-i necesară o comedie 100%, fără
dramatisme, care să-i pună capăt.” Şi cu prima ocazie, ne-am dus la văzut Amintiri din epoca de aur. Eu îl văzusem deja.
Când o să-l iau de pe torrente, o să-l mai văd o dată, o să-l vizionez, o să-l văd în familie. Cu speranţa că vom râde cu toţii.

Laurenţiu Malomfălean
E C H I N O X 5

DOSAR: FILM ROMÂNESC


Firesc, prea firesc - Marfa şi banii (2001)
regia Cristi Puiu
Atunci când saluta Marfa şi banii foloseşte aceeaşi tehnică pentru a Orice impresie de egalitate între cele
drept un debut care „aducea un indica anii 80: prin Assos („N-am două, sugerată poate de bruma de
suflu proaspăt într-o cinematografie ce face cu Marlboro”, spune Otilia servilism a domnului Marcel (pupatul
terminală” (ca să împrumut formularea cu o replică extrem de amuzantă), mâinii, etc.), orice idee de competiţie
fericită din cronica în dialog Alex Leo Kent, şi Tic-Tac. Şi, supralicitând, între ele e ştearsă imediat de modul în
Şerban – Mihai Chirilov), critica de hiper-circumscriind, prin caseta care domnul Marcel se înstăpâneşte
film de la noi trebuie că înţelegea video cu „Pasărea spin, cu Richard în spaţiul casnic al apartamentului,
în bună măsură prin acest suflu un Chamberlain”. Mai lipsea o referinţă mai întâi insinuant, încurajat de
anume efect de realitate pe care la Shogun. Dozajul e mai fin aici la domnul Mitică („Intraţi peste el”,
filmul îl urmărea la toate nivelurile. Cristi Puiu, şi execuţia impecabilă a spune acesta, referindu-se la Ovidiu,
Un filon care apăruse discret, de la scenei, prima din multele astfel de fiul său), apoi calm, uşor agasat –
Reconstituirea încoace, în filmele momente în lung-metrajul său de trăgând draperia, trezindu-l pe tânăr
lui Pintilie, Danieliuc, sau Caranfil, debut, e completată de lipsa „uleiului” din somn, aşezându-se lângă el pe
devenea pentru prima dată estetica şi a „spirtului” – ilare, desigur, dar şi canapea, bătându-i obrazul a ruşine
dominantă a unui film, dusă până la apărând mai apoi în intriga filmului – şi lăsând o mână „părintească” pe
capăt într-un mod absolut remarcabil. precum şi de suma datorată, „47.500 genunchiul său. Întreaga scenă –
de leuţi”. Diminutivul e un mini- întreruptă oarecum bizar de generic
Efectul acesta, a cărui confirmare e efect de veridicitate, perfect plasat, – joacă mult mai pe faţă raportul
recunoaşterea imediată (a situaţiilor, suprapus peste deplasarea camerei de forţe schiţat în primele două
stereotipiilor de tot soiul, modurilor care surprinde apariţia unui Mercedes momente: e vorba de dominare acum:
de-a vorbi, etc.), nu e doar o simplă 500 din anii optzeci în curtea blocului, Ovidiu nu e doar dădăcit, ci forţat
funcţie a reflectării şi fidelităţii. şi o dată cu el, a domnului „Marcel” să-şi noteze punctele itinerarului şi
El se produce printr-o reflectare (Răzvan Vasilescu), venit din altă să le repete mecanic. E vorba şi de
aglomerată, printr-o compoziţie de „economie” (subterană, desigur), dependenţă: cu patru transporturi
elemente cu surplus de semnificaţie expeditorul unei alte „mărfi”, şi de „substanţe farmaceutice” pentru
– rar întâlnite într-o asemenea posesorul altor „bani” (paraii). Un domnul Marcel, Ovidiu îşi va putea
concentraţie în pure scene de viaţă. alt asemenea efect e şi repetarea face „chioşc”, urcând astfel o treaptă
Desigur, efectul reuşeşte cel mai sumei de către vânzătoare, pe un în ierarhia comerţului civilizat.
bine atunci când tocmai excesul ton răbdător/agasat. Şi nu doar
acestei aglomerări nu e deloc sau e scenariul e fără o notă falsă; urmăriţi Tot de aici începe să fie construit
foarte puţin vizibil, atunci când prea- privirea pe sfert compătimitoare pe pe nesimţite şi Ovidiu: băiat bun cu
firescul cinematic trece pe nesimţite trei sferturi expeditivă a Luminiţei freză cuminte de fost premiant, cu
în firesc. Să luăm un exemplu. Gheorghiu în timp ce-şi spune replica. maşinuţe „Matchbox”, câteva cărţi
din BPT pe masă, un dicţionar în
Prima secvenţă a filmului e o scenă Cele două economii se intersectează pat din care toceşte probabil pentru
de balcon, un balcon de parter mai întâi politicos prin sărutul mâinii reîntoarcerea la facultate şi pe care
transformat în ABC. Ea pune în doi „doamnei Cati” de către „domnul domnul Marcel şi-l scoate de sub
timpi şi trei mişcări, în trei cuvinte Marcel” – pus în contrast ironic fund şi-l aruncă nervos cât colo, dar
pe nerăsuflate, problema „mărfii”, cu înmânarea unui croissant către şi cu postere cu Iron Maiden şi Pink
a mărfii curente în – cum se spune un client. Apoi, în spaţiul hibrid al Floyd pe pereţi. Adică un timid care
azi – „brandurile” sale de referinţă. apartamentului-magazin, ele se ating ar vrea să fie măcar puţin băiat rău
Cele trei mărci, dintre care două prin numitorul comun al adjectivului (deşi termenii săi de referinţă sunt
aflate în competiţie (deşi doar şi „greu” („greu”, spune resemnat anacronici), dar rămâne de treabă
exact în spaţiul magazinului de „domnul Mitică” carând o navetă de şi visează la propiul chioşc. Aşa s-ar
bloc), schiţează instantaneu „epoca” bere de la baie la balcon; „greu” repetă părea, şi probabil aşa e într-o oarecare
poveştii, îi conturează metonimic şi domnul Marcel la întrebarea „cum măsură. Însă unul dintre lucrurile
„mica economie” sau „micul trafic”. merge?” a domnului Mitică; „n-o să care contrazic prima impresie, abia
American Cola sau Coca Cola?, te învăţ eu acuma pe dumneata cum sugerat până în acest punct (printr-un
e una dintre întrebările acestei e cu afacerea”). Adverbul marchează singur predicat: „mă mut” privitor la
mărunte pieţe, în timp ce „Lemeul” contrastant şi tot ironic încrucişarea magazinul de balcon), dar confirmat
e suveran, fie el roşu sau albastru. celor două metonimii vizuale ale de discuţia ulterioară din maşină, e că
economiilor în cauză: naveta (grea) Ovidiu e de fapt proprietarul afacerii,
Mai recent, 4 luni, 3 săptămâni şi geanta domnului Marcel, cu un în vreme ce părinţii lui muncesc
şi 2 zile al lui Cristian Mungiu conţinut încă misterios (uşoară). ca vânzători. Fapt care re-aşază
6
E C H I N O X
retrospectiv imaginea familiei (Ovidiu Marfa şi banii, dialogurile care însoţesc
repezindu-şi pe rând mama şi tatăl), cât călătoria joacă rolul decisiv. Dacă Puiu ar
şi relaţia dintre Ovidiu şi domnul Marcel. fi ratat aici, întregul film n-ar fi rezistat.
Însă filmul rezistă, şi, moment după
Pe lângă nenumăratele detalii care moment, efectul de real se acumulează,
marchează orizontul filmului, partiturile se strâng efectele disparate ale replicilor
personajelor şi interpretarea acestora şi situaţiilor şi se încheagă pentru a ţine
constituie zone în care Marfa şi banii ansamblul. La primă vedere, curgerea
excelează în aderenţa la un firesc conversaţiei pare aleatorie, şi tocmai
construit cu atenţie şi subtilitate. Dacă această aparentă lipsă de direcţie –
Luminiţa Gheorghiu atinge toate notele asistată de anodinul subiectelor şi
potrivite ale rolului de mamă supusă de impactul întregii „retorici” rutiere
şi îngrijorată („Să n-aveţi probleme pe grobiene – imprimă filmului „naturaleţe”
drum ... vă rog eu frumos”, spune ea la sau „naturalism”. Însă acest flux e
un moment dat, cu o replică genială faţă orientat din subteran: el duce pas cu
de desfăşurarea ulterioară a filmului), pas înspre amplificarea tensiunii dintre
dacă Alexandru Papadopol creşte în rol Ovidiu şi Vali (subtextul e, desigur,
pe măsură ce personajul său capătă că drumul spre Bucureşti le va pune
dimensiuni, iar Răzvan Vasilescu prietenia la încercare). Un bun exemplu
îngroaşă uşor tuşele, când şmechereşte e disputa – extrem de amuzantă, de
când ameninţător, Dragoş Bucur e Vali: altfel – despre originea, natura şi
interpretarea e absolut invizibilă; fiecare proprietăţile criblurii. Alex Leo Şerban şi
inflexiune, fiecare nuanţă a zâmbetului Mihai Chirilov o compară cu dialogurile
(urmăriţi-l de pildă când spune despre ivite din senin şi glosând interminabil
noua lui prietenă: „Asta e din Medgidia”) asupra unui detaliu insignifiant din
sunt ale personajului, nu ale actorului: filmele lui Tarantino. Aşa o fi, însă ea
Vali, mardeiaş dar şi tandru, vulgar dar pune în act, în mic, mişcarea cea mai
şi politicos, când volubil când taciturn. amplă a filmului: începută ca o simplă şi
Nu doar limbajul „colorat” (cel care, absolut neînsemnată diferenţă de opinii
e drept, e cel mai uşor de remarcat) ea se termină în ceartă şi înjurături. De
aduce veridicitatea, ci mai ales o fapt, întreg filmul e condus – un alt sens
anumită apropiere a lui Cristi Puiu (şi poate în care Marfa şi banii e un „road
a lui Răzvan Rădulescu) de personaj, o movie” – cu o mână sigură, printr-o
răbdare în a scoate la iveală cele mai mici serie de false culminaţii (primul atac
tuşe ale acestuia trecându-l prin situaţii, al celor din Nissanul roşu, întâlnirea
nu împingându-l în faţă sau mizând cu poliţia, izbucnirea lui Vali de la
numai pe actor pentru a le face vizibile. benzinărie, etc.) şi perioade de acalmie
înspre punctul de criză din parcarea
E remarcabil că un film de debut se joacă complexului comercial (adevăratul punct
atât de versatil cu propria-i formulă: e culminant în relaţia protagoniştilor), şi
(aşa cum au remarcat criticii de film în de acolo înspre detensionare, încercată
repetate rânduri) şi „Dogme”, şi „buddy asiduu de către Ovidiu pe drumul de
movie” şi „road movie” şi „thriller”, şi întoarcere. Împăcarea se va petrece
film cu „rit de trecere”, dar e şi mai însă doar la finalul filmului, poate şi
remarcabil că joaca rămâne mereu pentru că ruptura dintre cei doi prieteni
în umbra personajului şi întâmplării. e necesară tramei: ea îi dă prilejul lui
Cinematica reţinută, adesea „săracă” ori Ovidiu să asiste singur la deznodământul
letargică, exploatează inteligent timpii thrillerului împletit în poveste şi să
morţi şi suprapune timpul filmic cu timpul înţeleagă pe cont propriu lecţia dură a
real într-o tehnică folosită mai apoi, zilei, urmărită rece şi nemilos de aparatul
printre alţii, de Corneliu Porumboiu în de filmat într-un plan apropiat din profil.
Poliţist, adjectiv. Singurul lucru care Tocmai pentru că nu ajunge să vadă
irită e montajul uneori sacadat, care de soarta celor din Nissanul roşu, Vali va
vreo două ori duce la repetarea unor fi mai uşor de prins în economia „mărfii
replici din duble diferite. Intenţionate şi banilor”, iar împăcarea – pierdută în
sau nu, fracturile de montaj indică scena înghesuită şi înfiorătoare de final,
„precaritatea” filmului ca film, îi cu domnul Marcel în rol de tartor bine
demască artificialitatea şi îi periclitează temperat – are gustul amar al sugestiei
iluzia, şi prin urmare efectul de firesc. că nici unul nu mai are cale de scăpare.

În construcţia realismului minuţios din Rareş Moldovan


E C H I N O X 7

Un deceniu din viaţa unui bumerang


Abordarea unei teme precum filmografia o recomand, mai ales pentru perspectiva pe de filmare aproape impudică, generând
lui Lucian Pintilie arborează dificultăţi chiar care o oferă asupra scenei finale a filmului, un ansamblu vizual aproape indigest prin
şi pentru aceia care activează pe baricadele referitor la substituirea mărului adamic cu intensitatea tuturor elementelor care îl
„de sector”, impasul fiind incontestabil în revolverul). compun. În ceea ce priveşte noul val, tragi-
cazul tatonării acestui teren de către un comicul are mai degrabă o manifestare
amator, fie el chiar cinefil. Întrucât reverenţa Absurdul care se concepe (însă nu se latentă, iar dacă afirm acest fapt, o fac
e adesea o sabie cu două tăişuri, dorinţa de reglementează niciodată) la confluenţa unui deoarece consider că cele două componente
a marca ponderea pe care Pintilie o deţine continuum al absenţei oricărei semnificaţii ale ansamblului se plasează într-o cauzalitate
în evoluţia cinematografiei româneşti, nu şi al unei nevoi percutante de a investi mai perceptibilă pentru spectator, această
poate fi secondată decât de ezitarea de a o structurare reabilitantă acestui spaţiu, formă de livrare a absurdului fiind mai
nu emite judecăţi de valoare nefondate şi în definitiv ermetic, marchează întreaga accesibilă, fapt care se reflectă şi la nivel
de a-l nedreptăţi printr-o manieră precară operă cinematografică a lui Pintilie, trasând imagistic. Atât filmele lui Cristi Puiu, cât şi
de evaluare pe cel mai important cineast totodată un corolar decisiv înspre producţiile California Dreamin’, A fost sau n-a
român (poziţie acreditată fost sau Amintiri
unanim, pe care însă o susţin din epoca de aur
şi la nivel personal). (enumeraţia are în
vedere trasarea unor
Semnalarea unei aşa- linii generale, evident
zise metamorfoze a mai sunt şi multe
cinematografiei autohtone altele) mizează pe un
confirmă puntea (asemenea umor stârnit dintr-o
unei legături ionice) care se pulsaţie peiorativă
stabileşte între noul val al şi antagonică a
filmului românesc şi regizorii spectatorului faţă de
de calibru care l-au precedat, obiectul ridiculizat, în
precum Pintilie, vehicularea vreme ce la Pintilie
influenţelor având însă o râsul provine dintr-o
natură echivocă, întrucât raliere empatică prin
reciprocitatea nu constituie constatarea lipsei
un imperativ în coagularea de sens. Zona de
acestei legături, uneori confluenţă a celor
influenţele fiind cu precădere două abordări, pe
resimţite la unul dintre poli. care nu am încercat
În reliefarea configuraţiei nicidecum să o
cinematografice a lui Pintilie perspectiva noului val. În articolul său din Bucureştiul contest, ci doar să o nuanţez, se constituie
dialectică a acestuia este crucială, deoarece cultural, iulie 2008, Hugues Fléchard mai ales prin afirmarea afectivă a filmului
permite înlăturarea derizoriului (actual în constată că absurdul lui Pintilie derivă dintr-o ca instrument de edificare, fapt care implică
toate filmele sale) în concomitenţă cu o asumare a vieţii prin intermediul blasfemiei asumarea unei responsabilităţi care vizează
proclamarea a sa, prin identificarea cu o carnavaleşti, citându-l pe acesta: „În ce atât socialul, cât şi caracterul naţional. Ceea
formă de anormalitate care invalidează o moment zeflemeaua - iresponsabilitatea ce am repurtat la nivel cinematografic
presupusă normalitate schilodită. Libertatea asumată, spiritul macabru al umorului, de prin intermediul lui Pintilie este expunerea
devine astfel aceea a unui mistic într-o care noi, românii, suntem atât de mândri - demonstrativă a unor culpe traumatice şi
lume lipsită de transcendenţă – exclusă, încetează să mai fie un refugiu invulnerabil? obsesii represive, linie valorificată din plin de
dar reconfortantă. Cu precădere în Balanţa, Iată întrebarea primordială din filmul meu regizorii noului val, în filme ca 432, Hârtia
dialectica de care spuneam pendulează (Balanţa) şi, dacă vreţi, a tuturor filmelor va fi albastră, Cum mi-am petrecut
între dragoste şi abjecţie, manifestată prin mele”. În acest sens acţionează toate filmele sfârşitul lumii etc., renunţând însă la
intermediul personajelor Nela şi Mitică, regizorului (O vară de neuitat şi După- o perspectivă moralizatoare. Analizând
care „practică” anormalitatea ca formă amiaza unui torţionar mai puţin), oferind modernitatea cinematografică autohtonă,
de escapism. Mitică (Răzvan Vasilescu în, spectatorului un expozeu gregar, tocmai Alex. Leo Şerban face următoarea afirmaţie:
poate, cel mai reuşit rol al său) denunţă prin abilitatea lui de a asmuţi culpabilitatea “Făcînd virajul dinspre filmul «de epocă»
invaliditatea premiselor sociale impuse, în aceluia care cu câteva secvenţe înainte înspre filmul de actualitate, Pintilie a dat tonul
asemenea măsură încât declară că „dacă e se amuza copios. Tentele adversative ale şi a indicat calea: cinematograful adevărat
normal, îl omor cu mâna mea”, referindu-se acestui tragi-comic s-au mai estompat, din era (= nu putea fi decît) acel cinema care
la virtualul copil al Nelei (Maia Morgenstern) punctul meu de vedere, în producţiile noului ia pulsul actualităţii, intervenind în realitatea
şi al său. Pornind de la această frază, Alex. val, în măsura în care filmele lui Pintilie care trucată a epocii cu intensitatea unei camere-
Leo Şerban consemnează o etică picaro a sunt luate în discuţie, inculcă spectatorului o laser ce arde rece straturile protectoare ale
personajelor, care „presupune o alternativă formă de servitute printr-un impact pe care acesteia, mergînd pînă la adevărul (netrucat)
mobilă la încremenirea decerebrată din jur” nu îl pot defini precis, deoarece ţine atât din spatele lor. Această «priză de realitate»
(Balanţa etică, în De ce vedem filme, Ed. de prestaţia actorilor, cât şi de gestionarea este, de altfel, singura sincronă cu ceea ce
Polirom, Bucureşti, 2006 – cronică pe care tensiunii narative, precum şi de o modalitate s-a făcut valoros în filmul românesc în ultimul
8
E C H I N O X
timp: direcţia aşa-zis «minimalistă».” (Cele lejeritate, fără acea emfază şi gravitate (iar manifestă înspre neorealismul pe care
două bătăi de pleoapă ale modernităţii, în aici nu mă refer la jocul actorilor, ci la condiţia noul val românesc l-a recuperat în ultimii
4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc, personajelor). Din acest motiv îl consider ca ani. În ce măsură scenariul, (care indică
Ed. Polirom, Bucureşti, 2009). fiind cel mai bun film al regizorului, deşi la regimul persiflant, logica subtilă şi caracterul
nivel obiectiv legitimez, în ceea ce priveşte evenimenţial promovat în alte scenarii ale
Consecvenţaacestuimodalregizorilorromâni realizarea şi impactul, preeminenţa filmelor celor doi) este divergent cu maniera de
de a percepe cinematografia încorporează sale cult, respectiv Reconstituirea şi abordare cinematografică a lui Pintilie, nu mă
totuşi un palimpsest de variabile, care însă Balanţa. pot pronunţa, cu atât mai puţin cu cât acesta
conferă, indiferent de natura lor, o profilare ilustrează, prin ultimul său film Tertium
făţişă a „subtextului” (influenţa unor regizori Reflectând profilul unui virtuoz al detaliilor, non datur, o reformă asumată a stilului şi
ca Pintilie fiind perceptibilă în pofida unei cadrele în care se insistă asupra unui a limbajului. Lui Pintilie i-au fost imputate în
direcţii subsumate viziunii particulare a unui obiect (cum ar fi o oală cu mâncare, o cazul lui Niki şi Flo (titlul alternativ pentru
regizor). Pe de altă parte, un fenomen de carte, o fotografie etc.) sunt proprii tuturor Niki Ardelean…) un naturalism grotesc
inducţie este iminent şi în cazul unei translaţii filmelor lui Pintilie, dar prim-planurile care şi o austeritate a mijloacelor de expresie
a lui Pintilie înspre minimalismul tipic al noului urmăresc expresia actorilor, denotând (generate de neconcordanţa regizorului cu
val, în sensul unei devieri de la zeflemeaua un soi de plasticitate, chiar şi atunci când rigoarea noului val). Cert este că în pofida
coercitivă, care acţionează ca sondă, aceştia nu spun nimic, apar aleatoriu într-o replicilor cu caracter redutabil şi a prestanţei
pregnantă în filme ca Reconstituirea, serie de filme, devenind însă pregnante cuplului Răzvan Vasilescu – Victor Rebengiuc,
Balanţa, De ce trag clopotele, Mitică?, cu După-amiaza unui torţionar şi în filmul lasă senzaţia absenţei unei traiectorii,
înspre o formă de autoironie caracteristică filmele care îl succedă. Deşi incidenţe cu neînscriindu-se în vreuna dintre orientările
acestui val, însă în acelaşi timp sui generis La Nouvelle Vague au existat sporadic în care i-au fost conferite. În orice caz, anumite
prin dezolarea pe care o exhibă, această cinematografia românească (spre exemplu elemente ale filmului s-au perpetuat, rolul
schimbare de traiectorie fiind vizibilă de la în De ce trag clopotele, Mitică?, sau pe care Victor Rebengiuc îl face ca Niki
Terminus Paradis încoace, iar în Tertium în Pădurea spânzuraţilor a lui Liviu Ardelean – în postura tatălui emotiv, copleşit
non datur fiind chiar manifest asumată. Ciulei), în filmul sus-menţionat se distinge de o societate cu care nu poate ţine pasul,
Cu toate că în Terminus Paradis pluteşte o influenţă incontestabilă a acestui curent, perceput de cei tineri ca fiind decrepit – fiind
încă tensiunea teribilă de care vorbeam mai mai ales în felul în care Pintilie alternează schematizat în scurt-metrajul lui Cristi Puiu,
sus, ea nu mai este parcă la fel de atroce, planurile temporale, teoretizând un joc/ Un cartuş de kent şi un pachet de cafea
sursa răului fiind una intrinsecă în acest flux al memoriei. Nu este pentru prima (difuzat în 2004, la un an după Niki şi Flo),
film, relevantă prin psihologia lui Mitu şi a oară în acest film când regizorul cochetează în care Victor Rebengiuc interpretează un rol
Noricăi (Costel Caşcaval şi Dorina Chiriac), cu problema memoriei, chestiunea fiind similar. Contrar divergenţelor conjuncturale
astfel încât scenele alternează între cele de probată şi într-o producţie anterioară a dintre cei doi regizori, Pintilie a susţinut
factură realistă şi cele de factură absurdă. acestuia, respectiv O vară de neuitat, filmele realizate de tinerii regizori români (în
Demenţa personajelor are ceva analgezic în care însă nu are nimic din spirala hipnotică cazul lui Cristi Puiu, Marfa şi banii, dar şi
ea, Pintilie reuşind să potenţeze sentimentul a După-amiezii…, fiind remarcabil doar filmele altora), dovedind încrederea sa în
de melancolie salutară care apare şi în prin prestaţia seducătoare a lui Kristin “noua cinematografie”.
finalul Balanţei, mai ales printr-o racordare Scott Thomas, o prezenţă penetrantă dar
mai diminuată a personajelor la social şi şi diafană în film, care încheagă un proiect, În virtutea tuturor argumentelor prezentate
accentuarea psihologiei individuale. Totuşi, de altfel, destul de decepţionant şi difuz în acest articol, consider că acreditarea
filmul este într-o anumită măsură atipic în (luat singular, filmul beneficiază şi de alte noului val românesc este în aceeaşi măsură
economia regizorală a acestuia, tocmai prin atuuri, însă în lumina potenţialului pe care o o acreditare a tuturor elementelor care au
etalarea individului ca mecanism autonom, colaborare a unei actriţe de calibrul lui Scott determinat dezvoltarea lui în această direcţie,
atribut la care regizorul va renunţa în filmele Thomas cu un Pintilie îl prezenta, el nu se între care un loc aparte îl ocupă un cineast
ulterioare, revenind la investigarea socială ridică, pentru mine, la nivelul aşteptărilor). care vorbeşte “aproape impudic despre o
cu caracter parţial naţional, direcţie care este relaţie imaginară, o plăcere evidentă, dar şi
asumată, după cum am mai menţionat, şi de Niki Ardelean, colonel în rezervă un drum de Creaţie, muncă şi chin” (Pintilie),
noul val. Terminus Paradis are un umor marchează colaborarea lui Pintilie cu Cristi ori cu alte cuvinte, stima si respectul nostru
năucitor şi smintit (la propriu), iar replicile Puiu şi Răzvan Rădulescu (Puiu mai lucrase maestrului.
mizează pe acea dinamică a meciului de la După-amiaza… în calitate de consilier)
tenis, pliindu-se din nou pe modelul din pe post de scenarişti, fapt care se poate Oana Furdea
Balanţa, însă sunt rostite cu o mai mare sesiza prin deschiderea pe care filmul o
E C H I N O X 9

Mungiu 1:1. Curs de iniţiere


Cristian Mungiu e un personaj foarte suspect, stilul lui nefiind nici pe departe constant. El sare de la un tip de
cinematograf modern, în care accentul cade pe montaj şi artificiu, la un tip de cinema reţinut şi minuţios lucrat, în care
nu ai de-a face cu o poveste, ci cu un decupaj din firesc. Cea mai recentă realizare a sa se prezintă sub forma unei serii
de pseudo-mituri - filmate realist, dar a căror rotunjire aduce a păcăleală, marca unui povestitor prea iscusit.

Însă ce se poate observa despre Mr. Mungiu ca persoană, e fidelitatea în colaborări. A înfiinţat împreună cu directorul de
imagine Oleg Mutu şi regizorul-actor-nightloser Hanno Höfer casa de producţie Mobra Films, colaborând apoi la aproape
toate proiectele. Şi printre actori are preferaţi, distribuindu-l pe versatilul Vlad Ivanov în două roluri principale şi pe
frumuşica Tania Popa în trei dintre filmele sale (ea e recepţionera bosumflată în 4,3,2, “produs cu suflet” în Occident
şi hangiţa din Legenda şoferului de găini). Un alt element stabil e încăpăţânarea sa de a lucra numai cu scenariile
proprii, acestea pornind întotdeauna de la imaginarea spaţiului, astfel încât detaliile dictează pulsul filmului, atitudinile
şi motivaţiile personajelor. De exemplu, obiectele optzeciste din 4,3,2 nu sunt evidenţiate ca o formă de product
placement, ci contribuie subtil la impresia că respiri aerul epocii.

În acest caz e ca şi cum aş echivala un cineast bun cu unul invizibil, sau mai exact, cameleonic. El trebuie să fie viclean,
să ştie unde să pună camera ca să resimt într-un mod aproape vinovat experienţa personajului, să-mi spună chiar şi
cea mai banală întâmplare, iar eu să o găsesc palpitantă, să argumentez că povestea câştigă prin simplitatea ei şi prin
felul pur cinematografic în care a fost redată. În continuare voi avea în vizor filmele lui Cristian Mungiu, căruia i-a ieşit
trucul absenţei omniprezente cu 4,3,2, dar ale cărui reuşite merită vizionate integral şi savurate.

Despre scurtmetraje

Inserarea televizorului şi a influenţei lui malefice reprezintă o temă nelipsită în scurtmetraje. Dependenţii sunt în general
o ţintă uşoară pentru regizor, dar sunt vizaţi în special fanaticii telenovelelor (fanatici şi nu fanatice pentru că telenovela
pare a fi plăcerea vinovată şi a câtorva masculi). Dar şi laitmotivul televizorului ajunge să fie investit cu puteri oculte –
în Mâna lui Paulişta întâmplările de pe ecran răspund celor din realitatea personajelor, mai mult - novela acaparează
total spectatorii, ei ajungând inconştient să vorbească limba din serial.

Din nefericire pentru fani, Zapping e singurul scurtmetraj mungian uşor de găsit, pe veşnicul youtube. La genul
de popularitate pe care a câştigat-o Mungiu, v-aţi fi aşteptat ca şi celelalte scurtmetraje ale sale să fie promovate
corespunzător*. Cel puţin Mâna lui Paulişta cu care a câştigat marele premiu pentru scurtmetraje în cadrul festivalului
cineMAiubit. Luându-l pe acesta în calcul, Zapping marchează a doua colaborare fructuoasă între Cristian Mungiu şi
Hanno Höfer, căruia îi iese de minune rolul pămpălăului dependent de preamicul ecran în acest scurtmetraj simultan
parodic şi claustrofob. Experimental, hazos şi cu evidente accente kafkiene, Zapping aduce revelaţia că niciodată
canalele n-au fost schimbate prin unde - “ai văzut tu vreo undă să facă vreodată ceva?”, ci prin metoda cârmei, mai
precis arhaicul om-telecomandă realizând manual toată treaba. În rolul telecomenzii (care nici măcar timp să-şi satisfacă
nevasta nu mai are) îl veţi recunoaşte desigur pe interpretul domnului Lăzărescu, Ion Fiscuteanu. Iar faza cea mai
tare: momentul în care poliţia teve îl ridică pe acesta pentru că a recomandat telespectatorului să intre în cârdăşie cu
nemesis-ul televiziunii, adică să citească o carte.

Occident

Occident face parte din clasa filmelor-colaj, gen Babel sau Crash, cu diferenţa că acţiunea se desfăşoară pe o suprafaţă
mai restrânsă, nedovedind efectul bătăii aripilor unui fluture pe întreg mapamondul. Filmul spune patru poveşti care se
întrepătrund, fiecare având în prim-plan alte personaje, beneficiul acestui procedeu fiind acela că spectatorul e atras
în jocul interactiv de a rezolva puzzle-ul până când detaliile se completează perfect. O provocare în aceeaşi măsură
angajantă şi distractivă.

Cu o aromă comedic amăruie,


Occident vorbeşte despre anxietatea
emigrării în anii ‘90 într-un fel unic,
punând pe tapet motivele pentru care
este o variantă viabilă şi metode dintre
cele mai excentrice prin care poate fi
realizată – trecutul Dunării cu păpuşa
gonflabilă sau căsătoria cu un străin
înstărit. Pelicula demască mirajele cu
care Occidentul îi vrăjeşte pe români
(dacă te căsătoreşti cu el, vei putea
10
E C H I N O X
lua prânzul în fiecare zi la McDonald’s) şi
subliniază naivitatea lor în faţa străinilor.

Dar tonul (şi nu tema) filmului îl face să


fie de departe cel mai light şi ludic din
tot ce a făcut Mungiu. Fiecare situaţie
infuzată de un realism tragic tipic
românesc e contrabalansată de câte un
element străin umorului natal, care s-ar
putea întâlni mai probabil într-un spot
american de televiziune. Cunoscând
umorul specific al lui Mungiu, pot
identifica în acest act de echilibristică o
ironie deliberată la fundele cu care sunt
încheiate scenariile hollywoodiene –
chiar dacă filmul integrează în ţesătură
o serie de momente Kodak, finalul lui
nefericit reprezintă o rupere abruptă a
ritmului, lucru sugerat de stop-cadrul
de la sfârşit, însoţit de piesa Noi în anul
2000.

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Premiat şi contestat, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile e o pilulă greu de înghiţit. În primul rând pentru că subiectul lui,
un avort ilegal întreprins de o studentă cu ajutorul (a se citi sacrificiul) colegei de cameră, e dificil oricât de detaşat ai fi
de perioada comunistă. Dar şi realismul reconstituirii epocii te sperie. Nu atât prin detaliile locaţiilor sau îmbrăcămintea
personajelor, ci prin comportarea paralizată şi paranoică de care acestea dau dovadă. La a doua vizionare, impresia că
cetăţenii sunt împărţiţi în două categorii antagonice s-a conturat şi mai clar. Pe de-o parte sunt funcţionarii, reprezentanţii
statului opresiv, care alcătuiesc o conspiraţie paianjen şi abuzează de poziţia lor pentru a tortura nervii oamenilor, iar pe
de altă parte sunt cei care suportă acest tratament, dar caută mereu metode de a sfida regulile pentru a găsi un gram
de libertate. Pe această cale constrângerile epocii sunt perfect redate, regizorul folosindu-se de interpretările excelente
ale actorilor ce alcătuiesc poate cel mai izbutit ansamblu dintr-un film românesc (Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Laura
Vasiliu, Alexandru Potocean, Luminiţa Gheorghiu, Ion Săpdaru şi alţii).

Realizat minimalist şi cu o disciplină spartană privind tehnica (montajul rapid sau prea vizibil este exclus, la fel şi
coloana sonoră care să impună o stare falsă), filmul înregistrează reacţiile şi emoţiile Otiliei, surprinzându-i disperarea
tăcută, furia controlată şi mămoşenia. Camera o urmăreşte cu o voinţă neînduplecată apropiată de cruzime, singurele
scene alerte - înfăţişând-o pe Otilia fugind dezorientată prin întuneric - fiind filmate kinetic pentru a-i reda tulburarea.
În rest, actorii sunt lăsaţi să se desfăşoare în secvenţe continue ce durează până la zece minute, scena mesei în familie
în care mişcările a zece actori sunt perfect coregrafiate, aceştia vorbind încrucişat şi răspunzându-şi aleatoriu, fiind de-a
dreptul impresionantă. Nu ar fi deplasat să pariez că succesul la critică a fost câştigat pentru aparenta naturaleţe şi
spontaneitate a acestei secvenţe, intens repetată, după cum am aflat mai târziu. Alţi factori ar fi structura curată (dar
deloc previzibilă) a scenariului şi lovitura în plex la vederea fetusului întins pe prosopul din baie. Cârcotaşii identifică
aici o intenţie clară de a şoca, iar Mungiu spune că arătarea fetusului era esenţială pentru
efectul ei cathartic**, adevărul fiind undeva între cele două luntri. Dar, oricât de răspândită
ar fi această acuzaţie, nu-mi poate ieşi din minte reacţia unei doamne la proiecţia din
cadrul TIFF-ului, ediţia 2008. Aceasta a exclamat, emoţionată până la lacrimi: Mamă, asta
e povestea mea! Un întreg eseu argumentativ care să ateste autenticitatea filmului nu ar
valora cât afirmaţia ei.

* Pentru a compensa această frustrare, puteţi downloada şi citi integral scenariile


scurtmetrajelor lui Cristian Mungiu de pe pagina editurii Liternet: http://editura.
liternet.ro/carte/32/Anton-Pavlovici-Cehov/7-scenarii.html

** În interviul dat lui Horia-Roman Patapievici în cadrul emisiunii Înapoi la argument.


E C H I N O X 11

Mungiu 1:2.
Studiu de caz:
Amintiri din epoca
de aur
Contextul

A apărut, în sfârşit, o miniserie care descrie, cu


o onestitate lipsită de resentiment, atmosfera
din ultimii 15 ani ai erei comuniste, folosindu-
se din plin de umorul negru românesc. Însă
trebuie subliniat că Amintiri din Epoca de
Aur şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile au fost
gândite iniţial ca un întreg de către creatorul
lor, Cristian Mungiu, şi că Amintirile au fost
primele puse pe hârtie. după cum le numise cineastul, descriu absurdul traiului zilnic, dar
cel puţin o parte dintre ele par incredibile la nivelul consistenţei
E relevant însă de aflat care a fost controlul executiv pe care narative - chiar şi pentru acest grad de absurd.
l-a câştigat Mungiu asupra filmelor sale. El a scris, produs şi
regizat atât 4,3,2, cât şi a doua parte din Amintiri, ocupându- Tovarăşi, frumoasă e viaţa!
se activ chiar şi de distribuirea lor. Chit că, la Cannes,
spectatorii au avut surpriza de a viziona doar cinci din cele Legenda care deschide şirul, cea a vizitei oficiale, surprinde
şase scurtmetraje, neştiind dinainte care, sub pretextul punerii starea de trepidaţie prin care trece o comunitate antrenată de
în atmosfera României comuniste - în care niciodată nu ştiai ce către un domn activist în aşteptarea coloanei oficiale. Actorii
te aşteaptă. Şi la noi tot lungimea a fost motivul pentru care şi figuranţii sunt autentici, dar câteva elemente stilistice (un
filmul a fost secţionat în două părţi. Prima parte, Tovarăşi, telefon roşu scos pe fereastră, un afiş care zice “Puneţi capăt
frumoasă e viaţa!, e regizată de patru confraţi ai regizorului bombei cu nitrogen!”, un carusel în mijlocul pustietăţii) distrag
- Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin atenţia de la ce se întâmplă şi mută interesul pe compoziţia
Popescu - răspunzând astfel la o chemare la arme pentru a deosebită a planurilor, un lucru dăunător dacă punctul de
dovedi vitalitatea şi diversitatea stilurilor din cinematografia interes e umorul de situaţie, iar miza – tocmai naturaleţea.
românească. Partea a doua, Dragoste în timpul liber, e Despre acest prim film, regizat de Ioana Uricaru, pot spune
constituită din trei filmuleţe regizate de Mungiu însuşi: două că e artistic până la atingerea unei arome nespecifice filmului
legende rămase din Epoca de Aur şi un bonus doar pentru românesc, dar de un comic bizar care îţi fură, chiar şi fără să îţi
autohtoni. dai seama, câteva râsete.

Când tevatura receptării lui 4,3,2 a luat sfârşit (primul ei val A doua Legendă, cea a fotografului oficial, arată cum funcţiona
cel puţin, deoarece există mari şanse ca acesta să fie genul de cenzura în redacţia ziarului Scânteia, principalul motor de
film care să stârnească reacţii puternice cu fiecare generaţie de propagandă al epocii, unde înălţările tovarăşului preşedinte şi
spectatori), el a promis o revenire la forma lui iniţială - cea de articolele scrise anterior evenimentelor erau considerate cât se
prozator talentat care recurge poate de fireşti. Satisfacţia vine când maşinaţiunile mai-marilor
la mijloace de povestire proprii regimului sunt expuse ca bufonerii în faţa întregii ţări. Regia şi
cinematografului şi la mult muzica sunt semnate de Hanno Höfer care livrează un scurt
mai simplul truc al umorului metraj echilibrat şi respectabil.
inteligent pentru a mulţumi
publicul de tot soiul. Această Al treilea capitol, Legenda politrucului zelos, înfăţişează un
abordare e compatibilă cu activist ultraentuziast care îşi adjudecă o misiune de alfabetizare
stilul Amintirilor, care fac şi e, în opinia mea, poama rea din acest sextet. Obiecţiile ar
parte dintr-un gen hibrid, la fi: personajul central e caricatural şi complet antipatic, muzica
jumătatea distanţei dintre folosită e ostentativă, iar porturile şi accentele ţăranilor
istorie şi basm (nu popular, ci din sat diferă simţitor, indiciu că detaliile au fost tratate cu
al culturii pop, în caracterul lui superficialitate.
heteroclit îmbinându-se, ca şi în
cazul lui Occident, personaje În încheierea părţii Tovarăşi, frumoasă-i viaţa! vine
şi situaţii pitoresc-româneşti Legenda miliţianului lacom cu două mari atuuri: distribuţia
cu structura unui scenariu de perfect aleasă şi comicul eliberat treptat cu final exploziv.
matriţă occidentală*). Istoriile Povestea e simplă, dar genială: pe vremea când foametea era
secundare, “semi-adevărate”** mai cruntă, un poliţist primeşte un porc viu şi trebuie să-i vină
12
E C H I N O X
de hac în bloc, fără ca vecinii să miroasă despre un şofer de la Avicola convins fereastra către teritoriul ficţiunii insolite a
captura. Pe lângă aportul marilor actori să întreprindă trafic cu ouă înainte de fost lăsată deschisă. Se vor face din ce
Ion Săpdaru şi Gabriel Spahiu, se simte Paşti), fiind şi singurul care îţi dă senzaţia în ce mai multe filme româneşti care să
nuanţa năstruşnică dată de selecţia unor deprimantă de a fi blocat într-un tunel fără nu-şi mai tragă seva din angoasa suferită
copii cu adevărat talentaţi, personajele chibrituri. Iar concluzia “legendei”, aceea în perioada comunistă? Mă întreb şi sper.
lor din film având rolul capital de a găsi că mulţi s-au îmbogăţit comercializând
aplicabilitatea cunoştinţelor acumulate produsele aflate sub directa lor Despre finalurile lui Mungiu
la şcoală în cele mai neobişnuite dileme supraveghere, a fost (şi în unele locuri se
casnice. mai menţine drept) o realitate. Une petite conclusion despre poveştile,
naraţiunile, scenariile, proiectele lui
După această analiză a primului capitol, Bonusul menţionat mai sus se numeşte Mungiu. Sunt felii, e drept anecdotice,
mi se pare firesc să constat că totalul Legenda curcanului zburător**** şi e din existenţele unor oameni reali, care
e mai mult decât suma părţilor sale. cea mai sinceră mărturie a unei iubiri pot fi continuate în orice fel în mintea
Rămâne un film ce trebuie tratat în cheia necondiţionate din acest calup. Stilistic se spectatorului. După ce rulează genericul
umorului uşor. Fiindcă, deşi bifează cu simte o subtilă notă distinctă, iar temporal şi luminile se aprind, nu te poţi abţine
succes reconstituirea cadrului societăţii iese din sfera de interes deoarece acţiunea să nu le imaginezi poveştilor lui un final
comuniste, nu se apropie de profunzimea e plasată în 1992. Tatiana, o fată de la hollywoodian, sau antihollywoodian, un
trăirii individuale - pentru că nu-şi propune ţară, este trimisă la Bucureşti pentru a-şi final pe care intenţionat nu a vrut să-l
niciodată asta, fiind doar un portret al vizita mama în spital şi a-i livra lui domn ataşeze*****. Dar nu mă deranjează
mentalităţii colective din epocă. doctor, bineînţeles, mita (un punct în câtuşi de puţin această sincopă.
plus pentru scena în care copila e iniţiată Dimpotrivă - e eliberatoare. Într-un fel
Dragoste în timpul liber despre cum să ofere mită diferenţiat, în îţi dai seama că povestea a fost spusă
funcţie de statutul social). Din nefericire de dragul poveştii, nu cu intenţia de a
Titulatura Dragoste în timpul liber e mita este un curcan cu o mare valoare populariza un mesaj. În al doilea rând, te
amăgitoare deoarece, la drept vorbind, sentimentală, căruia Tatiana îi este face conştient de talentul lui Mungiu ca
dragostea nu e tema principală în niciunul dedicată trup şi suflet. cineast complet, până în măduva oaselor.
dintre filmuleţe, ea având mai mult O naraţiune de-a lui păstrează deliciul
statutul de vehicul motivaţional. Faţă de Dat fiind că acest film descrie universul unei finalităţi filmice, care te face să spui
primul film, acesta e matur şi superior postapocaliptic şi nu mai este o legendă exact acolo aş fi pus şi eu punct. Sau
calitativ, iar atmosfera de bâlci şi felul a epocii, ci o poveste în care fantezia îşi puncte de suspensie.
burlesc în care au fost spuse povestirile bagă vizibil coada, îmi permit să dezvălui
până aici dispare. Cele două medii metraje parţial finalul-surpriză. Acesta îmi serveşte * Dar pe când în cazul lui Occident
ce alcătuiesc filmul poartă mărcile operei la susţinerea teoriei conform căreia acest lucru venea ca un strat de ironie în plus,
lui Mungiu – interioarele sunt universuri- nimic din ce face Cristian Mungiu nu e Amintirilor le dăunează simetria năstruşnică
abis sau intimitatea personajelor, ritmul întâmplător. A ales să facă Amintirile dată poveştilor, punându-le în pericol
domol-cumpătat al desfăşurării acţiunii după 4,3,2 pentru a ne face să râdem credibilitatea.
creează nelinişte, iar finalul e fie deschis, săţios după ce am încasat un pumn aprig ** În interviul acordat revistei Re:publik,
fie debusolant. în stomac. A orchestrat proiecţia la Cannes numărul 25 din Mai 2007, pagina 38
sub formă de ruletă rusească şi din raţiuni *** Atenţie la scenele din Bonnie şi Clyde
În Legenda vânzătorilor de aer, Crina, o practice, dar doar pentru că le completau care apar în film. Fiindcă cei de la Hollywood i-au
elevă de liceu, şi Bughi, un tânăr carismatic pe cele ideologice. În plus, opiniile sale pretins o sumă astronomică pentru copyright,
şi întreprinzător, sub influenţa prea multor critice privind direcţia pe care ar trebui Mungiu a refăcut scenele dorite şi le-a inserat ca
vizionări ale filmului Bonnie şi Clyde***, să o urmeze cinematografia românească substitut originalului. V-aţi fi dat seama?
se decid să bată din uşă în uşă în numele transpar la nivelul macrostructurii şi la **** În original, Turkey Girl a făcut parte din
Ministerului Chimiei şi să-i fraierească pe o analiză atentă a ordinii în care sunt altă culegere de scurt metraje, Lost & Found
cinstiţii tovarăşi sub unul dintre cele mai prezentate legendele: pentru început, (2005), semnate de un grup de regizori est-
aberante, dar eficiente pretexte posibile. amuzamentul fără angajament, apoi europeni.
De reţinut scena minunat de evocatoare poveştile cu inflexiuni melancolice şi cu ***** În fiecare film există cel puţin un element
a unui chef din anii ’80 şi finalul care tente de disperare, iar în încheiere un lăsat latent: în Zapping telespectatorul cu soţia
distruge definitiv iluzia că protagoniştii scurtmetraj care nu poate anunţa decât sunt închişi în casă pentru a prelua ştafeta de
acestei istorii ar semăna în esenţă cu cei o direcţie programatică. Tatiana leşină în telecomandă; în Occident niciun personaj nu
din filmul lor preferat. faţa Casei Poporului la sfârşitul Legendei primeşte ce-şi dorise iniţial, eroii filmului rămân
curcanului zburător, dar nu pentru că ar fi dezbinaţi, acesta încheindu-se în momentul
Singura poveste realmente tristă copleşită la vederea colosului arhitectural despărţirilor; în 4,3,2, deşi partea cea mai
(asezonată însă cu nişte accente comice) (un simbol al preaiubitului), ci pentru că traumatizantă este acoperită, rămâne mocnind
e Legenda şoferului de găini în care asistă la înfăptuirea unui miracol: curcanul conflictul între Otilia şi Găbiţa, şi mai important,
Vlad Ivanov reuşeşte să construiască ei dresat meditează asupra diferenţei dintre Otilia nu mai apucă să-şi fumeze ţigara după
un personaj introvertit şi convenţional cerc şi pătrat. Această scenă la capătul care râvnise tot filmul. Cât despre Amintiri
păstrându-şi în acelaşi timp magnetismul filmului-omnibus care sărbătoreşte 20 de din Epoca de Aur... chiar în prima legendă,
din 4,3,2 sau din Poliţist, adjectiv. ani de la căderea dictaturii în România tovarăşii sunt lăsaţi să se învârtă la nesfârşit
Un film despre intenţii neîmpărtăşite şi trimite un mesaj subliminal următoarei într-un carusel.
speranţe neîmplinite (punctual fie spus: generaţii de realizatori, anume că Lavinia Gal
E C H I N O X 13

Regizori români “exportaţi”: Radu Mihăileanu


În peisajul cinematografiei române, regizorul-scenarist Radu faptul că a ieşit pe ecrane cu câteva luni înainte de Train
Mihăileanu reprezintă un caz singular, nefiind asociat noului de vie, acesta din urmă fiind întârziat de perioada post-
val românesc de film, dar refuzând, totodată, o alipiere de producţiei, dar şi din cauza faptului că a fost acceptat în
orice altă mişcare cinematografică. Românul-francez (deja competiţia festivalului de la Cannes, după ce iniţial ambele
deschidem o problemă a revendicării acestuia), de origine filme fuseseră respinse pe motiv de inadecvare a tratării
evreiască (ca să nu mai punem la socoteală natura identitară) Holocaustului într-un registru comic.
s-a impus în cultura filmică tocmai prin faptul că nu-şi Ceea ce propune Radu Mihăileanu în Train de vie este
asumă o identitate singulară, ci şi le valorifică la maximum, o abordare contra-istorică, ce nu ţine cont de mersul
pe toate, prin intermediul filmelor sale. Este francez, prin evenimentelor consemnate, preferând să filmeze într-o notă
faptul că şi-a însuşit arta filmului la L’Institut des hautes ludică, discordantă cu realitatea istorică. Nebunul Shlomo,
études cinématographiques, cât şi prin faptul că reuşeşte cel care îşi atenţionează comunitatea cu privire la pericolul
să-şi ducă la bun sfârşit proiectele prin intermediul mediului apropierii naziştilor, înfăţişează o figură ce se constituie atât
francofon. Este român, prin autorevendicare şi permanenta ca o voce de povestitor al diegezei, dar şi ca un iluminat. De
reîntoarcere în ţara natală pentru a lucra cu actorii români fapt, Mihăileanu investeşte în Shlomo imaginea unui ţicnit
în majoritatea filmelor sale, dar este şi evreu, la origine, ce are acces la o informaţie negată celorlalţi, tocmai prin
o identitate angajată cu răspundere şi omniprezentă în faptul că nebunia devine sursa înţelepciunii sale. În rest,
creaţiile sale. Cu alte cuvinte, este regizorul care inserează celelalte personaje sunt dezvoltate, intenţionat, în tipare
în poveştile de pe ecran episoade autobiografice, temele stereotipice: zgârcenia contabilului evreu, care suferă de
sale predilecte fiind înstrăinarea, coliziunea identităţilor, ulcer şi care are dureri mai mari pe măsură ce cheltuielile
impostura pozitivă, dar şi o poetică proprie prin încercarea cresc, aminteşte de Shylock, personajul shakespearian care
de a depăşi tragedia prin umor, prin dorinţa de a oferi o reacţiona într-un mod similar la risipirea averii de către
experienţă catartică spectatorilor redând evenimentele fiica sa; discursul evreului Yossi, convertit la comunism,
într-o notă comică sau persiflantă. În aceste cazuri, câştigul scrutează critica unui capitalism într-un limbaj marxist de
este dublu: reuşeşte să submineze un discurs cu potenţial lemn. O anumită predispoziţie spre stereotipizare există şi
patetic, melodramatic, specific uneori dramelor, şi produce, în ultimul film al lui Mihăileanu, Concertul, investind cu
deopotrivă, emoţie şi amuzament în rândul audienţei. umor identitatea estică în raport cu Occidentul, la nivelul
imaginii create parizienilor de către falsa orchestră a
O receptare obiectivă a filmului Train de vie, considerat de teatrului Balşoi din Moscova.
către majoritatea criticilor drept creaţia sa de maturitate,
necesită o cunoaştere a contextului în care a apărut pelicula Expresia paroxistică în Train de vie se referă la experienţa
lui Mihăileanu. Perioada realist-traumatică din literatură, de micului sat de evrei care-şi înscenează propria deportare
după cel de-al Doilea Război Mondial, în care se observă într-un tren unde naziştii sunt chiar membrii acestei
cum scrierile memorialistice preiau monopolul pentru cel comunităţi din Europa de Est. Evident, apare un laitmotiv
puţin zece ani, se va repeta şi în istoria cinematografiei, al filmelor lui Radu Mihăileanu, şi anume impostura pozitivă
momentul tergiversându-se până spre sfârşitul secolului care se legitimează în cazul acesta ca o mască pe care
20. Filme precum Schindler’s List, Sophie’s Choice, personajele sunt nevoite să o poarte ca urmare a dorinţei
Judgment at Nuremberg, Gentlemen’s Agreement de supravieţuire. Recurenţa aceasta se întâlneşte şi în Va,
abordau problema Holocaustului şi a celui de-al Doilea Război vis et deviens, filmul din 2005 al lui Mihăileanu, unde
Mondial dintr-o perspectivă realist-morală, istoricizantă, tânărul etiopian Schlomo este salvat de către mama sa cu
axată pe dominanţa unui discurs zguduitor, funest. În acest prilejul Operaţiunii Moise, prin intermediul unei identităţi
context, nevoia unei subminări, menită a depăşi un discurs ilegale, anume, aceea de evreu african. Salvarea, în acest
deja ostentativ şi supralicitat ca tematică, era stringentă. caz, are la bază fapte istorice; în Va, vis et deviens
Cu alte cuvinte, se ajunsese la o saturaţie ca urmare a Mihăileanu renunţă la aspectul comic al realizărilor
rectitudinii abordărilor din ultimii ani, peliculele ajungând precedente şi urmăreşte destinul unui tânăr de nouă ani,
să se întemeieze ca un soi de documentare şi nu pe o linie salvat în anii 1980 în cadrul unei operaţiuni a serviciilor
estetică. Este cât se poate de cert faptul că memoria acestor secrete Mossad prin care toţi etiopienii de religie iudaică
evenimente tragice nu trebuia eludată, dar supralicitând un au fost aduşi în Israel. Nu în ultimul rând, Concertul are
astfel de subiect, mai ales în cinematografie, s-ar fi ajuns, la bază o experienţă asemănătoare - regizorul evreu Andrei
vrând-nevrând, la un dezinteres la nivelul receptării. Filipov, concediat de la Balşoi împreună cu alţi membri ai
orchestrei pe raţionamente etnice, are prilejul de a merge
Train de vie, apărut în 1998, la scurtă vreme după la Paris şi de a concerta la Theatre du Chatelet sub o
aclamatul La vitta e bella, poate fi văzut ca o „influenţă falsă identitate din care fac parte toţi cei care au avut de
din umbră”* a filmului lui Roberto Benigni, mai ales că, suferit în urma deciziei lui Brejnev (de a renunţa la evreii
după cum mărturisea Radu Mihăileanu, Benigni intrase în din componenţa renumitului teatru moscovit). În spatele
contact cu scenariul** din Train de vie în perioada în imposturii lui Andrei Filipov nu există un raţionament al
care regizorul român căuta un producător italian pentru a-şi salvării, precum în celelalte două filme amintite, ci unul
duce la bun sfârşit creaţia. Departe de a constitui o temă al împlinirii fantasmelor. Filmul se constituie ca un hibrid,
de dezbatere privind originalitatea şi inovaţia celor două la limita dintre comedie şi dramă, în care sunt parodiate
filme, este clar că La vitta e bella a beneficiat din plin de structurile comuniste ale Rusiei cu ajutorul dialogului
14
E C H I N O X
inteligent, existând totuşi anumite elemente distonante în într-o continuă mişcare în societatea israeliană, făcând faţă
economia internă, precum scena de la nunta unui oligarh discriminării, rasismului, autorepugnării, nomadismului,
rus. în subsidiar Schlomo fiind identificat ca un simbol al
străinului neadaptat şi autoexilat. Pe tot parcursul filmului,
Sentimentul unic de teatralitate asumată în cadrul lui Train constituit atât din episoade anodine, cât şi din secvenţe
de vie nu este repetat în celelalte producţii, recurenţele lui capitale în existenţa personajului, Mihăileanu se referă
Mihăileanu nu se întemeiază pe platitudine şi manierism, la întreaga comunitate de etiopieni evrei care au sosit în
ci pe o permanentă regândire a temelor predilecte. Totuşi, Israel în anii 1980 şi care au continuat să fie marginalizaţi
există în Train de vie anumite accente funeste, unul dintre pe diverse motive. De fapt, opţiunea pentru un presupus
acestea fiind introdus în finalul filmului. Având în vedere multiculturalism în care etniile, comunităţile pot convieţui
faptul că naratorul acestei pelicule este nebunul Shlomo, paşnic, reprezintă o constantă a filmelor lui Mihăileanu.
spectatorul are în faţă un personaj al relativizărilor, un Argumentele se constituie atât la nivelul actorilor folosiţi,
povestitor care nu face diferenţa între minciună şi adevăr, cât şi a diverselor etnii care apar în filmele sale. Un episod
finalul filmului nuanţând acurateţea poveştii lui Shlomo, exemplar îl reprezintă momentul întâlnirii dintre ţigani
ultima scenă arătându-ni-l încadrat în peisajul unui presupus şi evrei în Train de vie, ambele comunităţi în ipostaze
lagăr. Într-o anumită măsură, este un final deschis care de autoteatralitate şi impostură, făcând front comun în
necesită o implicare a spectatorului în regândirea întregului speranţa de supravieţuire. Exemplele pot continua prin
film. Un alt accent zguduitor îl reprezintă imaginea evreului referirea la componenţa falsei orchestre a teatrului Balşoi,
care este nevoit să-şi joace rolul de comandant nazist din care fac parte ţigani şi evrei, muzica reprezentând în
al trenului, ajungând să fie perceput de către ceilalţi, în acest caz punctul de apropiere a celor două comunităţi.
anumite momente, ca un adevărat nazist. De fapt, există o Se impune să ne întrebăm care este direcţia predilectă pe
necesitate a unui presupus villain, rol asumat cu dificultate care Mihăileanu o adoptă în filmele sale. Este îndeajuns să le
de către Moderchai, împotriva voinţei sale, dar perfect considerăm simple comedii sau intenţionalitatea proiectelor
conştient, pentru a-şi salva comunitatea. în raport cu finalitatea acestora necesită o regândire a
aspectului comic, existent fără îndoială în viziunea sa?
În comparaţie cu Train de vie, următorul lungmetraj al
lui Mihăileanu, Va, vis et deviens, are în centru ideea de Răspunsul pe care tind să îl înaintez este unul mărturisit de
identitate a personajului, aflat într-o permanentă negare către regizor, şi anume, acela conform căruia Mihăileanu
şi redobândire a consimilitudinii sale. Filmul urmăreşte se legitimează ca un cineast politic, dar care nu doreşte
parcursul etiopianului Schlomo, adoptat de către o familie să facă doar filme politice***. În acest caz, autodefinirea
de evrei, în permanentă melancolie a spaţiului părăsit, este corectă şi justă, trebuind adăugat că, în pofida
E C H I N O X 15

subiectelor ofertante şi dezbătute pe muzicii, ieşind din marginalizarea Mihăileanu se dovedeşte a fi un regizor
care Mihăileanu le abordează, există forţată în care i-a fost impus să curajos, care nu-şi neagă identităţile,
o valoare estetică indiscutabilă. Sigur, trăiască; scena concertului propriu- care se foloseşte de biografismul său
critica antisemitismului şi urmărilor lui zis transmite o fervoare greu de şi al celor din jur pentru a nuanţa
este prezentă în filmele lui Mihăileanu, imaginat, prin intermediul sunetelor, poveştile şi care nu face compromisuri
imaginea acestuia fiind inovativă acestea substituind forţa imaginilor. - cel mai bun exemplu fiind filmul
mai ales în cazul Va vis et deviens Concertul de la Theatre du Chatelet Train de vie care abordează într-
când etiopienii de religie iudaică se constituie ca un punct culminant un registru ludic deportarea evreilor,
mărturisesc o dublă discriminare atât pentru personajele filmului, cât un subiect dificil, dezbătut şi sensibil
la care au fost supuşi: în Etiopia, în şi pentru spectator - care are prilejul în acelaşi timp. În continuare, voi
baza unui antisemitism local, au fost să asculte muzica lui Ceaikovski într-o aştepta cu interes orice producţie
consideraţi evrei de către ceilalţi, şi în formă eminamente artistică. Influenţa marca Mihăileanu.
Israel, în baza discriminării pe motiv politicului nu dispare integral, scenariul
că nu sunt evrei şi că sunt impostori frizează şi imaginea caricaturizată a * Sidra DeKoven Ezrahi, “After
care nu aparţin acestei culturi. defunctului Partid Comunist Francez, Such Knowledge, What Laughter?”, în
cât şi a lui Brejnev, portretizat şi The Yale Journal of Criticism, vol. 14,
Concertul pare să fie filmul care deconstruit ca un lider uşor de înşelat, nr.1, 2001, p.6.
doreşte să iasă dintr-o notă asumată dar şi a altor situaţii menite a persifla ** Interviu cu Radu Mihăileanu
de cinema politic, prin faptul că există realităţile comuniste. accesat online pe http://agenda.
o concordanţă aproape perfectă între liternet.ro/articol/4915/Comunicat-
intenţia iniţială şi finalitatea filmului. Ceea ce se poate spune într-un final de-presa/Interviu-cu-Radu-
Fantasma pe care regizorul Andrei despre Radu Mihăileanu este faptul Mihaileanu-Train-de-vie.html
Filipov o trăieşte din momentul în că acesta este un regizor liber****. *** Ibid.
care a fost concediat se rezumă la Faptul că nu se subscrie unei şcoli **** Ioan-Pavel Azap, “Concertul”, în
un singur lucru: concertul pentru cinematografice îl face un regizor Tribuna, an IX, nr. 181, martie, 2010,
vioară în re major de P.I. Ceaikovski, eliberat de orice manierism la nivelul p. 33.
finalul fiind un succes prin prisma a mişcărilor cinematografice, tematica
două elemente: Andrei Filipov este abordată demonstrând necantonarea Alexandru Istudor
revalorificat, mântuit prin puterea sa într-o singură paradigmă. Totodată,
16
E C H I N O X

Cristi Nemescu – (Despre) nesfârşit


La început a fost... dragoste la prima vizionare. Apoi coruptă şi mizerabilă care ameninţă a-i asfixia – o scăpare
reîntâlnirea a fost destul de ciudată, era şi nu (mai) era el. Iar de la determinism. Nemescu crede în om, iar tehnica lui de
la a treia întâlnire, ştiindu-i deja ciudăţeniile, sensibilităţile a filma cât mai mult pentru a opri la montaj doar esenţialul
şi capriciile, a fost reîndrăgostire. De ce în ordinea asta, şi subliniază atenţia sa pentru detaliul de poveste, poate
nu cronologic? De ce am început cu mijlocul unei relaţii, chiar în detrimentul poveştii înseşi uneori. Cu siguranţă
am continuat cu sfârşitul (sau mai exact, nesfârşitul) ei, ultimul lui film, California Dreamin’ (Nesfârşit) ar fi
iar la urmă de tot am ajuns şi la începuturi? În orice caz, arătat cu totul altfel ieşit de sub mâinile şi ochii lui. Dar voi
în coincidenţe nu cred. Aşa trebuia să fie. reveni puţin mai târziu la acest film şi la cât de sintetizat
ar fi putut fi.
Şi cum să scrii sau, mai degrabă, cum să scriu eu despre
o relaţie atunci când magicianul din spatele cortinei, mă Dacă scurt-metrajul din 2001, Mihai şi Cristina mai
scuzaţi, a camerei de filmat, dispare? Cât de obiectiv mai şchiopătează pe ici-colo, de exemplu un supra-dozaj la
poţi fi? Revezi tot. Încerci să-l înţelegi imaginându-ţi că coloana sonoră (melodii alese bine, dar în exces, efectul fiind
abia acum v-aţi întâlnit – în lipsa lui, ca şi cum lipsa, sau de concentrare asupra muzicii şi versurilor în defavoarea
urma, ar fi fost acolo dintotdeauna. Este un mod limitant, imaginilor), abundenţa gesturilor şi potrivirilor – reuşind
defectuos? Poate. Dar aşa sunt şi întâlnirile mele cu filmele totuşi transformarea visului de dragoste în realitate
în general – imperfecte. Ne întâlnim, mă schimbă, sigur (diferită, dar cu siguranţă mai adaptată cotidianului),
avem neînţelegeri... iar cât despre o eventuală revedere, filmuleţul prefigurează totuşi câteva dintre punctele de
sunt multe lucruri de luat în calcul, de re-văzut. interes pe care Nemescu va continua să le abordeze
ulterior: inocenţa sentimentelor – strecurate prin sita
La Nemescu a fost electricitatea, sau poate nasurile coincidenţelor şi impactului exteriorului asupra personajelor
sângerânde, sau contrastele, sau modul în care atinge cu – şi metamorfoza acestora, înlănţuirea evenimentelor în
vârful degetelor şi urmăreşte atent rănile sau schimbările mod surprinzător, dar nu incredibil, micuţele poveşti de
de stare ale pacienţilor săi. Da, insist. Toţi sunt pacienţi. efect despre redefinirea relaţiilor, utilizarea potenţialului
Altfel, arătaţi-mi-l, vă rog, pe acela care nu a fost internat, camerei de filmat în funcţie de subiectul ales (în cazul de
pe care nu-l doare nimic. Şi atunci, care este spitalul, locul faţă filmările sunt alb-negru, aspect cumulat cu preferinţa
aseptic de tratament, dacă de vindecare este prea mult regizorului pentru cadrele luate de sus) etc. “Mihai şi
spus? Păi, nu e. Dimpotrivă. E cel mai septic loc. România Cristina” arată ca exersarea unei semnături, pe alocuri
de după revoluţie. Îmi vine să spun: în sfârşit, la nesfârşit. trădându-i nesiguranţa şi ezitările, dar conţinând liniile
Nu de alta, dar parcă obsesiile şi fascinaţiile lui “înainte” definitorii ale modelului pe care Nemescu învaţă să-l
au de gând să ne bântuie cel puţin încă câteva zeci de cizeleze.
ani, iar tentativele de a spune şi poveşti mai recente par
a fi îmbrâncite deoparte de istoriile sortate pe rafturile Următoarea peliculă regizată este cea din 2003, Poveste
arhivelor. de la scara C - primul său film care obţine recunoaştere
internaţională, câştigând premii la Angers, Berlin şi în
O parte a publicului a descris filmele lui Nemescu drept Slovacia pentru regie şi la categoria scurt-metraj. Povestea
‘mizerabiliste’, spunând că se insistă asupra prezentării se concentrează în jurul unei familii obişnuite şi face
aspectelor groteşti, triste sau penibile ale societăţii referire la lipsa de comunicare şi la secretele personajelor,
româneşti. Desigur avem şi multe părţi bune şi lucruri probleme acutizate de o epocă tehnologizată, al cărei
frumoase de arătat, de ce să le accentuăm pe cele dintâi scop se presupune a fi însăşi facilitarea comunicării.
menţionate, aducând confirmarea imaginii şi aşa destul Scurt-metrajul îmbină comedia, răsturnările de situaţie şi
de proaste pe care o avem “în ochii lumii”? Putem alege soluţionarea neaşteptată a problemelor familiei, redefinind
subiecte frumoase pentru că, nu-i aşa, decât să vorbim termenii unui context ce părea de nerezolvat. Personajele
de rău mai bine să nu vorbim deloc. Dar cine vorbeşte nu sunt foarte complexe, dar conturează în mod autentic
de rău? Din punctul meu de vedere Cristian Nemescu ideea filmului şi reuşesc să ţină legată ţesătura acestuia.
este unul dintre regizorii care vorbeşte cel mai de bine Nu doar o dată pe parcursul lui, m-au uimit şi fascinat
despre noi. Arătaţi-mi vreun alt regizor român care să ingeniozitatea şi sinceritatea poveştii. Merită menţionată
insiste atât de mult pe rezolvarea conflictelor şi la care şi portretizarea clădirilor şi cartierului tipic est-european
înlănţuirea întâmplărilor triste sau dureros de reale, să ce ascunde în blocurile sale cenuşii, sub asfaltul sufocant,
sfârşească de fiecare dată în depăşirea acestora; sau un tocmai istoriile, dramele, dar şi comediile oamenilor “de
regizor care stăruie atât de mult asupra poveştilor sincere rând”.
şi tăcute de dragoste. Sau vreo persoană pentru care
electricitatea să însemne întâlnire şi sentiment, mai mult Favoritul meu (şi prima mea întâlnire cu Nemescu) este
decât serviciul care-ţi trimite facturi lunare. Dacă încerc mediu-metrajul “Marilena de la P7” (2006). Îmi amintesc
să aleg un element – acel element – care m-a îndrăgostit cum citeam într-o revistă (dacă nu mă înşel era vorba de un
de Nemescu, atunci va trebui să marginalizez imaginea şi număr din vara anului 2008 din Re:publik) nişte sondaje de
povestea (care, de altfel, mi se par un plus incontestabil) şi opinie şi clasamente personale pentru filmele româneşti de
să aleg afecţiunea lui pentru personajele sale şi obstinaţia după revoluţie şi repetata menţionare a titlului, amestecată
cu care găseşte fiecăruia o portiţă de evadare din lumea cu doza de curiozitate la purtător şi obţinerea premiului la
E C H I N O X 17
TIFF în 2006, au condus la căutarea şi vizionarea filmului. trenului şi a-şi îndeplini riguros atribuţiile funcţiei, mai ales
Pentru mine a fost momentul în care am decis să redau o după zecile de ani de aşteptare, iar pe de altă parte sunt
şansă cinematografului românesc. Nu-mi închipuiam până tinerii (sau, mai exact, tinerele) atraşi de ideea visului
atunci că un film autohton poate fi făcut şi aşa. Sau că american – încântaţi de neaşteptata “vizită” a puşcaşilor
poate arăta şi altfel decât prăfuit şi nostalgic, chinuitor de marini în Căpâlniţa. De câte ori nu vi s-a întâmplat să
lung sau de încărcat de fapte eroice sau forţat romantice, aveţi de-a face cu un funcţionar prea meticulos, fie el la
aşa cum îi stă bine firii noastre mioritice. În schimb, am oficiul poştal, la ghişeele pentru abonamente sau oriunde
dat peste un film dureros – şi în acelaşi timp dureros de altundeva? Care ţine neapărat să vă demonstreze că aici
frumos, cu un scenariu bun, interpretări naturale, cadre el ‘e şeful’ şi există un regulament, iar el nu face excepţii
“split-screen” potenţate la maxim; utilizarea camerei de pentru dumneavoastră, cetăţeanul de rând. În aceeaşi
mână capturează cu intensitate emoţia şi imaginea, iar categorie l-aş încadra şi pe “responsabilul” Doiaru, cu atât
detaliile sunt decupate şi editate aproape perfect. Toată mai mult cu cât motivele personale îl impulsionează în
tehnica lui Cristi Nemescu acţionează la superlativ în acest aceeaşi direcţie. De data aceasta nu banii americanilor
film, redând atmosfera cu ... electricitate. Mediul lui preferat sunt problema, ci prezenţa lor care vine să răscumpere
de propagare a sentimentelor, condus de firele ce-i mişcă o absenţă îndelungată. Monica, fiica acestuia, reprezintă
povestea îmi este aproape la fel de drag precum îmi era valul de fete dornice de a fi “eliberate” din satul lor în
probabil pulberea magică de sclipici a zânelor din basmele căutarea unei vieţi mai bune alături de ofiţerii americani.
copilăriei. O copilărie care, în suburbiile bucureştene După o serie de întâmplări petrecute de-a lungul celor
reprezentate în film, îi lipseşte pe beneficiarii ei de inocenţă, două săptămâni de staţionare, trenul primeşte în sfârşit
oferindu-le ideile şi concepţiile materialiste şi îmbâcsite actele necesare plecării. În urmă rămâne localitatea şi mica
ale adulţilor şi societăţii, nesiguranţa financiară, cartierele revoluţie a sătenilor ce se transformă într-un foc de artificii
sărace, lipsite de parcuri sau alte mijloace de distracţie, de la distanţa trenului, oamenii cu nimic mai fericiţi sau
dar populate de manele, prostituate şi “băieţi de bani mulţumiţi decât înainte şi drama personajelor ce simt că au
gata”. Şi pentru o astfel de copilărie şi consecinţele ei pe trecut pe lângă şansa vieţii lor. Cum bine a fost remarcat,
cine să dai vina? Doar tu ţi-ai crescut bine copilul, dar iată situaţia e similară tuturor celorlalte privelişti (abundând
... iată că ţi l-au crescut mai mult ceilalţi şi reproşurile în aşteptări înşelate, confuzie şi distrugere) rămase în
sau pedepsele au devenit inutile. Realitatea României în urma intervenţiei americanilor (sau a altor super-puteri)
perioada de tranziţie, aşa sună sentinţa, dar nu este vorba în situaţiile externe. Aşteptăm degeaba “salvarea” în lipsa
de o tranziţie continuă cumva? Şi în faţa ei ne revoltăm propriei salvări.
că “urâţim” imaginea ţării în lume? La o privire mai atentă
poate nu e nimic de înfrumuseţat sau de urâţit, sunt doar Din punct de vedere tehnic, filmul pierde la capitolul
posibilităţi care se nasc din experimentele noastre sociale, editare şi montaj. Dorinţa de a păstra cât mai mult din
din laboratorul plin de mostre contagioase în care totuşi ultima creaţie a lui Nemescu a transformat cele 155 de
Nemescu găseşte fiolele cu sensibilitate şi florile fragile minute într-o prea lungă şi pe alocuri searbădă povestire.
realizate chimic şi feţele zâmbitoare desenate în palmă – Utilizarea flashback-urilor alb-negru în naraţiunea anului
palma fără mănuşi chirurgicale care se atinge de bolnavi 1944 este una dintre mizele reuşite ale filmului. O altă
lipsită de frică sau dezgust. Iar în fiolele acestea par a sta reuşită o reprezintă folosirea personajelor-stereotip (cu
speranţa şi onestitatea regizorului. excepţia lui Doiaru, personaj bine individualizat), imaginea
societăţii româneşti şi a obsesiei pentru primirea unui
De departe cel mai “internaţional” film al lui Nemescu, ajutor din afară. La minusuri se înscrie şi minimalismul
ultimul şi probabil cel mai mediatizat din cauza coloanei sonore (parcă la polul opus scurt-metrajului “Mihai
circumstanţelor, este California Dreamin’ (Nesfârşit) şi Cristina”), care se cerea puţin mai animată, dialogul
din 2007. Cu premii câştigate la Cannes, Londra, Bruxelles, care lasă de dorit pe alocuri (unele replici rămân totuşi
în SUA şi Ucraina, pelicula a obţinut o atenţie deosebită nu memorabile), sfârşitul (ironic cuvânt) în notă artificială –
doar din partea criticilor şi juriilor de film, cât şi din partea da, aşa e şi în realitate, te întâlneşti după ani de zile cu
publicului. Inspirat dintr-o întâmplare reală (în 1999 şeful foste cunoştinţe şi nu găsiţi mai nimic de discutat, dar
gării din comuna Pieleşti, judeţul Dolj, a oprit un transport parcă de la filmul acesta aşteptam ceva diferit sau mai
NATO de armament cu destinaţia Iugoslavia timp de patru puţin conciliant. Opţiunea filmării folosind camera de mână
ore din cauza lipsei ştampilei vamale din actele trenului, o trec la părţile controversate; nu mă pot hotărî dacă mi-
situaţia repetându-se o lună mai târziu, când un alt ar fi plăcut mai mult altfel, cred că mi l-aş fi dorit tot aşa
tren cu echipament militar a fost oprit în aceeaşi gară - îmi plac detaliile şi stăruirea privirii pe acestea, iar apoi
pentru două săptămâni, iar americanii obligaţi să achite fuga în scenele de acţiune - dar poate mai curat realizat.
taxe de transport conform regulamentului SNCFR), filmul
intersectează firul epic al evenimentelor din perioada celui Nesfârşit. Sensibilităţi care se electrocutează şi se
de-al Doilea Război Mondial (personajul principal, şeful de fâstâcesc. Un soare desenat în palma unui străin. Sângele
gară Doiaru, a aşteptat în zadar ajutorul promis românilor picurând din nas la intensificarea bătăilor inimii. Nesfârşit.
de către americani) şi pe cel al războiului din Iugoslavia Dar nu sunt curgerea visătoare şi lucrurile fără sfârşit
din 1999 (americanii primind permisiunea de a transporta specialitatea noastră? Secretul meu, pe care i l-aş spune
arme pe teritoriul român) – aceste conflicte majore fiind lui Cristi Nemescu, ar fi că... mie una îmi plac poveştile
şi cadrul pentru istoriile individuale ale personajelor. Pe fără sfârşit.
de o parte avem atitudinea lui Doiaru, hotărât a-i opri
pe americani până la rezolvarea situaţiei documentelor Mirela Dimitriu (mire.dimitriu@gmail.com)
18
E C H I N O X

De la Omuleţul lui Gopo la cine?


„Presupun că vă place şi vouă să desenaţi, dar ce aţi zice dacă aceste
desene s-ar mişca? Atunci am avea un desen animat.” Această replică
prin care Radu Igazsag (unul din cei mai mari regizori contemporani
de animaţii româneşti) alege să îşi deschidă filmul O scurtă poveste,
plonjează direct în problematica celei de-a şasea arte, a filmului-
desen, aşa cum a apărut ea la început. Acest lung-metraj, apărut în
2007, este un film documentar, care îşi propune să facă o mini istorie
a animaţiilor româneşti, de la primul scurt-metraj păstrat în arhiva
naţională (Haplea de Marin Iorda, 1927) până la peliculele anilor ´90.
Povestitorul (Horaţiu Mălăele) prezintă pe rând tehnicile şi temele pe
care regizorii români le-au folosit şi exemplificat în desenele create,
trasând nu atât o linie evolutivă, cât o evidenţiere clară că acestea
au existat. Scăpat de sub controlul cenzurii, filmul animat românesc
nu a reuşit să îşi câştige publicul, aşa cum ar fi fost de aşteptat.
După cariera fulminantă a lui Ion Popescu Gopo (moare în 1989, după
revoluţie), căruia i se datorează înfiinţarea studiourilor Animafilm,
producţia de animaţii a scăzut considerabil, făcând necesară apariţia
unui astfel de „document” care să ateste o minimă tradiţie a acestui tip
de cinema şi în peisajul autohton. Este important de meţionat, chiar de
la început, că această minimă tradiţie a constituit în perioada anilor ´70
- ´80 marca de export cea mai căutată a filmului românesc. Desigur,
problema cenzurii a ridicat multe dificultăţi, astfel încât unele producţii
au putut fi vizionate doar după revoluţie, însă tocmai din acest motiv
pare imposibil de găsit o explicaţie pentru numărul extrem de mic al
animaţiilor româneşti postdecembriste. Lipsa mediatizării, a fondurilor
(în prezent nu mai există o casă de producţie care să se ocupe de lung-
metraje de acest tip) ar putea constitui posibile răspunsuri, dar nu se
confruntă cu aceleaşi probleme (e adevărat, într-o măsură redusă) şi
filmul de ficţiune autohton?

Într-un interviu, realizat de Doinel Tronaru (România liberă, Nr. din 17


august 2007) Radu Igazsag declară: „Momentul actual nu este favorabil
scurtmetrajului de autor, şi mai ales celui de animaţie (atunci când
vorbim de filme finanţate şi realizate de studiourile de profil). Există
însă şi la noi o mare şansă, din fericire «exploatată» cu succes de
autorii independenţi, filmul produs în regie proprie. Acasă, cu ajutorul
computerului, al desenului, al tehnicii cadru cu cadru, al unor prieteni,
poţi face un film de scurtmetraj. Te poţi exprima liber, aşa cum face
pictorul, scriitorul… Poţi să-ţi arăţi filmul lumii… poţi câştiga premii…”
Apariţia acestui „nou tip” de regizori independenţi a fost determinată
de către festivalurile, apărute în România în ultimii ani, dedicate acestei
categorii de film, cum sunt AnimEst - Bucureşti şi Cluj, Animotion - Sibiu,
Festivalul de Filme de Animaţie Metrion din Oradea (MAFF) etc. Aceste
evenimente (cu precădere AnimEst-ul, apărut din 2006) au reuşit să fie
un catalizator puternic pentru un nou val de animatori români, astfel
încât, în momentul de faţă, să putem vorbi de o a treia etapă a filmului
animat (prima constituind-o perioada marcată de Aurel Petrescu şi Marin
Iorda, iar a doua aşa-numita epocă clasică a lui Ion Popescu Gopo, care
îl înglobează şi pe sus-menţionatul Radu Igazsag).

Ceea ce a caracterizat cel mai mult perioada producţiilor Animafilm a


fost eclectismul, multitudinea de tehnici şi de teme folosite, însă ca
o inovaţie adusă industriei de film animat autohton a fost ruperea de
tradiţia filmelor zoomorfe, de desenele în care sunt preluate diverse
basme şi poveşti pentru copii şi adoptarea unor teme mult mai grave,
cum ar fi uniformizarea şi robotizarea vieţii cotidiene, punând în discuţie
angoasele omului contemporan. Un exemplu foarte bun în acest sens
este scurt-metrajul lui G. Sabini, Mimetis în care sunt reprezentaţi
mai mulţi omuleţi în fomă de pătrat, care se multiplică la infinit. În
E C H I N O X 19
articolul său Portret Ion Popescu Gopo, apărut pe site-ul LiterNet, Marian Ţuţui îl citează
pe maestru: „Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac
filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care
puteam să-l atac era subiectul.” Aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a acestei
etape, perfecţionată şi propusă de Ion Popescu Gopo în scurt-metrajele sale, care îl au ca
protagonist pe celebrul omuleţ, un humanoid, un om mai mult schiţat decât desenat, pus
să se confrunte cu principalele probleme ale unui univers tehnologizat într-o continuă,
aproape aberantă, sete de evoluţie.

Noul val de film animat nu se îndepărtează prea mult de la aceste caracteristici, prezentând
o diversitate atât a limbajului cinematografic, cât şi una tematică, însă menţinând cele
două coordonate. În majoritatea scurt-metrajelor se foloseşte o tehnică minimalistă în care
oamenii, animalele, chiar şi obiectele sunt de fapt nişte schiţe, păstrând şi o linie suprarealistă
în care bizarul şi absurdul îşi fac loc. Însă subiectul, anunţat ca principala miză de către Ion
Popescu Gopo, constituie puntea de legătură cu adevărat decisivă între cele două generaţii.
Regizori precum Anton Octavian, Alina Constantin sau Alex Gubenco tratează în peliculele
lor omul contemporan, cu un accent preponderent pe derizoriu
şi solitudine. Dacă la generaţia filmelor AnimaFilm (şi aici, îl am
în vedere pe Ion Popescu Gopo, ca reprezentant major al acestei
generaţii) umorul este nelipsit, noul val adoptă o atitudine mult
mai gravă în care ludicul îşi găseşte un loc secund, în cel mai
bun caz. Chiar şi o temă precum copilăria, tratată de Anton
Octavian în My Friend is a Cloud, apare ca un spaţiu invadat
de automatism. Scena tulburătoare în acest sens o constituie
momentul în care protagonistul concertează în faţa unei săli de
spectacol pline de roboţi. Lucrurile devin cu atât mai tragice în
momentul în care roboţii sunt umanizaţi (aceştia dansează) iar
protagonistul se va apropia de ei datorită solitudinii sale şi a
imposibilităţii de a relaţiona cu ceilalţi copii. În cazul lui Sergiu
Lupşe lucrurile iau o întorsătură mult mai bizară, sentimentul
angoasant al lipsei de comunicare şi al solitudinii generale
devenind într-atât de puternic încât pelicula adoptă macabrul,
împingându-şi protagoniştii la limitele unei nevroze. În cazul
lui Vali Chincişan animaţiile sunt lipsite de protagonişti umani,
acesta preferând abstractul. Copacul Urban, ultimul său scurt-
metraj, continuă ideea lansată de G. Sabini în Mimetis, aceea
a replicării perpetue a unui model stereotip, ridicând la rang de
principiu cosmologic rutina. Este important de subliniat faptul că
nu toţi regizorii noului val adoptă această perspectivă. Ludicul
îşi face apariţia în pelicule precum animaţia creată de Florin
Simovici, Nu poţi grăbi dragostea, în care este prezentată
încercarea eşuată a doi gândaci de a se întâlni. Magicianul,
de Mihail Spireanu (unul dintre scurt-metrajele mele preferate),
continuă linia tradiţională a desenelor animate (care mizează pe
o lecţie finală), fiind ceva mai accesibil copiilor. Protagonistul
peliculei este, aşa cum anunţă titlul, un magician îmbătrânit
care îşi propune, după modelul simpaticului şoricel Brain , din Pinky and the Brain, să
stăpânească întreaga lume, ca în final să i se releve spectatorului faptul că şi acest magician
este doar o simplă figurină într-un glob de jucărie al unui copil, aşa cum Brain este prins
într-o cuşcă, fiind un simplu şoricel de laborator.

Întrebaţi despre starea filmului animat românesc, atât animatorii noului val, cât şi
regizorii deja consacraţi răspund în unanimitate că animaţiile ar putea să revină în peisajul
cinematografic autohton, în pofida crizei prin care acestea trec încă de la revoluţie,
manifestată prin lipsa studiourilor, a sprijinului financiar şi a locurilor de difuzare (cu
excepţia puţinelor festivaluri sau a internetului). După cum spune şi personajul lui Horaţiu
Mălăele: „Animaţia îşi va găsi întotdeauna spectatorii, chiar dacă nu împreună într-o cinema,
atunci fiecare acasă, la televizor, la computer, la telefonul mobil, la...”

Ancuţa Bodnărescu
20
E C H I N O X
Scurte istorii personale. O incursiune
în filmele lui Corneliu Porumboiu
A fost odată ca niciodată un bloc structura filmelor sale – Porumboiu primărie n-are timp să dea explicații:
gri. Blocul respectiv trăia liniștit în folosește chiar și actori neprofesioniști, „Noi așa l-am primit, domnule. Hai
comunism și nu și-a schimbat prea mult cum este vânzătoarea din Polițist, domnule, că pierd focurile de artificii,
fațada în tranziția spre democrație. adj. ce mă iei cu treburile astea”.
Blocul gri, comunist sau nu, îl regăsim
în toate filmele lui Corneliu Porumboiu. „Dar viața, cum zice Andreea Efectele vizuale sunt înlocuite în filmele
Urmăriți-l. Filmele de autor, scrise și Marin, e plină de surprize” (Pe lui Porumboiu cu zgomote de fond
regizate de acesta, conțin și propun aripile vinului) care rămân needitate pentru a păstra
o viziune minimalistă a lumii de după senzația de autenticitate: câinii latră,
comunism în care regizorul nu crede Primul foarte scurt metraj, Pe gâinile scot sunetele caracteristice
pentru că nu observă transformări aripile vinului, este o declarație speciei (ca și gâștele, de altfel), ușa
spectaculoase, societatea românească cinematografică a regizorului care-și trântită atenuează vocile actorilor și
pe care o filmează și pe care încearcă va stabili zona de interes într-un spațiu potențează efectul de real căutat de
să o regizeze nu a spus adio trecutului, provincial. Viziunea este minimalistă, regizorul român. Pitorescul din Călătorie
își poartă, în schimb și armura mult decorurile nu sunt construite, ci la oraș e de un comic spumos: Nea Gigi
prea grea a prezentului. închiriate, pe o perioadă limitată de își face de trei ori cruce când trece pe
timp, din realitatea cotidiană. E doar o zi lângă biserică, poartă o geacă de piele
Corneliu Porumboiu caută în filmele din viața unui tânăr întors în satul natal neagră și un fes de aceeași culoare,
sale identități românești pe care le care asistă și contribuie la spectacolul iar reacțiile neaoșe sunt foarte bine
subiectivizează, caricaturizându-le, comico-tragic al indivizilor pentru care jucate. Călătoria la oraș nu se lasă fără
uneori, în direcția Caragiale sau într-o consumul de alcool este un sport zilnic. o bătaie zdravănă pe care o încasează
altă direcție: cea a cuplului comic Stan Ironia face ca acesta să-și rateze viitorul învățătorul și fără două furturi mici:
și Bran românizați (Stan and Ollie, în (vrea să plece în străinătate) tocmai pentru că doi hoți le fură banii de WC,
versiunea originală). Filmele anilor pentru că are o concentrație prea mare Nea Gigi are grijă să fure, la rându-i, un
’20 -’50, intrate mult mai târziu pe de alcool în sânge (deși el nu bea). WC din primăria orașului.
piața cinematografiei românești, se Absurdul de acest tip va izbucni și în
regăsesc, în mod particular și colorat filmele ulterioare ale regizorului. Finalul Ironia tăioasă la adresa universului
mioritic, în A fost sau n-a fost și în se retrage în propria-i soartă lipsită de citadin e sesizabilă în fiecare gest
filmul de scurt metraj, Călătorie la speranță, reprezentând o aderare la regizoral, chiar și pancarda pe care stă
oraș, în care cuplul Ion Sapdaru/Nea lumea din jur. De fiecare dată, în filmele scris „854 de ani de cultură și civilizație de
Gigi și Constantin Diță/tânărul învățător lui Porumboiu nu vei găsi finaluri fericite, la atestarea orașului” devine un simplu
reinventează comicul de situație și ci doar un cadru de filmare suspendat pamflet. WC-ul, respectiv computerul
umorul românesc printr-o stângăcie momentan. (fără unitate) sunt surprinse într-un
asumată, apăsător-comică a actorilor, ultim cadru în portbagajul mașinii.
figuranți într-o „Românie medie” (așa „Simpozion: 854 de ani de cultură Camera rămâne în urmă, iar mașina din
cum o numește regizorul însuși). și civilizație” (Călătorie la oraș) epoca de aur se îndepărtează, lumina
Râsul greu controlabil, încordarea sau proastă și imaginea neclară sunt într-un
minunarea sunt reacții care nu lipsesc Nea Gigi, un sătean onorabil, cu doi acord perfect cu tăcerea și dezamăgirea
în timpul vizionării unor filme precum copii din flori îl caută într-o zi pe primarul tânărului învățător (coloana sonoră
Călătorie la oraș (2003, premiu la satului care-și sărbătorește ziua pentru Zdob și Zdub: Everybody in the
Cannes), Visul lui Liviu (2004), A fost a-i da un cadou. Bineînțeles, Nea Gigi casa mare).
sau n-a fost? (2006, două premii la nu-l caută pe dom’ primar doar de
Cannes, premiul Gopo pentru cea mai dragul de a-l felicita, el are treabă la „ În noapte aia am visat clar,
bună regie, 3 premii la TIFF etc.) și mai oraș unde va merge cu învățătorul limpede” (Visul lui Liviu)
noul și foarte-premiatul, Polițist, adj. satului, iar pe drum (on the road,
(2009, premiul juriului la Cannes și al versiunea românească) va afla că poate În aceeași direcție vine și filmul Visul
criticii internaționale de specialitate - genera lumi virtuale și multe alte lucruri lui Liviu, un film despre visul imposibil
FIPRESCI). O sursă foarte importantă inimaginabile cu ajutorul unui computer. din perioada de tranziție românească pe
în filmele lui Porumboiu, alături de Poate fi sesizată aici o declarație artistică care Liviu nu și-l poate aminti, tocmai
influenţele din neorealismul italian în a regizorului care tocmai asta propune pentru că este mult prea inconsistent.
cinematografie, este observația atentă prin filmul său: o viziune, nu departe În lipsa propriului vis, Liviu ajunge
a României medii pe care o transpune de realitate, în care poate include ce-și să-i întrebe pe toți ce anume visează
apoi în istorii personale. Regizorul dorește din lumea rurală. Cei doi actori ei noaptea, ca și cum visele ar fi
admite că își construiește personajele principali vor merge la oraș pentru a-i importante într-o lume în care speranța
pornind deseori de la o persoană cumpăra un WC primarului și pentru a dispare, în doze mici și sigure, zilnic.
reală sau de la situații cotidiene, astfel lua calculatorul trimis de la guvern care, Destinul luminos care apare în discursul
încât doza de realism și autenticism ca fapt divers, nu are unitate centrală. lui Ceaușescu de la începutul filmului
dobândește procente însemnate în Nu că ar fi importantă. Femeia de la a fost ratat de fiecare individ în parte,
E C H I N O X 21
iar lecția supraviețuirii sau a adaptării aceeași direcție). striga: Jos comunismul, jos Ceaușescu,
într-o societate coruptă a fost învățată, Timișoara, Timișoara”; Pișcoci: „Ole,
neoficial și fără decret, de toată lumea. La așa-numitul nivel superficial pe Ole, Ceaușescu nu mai e”.). Camera
care îl văd ca fiind esențial în filmele mai cade uneori, iar alteori cadrul este
Liviu este un decrețel - copil născut lui Porumboiu se regăsesc, în prim distrus de cameramanul care dorește
în urma decretului dat de Ceaușescu plan, trei istorii personale, pierdute să recupereze bărcuțele lui Pișcoci -
prin care se interzicea avortul -, iar în cotidian: în micul dejun, în udatul neutru și puțin plictisit.
atitudinea lui se traduce printr-o formă florilor din apartament, în strângerea
de dispreț față de alegerile părinților firimiturilor de pe masă, în scosul În mintea mea când am vizionat pentru
săi. Cu toate acestea, deciziile lui nu instalației pentru pom sau în plătitul prima dată filmul a rămas cartea de
sunt departe de cele ale tatălui său: are datoriilor (aceste secvențe vor fi mult mitologie pe care regizorul alege să
afaceri ilegale, dă șpagă și, în general, mai atent construite, surprinse de o o introducă chiar la începutul filmului
supraviețuiește ca toți ceilalți: prin orice cameră leneșă, în Polițist, adj.). Băieții (Jderescu caută cartea de mitologie
mijloace. Spre deosebire de tatăl său care stau în fața blocului și studiază o care e undeva după un bărbos – Platon
care fusese obligat să devină părinte mașină străină sau întrebările foarte sau Aristotel). Mă întrebam oare ce
în urma Decretului, Liviu renunță la importante în viața cotidiană „Ce faci, legătura are mitologia cu Revoluția?
relația cu Mariana, iubita celui mai urci în față?” nu sunt material inutil în Doar a fost. Una din posibilele concluzii
bun prieten, atunci când ea rămâne filmele lui Porumboiu, dimpotrivă, ajung ale filmului, pentru mine cel puțin, este
însărcinată, pentru a evita destinul de să ofere consistența realului. Dozele de aceea că Marea Revoluție de la 1989
părinte vinovat, incapabil să-i ofere un ironie și comic absolut genial de situație a poporului român suferă o denaturare
viitor fiului său. Copilul lui Liviu se va fac ca filmul acesta să provoace crize sau o nuanțare a percepției atunci când
naște în Italia, un alt loc al mirajelor, de râs. este privită sau recuperată subiectiv
unde viitorul pare mai luminos. (cazurile individuale sunt prezentate
a.) Studiu de caz. A fost sau n-a foarte natural, fără favoritisme
Banii pe care Liviu îi strânsese pentru fost revoluție în orașul nostru? regizorale și fără să se impună un cod
mare (proveniți din mici afaceri ilegale moralizator). Fiecare individ vine cu
cu rochii de mireasă furate) sunt Barmanul: „care revoluție?” versiunea și cu adevărul său personal:
împrumutați de părinții lui pentru a-l „Nu știu ce tot te agiți cu revoluția asta, unii au fost eroi, alții au ieșit în pieţe
trimite pe fratele mai mic la muncă în oricum nu mai interesează pe nimeni” după plecarea lui Ceaușescu (pentru că
Israel: un alt vis românesc. (amanta lui Jderescu) le-a fost frică), unora le-a părut rău că
a venit revoluția pentru că Ceaușescu le
Scena cu Liviu visând clar, atunci când Orice discuție legată de Revoluția de la promisese 100 de lei (pe care nu aveau
deschide ușa înspre mare (la lumina 1989 începe cu o problemă legată de să-i mai primească), pentru câțiva ziua
unei lumânări pe care o ține un copil care curent și de transmiterea în direct a revoluției poporului român e ziua când
seamănă cu Buddha) e puțin afectată plecării lui Ceaușescu și se termină cu s-au certat cu nevasta, alții au mers
de kitsch, poate și din cauza rupturii de aceeași problemă: becurile se aprind la tăiatul porcului și unii au fugit să-și
registru. Acesta e și finalul filmului (îl pe rând sau nu? Cum se întâmplă o cumpere un brad de Crăciun (ca tot omul)
deconspir, cred că e previzibil): în vis, revoluție și cum se răspândește în țară? și, evident, să nu uităm, mai sunt unii
Liviu ajunge la mare, în realitate nu. pentru care viața în comunism era mai
Un alt punct sensibil pentru mine este Scena din studioul de filmare bună. De aceea poveștile lor personale
jocul teatral-școlăresc al Marianei (Luiza improvizat este o bijuterie: Pișcoci își nu se pot întâlni într-o singură versiune
Cocora), Liviu/Dragoș Bucur, pe de altă pune probleme firești pentru orice și nici nu au un singur adevăr. Aparent
parte, își joacă rolul perfect (l-ați văzut pensionar interesat de factura la și puțin tulburător, revoluția nu a avut
în Marfa și banii, Boogie, Hârtia va curent, realizatorul Jderescu își face un singur act. De aici toată rătăcirea
fi albastră, Polițist, adj. etc.) și cred cruce înainte să intre în direct, planul se în secunde și minute (12:08) legată
că reușește să redea foarte bine starea lărgește și cei doi invitați sunt surprinși de prezența profesorului Mănescu în
de deziluzionare constantă care ajunge într-o poziţie stingheră. Jocul actorilor piață și tot scenariul aberant propus de
să fie acceptată tacit de fiecare individ, e minunat: profesorul Mănescu stă personajul Jderescu (acesta calculează
în lipsa unor alte opțiuni. cu mâinile strânse, Nea Pișcoci ia foi cu aviditate fiecare minut și poziția
din față realizatorului, face bărcuțe și aferentă fiecărui erou revoluționar sau
„Rodico, unde e dicționarul ală spune un „bună ziua” mecanic, ca în martor în piața orașului). Realizatorul
mitologic?” prima zi de școală - pentru că se află așteaptă lămuriri și aflarea adevărului,
Nea Pișcoci: „Domnule, am făcut pentru prima dată la televizor. Actorul însă ancheta sa polițienească nu va
și noi revoluție cum am putut. Ion Sapdaru, veteran în filmele lui duce la nimic. Întrebările cu majusculă
Am făcut și noi revoluție în felul Porumboiu, e grozav: tușește puțin, și răspunsurile scrise tot cu majusculă
nostru.” (A fost sau n-a fost?) își caută tonalitatea potrivită a vocii și devin imposibile. Rămân încordarea,
este surprins în prim plan cu un chip rușinea, neputința și stângăcia unor
Am ajuns la a patra vizionare a filmului stânjenit, camera se mișcă, trece brusc indivizi care nu au fost eroi, dar care
de lung metraj A fost sau n-a fost? și de la cadre largi la cadre restrânse, total sunt chemați să dea o lecție de istorie.
mi se pare, în continuare, un film foarte neprofesioniste și asumate regizoral, iar Întrebarea care dă titlul filmului se
bun din toate punctele de vedere sau replicile sunt mai mult decât amuzante deconstruiește singură, de bună voie și
receptare (reacțiile specialiștilor vin în (Mănescu: „Protestam. Păi...ce se nesilită de nimeni.
22
E C H I N O X
numeroase pe care Cristi le
Filmul lui Porumboiu face la fiecare departament
reușește să recupereze al secției de poliție. În afară,
poziția marginalului și nimic nu iese din zona
importanța istoriilor absurdului cotidian: aceeași
personale care impun redundanță, aceleași holuri,
puncte de vedere mult aceleași scări urcate, același
mai oneste pentru că dulap deschis și închis și,
sunt asumate subiectiv. Trebuie menționat, de asemenea, ca bonus, o melodie cu versuri ilogice dacă sunt luate ad
jocul actrițelor (Doamna Mănescu/Mirela Cioabă și Doamna litteram: „N-am să plec de lângă tine, dacă tu vei fi cu mine.”
Jderescu/Luminița Gheorghiu) care potențează comicul de
situație. Fiecare rol este la fel de bine jucat : intervențiile
telefonice rămân memorabile, ca toate celelalte roluri din b.) Studiu de caz asupra conștiinței
acest film perfect (cameramanul care vrea să filmeze modern
sau puștiul cu trompeta stricată), alături de interpretările Pe lângă folosirea neașteptată a DOOM-ului, regizorul mizează
magistrale ale celor trei actori principali: Mircea Andreeescu/ pe stângăcia personajelor Cristi și Nelu (Ion Stoica), care joacă,
Nea Pișcoci, Ion Sapdaru/ profesorul Tiberiu Mănescu și pe rând, rolul personajului inactiv, aflat într-o situație jenantă.
Teodor Corban/ Jderescu. Finalul emisiunii din studio e Scena are și nuanțe absurde: cei doi adulți sunt ca doi elevi
încărcat de tristețe, și tăcere, și stângăcie, și rușine și multă care învață alfabetul, Nelu scrie pe tablă, după dictare, iar
vulnerabilitate. Existența în orașul în care a fost sau n-a fost șeful Anghelache (Vlad Ivanov care jucase impecabil și rolul
revoluție continuă, luminile se aprind, străzile sunt goale, lui Domnu’ Bebe din 4,3,2) vrea să le explice ce înseamnă
blocurile la fel de gri. Câteodată mai ninge chiar și în luna „conștiință”, mai mult, îi semnalează lui Cristi singura greșeală
martie. Bucurați-vă. pe care o are și vrea să-i arate calea cea dreaptă folosind
DOOM-ul - un fel de Biblie, mai nou). Nu râde nimeni. Colegul
„Nu mai știi sensul cuvintelor pe care le folosești” lui Cristi cere permisiunea să părăsească încăperea, dar nu o
Nu doamnă, păzesc groapa asta de aici. Au rămas niște primește. Rămâne în cadrul, puțin aplecat și nu are replici.
piese nemontate și să nu le fure nimeni. (Polițist, adj.) Nimeni nu greșește în afara unui sistem, iar atunci când
greșește, plătește. Problema conștiinței este tocmai lipsa unui
Dacă veți citi cronici (de la noi sau din Vanity Fair) sau dacă sistem exact care să funcţioneze precis și fără erori („să nu-
veți dori să aflați părerile unor prieteni în legătură cu acest film mi pară rău”), chiar dacă are o intrare în DOOM, definiția e
s-ar putea să aveți parte de reacții dintre cele mai ciudate: e mai puțin decât insuficientă.
un film despre conștiință, despre cuvinte, e un film polițist de
non-acțiune, e un film plictisitor pentru că stagnează și nu se Absurdul se manifestă chiar și în scena finală, în care se pune
întâmplă nimic etc. la cale un plan perfect pentru a-i prinde pe puști: Cristi face
un desen complicat, adolescenții vor fi filmați dintr-o clădire
În primul rând, la nivelul construcției este clar că se păstrează vecină și mai multe echipaje vor fi pregătite să intervină.
un schelet aproape comic din scenariul foarte complicat al Pregătirile sunt aproape penibile pentru că până la urmă
filmelor polițiste de acțiune: aici, monstrul numit lege (și implicit „sunt copii”, așa cum spune și comandantul. Cu toate acestea,
reacția unui polițist) este trezit de o țigară ilegală fumată redundanța unui mod de gândire îi obligă să aplice planul
de trei puști de liceu. Toate clișeele filmului de acțiune sunt clasic şi, bineînţeles, litera legii în care nu există probleme de
modificate genetic, alterate și transfigurate într-un registru al conștiință, ci doar trimiteri la alte articole, subpuncte și așa
non-acțiunii sau al acțiunii în slow-motion: filajul se face fără mai departe. Și o întrebare personală: un DEX ’98 e cumva
a se sesiza nimic spectaculos, raportul lui Cristi/Dragoș Bucur folositor?
este citit cu o cameră care filmează fiecare rând, nimeni nu
fuge, nu există urmăriri, ci doar așteptări. Este interesant de Aștept cu interes următorul film al lui Corneliu Porumboiu la
observat că perspectiva tinerilor, în special a tânărului care care scrie deja un scenariu și despre care nu a oferit nicio
va fi arestat, lipsește. Cristi se întâlnește o singură dată cu informație în plus în interviurile acordate. E superstițios
denunțatorul, dar puștiul pleacă repede și nu oferă prea multe și meticulos. Ca regizor și scenarist e incredibil de bun,
răspunsuri. Rămâne în prim-planul fiecărui cadru polițistul, convingător și foarte priceput în crearea unui comic românesc
urmărit cu fidelitate de camera de filmat. Timpul în care nu aparte. Poate va face o schimbare de registru şi de locaţie,
se întâmplă nimic și așteptarea dusă la extrem sunt perfect dar e destul de dificil, având în vedere că practică închirierea
dozate, o a doua vizionare este indicată, dar o a treia mi se instituţiilor publice, a vânzătoarelor sau a băieților din fața
pare deja dificilă. blocului. On verra.

Filmul nu are momente de


suspans, nici dinamică pentru
că spațiul interior subiectiv,
cel al conștiinței, este locul
așa numitei acțiuni. Conștiința
e în tăcere, în nealegere, în Lavinia Rogojină
gesturi stinghere, în amânarea lavinia_rogojina@yahoo.com
raportului final și în verificările
E C H I N O X 23

CRONICI
Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa!
Şi Hams Şi Regretel nu este o carte cu cu Ferestre, iar în cazul în care cineva mai mai degrabă, unul cauzal. Astfel limbajul
pitici, nici un basm pentru adulţi, nici are dubii în ceea ce priveşte perechile de nu este doar o formă prin care individul
o carte fantasy şi nu este nici un text ciorapi care ajung să fie descompletate se poate exprima, ci apare ca o forţă
amuzant, relaxant în care cititorul să sau a obiectelor pierdute şi regăsite în creatoare de imagini, întâmplări, într-un
cadă în frenezia magică a copilăriei. locuri dubioase, vina o poartă aceşti cuvînt, creatoare de realităţi. „Erai atît de
Aşteptat de către cei care au îndrăgit pitici revoltaţi împotriva picioarelor pare serioasă şi de sigură, că, pentru o clipă
personajele lui Matei cel mic, din Băiuţeii, (adică împotriva omului). Această lume am simţit că nu s-a inventat pe lume
lectura e înşelătoare, devine confuză şi nu funcţionează într-un univers paralel vreo poveste mai adevărată ca asta. [...]
alături de delirul protagonistului creşte cu cel al protagonistului, deşi se susţine pentru că ar trebui să ştii că la unele
în intensitate discursul încărcat de singură, ea apare fie ca o halucinaţie, fie cuvinte nu poţi renunţa pur şi simplu şi
multe jocuri de cuvinte, calambururi, ca un spaţiu compensatoriu însă niciodată ce a fost odată hîrciog, hîrciog rămîne.”
intertextualităţi ludice, expresii rupt de real, undeva la limita dintre (p.42) Cuvântul „poveste” propune un
copilăreşti, cuvinte cheie care acţionează fabulaţie şi fantastic, aruncând textul mai joc semantic în care accentul nu este
pe post de refren (desigur, e sigur), degrabă în sfera suprarealului decât a pus pe funcţia sa în cadrul literaturii,
schimbări de registre stilistice, pasaje supranaturalului, fapt care, probabil, l-a ci este folosit cu sensul larg de istorie,
lirice, fragmente din rugăciuni, totul fiind determinat pe Paul Cernat să îl plaseze fiind încărcat şi de o forţă estetizatoare,
minimalizat, demitizat, topit într-o licoare pe Matei Florian în proximitatea lui Boris făcând referire la posibilitatea de a
bizară cu efecte halucinante. Textul Vian. „Iar îmi spui că aiurez. Parcă te transforma realitatea într-o imagine „ca
devine un labirint neîntrerupt de posibile aud: «Cum poate să fie un om, la un de poveste”. Această teză este susţinută
interpretări (atât pentru critica literară, moment dat, pitic?» Crezi ce vrei, eu îţi chiar de opţiunea autorului de a folosi
cât şi pentru cititorul obişnuit), căruia i spun ce ştiu.” (p.79) ca soluţie narativă fantasticul. „[...] şi
se pot pune multiple etichete, cum s-a am înţeles că, pînă la urmă, asta nu e
şi întâmplat chiar de la apariţia acestuia, De la discursul amuzant al piticului Usi şi totul, că lumea nu a fost făcută aşa şi că
de la care se sustrage pe rând, fără nicio de la diversele jocuri de cuvinte la apariţii trebuie să mai existe şi altceva în afară
urmă de regresie. Romanul nu eşuează neaşteptate ale unor creaturi parcă de asta, că undeva trebuie să fie şi alte
prin aceste alunecări neîntrerupte şi scoase dintr-o carte cu basme a lui Matei poveşti.” (p.191)
nu se află nicidecum în situaţia de a cel mic, registrul ludic acţionează ca o
nu face faţă unei posibile clasificări, mască pentru drama psihologică trăită Şi Hams Şi Regretel este un roman scris
ci chiar din contră, mizând atât pe o de protagonist, însă aceasta răzbate într-o formă pretins epistolară (fiecare
diversitate stilistică, cât şi una de gen, în diferite fragmente, unde naraţiunea capitol se constituie ca o scrisoare
îşi multiplică sensurile într-un continuu torsionată devine când macabră, când adresată unei iubite absente), în care
delir interpretativ. Astfel încât o etichetă patetică. La acestea se mai adaugă formula Bună dimineaţa (formulă prin
precum fanatasy clinic (dată de Marius rupturile bruşte de ritm, jocul crescendo- care se deschide fiecare din aceste
Chivu în cronica sa din Dilema Veche, Nr. descrescendo al tensiunii şi contrapunctul „epistole”) funcţionează pe mai multe
304 / 10-17 decembrie 2009), poate fi celor două capitole în care, pe rând, Usi paliere: ca formă de adresare, ca formulă
în acelaşi timp întru totul susţinută, cât şi apoi Altfred preiau rolul naratorului. magică de introducere în universul
şi teribil de eronată, forţând textul pe o Mecanismul perpetuu de sucombare a fantastic, dar şi ca formă de susţinere a
pistă limitativ defectuoasă. fiecărui registru prin contraponderea dramei psihologice, protagonistul fiind
opozantului său, transformă evoluţia blocat într-o zonă crepusculară, din care
„Mai întîi, aburul a început să foşnească, regresivă a dramei psihologice, cu tentele abia la sfârşitul romanului reuşeşte să
să miaune discret şi să strănute şi, pînă sale vădit patologice, într-un demers iasă, să prindă dimineaţa. „[...] şi s-a
să mă dumiresc ce naiba se întîmpla, imprevizibil, iar prăbuşirea finală, deşi făcut dimineaţă, bună dimineaţa, bună
din vălătucii ăia zbanghii s-au desprins presimţită, nu se coagulează într-o formă dimineaţa, bună dimineaţa, god morgen,
trei ghemotoace rotunde şi colorate ” certă, romanul fiind astfel suprinzător iar razele soarelui au început să treacă
(p.21, Ed. Polirom, Colecţia Ego-proză, de la cap la coadă. Delirul psihologic al prin lucruri ca printr-o apă străvezie şi
Bucureşti, 2009). Aceste ghemotoace protagonistului este transpus la nivelul albastră, şi au trecut prin mine şi mi-au
rotunde şi colorate, creaturi parcă scriiturii, rezultând un delir discursiv. luminat ceaţa.” (p.256) Romanul, fie că
născute din ceaţă, aceşti aşa-numiţi Jocurile de cuvinte, asupra cărora am este citit în grila unui roman fantasy, de
pitici, se introduc în universul romanesc insistat de mai multe ori în această dragoste sau ca roman al unei demenţe,
aproape pe nesimţite, defocalizând textul cronică, devin corespondentul în lumea este extrem de ofertant, iar zona
de pe protagonist, care rămâne pretinsul romanescă a jocurilor de imagini, o crepusculară în care se află până în final
punct gravitaţional, însă lipsit de calităţile expresie vie a unei realităţi de tip trickster, cititorul, îl face pe acesta să rostească
sale magnetice. Atracţia exercitată de iritante, înnebunitoare, generând la fel împreună cu toate personajele, chiar
această lume „secundară” se realizează de multe feste precum limbajul care este şi după ce s-a consumat actul lecturii,
printr-o ancorare perfectă a fantasticului capabil să se reformuleze constant din refrenul: bună dimineaţa, bună
într-o lume posibilă, astfel că PRAF este expresii clişeice, populare sau copilăreşti. dimineaţa, bună dimineaţa!
de fapt o prescurtare pentru ordinul întâi În cadrul romanului cuvântul şi realitatea
al Piticilor Răzvrătiţi din Apartamentele nu se află într-un raport ambivalent ci, Ancuţa Bodnărescu
24
E C H I N O X

Gara Medgidia, cu peronul pă partea aia dreaptă


Medgidia, oraşul de apoi, romanul lui Cristian Teodorescu apărut într-o ordine care să respecte cronologia internă şi de a le aduna
la Cartea Românească este, aşa cum nu puţine voci critice s-au sub umbrela romanului a fost poate cea mai nimerită şi onestă
grăbit să o recunoască, una din cele mai bune cărţi de proză decizie, atât în raport cu textul, cât şi cu cititorul.
autohtonă apărute anul trecut. În numărul 306 din Dilema Veche,
într-un articol retrospectiv legat de apariţiile recente, Marius Contextul istoric şi social al naraţiunii este un teren fertil, oferind
Chivu spune: „Dacă ar fi să aleg, din ce am citit pînă acum, acel cronotop instabil unde faptele notabile se întâmplă tot timpul
doar trei cărţi româneşti de proză, cu adevărat speciale, apărute şi unde personajele capătă aproape instantaneu greutate. Viaţa
în 2009, aş alege volumele semnate de Cristian Teodorescu, pestriţă a unui oraş balcanic, în mijlocul dramaticelor schimbări
Varujan Vosganian şi Matei Florian. În mod normal, acestea ale anilor `40 şi `50 ai secolului trecut, timp şi loc ce presupun
îşi vor împărţi premiile de proză de anul viitor”; Daniel Cristea- o eterogenitate naţională, politică, socială şi confesională la
Enache (Observator Cultural, nr. 245) şi Cosmin Ciotloş (România ordinea zilei, este descrisă în tonuri reci, obiective, Teodorescu
Literară, nr.42) vorbesc, fără rezerve, de un „roman excepţional”; trădând, dincolo de talentul narativ şi pe acela de ziarist. Trebuie
în Dilemateca din decembrie 2009, Adriana Stan vede romanul menţionat şi faptul că romanul este susţinut în primul rând de un
ca fiind „proză în stare pură, […] măsura unui talent veritabil şi autobiografism indirect, de care suntem avertizaţi încă din nota
a unui instinct epic <<sigur>>”. Dacă aş fi citit aceste reacţii auctorială de la început: “Aş fi putut schimba numele personajelor
înainte de lectura cărţii, m-aş fi apropiat de volum, dacă nu cu care au echivalent în lumea reală, dar niciunul dintre ele nu s-ar fi
anumite rezerve în raport cu, trebuie să recunosc, recunoaşterea putut chema altfel, fiindcă în poveştile lor, pe care le-am auzit în
generală, cel puţin cu o serioasă doză de precauţie faţă de un familie sau prin oraş, de la unul şi altul, totul pornea de la numele
optzecist atipic. Din fericire, Medgidia, oraşul de apoi nu are acestor oameni.” (p. 7)
nevoie de simpatii critice sau recomandări pentru a convinge
cititorul. Medgidia, oraşul de apoi spune multe poveşti, foarte rar reuşind
un plan să capete întâietate pentru mai mult de cinci-zece
Avem 102+1 capitole în acest roman, niciunul mai lung de pagini, apărând apoi din nou sub formă de ramificaţii ori ecouri
trei pagini, apărute iniţial ca povestiri în România Literară, iar mai încolo, când aproape uitaseşi de el. Există, totuşi, un filon
uşurinţa cu care aceste povestiri funcţionează atât ca texte principal, brodat în jurul lui Ştefan (Fane) Theodorescu şi a soţiei
scurte de sine stătătoare, cât şi ca episoade ale unui context sale, Virginica, “managerii” prin concesiune ai restaurantului gării,
romanesc este aproape fascinantă. Nu ştiu în ce măsură a fost unul din principalele puncte ale vieţii din oraş, cuplul fiind inspirat
Cristian Teodorescu conştient încă de la început de potenţialul (până aproape de suprapunere, se confesează autorul) de propriii
acestui proiect, dar decizia de a re-aranja aceste scurte naraţiuni săi bunici. Paginile sunt populate cel mai des de figuri, personaje,
E C H I N O X 25
caractere proverbiale, fie prin funcţia lor în comunitate, fie prin pe frontul din Rusia, confundat cu un legionar care avea acelaşi
comportament, fie prin situaţiile prin care trec, niciunul nefiind nume. Numele acestui patriot local n-a ajuns pe monumentul
însă un erou în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, chelnerul eroilor din Slobozia, ci doar într-o scrisoare prin care tânăra
Ionică, fost angajat pe Orient Express, care îşi va da duhul în urma doamnă P. era anunţată că soţul ei a căzut pe câmpul de luptă.”
unui pariu de zile mari; moşierul Caludi, căzut ad-hoc în patina (p. 10) Exact asta face şi Cristian Teodorescu: îmbinând tehnicile
vânătorii; maiorul Scipion, figură cazonă ilustrată cu un farmec portretului şi crochiului cu o formă comprimată şi esenţializată a
aparte; doctoriţa evreică Lea; comerciantul Haikis şi mulţi, mulţi stilului gazetăresc, prin ochii unui narator pe jumătate impersonal,
alţii se înfăţişează pe rând în faţa ochilor noştri, unii revenind de mai reuşeşte o incursiune recuperatorie cu tente blând melancolice,
multe ori, alţii fiind apoi doar pomeniţi de către noii protagonişti, însă evitând cu multă pricepere tezismul de orice fel, oricât de
într-un şir aproape distopic de întâmplări în care, deşi fără a irezistibil ofertant ar fi subiectul pe alocuri.
exista efectiv personaje negative, au loc un număr impresionant
de crime, altercaţii, iubiri pătimaşe, înşelătorii, răsturnări politice Cristian Teodorescu are într-adevăr un talent remarcabil în a
şi militare, falimente şi îmbogăţiri, totul înconjurat de un aer mixt, negocia distanţa faţă de text, fluenţa narativă şi registrele, în
mediteranean şi balcanic în acelaşi timp, existând un real gust ideea în care este imposibil să găseşti slăbiciuni de construcţie,
pentru periferie, mahala, tihnă şi palavre, misterul şi melancolia romanul fiind unul matur din foarte multe puncte de vedere. Dacă
plutind în atmosfera romanului aproape în fiecare propoziţie. plusăm şi cu faptul că lectura e funcţională pe mai multe nivele,
putând foarte bine folosi istoria, violenţa, distopia, tragicul, tragi-
O cheie de lectură a volumul găsim în chiar primul capitol, Istoria comicul, sensibilitatea subiectului, construcţia narativă, povestea,
abandonată, în care aflăm despre “ambiţiosul proiect interbelic al stilul, melancolia, devenirea ori cine ştie câţi alţi topoi şi găselniţe
unei istorii ilustrate a comunei Slobozia”, propus de învăţătorul P., ca potenţiale chei de lectură, nu suntem departe de a concluziona
patriot local, şi Ştefan Theodorescu (de observat aici melancolia că ne aflăm, într-adevăr, în faţa unui roman foarte bun.
şi misterul la care făceam referire mai sus: “Într-o săptămână,
domnul Ştefan Theodorescu, artist fotograf din Slobozia a pozat Încă o ultimă dilemă de rezolvat. Care e acest oraş de apoi?
tot, chiar şi pe şeful de post, deşi nu era localnic. […] Toată Cristian Teodorescu, foarte inspirat, încheie: “Pe strada principală
comuna s-a dus la primărie să le vadă. Domnul Fănică i-a pozat se plimbau alţi oameni decît cei pe care îi cunoşteau ei. Înainte
repede pe treptele primăriei. Preotul era în centru, totuşi primarul de a se despărţi, în piaţa de lângă moschee, se uitau dezorientaţi
se vedea mai bine. Mai erau acolo notarul, moaşa, tînăra soţie a în jur. Nu mai aveau loc în oraşul de atunci. Şi nu se întrezărea
învăţătorului, iar sus în stânga, în haine de duminică şi cu gîtul nimic să le poarte, dacă nu speranţele, măcar nostalgiile în oraşul
lungit, sărăcia de Papurică, negustorul de peşte şi de raci. […] de apoi.” (p. 276)
Domnul Ilie învăţătorul se ducea la bătrîni acasă şi îi întreba ce mai
ţin minte. […] Învăţătorul a fost trimis din greşeală în linia întâi, Bogdan Odăgescu
26
E C H I N O X

INTERVIU - ADI SCHIOP


“Atâta timp cât reuşesc să spun lucruri inteligente şi mişto, pe care cititorul e interesat să le audă, înseamnă că nu am dat un
rateu – şi who cares dacă faci ficţiune sau hibrizi eseistici, dialoguri filozofice sau nonficțiune.”

Apărut iniţial în format de foileton în revista Fracturi, romanul pe bune/ pe invers al lui Adrian Schiop punea pe tapet, în
2004, o instanţă auctorială deloc anexabilă la ceea ce se scrisese până atunci. Anihilând graniţa dintre biografie şi literatură,
Adrian Schiop marşa pe autoficţionalizare, printr-un construct epic fragmentat, înglobând atât identităţi sinonime vocilor din
Generaţia X a lui Douglas, cât şi o permanentă sondare a ceea ce înseamna underground: un melanj ofertant între dialog,
muzică, subversivitate în ceea ce priveşte orientarea sexuală grefate pe necesitatea aproape obsesivă a relaţionării.

Lansat şi la Cluj, în cadrul întâlnirilor Nepotu’ lui Thoreau, romanul Zero grade Kelvin conține o voce la fel de marginală la
nivelul relaţionării afective, care poate fi sesizată dincolo de complexele românului din est și dincolo de viziunile sale mutilate
faţă de tot ceea ce înseamnă “afară”.

Cosmina Moroşan: Cum ai scris că, dacă atât gay-i cât şi hetero ar meu: continuă de pildă să se şi
Zero grade Kelvin? Ce e in spaţiul încerca sa se bisexualizeze, lumea căsătorească pe criterii de politică
dintre formula definitivă a romanului ar deveni mai bună sau măcar mai familială copiii de 10 – 12 ani şi să nu
şi intenţie? interesantă. În subtext era şi ideea că divorţeze, să trăiască în valorile astea
homosexualitatea exclusivă, aşa cum e de commitment dur; pt ei e de la sine
Adrian Schiop: La început au fost ea normată în societatea occidentală, înţeles că doar aşa poţi fi fericit, cu
nişte texte, unele de jurnal, altele de şi-a epuizat potenţialul subversiv şi femeia ta şi familia ta. Anii ăştia au
evocare, scrise în timp ce munceam că, de fapt, la ora actuală ar conserva coincis, de asemenea, cu intrarea
la ‘pe bune pe invers’, despre status quo-ul; sigur, bisexualitatea României în UE, cu toată povestea
perioada pe care am petrecut-o în neagă formula asta binară a cuplului, asta a adoptării accelerate a unui nou
NZ. Erau fragmente în bună măsură, pe care se sprijină familia - întrucât, set de reguli, corectitudine, egalitate,
terapeutice, în care încercam să înţeleg dacă îţi plac și tipii şi tipele, atunci, democraţie - valori care, am realizat,
ce s-a întâmplat acolo. Nu venisem dpdv al identităţii afective nu te nu mă fac mai fericit şi mă alienează la
încă la Bucureşti atunci, lucram poate satisface modelul unui singur fel de tare (din mai multe motive, unele
ca profesor de ţară în Porumbacu, partener, prin forţa lucrurilor închis din ele expuse şi în roman). Pe scurt, la
satul meu din Sibiu. Eram singur într-un singur sex. E simplu de începutul scrierii romanului, gândeam
acolo, fără prieteni educaţi şi singura probat că nu homosexualitatea (cum ca un tânăr burghez progresist - la
posibilitate să comunic era să scriu. argumentează Wittig și Butler), ci sfârșit, ca unul conservator, cu un
Pe de altă parte, din motive strict bisexualitatea e refulată în societatea reacţionarism hrănindu-se dintr-o
personale, de ‘împlinire afectivă’ (să de acum: nu există nici un om politic nostalgie Houellebecqiana (dar
le zicem), perioada aia a fost cea mai important care să fie bisexual - e argumentat nu pe o idealizare a anilor
fericită din viaţa mea, chiar dacă am fie gay, fie straight; de asemenea, 50, anteliberaţioniști, ci pe societatea
dus-o cu antidepresive şi somnifere. când un om politic in the closet face neuropeană, arhaică, cu reguli
Venirea la Bucureşti nu mi-a anulat coming out că-i plac tipii, renunţă la cvasimedievale, ale ţiganilor rurali de
depresia pentru că, deşi mi-am făcut partenerul de sex opus, fiindcă dacă ar Ardeal). Ei bine, romanul comprimă
o mulţime de prieteni, emoţional m-a rămâne acolo ar fute unitatea familiei. devenirea asta a mea, desfăşurată
lăsat în sevraj afectiv. Cea mai bună În fine. După câţiva ani de București, pe durata a n ani, în segmentul unui
terapie s-a dovedit din nou scrisul, au început să mă enerveze burghezii an și trei luni, cât a durat sejurul
de fapt să rescriu materialul brut urbani, ‘bourjois inteligentsia’ cu neozeelandez al personajului meu –
de la Porumbacu, ficţionalizându-l, ideile lor postmoderne de emancipare el pleacă în Noua Zeelandă cu ideile
narativizându-l, dându-i coerenţă etc. și de activism liberaţionist (iritare cu liberaţioniste naive ale unui estic
Dimineţile erau cel mai greu de dus, atât mai vie cu cât şi eu făceam parte educat şi se întoarce conservator
îmi era groază să ies din casă, de din categoria lor) - şi, prin recul, şi sceptic, realizând că democraţia
noua zi care începea, întâlnit oameni, am început să iau distanţă faţă de occidentală îl alienează chiar mai tare.
vorbit cu ei, responsabilităţi de job - şi ideile mele 60’s (Caius Dobrescu face Dacă ficţiunea de la începutul textului
amânam cât puteam momentul ăsta, demonstraţia asta în Modernitatea pune în scenă o utopie liberaţionistă,
scriind. Scrisul, dimineaţa, era parte ultimă, că postmodernismul nu poate înscenând o societate în care genul
din ritualul care-mi hrănea nevroza. fi rupt de hedonismul hipiot din ‘60). În ăsta de relaţii (fără familie, cuplu,
Ideile, apoi, mi s-au schimbat - înainte plus, la Bucureşti, am început să simt gen) funcţionează (fragmentul e scris
să vin la Bucureşti, eram super hipiot, o nostagie sfâşietoare, totală, faţă de de altfel înainte să vin în Bucureşti,
aveam ideile liberaţioniste tipice: valorile ţiganilor tradiţionali de Ardeal când stăteam în satul meu din Sibiu),
credeam că oamenii, relaţional, ar – dar nu vreau să intru în detalii cum fragmentul final (scris la Bucureşti,
avea de câştigat dacă ar renunţa la şi de ce. Valorile lor conservatoare prin 2007) deconstruieşte utopia
formula binară a cuplului şi a familiei dure mi-au apărut ca fiind mult mai asta, arată că oamenii sunt chiar
(hetero sau gay, nu fac distincţie asumate, mai trăite, decât valorile mai nefericiţi acolo şi că, de fapt, e
fiindcă căsătoria gay e o formă de relaţionare ale deşteptului care discutabil că fericirea ar fi posibilă.
a perpetua modelul ăsta istoric) şi eram sau ale destupaţilor din jurul
E C H I N O X 27
C.M: Există aşa-numitele riscuri din suflet să mă pot abţine să mai obiectivist al naraţiunii, povestind
în dozarea literaturii cu biografism scriu ‘literatură’ chiar dacă scrisul experienţe subiective ca şi cum ar
(dacă în modul ăsta s-ar traduce non- ‘artistic’ e parte din nevroza mea... aparţine altcuiva. Deci, estetica mea
ficţionalul)? În ce măsură le-ai resimţit în rest, mă plictiseşte teribil discuţia e la antipodul esteticii pe care merge
odată cu Zero grade Kelvin în raport asta despre ficţiune vs. autoficţiune, de obicei poezia. Însă poeziile mele
cu pe bune/pe invers? în definitiv arta e un pariu şi, dacă merg pe o estetică asemănătoare celei
din materialul ficţionalizat al propriei din roman - de altfel, iniţial în poezie
A.S.: Nu stiu la ce riscuri anume te vieti reuşesc până la urmă să scot o am tatonat formula asta de ‘prozaism’
referi – estetice? Sau sociale? Riscul carte bună e suficient. Arta se poate antipoetic, de realism de grad zero,
să iasă o carte proastă sau riscul naşte din orice – personal, singura scientist şi demetaforizat. Formula e,
sa te compromiţi social? Sunt două constrângere de care ţin seama până dacă vrei, antiromantică (prin criticism
probleme diferite. la un punct e interesul cititorului. şi pozitivism) dar şi antipostmodernă
Atâta timp cât reuşesc să spun lucruri - dacă postmodernismul suspendă
Deci, social, întâi. În ‘pe pune pe inteligente şi mişto, pe care cititorul diferenţa dintre adevăr şi fals, realitate
invers’, am știut că vin pe un trend e interesat să le audă, înseamnă că şi ficţiune în favoarea ultimilor
câştigător în viitor, că nu risc nimic şi nu am dat un rateu – şi who cares termeni (totul e simulacru, ficţiune,
că subversiunea e strict locală - că dacă faci ficţiune sau hibrizi eseistici, naraţiune etc), textul meu merge pe o
sunt de partea Acestor Tineri Minunaţi dialoguri filozofice sau nonficțiune. poetică ultrarealistă care încearcă să
Care vor Progresul şi Occidentalizarea „pe bune/pe invers“ ducea pariul ăsta documenteze cât mai acut realitatea
Ţării. Pe scurt, că merg pe o agendă mai departe decât „zero grade kelvin“ (sau măcar să creeze iluzia asta, a
open minded şi că fix asta se aşteapta – acolo varza era completă, nu exista nonficţiunii). Altfel spus, o poetică a
de la Noua Generaţie. În zero grade un telos narativ sau conflict, discursul conciziunii şi clarităţii, în detrimetrul
kelvin, situaţia e invers, iau la puricat teoretic se amesteca cu cel factual, metaforei, jocului şi ‘lumilor’
toata agenda asta destupată, o microficţiunea cu memorialistica, imaginaţiei. De altfel, chiar cred că
supun judecăţii critice din perspectiva autorul intră peste narator etc. – postmodernismul a fost epuizat ca
‘antropologică’ a unui estic din lumea dar cu toate astea, romanul – mi-au paradigmă, că el ţine de o etapă istorică
a treia care nu se poate adapta spus cititori din mai multe categorii depăşită, în care oamenii aveau încă
valorilor occidentale şi care ajunge să sociale – e relativ uşor de înţeles ideea medievală că resursele sunt
le vadă din afară ca pe un alt set de şi ţine la lectură (asta şi pentru că infinite şi, prin urmare, e loc pentru
comportamente antropologice nici mai uzează până la un punct de convenţia oricâtă creştere economică şi oricât
bune, nici mai rele ca altele, venind memorialisticii ficţionalizate). În „zero consum. E clar că acest model nu mai
din alte societăţi, dar în nici un caz grade kelvin“, nu m-a mai interesat poate fi susţinut şi că oamenii devin
potrivite lui. E apoi tema identităţilor atât să seduc cititorii, dar am încercat constienţi de asta (că noi oamenii
afective tabu, personajul meu să lucrez mai atent elementele suntem prea mulţi, iar resursele de
autoficţional e pedofil de băieţi care naraţiunii – conflict vag, personaje pe planetă limitate, epuizabile în 30
vrea să devină gay – cum altă dată urmărite pe toată durata acţiunii, mici - 40 ani, plus că creşterea economică
homosexualii se străduiau să devină pasaje descriptive, detalii relevante necontrolată generează poluare
hetero. Cum haloul negativ care social. şi încălzire globală). Or, e clar că
înconjoară tema e extrem de puternic în acest nou cadru de joc e nevoie
şi, cum relatarea se face la persoana C.M. Publici texte poetice pe club de o reinstituire cu sens a vechilor
I, iar biografia personajului se literar, două specii e, de asemenea, categorii semantice, discreditate de
suprapune într-o măsură substanţială un încadrament de acest fel, cele postmodernism - adevăr, realitate,
peste biografia autorului, în virtutea două părţi din roman au primit câte un responsabilitate. Postmodernismul
convenţiilor autoficţiunii, e un risc în motto din versurile lui Nicolaie Guţă. e posibil doar într-un cadru în
a propune o astfel de temă. În ce măsură poezia interferează cu care realitatea nu trimite semnale
regimul narativ în cazul tău? dureroase că ar exista. Or, tristeţea e
Trec acum la a doua lectură a întrebării, că acum realitatea există într-o măsură
a riscurilor estetice. Obiecţia principală A.S. Problema cu poezia e că, din mai mare decât a existat vreodată. Pe
e ‘dom’le da’ nu poti să scrii doar cauza lirismului şi a egocentrismului dedesubtul simulacrelor / naraţiunilor
despre viaţa ta, nu poate fi întratât de constitutiv, asertează prea mult / interpretărilor / whatever realitatea
interesantă şi, la un moment dat, n-o sub cuantificator universal, nu mai poate fi ignorată, ne spune
să mai ai despre ce să scrii’. Nu am generalizează şi exagerează la renunţați la căcaturi, e pielea voastră
de gând să scriu 20 de romane, sper scară planetară accidente evident ca specie în joc, jocul s-a terminat.
că ăsta despre ţiganii de Ardeal la particulare. Or, scriitura mea vrea Cred că cei din cinematografie s-au
care lucrez acum să fie ultimul. După să fie ‘liberală’ şi critică, refuzând să prins primii de această nouă stare
aceea, (nu o să mă apuc să scriu generalizeze experiențele parțiale ale de lucruri (Dogma95 e manifestul
ficţiune, ci) sper să fac trecerea spre protagonistului. Îmi place să numesc ei) - minimalismul actual, care
nonfiction, spre jurnalismul românesc genul ăsta de discurs ‘relatare privată’, documentează aproape jurnalistic
(gen te duci într-o zonă de conflict / un gen de relatare care încearcă să teme politice, sociale sau relaţionale,
o comunitate ciudată şi scrii despre nu ceară compasiunea cititorului şi să este expresia acestei noi paradigme a
ea, punându-ţi complet în paranteză nu manipuleze emoţional, ţinându- secolului 21. În al doilea rând, e știinţa
propriile probleme). Mă rog, sper se cât mai aproape de un grad zero și corolarul ei pragmatic, tehnologia,
28
E C H I N O X
pe care oamenii le iau tot mai mult în serios, A.S. „pe bune/pe invers“ a fost scris ca
iar stiinţa se sprijină pe o filozofie în definitiv roman de generaţie, era, ca să zic așa, scris
realistă, indiferent ce se intâmplă la capetele pentru galerie, lansând la fiecare pas hinturi
ei rarefiate. În al treilea rând, nonficţiunea şi atitudini în care Generaţia De Tineri
şi canalele tv de reportaj/life style/știinţă Minunaţi şi Oprimată de Adulţii cu Sechele
popularizată vând din ce în ce mai bine. Toate Comuniste să se regăsească - subculturi,
astea mă fac să cred că ne îndreptăm în artă filme cult, realism ‘critic’ anglosaxon si
şi imaginar spre o resurecţie a realismului. celelalte gadgeturi postmoderne; e aşa un
clișeu cartea asta. „Zero grade Kelvin“ e o
C.M. Cu ce alt construct ficţional ar empatiza carte personală, în care m-am raportat mai
vocea personajului din Zero grade Kelvin? mult la ceea ce scriu prietenii-scriitori cu
care am afinităţi: Ştefan Iancu (un prieten
A.S. Cu Houllebecq în primul rând, modelul nedebutat care, la 21 de ani, a scris un
declarat al textului; apoi cu „Străinul“ lui text în care povesteşte cum personajul lui
Camus. Dincolo de cadru şi de ceva diferenţe singur şi deprimat afectiv plăteste un puşti
de teme, textul adânceşte o grămadă de aurolac retardat de 18 – 19 să se fută cu
obsesii existenţialiste. el; el a descoperit formula asta a relatării
private), Ruxandra Novac (din care fur cel
C.M. Spuneai la Nepotu lu’ Thoreau că mai mult, atât din poezie cât, mai ales, din
urmatoarea ta carte va fi despre ţigani. blog care, în continuare, mi se pare singura
Construct psihologic, miză socială, chestie realmente subversivă scrisă după
declişeizarea a tot ceea ce ţine, contextual, ‘89 în România), Ionuţ Chiva (poeziile şi
de zona asta? fragmentele pe care mi le-a dat să le citesc
din noul lui roman – Ionuţ scrie foarte
A.S. mostly ‘construct psihologic’, cum zici tu - bine în stilul ăsta umanist-salingerian, al
ca şi în „Zero Grade Kelvin“, mă interesează să empatiei depresive cu problemele celuilalt,
dezvolt şi să teoretizez relaţii între personaje relevate prin detalii subtile), Liviu Diamandi/
şi identităţi afective ambigue. Tema romanului Alexandru Manta/ Simona Turnea (fiindcă
priveşte căsătoriile între copii la ţiganii rurali exprimă foarte sintetic o subiectivitate
de Ardeal şi felul cum aceste căsătorii timpurii fucked up şi tot aşa cu ambiguităţi sexual-
modifică sau determină o parte substanţială identitare, însă în direcţie SM, şi înscenează
din universul lor relaţional şi social – mai exact, foarte bine feelingul de urgenţă existenţială,
textul o să fie centrat pe un băiat căsătorit la de ‘aici şi acum’)
10 ani şi pe procesul lui de maturizare forţată,
odată cu apariţia la 15 ani a primului copil. C.M. Ce înseamnă valabilitate în literatură,
Viaţa lui o să fie reflectată din perspectiva de în special, după 2000?
persoana I a unui gadjo de 31 de ani, care se
îndrăgosteşte de băiatul ăsta. A.S. Ce însemna şi înainte. Montaigne făcea
hibrizi literari, Miller făcea autoficţiune etc.
C.M. Care ar fi resursele care potenţează Cred că e important să pui probleme dintr-un
scrisul, opţiunea pentru a produce literatură? unghi nou, să gândești şi să adânceşti lucruri
noi sau măcar să aduci o nouă perspectivă.
A.S. Nu prea se înțelege întrebarea. Când
eram mai tânăr scriam într-o gamă mai C.M. Cum ar suna o întrebare urgentă pentru
variată de stări. Acum scriu doar pe depresie scriitorul de care te simţi cel mai legat?
sau pe dragoste, pe o lipsă de serotonină sau
pe un exces. Cel mai bine scriu pe depresie A.S. Nu m-am gândit niciodată la asta.
– dar de vreun an nu mai sunt deprimat,
m-am vindecat. Apoi e dezadaptarea – de C.M. Bonus pentru public: ce e de citit/
mic mi-a fost frică de oameni şi, crescând, văzut/ ascultat/ făcut?
am descoperit că nu ştiu să vorbesc cu ei, I
mean, cu oamenii normali, adulţi. Scrisul mă A.S. de citit nu citesc că nu mai am răbdare
face sa mă simt puternic, e o compensare şi o (cam patru cărţi pe an); filmele mă cam
răzbunare la ceva elementar care îmi lipseşte plictisesc, inclusiv cele minimaliste, şi le-am
şi pe care ceilalți l-au achiziţionat natural şi înlocuit cu documentare de la tv. De ascultat
fără efort. ascult doar folclor arhaic, word music sau
manele, îmbătrânesc şi crește în mine o
C.M. Poţi sa justifici, într-o anumită măsură, repulsie otrăvită pt tot ce vine din spaţiul
ceea ce scrii prin raportarea la o generaţie anglo-saxon. De făcut, să facă fiecare ce
literară, dacă există aşa ceva în România? crede k l-ar face fericit.

(Interviu prin e-mail)


E C H I N O X 29

INVITAT LA SĂVÂRŞIN
am fost în tabăra de poezie de la când am mâncat ultima oară la macdonalds. Trag, dar nu urcă
săvârşin, undeva pe la începutul nicio picătură de apă. Bag paiul la loc în rucsac şi mă aplec. Ori
lunii septembrie. când am ajuns, capul meu s-a micşorat, ori groapa aceea s-a mărit, fiindcă acum
organizatorii mi-au comunicat că nu stau cu capul aplecat şi mă uit în jos cum m-aş uita într-o pivniţă
mai am loc în camerele rezervate, dar printr-o spărtură în podea. Gândesc:”dacă m-aş concentra, aş
se îngrijiseră să dorm în casa unei putea obţine un maximum de elasticitate a gâtului, astfel
octogenare, la 7 km de tabără. bătrâna încât să-mi pot coborî capul cu vreo câţiva metri, pâna la
a refuzat banii pentru cazare, dar mi-a apă”, apoi îmi dau o replică zic eu de bun simţ: ”dacă aş avea o
cerut în schimb, drept plată a chiriei, aşa putere de concentrare, atunci mi-ar fi mult mai uşor
să-i strâng un vagon de vreascuri. am ca prin autosugestie să-mi dau senzaţia de rehidratare.”
ajuns foarte rar în tabără. lipsesc din Uitându-mă la apa de neatins care sclipea acolo jos în bătaia
toate pozele, iar cele câteva poeme unor raze scăpate pe lângă urechile mele îmi trece prin minte că
scrise atunci nu au intrat în antologia „nasturi în lanul de porumb”, în adâncul gropii susură chiar sufletul meu. „Ai putea încerca
fiindcă dosarul predat unei funcţionare de la primărie pur şi simplu un pahar cu ceai de busuioc din termos”. Glasul a venit de
a fost pierdut. mai mult absent decât prezent în viaţa acelei tabere undeva de sus din partea dreaptă. Mă ridic. Pe câte un bolovan
de poezie, am avut parte în afară de experienţe insolite. stau aşezaţi un bătrân şi o bătrână, cu faţa fără riduri, îmbrăcaţi în
haine de in şi ţinându-şi rucsacul lângă picioare. Bătrânul scoate
Un termos cu ceai de busuioc un termos, toarnă ceai în capac şi mi-l întinde zâmbind. „Ai avut
noroc cu noi că suntem exploratori şi nu mergem ca toată
M-am trezit târziu şi imediat am ştiut că mâinile mele nu vor prinde lumea pe potecile turistice. Săptămâna trecută am urcat
firul principal al zilei. Cel mult câteva capete de aţă sau un pumn pe vârful Trescovăţ, vrem să ajungem pe Naruţu şi apoi
de scame. Am explorat acareturile gazdei mele până am dat peste pe Furu. Pe oriunde umblăm însă termosul cu ceai de
un topor ruginit. Am plecat şi am ascuns toporul într-o tufă de busuioc nu ne lipseşte. Tu nu citeşti Formula AS?”
trandafiri ca să pot intra în bar. Beam bere din halbă, mă uitam la
fata de la bar şi lent am lunecat în reverie. Intram cu fata în camera Lămâi de vânzare
unei case lungi, tip vagon, cum sunt casele în Banat. După ce am
închis uşa a început să plouă. Fata s-a dus să închidă fereastra În cea de-a patra zi m-a lovit oboseala, mai întâi în membre şi
şi să ia de pe pervaz două perne mari şi albe. Stropii de ploaie articulaţii, apoi la nivel cerebral. Am renunţat fireşte să mai merg în
pocneau frunzele de nalbă, în depărtare vuiau Mureşul şi pădurea tabăra de poezie şi nici în pădure după vreascuri nu m-am mai dus.
de goruni de pe versanţi. În cameră atmosferă de prosperitate Zăceam de o oră, când bătrâna, gazda mea, mi-a bătut în uşă şi
rurală. Cearceaf curat şi răcoros. Un purice fâlfâie în părul de pe m-a rugat să-i fac un serviciu: să-i cer nepoatei ei care lucrează la
antebraţul mâinii mele drepte. Ies în cadrul uşii şi întind mâna sub primărie o lămâie, fiindcă îi este poftă, chiar aşa a zis „îmi e poftă
şuvoiul de apă care vine de pe acoperiş pe un scoc de tablă. Pielea să beau o citronadă.” Funcţionara plecase din primărie direct
şi părul se udă, puricele dispare în diluviu. Fata mă strigă. E deja acasă din cauza unei inflamaţii la o măsea, un molar din câte am
în pat, cu un album mare plin cu poze vechi, gata să-mi prezinte înţeles. Fata, în ciuda durerii, nu m-a primit cu ostilitate. Mi-a arătat
arborele ei genealogic. Beau bere şi văd că fata a plecat de la bar lămâiul şi m-a rugat să aleg eu ce fruct vreau. Am rupt unul dintre
şi acum stă în uşă. Aş vrea să o întreb ceva despre Săvârşin, nu globuleţele acelea galbene şi l-am băgat în rucsac. Apoi m-am uitat
ştiu ce. Poate la cât închide barul. Constat că e gravidă într-o lună insistent la arbustul înfipt în pământul negru şi gras conţinut de o
avansată. Plătesc şi ies. Fata mă strigă să-mi spună că mi-am uitat cutie din scânduri prevăzută la colţuri cu mânere cauciucate. După
rucsacul. ce l-am contemplat un timp, am rugat-o pe fată să mă lase să car
cutia cu lămâiul încărcat de fructe până în parcarea tirurilor, unde
Apuc spre munte. Toporul încape în rucsac şi asta mă mulţumeşte. e un restaurant şi unde opresc şi autobuzele şi alte maşini. Îmi
Poteca se bifurcă. Un indicator forestier mă informează: spre răsărit propusesem să vând lămâi din copăcel şi numai un fruct pentru
e „vârful cu dor”, spre apus e „valea seacă”. Optez pentru „valea fiecare cumpărător. Funcţionara a surâs, iar reacţia ei m-a umplut
seacă”. Ajung pe malul unei albii secate complet. Bolovanii şlefuiţi de bucurie. E reconfortant să le faci pe femei să râdă. În plus,
cândva de apele repezi zac în soare înconjuraţi de nisip şi pietriş. speram că astfel mă reabilitam un pic, după ce o decepţionasem
Nouri de musculiţe traversează albia. Pe potecă se plimbă perechi ieri cu lipsa mea de talent în arta masajului. În timp ce încărcam
de bătrâni. Sunt turişti veniţi din marile oraşe. Vorbesc în şoaptă lămâiul în căruţa unui vecin, am auzit-o pe nepoată plângându-se
şi au feţe senine. Curios, pielea lor nu are riduri. Trec pe lângă la telefon către bunica ei, gazda mea, din cauza durerii de măsea
ei, înclin uşor capul şi ei îmi răspund la fel, cu o uşoară înclinare şi am mai auzit, aşa, printre opinteli, că „omul e pe drumul pe
a capului. Câte unul se opreşte şi face pozeze sau filmează cu care l-ai pus tu.” Când mă pregăteam să urc în căruţă, atent
minuscule handycam-uri. să nu-mi rănesc faţa în crengi, funcţionara mi-a strigat că pentru
orice daună pe care o va suferi lămâiul, va trebui să prestez muncă
Cobor în albia uscată. Ori eu m-am micşorat, ori spaţiul şi-a serioasă în gospodăria ei.
modificat distanţele, fiindcă bolovanii îmi par acum de mărimea
unor stânci, iar matca a ceea ce a fost un modest râu de munte După ce i-am găsit cutiei cu arburstul plin de fructe un loc pe
pare acum a unui fluviu. În jurul meu e un deşert alb, brun şi undeva mai în centrul parcării, mi-a venit ideea să sap chiar acolo
galben. Mi se face sete. Aud ceva susurând sub picioarele mele. lângă bordură şi să îngrop cutia astfel încât să dau iluzia că lămâiul
Sap cu mâinile, apoi cu toporul ruginit. Nisip umed. Un mic şuvoi e înrădăcinat direct în natură. Asta mă aşteptam să producă uluială
de apă. Scot din rucasc un pai de plastic păstrat de acum un an, celor care coborau din maşini. Eram entuziasmat, ca orice om pus
30
E C H I N O X

în mişcare de un proiect propriu, şi nu mai simţeam oboseală. Am la felul cum se simte lămâiul în, cum să spun, lămâitatea sa. Mă
împrumutat un hârleţ şi am atacat straturile. Printre ierburile uscate străduiam să produc idei care să-mi asigure un anumit grad de
de soare zăceau câteva prezervative. După primele lovituri am scos indiferenţă, de fapt să mă simt cât mai puţin vinovat. Puteam
o cutie de conservă, două dopuri metalice, un pix spart şi un ac de manipula relativ uşor relaţia cu lămâiul, dar momentul întâlnirii cu
siguranţă. Am mai dat peste câteva sârme ruginite, apoi de la nici proprietara lui era deja înfricoşător. După ce a încetat furtuna, am
15 cm sub humusul de pădure urmele civilizaţiei au dispărut total. dezgropat cutia şi cu ajutorul unui căruţaş am transportat lămâiul
În jos, numai sedimente şi nisipuri şi rocă, împărăţie a mineralităţii acasă. Nu era complet distrus, ba chiar îmi dădea speranţe că îşi va
neprihănite. Am reuşit să trag cutia în groapă. Surplusul de pământ reveni. Surprinzător, fata nu m-a asasinat. Mi-a spus că lămâiul ei
l-am aruncat cu lopata într-un tomberon din apropiere. Am nivelat are putere de regenerare. M-a rugat să intru într-o magazie să iau
solul şi am întins şi lipit bucăţile de glie înierbată. Aparent, lămâiul o lopată şi un târnacop, apoi mi-a arătat pe unde să sap un şanţ
creştea acolo de câţiva ani buni. pentru conducta de canalizare a casei. Când am luat o pauză, am
auzit-o prin fereastra deschisă spunând tare în telefon, ca să o aud
Vândusem câteva fructe unor turişti coborâţi dintr-un autocar. şi eu: „mulţumesc, bunico!”
Lumea băgase de seamă că în vechea parcare de tiruri vegetează
un lămâi autentic din crengile căruia eu rup fructe şi le vând. Livram Am prăvălit sămânţa de pe spinarea furnicii
lămâile drept suveniruri de la Săvârşin, dar nu îmi păsa dacă vreo
doamnă mai vulnerabilă la tracasările călătoriei cu autocarul ar fi Săpam şanţul pentru conducta de canalizare şi nepoata bătrânei
stors lămâia într-un pahar cu apă. la care am stat în gazdă s-a apropiat şi mi-a dat un măr, cred că
era din soiul parmen auriu. Am apucat mărul aşa, cu mâinile pline
Norul negru şi-a ridicat capul deasupra stejarilor bătrâni din marginea de pământ, şi l-am terminat după câteva muşcături. De obicei îl
şoselei şi a început să scuipe în toate părţile bile de gheaţă, parcă mănânc cu totul, nu rămâne decât codiţa, dar atunci am ieşit din
tot mai îndrăcit pe ramurile bietului lămâi. Bucăţile de grindină şanţ şi am aruncat restul într-un coş de nuiele încărcat cu diverse
m-au pocnit în cap şi am fugit sub copertina terasei din apropiere. mizerii, apoi m-am întors la treabă. Lovisem de câteva ori într-
Arbustul se contorsiona sub loviturile rafalelor de vânt şi a pietrelor un bolovan care nici nu se clintea, când am auzit-o pe fată: „nu-
căzute din cer. Nu puteam să-l ajut. Dacă nu l-aş fi îngropat poate mi place deloc ce-ai făcut!”. Mi-a reproşat că în drum spre
aş fi reuşit să târăsc cutia până pe terasă. Sorbeam dintr-o bere şi îl coşul de nuiele din restul de măr a căzut un sâmbure pe care
priveam abandonat sadismului furtunii. Presupuneam, amintindu- l-am lăsat să zacă acolo în iarbă în loc să-l ridic şi să-l arunc în
mi de teoriile care promovează sensibilitatea plantelor, că lămâiul coş. I-am replicat că nici n-am băgat de seamă, dar chiar dacă
a atins nivelul maxim de stress. Eram vinovat. Ca să-mi diminuez l-aş fi observat, nu cred că m-aş fi aplecat să-l culeg, fiindcă nu-l
responsabilitatea, am apelat la ideea că eu, ca om, nu am acces calific obiect mizerabil. Am continuat spunându-i că sâmburele
E C H I N O X 31
mărului e din natură, e o fărâmă din natură şi că ar putea germina majestăţii voastre. Tatăl meu a câştigat unul la rişcă şi
şi produce mai târziu un pom de toată frumuseţea. Fata mi-a peste treizeci de ani, adică pe la începutul anilor optzeci,
răspuns că spaţiul pe care mă aflu, fiind în proprietatea ei, este am găsit moneda în sertarul mesei din lemn de brad
supus voinţei sale şi că nu am dreptul să operez nicio modificare vopsite în albastru marin. Mi-au explicat că încrustat în
a poziţiei obiectelor din acel spaţiu fără permisiunea ei. „Ajuns metal e chipul majestăţii voastre şi am fost uimit să aflu
între firele de iarbă, sâmburele a creat prin prezenţa sa că în România au fost şi regi, fiindcă eu credeam că am
o situaţie nouă, diferită de situaţia când nu se afla acolo. avut numai domnitori şi preşedinte, adică de la Alexandru
Erau numai fire de iarbă, acum sunt fire de iarbă plus un Ioan Cuza până la Nicolae Ceauşescu nici nu mă mai
sâmbure de măr. E, deci, un corp nou care prin simpla sa gândeam cine a fost conducător. Banul acela a completat
prezenţă impune un sistem nou de relaţii în cadrul acelei în mintea mea un gol istoric, dar ai mei îl foloseau şi în
mici suprafeţe, fără ca voinţa mea să fie consultată!” Apoi medicina veterinară, nu am văzut cum , dar mi-au spus că îl
s-a declarat enervată de posibilitatea ca sâmburele să încolţească atingeau de ţâţele vătămate ale vitelor pentru a le stimula
şi acolo să crească un pom, fiindcă ea nu vroia ca în acel loc să vindecarea. Banul acela e acum în rucsacul meu şi mi-am
răsară un măr, nu făcea pur şi simplu parte din planurile sale, dorit să vă întâlnesc ca să vi-l ofer.” Am scos moneda din rucsac.
iar eu nu am dreptul să creez situaţii noi fără ca ea să consimtă. A privit-o cu placiditate şi cu un surâs subţire şi melancolic. Regele
Am sărit iar din şanţ şi mergând ca un patruped am explorat cu octogenar, „fostul suveran”, cum îi spun republicanii postcomunişti,
deplină concentrare traseul până la coşul cu resturi menajere, ca îl privea pe tânărul rege metalizat şi toată epoca dintre ei părea
să depistez sămânţa. Am dat peste un ciob de sticlă subţire şi peste abolită. Apoi am lăsat imaginile să se refacă: imaginile abdicării,
câteva fire textile de origine incertă, dar nu am întrebat-o pe fată ale exilului, ferma de păsări, manşele avioanelor, Versoix, Revoluţia
dacă îşi dăduse cândva acordul ca obiectele acelea să creeze prin la televizor, încercarea de repatriere, întoarcerea brutală de pe
simpla lor prezenţă situaţii noi în grădina cu troscot. După cîţiva autostradă la ordinul lui Iliescu, reconcilierea, ginerele Radu Duda,
metri, am găsit sâmburele, dar situaţia se complicase între timp. restituirile imobiliare şi funciare, înapoi la Săvârşin la volanul unei
Sâmburele nu zăcea între firele de iarbă, aşa cum îmi imaginam, maşini de teren ( odinioară venea cu avionul ) până în cea mai
ci fusese săltat de o furnică decisă să-l transporte nu ştiu unde. frustă clipă a prezentului: aceea în care îşi privea efigia tinereţii
Era dificil să-i smulg furnicii din spinare sămânţa de măr fără să eternizată în argintul unei monede. Am văzut moneda ţinută între
o nenorocesc într-un fel, fiindcă nu am delicateţea şi dexteritatea degetele regelui şi mâna regelui tensionată, pregătită să arunce şi
necesare pentru astfel de operaţiuni. Singura soluţie era să uzez apoi moneda în aer urmându-şi traiectoria curbilinie şi luminând
de un pai uscat. Am întrebat-o pe fată dacă pot să rup un pai uscat deasupra iazului şi pe apă fugitivă o umbră punctiformă topită lângă
din grădină. A fost de acord. Am apropiat vârful paiului de furnică mal în umbra arinilor şi moneda lovind un trunchi au sărit fărâme
şi am reuşit să-i răstorn sămânţa din spinare. Insecta, tenace, s-a din scoarţă iar moneda a ricoşat şi a căzut în apă şi a dispărut, dar
întors să se împovăreze din nou, dar am apucat sămânţa rapid regele s-a abţinut, mi-a returnat banul în palmă, l-am băgat la loc
cu două degete şi furnica s-a retras probabil frustrată. I-am spus în rucsac şi peste câteva minute regele mi-a întins mâna şi după
fetei că nu vreau să arunc sâmburele în coş, ci am să-l păstrez şi l-a rugat pe administrator să-mi aducă o sticlă de Beaujoles din
să-l pun în altă parte. M-am apucat din nou de lucru şi fata a dat 1972, apoi a intrat în castel şi nu l-am mai văzut. Administratorul
un telefon mătuşii sale şi am auzit-o spunându-i „nu, nu a găsit m-a privit cu ostilitate şi rânjea continuu. M-a prevenit că trebuie
nimic până acum, încă mai sapă.” să mai aştept până vine pivnicerul. L-a sunat pe pivnicer, dar numai
după ce s-a îndepărtat câteva zeci de metri. După o jumătate de
Majestatea sa mi-a oferit o sticlă de vin franţuzesc oră a venit pivnicerul cu o sacoşă de rafie în mână. A coborât în
cramă şi a ieşit de acolo cu aceeaşi plasă de rafie şi aproape mi-a
Am intrat în parcul castelului printr-o spărtură descoperită în zidul poruncit să o îndes în rucsac, dar nu l-am ascultat, şi mi-a strigat
dinspre pârâul Troaş. Vroiam să-l întâlnesc pe rege şi îndrăzneala că cine pielea lui sunt eu să-mi dea regele o sticlă cu vin, apoi a
mi-a fost răsplătită: majestatea sa stătea pe mal cu şalele lipite de emanat un jet de vulgarităţi şi m-a lovit cu piciorul în şoldul drept
trunchiul unui arin şi contempla apa iazului încreţită pe alocuri de tocmai când plecam. Am tras fermoarul sacoşei de rafie şi am scos
rafale şi învolburată de crapii care săreau să hăpăie. Avertizat de sticla cu vin: o butelie cu vin de masă din Podişul Transilvaniei. Mi-
foşnet, regele şi-a întors capul şi atunci mi-am ridicat şapca ( şapca am lipit degetele de gâtul sticlei, am aruncat-o şi l-am nimerit în
mea kaki al cărei cozoroc rigid s-a opus glorios într-o seară să nu spate, puţin mai jos de omoplaţi. S-a arcuit, a icnit, sticla a căzut
mi se înfigă în ochiul drept peţiolul smuls de vânt din salcâmul pe aleea pavată cu granit, iar eu am procedat aşa cum procedez
de pe strada arthur verona ) şi l-am salutat ţipând: „să trăiţi, de obicei în momentele mele de maxim eroism: am fugit pe poarta
majestate” şi am continuat aproape fără pauză: „ îmi permiteţi castelului, dar nu m-am dus acasă la gazda mea, ci am urcat pe
să mă apropii?”. A încuviinţat şi imediat am călcat pe podul din un deal de unde se vede Mureşul ( am nevoie de privelişti vaste ca
lemn arcuit în stil chinezesc peste şanţul căptuşit cu humusul să mă calmez ) şi am stat acolo până s-a făcut noapte. Slujbaşii îl
cutreierat de miriapozi. Mi-am plasat şapca minţiseră în felul lor pe rege: majestatea sa
în rucsac şi mi-am lăsat rucascul să-mi cadă îi rugase să îmi dea Beaujoles, dar ei săriseră
la picioare în iarbă, apoi i-am spus regelui cu vin de masă de pe Târnave. Pe undeva
numele meu şi că sunt unul dintre invitaţii îl minţisem şi eu pe rege: nu jucase în horă
taberei de poezie. „Majestate, în tinereţe cu bunica mea, ci cu Florica lui Loghin, dar
aţi dansat cu bunica mea. Mai exact, totuşi banul de argint era din patrimoniul
aţi jucat în horă în poiana din faţa familiei şi chiar nu-l cumpărasem de la
mânăstirii Polovragi, când aţi fost în numismaţi.
excursie cu primul nostru patriarh,
Miron Cristea.” Am luat viteză: „ Aţi Dumitru Bădiţa
dat copiilor bani de argint cu efigia
32
E C H I N O X

TEATRU
După cortină – la Porţile Deschise
*Fade in* dintre capetele de afiş ale teatrului la începutul anilor
2000 şi, tot în premieră, Libraria Cărtureşti a organizat
De doi ani încoace am tot amânat începerea unui articol o ceainărie la ultimul etaj, metodă numai bună de
despre Ziua Porţilor Deschise la Teatrul Naţional din Cluj, relaxare între două vizite sau după ce ai bifat tot ce
din motive mai mult sau mai puţin bine întemeiate: în era de văzut.
primul an al organizării evenimentului fusesem atât de
încântată de ceea ce urma să aflu şi să experimentez, Am lăsat intenţionat la sfârşit tocmai punctul meu
încât cu siguranţă mi-ar fi ieşit un articol fanatic, în preferat din program: vizita în culise. Pe lângă faptul
ciuda minusurilor organizatorice etc. Iar la a doua că ai voie să te plimbi mai pe oriunde în teatru (şi cu
ediţie, oferind mental aceleaşi buline vesele sau triste, ocazia asta te mai poţi şi întâlni cu personaje îmbrăcate
mi-am zis, din nou, poate data viitoare. În sfârşit, în costume de epocă), actorii vă vor conduce în mini-
am aici micul articol întârziat şi editat, care-o să vă grupuri în culisele teatrului, oferindu-vă informaţii
povestească de ce – în ciuda îmbulzelii anilor trecuţi şi despre clădire (Mă abţin de la prezentarea datelor
a problemelor gen aşteptat la coadă mai bine de o oră, istorice – ele pot fi uşor găsite pe site-ul teatrului: http://
problemă rezolvată anul acesta spre marea mea bucurie www.teatrulnationalcluj.ro/. Dar, într-o paranteză fie
– îmi place să merg în fiecare an de Ziua Internaţională spus, mi-aş dori să prind momentul realizării planurilor
a Teatrului (27 martie - începand cu 1962), la teatru. În despre care se vorbea chiar de la prima ediţie, anume
continuare voi încerca să menţionez principalele puncte restaurarea teatrului şi redarea înfăţişării pe care
de atracţie din deja instituita tradiţie a evenimentului, construcţia o avea înainte de regimul comunist –
în ordine relativ aleatorie. epocă în care s-a considerat potrivită acoperirea foiţei
de aur a decoraţiilor interioare cu vopsea.) şi despre
Dimineaţa începe cu întâlnirea celor mici cu Magicianul manevrele ascunse în spatele unui spectacol de teatru.
(Marian Râlea, cel pe care nu prea apucam să-l văd V-aş spune câteva dintre secretele acestora, în avântul
duminica pe când eram şi eu... de vârsta lor) – aproape meu entuziast, dar cred că e mai bine să auziţi şi să
că aş putea spune că sunt invidioasă, lumea rezervată vedeţi chiar voi, eu rămânând doar spectatorul căruia
lor parcă şi-a pus la poartă un mic lăcăţel argintiu îi place să stea cât mai aproape de scenă, să o simtă
pentru cei „mari”. Dar să ştiţi că o dată, acum vreo 4 trepidând sub paşii actorilor la un spectacol-studio
ani, am reuşit să găsesc cheiţa - cumpărându-mi bilet sau să atingă catifeaua roasă de pe marginea scenei
la spectacolul pentru copii „Darul Sfântului Nicolae”. A mari, să se gândescă la fantomele din sala de maşini
fost frumos să fiu printre ei, copiii pentru care actorii a teatrului, la „pantaloni” , la tunelurile subterane ce
teatrului deveneau personaje de poveste, dar şi ciudat leagă TNC-ul de câteva obiective din Cluj, şi la cât de
faptul că - până şi la înălţimea mea de... asiatic – a dragă îi e lumea aceea de care e despărţit printr-o pânză
trebuit să fiu atent sprijinită într-un colţ pe lângă scenă uşoară şi invizibilă, ce delimitează spaţiul între ochii
pentru a nu obstrucţiona vederea celor mici. Revenind: strălucitori de o parte şi palmele arzând de cealaltă.
Magi pare neschimbat după mai bine de 15 ani, trebuie
că e un efect al energiei publicului spectator, altfel nu- Sunt şi eu unul dintre cei care – după un spectacol
mi explic. reuşit – încearcă să-şi pună sufletul în mâini pentru a
oferi ceva lumii de după cortină. Şi, o dată pe an, pot
Colţul literaturii oferă în fiecare an oportunitatea fi eu însămi – „după cortină”.
asistării la discuţiile între scriitori precum Ion Vartic,
Ion Pop, Ruxandra Cesereanu, Ovidiu Pecican, Ion *Fade out*
Mureşan, Adrian Popescu etc., delectarea cu lecturile
publice, cât şi primirea în dar a volumelor cu autograf.
Glosar:
Alte secţiuni au inclus de-a lungul celor trei ediţii, * fade in - deschiderea secvenţei din negru
expoziţia de afişe ale spectacolelor TNC precum şi ** pantalon - parte a decorului de teatru, destinată
proiectarea acestora şi a pozelor din reprezentaţii, piese pentru a oferi perspectivă sau pentru a o bloca,
de teatru în repetiţie deschisă (anul trecut fragmente delimitând în general spaţiul de joc
din „Umbra albastră” şi anul acesta din „Visul unei nopţi *** fade out - închidere a secvenţei în negru
de vară”), standuri de carte şi obiecte personalizate
cu emblema teatrului; începând cu această ediţie s-a
inaugurat şi secţiunea Restituiri unde s-a putut viziona Mirela Dimitriu
spectacolul „Hamlet” în regia lui Vlad Mugur, unul (mire.dimitriu@gmail.com)
E C H I N O X 33

Avatar prin ochelarii lui Baudrillard


În primul rând, acest text nu e o imagina pe vremea lui Baudrillard o revoluţie tridimensională,
cronică de film. E ceva mai puţin şi comparabilă doar cu trecerea de la filmul mut la cel sonor? Însuşi
mai mult în acelaşi timp. În al doilea Cameron mărturiseşte cum a trebuit el să aştepte 4 ani pentru a-şi
rând, iată textul: putea – spun eu – maimuţări visul pe marele ecran. În orice caz,
impresia n-a fost una cinematografică, mai degrabă holografică.
Avatar. Un hiperfilm care ne Dar să ne întoarcem la teribila carte a filosofului francez:
priveşte – la propriu – pe toţi.
Am două întrebări şi mai multe “Halucinaţia e totală şi cu-adevărat fascinantă atunci cînd holograma
răspunsuri pentru început: e proiectată în faţa ecranului, aşa încît nimic nu vă mai separă de
ea (asta dacă efectul nu rămâne unul foto - sau cinematografic).
1.Decesă-mipunînfuncţiefacultatea Aceasta e şi caracteristica iluziei optice, spre deosebire de pictură:
imaginativă specific umană când în locul unui cîmp de fugă pentru ochi, vă aflaţi într-o profunzime
există un James Cameron care să inversă, care vă transformă pe voi înşivă în puncte de fugă... Trebuie
mi-o pună în practică? Mai nou, ca relieful să vă sară în ochi, [...]. Acestea fiind spuse, rămâne de găsit
regizorul nu mai decupează felii de ce tip de obiecte sau de forme vor fi “hologenice”, căci holograma
viaţă (ca în Titanic), mulţumindu-se nu mai are ca destinaţie să producă cinema tridimensional, aşa
cu prefabricarea lor, cu prepararea cum destinaţia cinematografului nu era să înlocuiască teatrul sau a
lor minuţioasă, hipersofisticată, fotografiei să reia conţinuturile picturii.” (Jean Baudrillard, Op. cit.,
cu felierea morţii – noastre, care p. 79). Dar cine poate stabili o dată pentru totdeauna destinaţia unei
dispărem odată cu pământenii ucişi arte? Evident, aici Baudrillard s-a înşelat. Oricum, ştiu ce-am simţit:
în războiul cu pandorenii; care nu într-adevăr, o dispariţie neliniştitoare a punctului de fugă, sau mai
ne mai întoarcem acasă pentru că bine zis patinarea lui pe feţele fiecărui spectator, încât nu priveşti,
nu mai avem unde. eşti privit, eşti acolo, transplantat într-o lume la fel de reală, după
cum personajele sunt aici, într-o lume la fel de ireală. Relieful sărea
(Paranteză. Megaproducţia din de-a dreptul în ochi, în plină figură, lăsându-te perplex. Un artificiu
1997 a fost la rândul ei un hiperfilm, tipic decadent(ist), asemănător celor baroce, din pictură mai ales
un remake al istoriei prea bun, prea (Velasquez & Co.). Cu alte cuvinte, nu mai există distanţa minimală
bine făcut. Analizând modul în dintre peliculă şi privitor, ecranul fiind abolit, aşa cum dispare scena
care cinematografia reface istoria, în teatrul contemporan.**
Baudrillard afirmă: “Istoria care
ne «e dată înapoi» astăzi [...] nu Da, mi-am pus ochelarii şi priveam ecranul ca pe-o eclipsă totală
are o legătură mai mare cu un de soare şi tocmai asta vedeam peste tot: eclipsarea distincţiei
«real istoric» decât neofigurativul dintre sala de cinema şi Pandora, planeta-speranţă din suculentul
în pictură cu figurarea clasică a – ce-i drept – imaginar al mult aclamatului regizor. Eclipsa realului.
realului. Neofigurativul e o invocare Însă, stupoare, dacă priveam pe sub ochelari nu mă orbea decât
a asemănării, dar în acelaşi timp un imaginar închis în lumea lui, fără vreo speranţă de realizare. Se
proba flagrantă a dispariţiei subînţelege că nu m-am îndurat să privesc prea mult aşa, ca pe
obiectelor în chiar reprezentarea vremea lui Baudrillard...
lor: hiperreal. Obiectele strălucesc
în el într-un soi de hiperasemănare Acesta putea deja conchide: “Nu mai e cu putinţă să pleci de la real
(ca istoria în cinemaul actual), care şi să fabrici irealul sau imaginarul pornind de la datele realului” (Op.
face ca ele să nu mai semene de cit., p. 91). Trebuie procedat invers. Efectul de real a devenit efect
fapt cu nimic, decît cu figura vidă special. Tehnologia 3D presupune coincidenţa virtuală dintre ficţiune
a asemănării, cu forma vidă a şi realitate, conducând în acelaşi timp la derealizarea realităţii, la
reprezentării. E o chestiune de viaţă transformarea ei într-o lume fictivă – sau doar ficţională, distincţiile
şi de moarte: aceste obiecte nu mai nu-şi mai au rostul aici. Acum ştiu: imagini spectrale cu volum,
sînt nici vii, nici moarte. De asta acele holograme relaţionate pe care le priveam fascinaţi urgentau o
sînt atât de exacte, de minuţioase, senzaţie complementară: suntem la rândul nostru fantomatici, într-
de încremenite, în starea în care un spaţiu déjà vu, deja mort şi înviat dinainte.
le-ar fi surprins o pierdere brutală
a realului.”* Adică tocmai senzaţia Avatar. Nicio portiţă de scăpare, de comunicare, de cooperare,
de după vizionarea Titanicului: stai şi priveşti ecranul ca un viţel fără imaginaţie la poarta realităţii.
o indiferenţă mortală, transmisă La poarta hiperrealităţii. Nu-i de mirare că s-au sinucis mai multe
concomitent în direcţia “realului”, cu persoane din cauza filmului.*** Din cauza primului hiperfilm serios
nimic inferior / superior ficţiunii.) din istoria cinematografiei, mixtură de S.F. şi fantasy, de Matrix şi
Stăpânul Inelelor. Dar, la fel ca în nuvelele lui Philip K. Dick, de care
Dar să revenim. Întrebarea nr. 2. aminteşte Baudrillard când analizează science-fictionul, “nu mai e
vorba de un univers paralel, de un univers dublu, nici măcar de un
De ce să mă chinui să-mi imaginez un spaţiu real, când există univers posibil – nici posibil, nici imposibil, nici real, nici ireal: hiperreal”
tehnologie 3D şi ochelari în serie pentru asta? Cine şi-ar fi putut (Op. cit., p. 91) . Filmul pare făcut cu scopul de a solidifica şi reinventa
34
E C H I N O X
realul, atâta cât e: “realul ca ficţiune” (Ibid.) . Deznodământul despre asta, fără dumnealui, în următorul şi fascinantul număr
(înfrângerea oamenilor şi stabilirea protagonistului avataric alături “Echinox”.
de na’vi) duce la implozia realului. “Dublura” din “realitate” dispare, * J. Baudrillard, Simulacre şi simulare, traducere de Sebastian Big, Idea
situaţie specifică simulacrului, spre deosebire de science-fictionul Design & Print (Panopticon), Cluj, 2008, p. 36
clasic şi de utopie: ”sîntem deja în cealaltă lume, care nu mai e un ** Acele spectacole cu public integrat în scenariu, devenit actor sui
celălalt al lumii, [...], nici măcar nu mai trecem de “cealaltă parte a generis <ex. Purificare sau Unchiul Vanea, în regia lui Andrei Şerban>;
oglinzii”, asta era încă epoca de aur a transcendenţei” (Ibid.). spectatorii sunt aşezaţi la rândul lor pe “scenă”, care astfel îşi pierde statutul
de. Întrebarea survine ca un vertij: cine e de fapt unicul actor? Nu cumva eu,
Şi dacă tot veni vorba, cât am aşteptat-o pe Alice... cu ce imensă cel care privesc?!
doză de (pre)fascinaţie la purtător. Ni s-a promis un spectacol şi *** Efectul Werther a funcţionat întotdeauna la graniţa dintre lumi.
mai spectaculos, de care numai Tim Burton & Johnny Depp sunt
în stare. Simularea unei simulări... Ce-ar fi spus Baudrillard? Însă Laurenţiu Malomfălean

Andante malincolico*
În ultimul “Echinox”, i-am trimis o scrisoare poate cam înflăcărată s-a transformat în fetiş. Un climax inuman, atât de uman, după
lui Sibelius. I-am demonstrat în cuvinte, prăpăstioase şi pline de care, ca în finalul simfoniei a noua de Gustav, nicidecum Ludwig,
neputinţă, cât îl iubesc. Am exagerat, însă n-am primit răspuns. În sunetele se rarefiază până la neant. Acolo pornesc înapoi***.
redacţie, mi s-a spus c-am luat o supradoză mortală din el.
Şi citeam undeva că n-ai fost sincer când l-ai compus... Dar
Între timp, am coborât cu picioarele pe pământul Danemarcei. Şi melancolicii sunt atât de masochişti încât se pot afişa cameleonic
te-am găsit pe tine. Dinspre Baltica pluteau prin aer Oceanidele lui drept colerici, flegmatici sau chiar sangvinici. Apoi, cum se explică
Jean, dinspre fiordul Oslo venea până la mine, cu viteza ţipătului, faptul că restul mişcărilor nu se compară cu mersul tău melancolic?
ţipătul nud al lui Munch. Însă prin trupul meu vibrau numai paşii În sensul că nu se ridică la nivelul din Andante, că nu mişcă niciun
tăi, pe malul neted al uneia din cele 76 de insule daneze nelocuite. fir de păr: Allegro collerico, Allegro comodo e flemmatico, Finale:
Venea spre mine ceva foarte familiar: a treia mişcare din “Cele Allegro sanguineo – Marziale (cum să nu!). Ele sunt ipocrite. Nu
patru temperamente”, simfonia ta cu numărul doi, însă prima suntem sinceri decât în tristeţe. Detractorii acestei rubrici, un
pentru mine. La început, am crezut că e Hans Christian, furişându- regiment întreg de non-melancolici pursânge, mi-ar putea reproşa
se după vreo mică sirenă. Dar nu era nimeni. Era doar o insulă că fragmentul ăsta poate instiga la sinucidere, că de ce-l ridic în
pustie, parcă mereu mai pustie. Şi pe plajă se plimba spectrul slăvi. Că de ce mereu atâta şi numai traumă, vorba unui coleg afon
melancoliei, perechea ta renegată şi nerecunoscută, fără nume. când vine vorba de poezie. N-am de gând să răspund. E limpede că
Şi dacă tot veni vorba de nume, pentru mine vei fi Carl, pentru melancolicii vor înţelege. Tot aşa, când mă uit la temperamentele
cei care citesc “Echinox”-ul, această foarte generoasă revistă care lui Dürer (Cei patru apostoli) îl văd numai pe melancolic. Mă văd
publică scrisorile mele către marii compozitori, vei fi Nielsen. în el. Caut în el numai ceea ce ştiu că voi găsi. E cât se poate de
normal să fie aşa. Sunt sigur. În rest, e ca şi cum i-ai cere unui
Andante malincolico trebuia să fie melancolico. Dar sic-ul nu-şi critic literar să vorbească de bine – la modul onest – un volum
are rostul. Melancolia poate fi răul suprem. Ştiu asta. Ştiai foarte poate bun, dar care pur şi simplu nu i se potriveşte. Nu cred în
bine şi tu. I-ai descris în doar unsprezece minute esenţa, despre fantasmele obiectivităţii nici cât în bonomia lui Dumnezeu. Suntem
care mulţi ar spune că nu poate fi. Că nu poate fi comunicată, aleşii muzicii pe care o tolerăm, ascultăm şi fredonăm, la fel cum
doar trăită. Până când ţi se scurge din toţi porii. Nu contează. Ţi-a suntem aleşii cărţilor pe care le răsfoim, citim şi memorăm. Avem
ieşit un adagio foarte brahmsian, ar spune unii, dar mie nu-mi fiecare stelele noastre. În frunte şi pe cer. Aşa cum tu, dragul meu
seamănă cu Johannes**. Andante, mergând; aşa cum ai călca pe Nielsen, ai o singură stea: soarele negru al melancoliei.
propria inimă, la fiecare pas; la fiecare pas mai adânc; până când
ar dispărea cu totul. Malincolico, prăbuşindu-te lent în tăcere şi Să-ţi mai spun că Malincolico seamănă cu o groază de soundtrack-
resemnare; ca şi cum ai lua-o de la capăt; acolo vei putea constata uri (şi că stai să vezi când o să scriu despre Şosty)? Să-ţi mai
că melancolia se hrăneşte din sucul ei propriu, fără să-l consume spun că mai nou ţin cu regularitate un jurnal auditiv (şi că mare
vreodată. Şi cum se preface, şi cum pare că s-ar evapora în oaze parte din prezenta scrisoare e transcrisă din el)? Am vrut să-ţi pun
de lumină, difuze şi maladive, care nu fac decât s-o distileze. Până muzica pe versuri, am vrut s-o falsific, s-o traduc în cuvinte, notă
când izbucneşte mai sublim decât ultima dată. Mai nobilă, mai cu notă. Fireşte, n-avea niciun sens. Acest articol vrea să fie doar
bine sculptată, smulsă dintr-o muţenie surdă. Melancolia revine un foarte cald impuls.
mereu. Şi cornii primesc o sonoritate plină, densă până dincolo de
refuz, organică. Dar se calmează din nou. Şi pentru două minute Iniţial, am vrut să scriu about a living thing. Însă nu e nimic mort
mă scufund în reveria firavă din faţa lacului de la Chios, din faţa aici. Aşa că te las în continuare să (mă) bântui.
florilor de plastic, a betonului şi peisajului de pe desktop. Acolo
tigrul melancolic ascultă cu trupul ciulit. Inima s-ar face din senin * Pentru început, a se da un search pe sfântul youtube: nielsen
ţăndări, inima s-ar topi lent în cenuşă. Vântul ar bate stins pe symphony 2; şi un clic pe al şaselea rezultat
umărul tău, pierdut în trecut, în apele şi valurile şi malurile lui pline ** Având în vedere că textele din această rubrică sunt distribuite tuturor
de nisip negru. Vor veni copiii nimănui, castelul va fi luat de ape, compozitorilor pe care vreau să-i înviu, fie c-am scris ori nu despre ei, salutare
ferestrele din scoici o să se spargă. Loviturile de timpan, ca nişte şi ţie, d-le Johannes! Îţi vine şi ţie rândul, nu-ţi face griji. Ai fost primul meu
ghilotine lichide... iubit: ultimul articol va fi despre tine
*** La propriu; BS player-ul ar putea să meargă la infinit, în gol, în neştire;
Şi finalul, crescendo-ul, un adevărat acces de melancolie neagră, cercul vicios al melancoliei...
virilă, ca o scurgere de fiere din porii cuiva pentru care neîmpărtăşită Laurenţiu Malomfălean
E C H I N O X 35

About (my own) fabulous GRIMUS


Nu ştiu până la urmă dacă sunt roiuri de umbre [ce vin confuzională atât de apropiată de ceea ce în cartea
dinspre nori] sau f luturii negri [ce poartă cu ei/ neliniştea deja amintită se traducea prin febra dimensiunilor . O
mea/ de mâine] cei ce au dictat cursul acestui articol. fascinaţie amestecată cu teamă, ca atunci când în faţa
Se prea poate să fi fost şi unii şi ceilalţi şi, poate odată ochilor încep să ţi se deruleze toate fricile corporalizate
cu ei, un vis obsesiv avut într-o dimineaţă devreme. Un de-odată şi, odată cu ele, o întreagă gamă de senzaţii
vis despre fluturi, desigur, despre fluturi mari şi negri, resimţibile succesiv (sau uneori alternat, în funcţie de
despre cuvinte cu aripile desfăcute, desfăşurându-se în caz) la fiecare înlănţuire de paşi. Sunete având la bază
ton cu ritmul unei melodii lăsate în neştire pe repeat. imagini neterminate, surprinse în treacăt şi legate mai
apoi într-un univers alternativ, tensional şi multifaţetat.
Sau poate că începutul a fost puţin altfel: o seară rece In a glimpse .
de 13 martie, când afară ningea nepermis de mult, iar
lumea se-ndrepta grăbită către un pub cu nume irlandez, Apoi, pe măsură ce piesele înaintează, universul Panikon -
unde urma să se desfăşoare un anume concert. Concertul ului caută la rându-i un anumit rafinament: imaginile
pentru care dăduseră attending cu luni înainte, pentru din versuri se diversifică, la fel şi stările prin care este
care vizitaseră profiluri învecinate, uneori poate excesiv trecut ascultătorul prins în vârtejul acestei călătorii. Căci
de mult, pentru care amânaseră plecări, ignoraseră teama îi devine fascinaţie, apoi melancolie ce urmează
aniversări şi respinseseră requesturi de tot felul pe a fi întreruptă sporadic de efuziuni trecătoare şi vagi
pretext ca nu, nici vorbă să rateze Grimus. This could puseuri de exuberanţă. Un drum şi o lume duse până
be spectacular, but it’s impossible foarte aproape de nebunie, acolo unde simţurile vin să se
[And I am ready to move on again...] contrazică unele pe altele şi unde coerenţele interne numai
Ideea de a scrie despre Panikon (2008), albumul de debut aşa şi pot fi traduse: prin afecte sporadice şi întrucâtva
al trupei Grimus, începuse să-mi surâdă de ceva vreme, paradoxale, prin pierderi şi reconstituiri mărunte, prin
din varii motive. Odată pentru că vedeam în el un album serii de ocolişuri căutând parcă obsesiv să evite orice
închegat, ce-şi spunea povestea cursiv şi coerent de la posibilă linearitate.
primul la ultimul acord, apoi pentru că devenise addictive
aproape până la disperare. Într-un final, deşi nu în ultimul Iar când la toate aceste elemente se adaugă şi un live
rând, pentru că începuse să mă intrige felul în care se senzaţional, ca acela performat de Grimus, efectul
oferea, cumva diferit, la fiecare ascultare. Nu de puţine depăşeşte orice posibilă încercare de a mai fi pus în
ori, l-am surprins staţionând îndelung pe anumite piese cuvinte. Şi nu voi insista pe latura aceasta, de teamă să
[cu precădere a doua şi a treia] după care se muta, ca nu intru în prea multe patetisme, cu atât mai mult cu cât
din întâmplare, prin alte câteva locaţii, alese [aparent] trăiesc cu convingerea că spiritul lor nu poate fi resimţit
aleatoriu. Mai apoi l-am sesizat curgând de la un capăt decât acolo, proiectat în învălmăşeala şi frenezia produse
la altul, fără intermitenţe, uneori ore în şir. Iar alteori, într-o sală devenită brusc neîncăpătoare, unde fiecare
se-ntâmpla să mă obişnuiesc atât de mult cu prezenţa îşi dă frâu liber propriilor interpretări, gesturi şi reacţii
lui sonoră încât, uitând să-l mai opresc, mă trezea pe la stimuli. Instrumentele acordându-se impecabil, vocile
neaşteptate câte-un refren pe care la un moment dat îl [căci în concert au fost două: a lui Bogdan Mezofi, vocalul
asociasem mental cu vreo imagine ceva mai personală. trupei şi a lui Valentin Rauca, chitarist & compozitor al
Grimusului] împletindu-se într-o armonie perfectă, nu mai
Apoi a trecut. 2008 mi se părea un an prea îndepărtat rămâne decât o zonă a sunetului, de unde numai cu greu
pentru a mai scrie despre un album apărut atunci. Mai era mai reuşeşti să te smulgi la final de concert. Iar când
în spate şi premisa că cine ştie, ştie, deja va fi ascultat şi printre melodiile deja cunoscute îţi mai este servită şi o
delimitat demult prin celebra inimioară piesele favorite, piesă ce stă să apară, ce trimite într-o formă mai mult
prin urmare mare lucru nu mai rămânea de spus. După sau mai puţin subtilă indicii firave spre mâine , atunci e
care a venit concertul din Irish şi totul a luat-o, într-o clar că vei rămâne prins [şi fără prea multe posibilităţi de
formă sau alta, de la capăt. O atitudine ce se apropia evadare] în acea stare dureroasă şi repetitivă, specifică
într-un anumit sens de cea a Vulturului-în-zbor, pornit numai aşteptării.
în căutarea Prepelicarului, într-o carte ce cu siguranţă
vă este deja familiară şi care, de altfel, a dat şi numele Voi fi lăsat cu siguranţă şi foarte multe goluri în cele ce
formaţiei. Aşa că, după atâtea ezitări şi pretexte diverse am spus. V-aş fi povestit mai multe, printre care şi visul
de-a trece, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mai pe care îl aminteam la început. Un vis strâns legat de
departe, m-am lăsat până la urmă prinsă în capcană. Umbre, de fluturi negri şi senzaţii amestecate, aşa cum
voalat am lăsat pe-alocuri să se întrevadă. De imagini ce
Inutil să mai spun că sentimentul pe care l-am încercat se descompun căutând să se reformuleze în altceva. Dar
încă din prima clipă, când decizia de a scrie despre Grimus deja latura personală ar fi devenit intruzivă poate până
era ca şi luată, a fost unul cât se poate de amestecat. la refuz, ar fi încercat să domine şi să convertească, iar
Pentru că revizitarea Panikon-ului, a albumului „născut finalul îl preconizam unul lin, aşa ca în Panikon . Pentru că
pe drum” (şi despre care vi se spune cel mai bine aici: una peste alta, in the end, it’s Time to be good friends .
http://www.grimus.ro/nucleu.php) nu putea să inducă
decât o stare confuzională. Starea confuzională cu care
păşeşti pentru prima oară în universul lui Grimus, faza Diana Mărculescu
36
E C H I N O X
ECLECTIC
Manic Street Preachers – Journal for Plague Lovers
Columbia 2009

Există o legătură foarte strânsă între (deja) clasicul The Holy Bible (1994) şi Journal for Plague Lovers (2009), ale trupei galeze
Manic Street Preachers. Chiar înainte să dispară în mod misterios în februarie 1995 (la nici jumătate de an după lansarea THB),
cel care a fost compozitorul/chitaristul/spiritul Manic Street Preachers, în prima epocă a acesteia – Richard James Edwards –
lăsase membrilor trupei o colecţie de versuri, haikuri, colaje, cântece şi desene ce au stat la baza alcătuirii albumului JfPL. Pe
deasupra, artworkul ambelor albume a fost imaginat de către Jenny Saville, iar atât THB, cât şi JfPL sunt construite din câte 13
piese. Însă dacă THB putea fi interpretat ca o virulentă platformă politică/socială ce muşca nebuneşte dintr-un prezent colcăind
de putregaiuri, JfPL e testamentul de un umor uneori ireal (a se vedea Jackie Collins
Existential Question Time – titlul piesei spune totul – ori Me and Stephen Hawking:
Overjoyed, me and Stephen, we laugh. / We missed the sex revolution / when we failed
the physical...) al unui tânăr cândva chinuit, neputincios, ce pare că ajunsese într-un
punct în care se simţea poate nu obligatoriu (mai) fericit, însă mai calm, mai împăcat
cu destinul.

Dacă THB reprezenta o viziune întunecată asupra lumii înconjurătoare (My idea of love
comes from / a childhood glimpse of pornography...), JfPL face acelaşi lucru cu micuţa
lume interioară (Loose and guilty and whipped, / sterility persecutes. And I have plenty...).
Politicienii mint, la fel şi iubiţii, iar atingerea perfecţiunii a devenit o cauză pierdută, atât
în societate, cât şi în dragoste (This joke sport severed... I endevoured / to find a place
where I became untethered...). Iar dacă THB avea un sound furios, abraziv, sumbru,
JfPL musteşte de eleganţă, de melodicitate, de surprinzătoare inversiuni sonore ce te
lasă fără răsuflare între piese şi te arestează în mod iremediabil, cu urechea-n boxă.
Nervul, dezlănţuirea de energii post-punk se regăsesc pe All Is Vanity şi pe uvertura ,,în bass major” Peeled Apples, în timp ce This
Joke Sport Severed şi Facing Page: Top Left stau sub semnul resemnării, al dulce-amarului – pe fondul unor construcţii rafinate
şi al unor detalii subtile din chitare acustice ori harpe, vocea solistulului James Dean Bradfield e mai catifelat-mângâietoare ca
niciodată. Cvartetul de piese pe care l-am ales mai sus îmi pare reprezentativ pentru un album/o trupă/un om (Richie Edwards)
aflat(ă) într-o continuă fricţiune între tendinţele sale opuse.

Pe Lifeblood (2004), Bradfield amesteca, cu delicateţe, disperare şi umilinţă în interpretarea unor versuri cu adevărat bântuitoare:
A soul in pain / has no image to reclaim / to repel ghosts. Eu unul cred că Edwards şi-a găsit acea imagine, acel colac de salvare
în Journal for Plague Lovers, care, cu siguranţă, e unul dintre cele mai bune albume ale lui 2009 şi, poate, al ultimei decade.

Dan Vamanu
E C H I N O X 37
The Temper Trap - Conditions
Infectious Records 2009

Rar se întâmplă ca o trupă să impresioneze cu o piesă de debut,


darămite (!) cu un întreg album de debut. Ori Conditions, al
australienilor de la The Temper Trap, surprinde în primul şi
în primul rând prin coeziunea sa: piesele se înlănţuie frumos
şi variază, ca stare, undeva într-un triunghi al sentimentelor/
Bermudelor determinat de A - bucurie, B - bucurie şi C, ei bine,
bucurie... Căci despre asta e vorba, oameni buni, despre un
album/o trupă cu mult joie de vivre, joie de chanter. Lucru
The Radio Dept. – Clinging to a Scheme care se simte încă din piesa ce deschide Conditions, Love Lost,
Labrador Records 2010 unde ascultătorul, chiar dacă servit cu o porţie bunicică de
sentimentalism (în ceea ce priveşte tema versurilor, titlul e
Începând cu 2002, neobosiţii meşteşugari indie pop The Radio cât se poate de sugestiv), nu va găsi nimic trist. Dimpotrivă,
Dept. nu au lăsat să treacă un an de la Dumnezeu (cu excepţia pachetul muzical oferit de Temper Trap e la fel de înviorător ca
lui 2007) fără să fi scos ceva. S-au adunat, astfel, două albume un duş elveţian. Pe măsură ce muzica curge, în jurul bătăilor
foarte bine primite de critici şi un evantai larg (dar foarte larg!) din palme şi a clapelor ce alcătuiesc structura de bază a piesei
de EP-uri ce mixează infuzii de nostalgie, nuanţe verzui şi mici se alipesc diferite elemente sonore precum petele de culoare
surprize electronice. Al treilea album al trupei, Clinging To A răspândite pe o pânză de Monet. Comparaţia poate părea cel
Scheme, lansat anul acesta, merge în buna tradiţie a trupei, puţin gratuită, dar vă asigur că spectacolul e desăvârşit: în
respirând prin toţi porii un pop rafinat, fin, mult ralanti, mult scenă îşi fac apariţia treptat chitare îmbibate până la saturaţie
Nord. Încă din hipnotica introducere Domestic Scene, cu a sa în delay-uri (à la Coldplay, era X&Y), tobele capătă urgenţă, iar
chitară pulsând delicat, însoţitoare perfectă pentru vocea caldă, peste toate se
reverberată (deja trademark al casei) a lui Johan Duncanson, aşterne delicat
cei trei suedezi (îi adăugăm în listă pe Daniel Tjäder şi pe Martin vocea solistului
Carlberg) îşi invită ascultătorii într-o aventură pe pereţii camerei, Dougy Mandagi,
transformaţi instantaneu în hipodromuri pentru cai multicolori (nu glisând graţios
doar verzi). Îi urmează Heaven’s On Fire, o ghiduşie de 3 minute printre sunete,
jumătate ce amestecă ritmuri săltăreţe, synth-uri vioaie – gălăgie în noi şi noi
stoarsă din fundalul sonor al celor mai frumoase vise, la fel de nuanţe. Voce
reconfortantă ca o ploaie de aprilie ce te surprinde în mijlocul unui pătimaşă, parcă
câmp verde, nesfârşit. Băieţii din departamentul radio îşi arată în conexiune
măiestria cu adevărat, însă, abia pe a patra piesă de pe album, directă cu
Never Follow Suit, unde izbutesc să împletească un culcuş moale Universul ăsta
din sample-uri vaporoase, din ritmuri de claviaturi, uşor reggae, gălăgios şi cu
uşor eighties, uşor. Chiar dacă piesa are o structură repetitivă, flow-ul său (nu
totul rezidă, ca de multe alte ori în cazul celor de la The Radio degeaba băiatul
Dept., în accentuarea treptată a acestor repetiţii, în subtilităţi, în este este originar dintr-un loc exotic – Indonezia!). Undeva
variaţii graţioase de percuţie, de secvenţe izvorâte din cele mai pe lângă minutul 2:20, Mandagi şi gaşca ne dau un (foarte)
prietenoase sintetizatoare, în versurile neliniştite/neliniştitoare scurt moment de respiro, cât să nu ne înecăm cu valurile
(aproape) şoptite de Johan: You want to, you wanted to, but de serotonină-instant, pentru ca mai apoi să fim aruncaţi în
never dared to... Never Follow Suit e, probabil, ce ar fi ieşit dacă vâltoarea sonoră finală. Climax! Hehe, şi e abia primul…
nişte extratereştri senini şi meticuloşi ar fi încercat să (repro)
ducă pe planeta lor îndepărtată atmosfera din muzica anilor ‘80. Producătorul Jim Abbiss (care a mai colaborat cu UNKLE şi
Adăugaţi-i ambientala A Token Of Gratitude, The Video Dept., cu a Arctic Monkeys, printre altele...) e un mic vrăjitor: a scos tot ce
sa chitară zglobie, zgâriată, indie-rockish, single-ul aproape aerian putea fi mai bun din cvartetul australian. Pe Sweet Disposition
David şi visătoarea băieţii par să fi reuşit să construiască un dispozitiv prin care
You Stopped au concentrat o dimineaţă de mai târziu într-o piesă minunată
Making Sense din de aproape patru minute. Şi pe Fader au mai adăugat şi vreo
final şi veţi obţine două-trei curcubee. Iar atunci când albumul dă semne că şi-
un calmant pentru ar pierde din avânt, undeva în a doua sa jumătate, parcă de
această primăvară nicăieri, loveşte Science of Fear, unde The Temper Trap dau
întârziată, un bun senzaţia că au trecut brusc de pe baterii obişnuite, de 1.5 V, pe
hidratant pentru baterii de maşină. Amestecul e exploziv: riffuri nervoase, başi
spirit. O să vedeţi/ serioşi, tobe solide şi efecte şmechere de studio. Iată cum ar
auziţi: astenia n-a trebui să sune comercialul! Pentru că nu există muzică proastă.
fost niciodată mai Doar muzică sinceră au ba. Ori debutul celor patru australieni
dulce. îşi are pusă inima acolo unde trebuie, vorba celor de la NME.
Aveţi grijă, însă! Sunt mari mârlani, these Aussies! Ascultându-i,
Dan Vamanu riscaţi ca The Temper Trap să vă prindă în their tender trap...
Dan Vamanu
38
E C H I N O X

CENACLU
scena de vis siv ed anecs

a vazut doi oameni inemao iod tuzav a


teribil de frumoşi işomurf ed libiret
o urmăreau în timp ce dormea aemrod ec pmit nî uaerămru o

i-am văzut blocaţi în cuburi blindate etadnilb irubuc nî iţacolb tuzăv ma-i
separate etarapes
iar eu – – ue rai
fiica lor bătrână ănârtăb rol acifi
îmi lingeam degetele coapte etpaoc eleteged maegnil imî
ridate etadir
cu ochii din fundul capului iulupac ludnuf nid iihco uc
fixaţi iţaxfi
doar pe feţele reci icer eleţef ep raod
de dincolo olocnid ed

nu mai ştiu uitş iam un


Cenaclul 6. [Poetry]
nu mai ştiu cum e odihna anhido e muc uitş iam un
Întâlnirea cu poezia Cosminei
Moroşan a fost un destul de bun obiectele rămân nâmăr eletceibo
prilej pentru penultima întâlnire a pline doar pentru o vreme emerv o urtnep raod enilp
cenacliştilor Echinox. Discuţiile s-au o muscă se învârte în bec până moare eraom ănâp ceb nî etrâvnî es ăcsum o
axat îndeosebi asupra caracterului şi frica se regenerează ăzaereneger es acirf iş
“oxigenat” / ”aerisit” al poemelor, în oase esao nî
care şi-au câştigat susţinători şi căldura e toată în microunde ednuorcim nî ătaot e arudlăc
detractori deopotrivă; poeta s-a
nu mai ştiu uitş iam un
văzut nevoită să ne destăinuie modul
cum e să vină şi iş ăniv ăs e muc
în care-şi concepe, scrie şi retuşează
să nu mă sperie eireps ăm un ăs
materialul poetic, iar comentatorii
s-au dedat la reacţii mai mult sau să-mi ţină mâna ca şi iş ac anâm ăniţ im-ăs
mai puţin purgate – după cum cum aşa aşa muc
textele prezentate li s-au părut mai ar fi fost tsof fi ra
mult sau mai puţin diluate. Pentru dintotdeauna anuaedtotnid
conformitate, câteva mostre mai la
dreapta. rochia aihcor

Laurenţiu Malomfălean e o fabrică în cap pac nî ăcirbaf o e


un anume fel comportamental latnematropmoc lef emuna nu
cronaxii şi iş iixanorc
urme afective evitcefa emru
e o seră ăres o e
părăsită în nî ătisărăp
inimă ămini

un bărbat care erac tabrăb nu


a îmbrăcat o o tacărbmî a
rochie lungă şi iş ăgnul eihcor
a rămas singur rugnis samăr a
îmbrăţişând numai iamun dnâşiţărbmî
rochii iihcor
lungi ignul
inuman de frumoase esaomurf ed namuni

felul în care un câine bolnav vanlob eniâc nu erac nî lulef


se retrage egarter es
lăsând mirosul lui iul lusorim dnâsăl
să plutească printre ceilalţi iţlaliec ertnirp ăcsaetulp ăs
complet telpmoc
deghizaţi iţazihged
Cosmina Moroşan
E C H I N O X 39
It was snowing dirty, lopsided, broken flakes, desperate suicide-
mission flakes, half-melted before they slammed into the
filthy sidewalks littered with footprints in the sludge, liquefied
cigarette ash and soaking wet cardboard boxes. The air had
a wrong feeling about it, and the murky car headlights looked
cold and pointless in the dusk light. Great night for a walk,
really. It’s these days that make no sense and leave no room
for purpose that provide for the most stimulating walks, since
you’re almost certainly going nowhere, so that all is left in your
mind is the actual “going” part. One foot in front of the other,
eyes at a stiff angle, half-closed to keep out the grime pellets
falling from all around, hands elbow deep in pockets, and a
demented smile on your face. Well, a grin more likely ... no,
not even that ... a crack, a fracture across your face, angled
upwards at both ends, a vengeful little rictus, especially effective
if you’re a mouthbreather, sucking in the grey snowflakes and
spitting out river water, a charming, wide-open grimace of glee
with your lips curled back so far they seem cut off. Good thing
you’re probably wearing a hat, and the angle of your eyes
is steep and still, as if you couldn’t take them off something
floating just an arm’s length in front of you, taunting you to
step on it, let the sole of your right foot tingle as it snaps and
crackles under your weight, even though there’s a solid inch
of rubber between it and your foot – if you weren’t chasing it
you might end up meeting eyes with someone and that’d be
bad, very bad. For both of you. So you just chase, keep your
eyes on the fidgety thing, never let it slip, just let the flakes
shower you and think that your clothes will soon soak them up
and then you’ll feel just how naked you are underneath, just
how smooth and ripe your skin is for some frostbite, ready to
FRACTURE peel away with a delicate “pop”, just like the skin of a grape
1. Dramatis Personae after two days of intense rain. And then what wonders would
ensue – how your muscles and ligaments would bloom into
plant-like spires and how your very thoughts would solidify in
the air, colored and sparkling, like the horns of a jester’s hat,
so very long and slender ... and you’d see everyone around,
toasted under the ashen snow, popping open like sweet corn
kernels, their thoughts shimmering, the entire city covered
by a network of tendrils with bells at the end, driving away
the snow, the storm and chilling the air and making it minty
with their sounds. So you let out a snicker, a delicate, throaty
giggle and somehow it ends up ripping waves of echo between
the buildings and the people around turn around suddenly,
like deer, their nostrils flaring and ears rotating toward the
sudden gaping fracture in the silence. Bambi’s mother never
looked so aware – she didn’t have the blizzard as a dramatic
background, she didn’t have a BlueTooth headset with a green
light beeping on and off, she didn’t even have her jaw off to
one side, too focused to chew her food anymore - but the
red haired girl you just passed to your left, the 21st Century
Mother, Broken Down and Emancipated, coming out of the
building to the right and the schoolboy sliding towards you all
do. For a second the frame freezes, you soak in all the imagery
- in your mind they look like paper cut-outs arranged on a
puppet theatre stage - record the deafening white noise of the
snowflakes exploding on every surface, your blood pounding
in your eardrums, superimpose the frame to your hazy, almost
faded recollection of Bambi and then everything moves fast,
so fast, you’re beside yourself, looking at the cars zoom by
in fast forward, at the curtain of relentless, choking snow
growing and expanding all around, the girl trying to suppress
a shiver, the boy catch a big glob of mustard dripping from
40
E C H I N O X
his hamburger right on his chest and the Super-Mom adjusting her headset with
one hand and her purse with the other, and you howl, you let out a bellowing
cascade of laughter, vengeful, bitter, free, like a punch to the throat, like a final
shriek, all sandpaper and broken glass, ready to burst right through your chest,
exploding your lungs, your windpipe, your tongue, ready to turn you inside out
and pulverize you in the air, aerosol you into everyone else, contaminate, cause a
chain reaction, you HOOOOOOOOOOWWWWWWWWWWLLLLL with laughter, your
throat raw, an abrupt and ominous pain in your chest, a the ringing in your ears,
all like afterthoughts, drowned out by the snow and by the throbbing glee inside.
Unless you move now, unless you lift your foot and leave another mark in the elastic
sidewalk, you’ll never stop, you know it, IT will never stop until your very blood
laughs with you, by your side. So you lift your eyes just a bit, allow your vision grab
the next traffic light tight and pull you towards it, reel you closer and closer to the
green shimmer, and with each step the laughter subsides, turning into a violent
cough, then an occasional hiccup and then nothing. Just the grin, the flakes and
three very scared witnesses a few yards back. Am I getting any of this right?

By the time he had finished talking I was in a panic, the skin on my back felt covered
in paper cuts and my throat was so dry and hoarse I couldn’t even whimper, which
was all I wanted to do. “There is nothing to fear and nothing to doubt, there is nothing
to fear and nothing to doubt, there is nothing to fear and nothing to doubt...” was
ringing in my mind, over a broken, limping rhythm, unconvincingly, and the feeling
that this person in front of me, without knowing me at all, had reached a bare hand
through my mind and grabbed the single most scary strand without even having
to look, something so deep and so twisted I had never had the courage to pluck it
myself, and then danced with ... him. .. with IT ... in front of me, like holding a mirror
... it was more than I could comprehend and handle at that point. I had to get up,
lift myself out of the armchair, find balance on my feet and learn to walk, and then
to run, just to get out of his office. It was all wrong, I had done something terribly
wrong, poked a part of me that should never have been stirred, and it had nothing
to do with what I wanted, it had never crossed my mind, not fully at least, there
had just been this itch at the back
of my skull, this scraping, crumpled
sensation, I had just wanted it to go
away, I needed to talk to someone
neutral. As I was walking, my skin
began to feel dry like parchment,
I started hearing it rub against my
clothes with a whispering, unnatural
sound. I had to get home, I had
to wade through the crowd on the
street, try not to touch anyone, try
not to look at anyone, pull my hat
as low over my eyes as I can, try
and paint on a smile, anything, just blend in, don’t look at the shop windows, don’t
look at the puddles on the sidewalk, one foot in front of the other, steady, easy does
it, lean forward but don’t lose balance, walk faster, slide between the bus doors
and stick to the basics, stick to the windows, never sit down in a bus, keep your
eyes half closed and your senses sharp... Oh no, that’s Lucian at the next stop, he’s
coming on the bus, I need to hide, I need to disappear ...
“Lucian!... funny bumping into you, old friend! Oh, come now, really? That surprised
to see me? I know I haven’t been calling, but that’s no reason to act like that now, is
it? Come closer and hold on tight, this bus is a regular roller-coaster! Hey, everyone,
this is my good friend Lucian, he’s a surgeon of sorts, single, makes good money
and never, ever steals candy from babies - yes that means you, you splendiferous
young, ripe thing with the raven hair and ample bosoms, there by the oafish t-shirt
clad gentleman with the territorial glare. Why don’t you step forth and introduce
yourself? No? Oh well, my friend, it seems the pickings are slim today, but never
mind, there’s time enough and Cupid shall not outwit me yet, old as I may be. Hush
now, no need to make a scene, Lucian old chap, we’re guests here, you’re not at
the meat market, are you? Oh, is that it then? Really? You dare pour unto me this
dribble of thoughts with such shamelessness, in front of our audience?! Sir, you are
E C H I N O X 41
no friend of mine! Farewell!” comedic material on the best of days. And to make things
I climbed out of the bus with my back to the exit, a finger worse I had to keep my eyes open because he was banging
pointing accusingly at a frozen and dumbfounded Lucian. away more and more persistently, and it started to sound
Just as the doors were closing, my left eye winked the like a migraine. I turned on my heels and headed back.
mother of all winks, and the corner of my mouth stretched I had to ... congratulate the psychiatrist, he was only a
in such a way as to mangle the single black tear that was couple of bus stops away. It was worth the effort and I was
oozing down my cheek. Spinning on my heels I let out a in dire need of a rush which only dancing with a shrink can
snicker, pulled my hat over my eyes and proceeded, with give.
a spring in my step, to glide down the street - admired It had seemed to sunny when I stepped off the bus, but
by all, a choreographer of crowds, screenwriter of smiles every stride started feeling like wading through a swamp –
and guru of grins, flamboyant and finally, fully, free. Oh, the sidewalk was covered in an uncomfortably deep layer of
sure, he was still there, banging away on the insides of my dirty snow, I had to lean forward, against the wind, just to
eyelids, panicked and pathetic, trying to hold his balance keep going, nauseatingly slow for my tastes. There would
on that single shard of dignity he calls a personality, but, at be no dancing on these streets, not for a few months still.
least for now, I was more or less alone in this body. Or at My patience was running thin, I felt irritated and moody
least unique, which is by no means a small matter. Oh how ... this was not a good day to put on a show, or at least
I had missed the gazes of by-passers upon me, drawn so nothing more than a soliloquy, one of those accursed
naturally, without effort or choice... Where should I start? monologues Will had used to put me through, dead or
Introductions, I suppose: alive. “Alas, this crowd is nothing more than a gathering of
“Sweet puppy, ... people. Glamour is almost faded here, no sparks, only
I see you’ve dull flames licking not soles but palates, and even those
managed to geared only towards taste and not wit. Indeed I have come
find a lady to to see my theatrics as something long forgotten – they had
accompany you, known them, though ... infinite jest, most excellent fancy
and might I add ... they’d borne me on their backs a thousand times; and
she’s at least as now, how abhorred in their imagination I am ... The time
adorable as you. is ripe, nay, festering, for me to set this right.”
My name, you The snow mound I was perched upon while saying this
ask? Just call me chose its timing well when it caved in, causing me to
P.H., everyone tumble forth and regain my balance by effectively grabbing
used to, and the sidewalk with all the might of my grasping hands and
everyone should. poking knees. This failed to incite more than a couple
May I ask what her name is, then?” rather annoyed glances from pedestrians ... perhaps more
“Talk to me, if you must. I’m...” pathetically inclined psyches would perceive me properly
“Oh, she talks! Wow, puppy, you’re really got a keeper ... for now, I was feeling rather pathetic myself, and I so
here! How did you manage to find a talking one?! Is she hate playing the Pierrot.
potty trained as well?” Stepping through my psychiatrist’s office door, I managed
“Ok, this isn’t funny anymore you clown. What are you, to mutter “Doctor, I feel like a bone, and I’m getting boner
some kind of freak? How dare you?!” by the minute, and I mean that in the <alas, poor Yorick>
“Now, now, puppy, I do hope her bark is worse than her sense. I need help.”
bite. Or was it the other way around? I could never really Of course, I knew he knew me, or rather him, so his answer
decide which I’d like more.” was rather unexpected, and quite welcome at that.
She was turning a rather pleasant shade of purple by this “Yes, well, first of all, who are you? Do you have an
time and I heard the distinctive shrill of a kettle boiling. appointment?”
But this had been intended as a simple warm-up, so I just The gleam in his eye as he said it was very revealing. He did
darted my eyes over and like a mittened hand grabbing the indeed know a thing or two about me. Perhaps his Insolent
steaming kettle, I removed all tension with a deep, silent, Foolishness was
disciplinary look. more aware
“No need to be a bitch about it, I was merely joking.” I than I had
do so love it when I leave them feeling guilty in my stead. given him credit
“It’s one thing not to enjoy my brand of humor, but calling for. Mirroring
me names? Isn’t that both infantile and a bit excessive? his gleam, I sat
And such unimaginative ones at that...” I gently placed my down, or rather
hand on the dog’s head... “So anyway, what batteries do sank, into the
you use to power it? I don’t mean the stick up your ass, I empty armchair
mean the dog.” in the room, and
There was a great pause in the air, as if the spaces had drew breath.
suddenly increased. Something was off, I was being more “Call me P.H..
vicious than I had intended. There was something at the Everyone used to, and everyone should. Should I begin
back of my mind, a nagging memory of some insolent fool with my mother? ...”
with the arrogance to claim he understood anything about
me, and I was taking it out on her and her puppy - meager Mircea Laslo
42
E C H I N O X

MAGYAR OLDALAK/ PAGINI MAGHIARE


Chuck Palahniuk - Zsigerek
Vegyél levegőt. Mondjuk, épp egy bulin vagy, és valaki felidegesít.
Válaszolnod kell valamit. Tehát, a többiek nyomasztó
Annyit pumpálj a tüdődbe, amennyit csak bírsz. tekintete alatt kiböksz egy nagy bénaságot. De abban a
percben, amikor elhagytad a bulit… ahogy elindulsz lefele
Ez a történet nagyjából addig kellene, hogy tartson, a lépcsőn – bumm, varázslat. Eszedbe jut a tökéletes
ameddig ki nem fogysz a levegőből – s azután pont még visszavágó mondat. A földbehengerlő replika.
egy keveset. Tehát olyan gyorsan hallgasd, amennyire
csak bírod. Ez a Lépcsőházi Szellemesség.

Az egyik haverom tizenhárom éves volt, amikor a A baj csak az, hogy még a franciáknak sincs kifejezésük
„cövekelésről” hallott. Ez az, amikor egy pasit seggbe azokra a sötét idiótaságokra, amiket ténylegesen kiejtünk
dugnak egy dildóval. Azt mondják, ha elég erősen a szánkon egy feszült helyzetben. Azokra a kétségbeesett
megvakarod a prosztatát, robbanásszerű orgazmust lehet marhaságokra, amelyeket valóban gondolunk vagy teszünk.
csiholni. Akkoriban ez a haverom igazi kis szexmániákus Vannak olyan undorító esetek, amelyek még nevet sem
volt. Mindig azon törte a fejét, hogy miként tudná kaptak. Olyan undorítóak, hogy nem is beszélnek róluk.
vagányabban kiverni a farkát. Kimegy tehát sárgarépát
és sikosítót venni. Hogy egy kis magánkutatást végezzen. Visszatekintve, a legtöbb tinédzser-pszichológus és
De aztán elképzeli, miként fog ez az egész kinézni az üzlet iskolai tanácsadó egyetért abban, hogy az elmúlt időszak
pultjánál, ahogy a magányos répa és a sikosító odagurul a ifjúkori öngyilkosságai túlnyomórészt akkor következtek
kasszás nénihez a futószalagon. A többi sorban álló pedig be, amikor a kölykök maszturbáció közben fojtogatni
őt bámulja, s már látják is maguk előtt a kitervelt nagy akarták magukat. A szülők pedig így találták meg
eseményt. őket, a kölyök nyakán hurokként egy törülköző, ami a
szekrényrúdhoz van kötözve, csemetéjük pedig halott.
Így végül a haverom tejet meg cukrot meg tojást is vesz, És kihűlt sperma mindenütt. Természetesen a szülők
a répatorta összetevőit. És Vaselint. rendesen feltakarítottak, és nadrágot húztak a kölyökre.
Az egészet valahogy… elfogadhatóbbá akarták tenni.
Mintha egyenesen a répatortát akarná feldugni a seggébe. Szándékos cselekedetté legalább. Egy normális fajta,
szomorú kamasz öngyilkossággá.
Otthon gömbölyűre faragja a répa végét. Jól bekeni zsírral,
és rányomja a seggét. És ekkor – semmi. Nuku orgazmus. Egy másik haverom tengerész bátyja mesélte, hogy Közép
Semmi nem történik, csak annyi, hogy fáj. Keleten a srácok egészen másként verik ki, mint mi itt. A
báty valami tevetenyésztő országba volt kihelyezve, ahol
Aztán az anyja felkiabál, hogy kész a vacsora. S mondja, a piacon egy érdekes levélnyitó eszközt lehet szerezni.
hogy jöjjön le a szobájából, azonnal. Ez nem volt más, mint egy arasznyi hosszúságú, vékony
csiszolt bronz vagy ezüst botocska, aminek a végén egy
A kölyök kihúzza a répát, és azt a sikamlós, mocskos fémgolyó vagy egy faragott kardmarkolat található. A
micsodát a szennyes ruhái közé rejti, az ágya alá. tengerész báty pedig elmesélte, ahogyan az Arab srácok
bedugják ezt a fém botocskát a merev farkukba, és úgy
Vacsora után felrohan, de a répát nem találja. Míg verik ki, mert állítólag így sokkal jobb. Sokkal intenzívebb.
vacsorázott, az anyja összeszedte és elvitte a szennyesét.
Az pedig ki van zárva, hogy ne találta volna meg a zselésen Ez az az idősebb testvér, aki körbeutazza a világot, és
csillogó és bűzlő répát, amit a saját konyhájából elcsent francia kifejezéseket küldözget haza. Vagy oroszokat.
késsel faragott óvatosan gömbölydedre. Meg hasznos recskázós tippeket.

A haverom ezután hónapokig egy fekete felleg alatt Kevéssel ezután az öcsi egyszer csak nem jelenik meg a
várakozik, arra vár, hogy a szülei elővegyék az ügyet. De suliban. Aznap este pedig felhív, hogy vigyem el neki a
ez nem történik meg. Soha. És még most is, amikor már házi feladatokat a következő hetekben, mert kórházban
felnőtt, az a láthatatlan répa ott lóg minden karácsonyi van.
vacsora és szülinapi buli fölött. Minden egyes húsvétkor,
az unokáknak rendezett tojásvadászat alkalmával, ott Panaszkodik, mert a szoba tele van öregekkel, akiknek
lebeg a répa szelleme fölöttük. a beleit tisztítják. És egy közös tévén kell osztozkodni
velük. És csak egy függöny választja el tőlük. A szülei
Az a bizonyos valami, amit túlságosan borzasztó pedig nem látogatják meg. Mondja, hogy a szülei most
megnevezni. legszívesebben egyszerűen kinyírnák a tengerész bátyját.

Van a franciáknak egy kifejezésük: a Lépcsőházi Aztán elmeséli, hogy azelőtti nap egy kicsit be volt szívva,
Szellemesség. Franciául: Esprit d’Escalier. Azt a pillanatot és heverészett otthon a szobájában. Meggyújtott egy
jelenti, amikor végre beugrik a válasz, de már túl késő. gyertyát, és régi pornómagazinokat lapozgatott, készült
E C H I N O X 43
a szokásos zsebhokizásra. Mindez épp azután, hogy a szorgoskodtam két, három, vagy akár négy percig is.
tesójától az arab srácok módszereiről értesült. Az öcsi Annyi recskázástól rendesen kitágult a tüdőm. Ha egyedül
pedig körülnéz a megfelelő eszköz után. A golyóstoll az voltam otthon, ezt műveltem egész délután. S miután
túl nagy. A ceruza is túl nagy, s ráadásul érdes. De, a végre kipumpáltam magamból a majonézt, az ott úszkált
gyertya oldalán lecsöpögve, talál egy vékony és sima körülöttem nagy, kövér, tejes cafatokban.
viaszrudat, ami talán beválhat. Az ujjbegyével óvatosan
letöri a viaszpálcikát a gyertyáról, és a tenyerei között Ezután ismét lemerülések következtek, hiszen be
finoman gömbölyítgeti, vékonyra, hosszúra, simára. kellett fogni őket, összegyűjteni az egészet, és egy
törölközőbe kenni minden maroknyit. Ezért neveztem
Aztán, betépett fejjel és kanosan, a rudat mélyen Gyöngyhalászatnak. Tudniillik, a víz ugyan klóros volt, de a
becsúsztatja a farka pisilőlyukába. S míg a viasz frász kitört, ha a fürdőző húgomra gondoltam. Vagy, Isten
hátramaradt része kikandikál csúcsból, az öcsi hozzálát a őrizz, az anyámra. Ettől féltem a legjobban a világon: a
dologhoz. szűz, tini húgom, aki azt hiszi, hogy csak meghízott, és
aztán megszüli a kétfejű csecsemőt. S mindkét fej rám
Meg kell adni, mondja a telefonba, azok az arab ürgék hasonlít, rám, az apára és a nagybácsira.
átkozottul okosak. Szinte újra felfedezték a zsebhokizást,
komolyan. A végén persze soha nem az tesz tönkre, amitől félsz.

Kinyúlva az ágyán, az öcsi már kezdi annyira jól érezni A Gyöngyhalászat legjobb részét az úszómedence
magát, hogy nem ügyel a viaszpálcára. Már csak egy szűrőnyílásának és a körforgási pumpának köszönhetem.
jó szorításnyira van a kilövéstől, amikor észreveszi, a A lehető legjobb érzés volt: kibújni az úszónadrágból és
pálcika vége már nem lóg ki a farkából. Mert teljességgel ráülni a nyílásra. Ahogy a franciák mondanák: ki nem
becsúszott, mélyen befele. Annyira mélyen, hogy nem érzi szereti, ha kiszívják a fenekét? De vigyázat, az egyik
már a formáját a nyílásban. Lentről pedig kiabál az anyja, percben még csak egy zsebhokizó srác vagy, a másikban
hívja vacsorázni, azonnal jöjjön le. A viaszos öcsi meg a pedig már soha nem leszel ügyvéd.
répás gyerek persze különböző emberek, de mindannyian
nagyjából ugyanazt az életet éljük. Ebben a percben még épp, hogy letelepedem a medence
aljára, és fejem fölött az ég, nyolc láb mélyről nézve a
Vacsora után a srácnak már kezd fájni a gyomra. Arra vízen keresztül, halványkék meg hullámos. A világ egészen
gondol, hogy végül is a viasz ugye elolvad ott bent, és csendes, csak a szívdobogásomat hallom a fülemben. A
majd csak kipisili. De már fáj a háta is. Meg a veséje. És sárgacsíkos úszónadrágom biztonsági okokból a nyakamra
nem tud egyenesen állni. akasztva, ha netán egy haver, egy szomszéd vagy bárki
bejön megkérdezni, miért nem mentem fociedzésre. A
A röntgen-felvételek a kendőzetlen igazságot mutatják, szűrőnyílás egyenletes szívása kellemesen nyaldossa az
egy hosszú és vékony micsodát a húgyhólyagban. Ez alfelem, én pedig szoktatom a sovány fehér seggemet
a V alakú, hosszú és vékony valami pedig megköti a ehhez az érzéshez.
húgyfolyadékban levő ásványokat. Egyre csak nő és
darabosabbá válik, kalcium rétegbe burkolózva, és Ebben a percben még van elég levegőm, és a farkamat
miközben körbe forog, felsérti a hólyag belső rétegét, biztosan tartom a markomban. A szüleim dolgoznak, a
megakadályozva a folyadék távozását. A veséi eldugultak, húgom balett órán van. Senki nem fog hazajönni egy jó
és az a kevés, ami kiszivárog, egészen vörös a vértől. S ideig. Közben jobb kezemmel majdnem a csúcsra viszem
ahogy ott a szülei meg az egész család nézik a fekete magam, de pont előtte megállok, felúszok egy nagy
röntgen-felvételeket, az orvossal és a nővérekkel együtt, lélegzetért, majd ismét lemerülök, és elhelyezkedem a
s a nagy fehérlő viasz V-alak ott terpeszkedik a szemük medence alján. Majd még egyszer és még egyszer újra.
láttára, hát egyszerűen el kellett mondja az igazságot. Az Valószínűleg ezért akarnak a lányok a pofánkra ülni. A
arabok módszereiről. Amit a tengerész bátyja írt levélben. szívóerőt úgy érzékeled, mintha vég nélkül ürítenél.
Merev farkammal és a szívástól nyaldosott fenekemmel
Ezen a ponton az öcsi már sír a telefonba. A húgyhólyag – nincs is szükségem már levegőre. A szívem a fülemben
operációt az egyetemi éveire szánt pénzalapból fizették dobog, és addig maradok lent a víz alatt, mígnem fényes
ki. Egy idióta tévedés, és most már soha nem lesz belőle csillagcsíkok kezdenek kavarogni a szemeimben. A lábaim
ügyvéd. egyenesen fekszenek a medence alján, térdhajlataim a
betonfenékre tapadnak. Lábujjaim immár kékre váltottak,
Marhaságokat feldugni magadnak, vagy magadat dugni tenyerem pedig rücskös a víztől.
marhaságokba. Egy gyertyát a farkadba vagy a fejed egy
törölközőből készített hurokba – közben pedig mindannyian És akkor végre elszabadítom az egészet. Kiömlenek a
tudjuk, hogy óriási idiótaság. nagy fehér cafatok. A gyöngyök.

Azt, ami engem juttatott bajba, úgy hívtam, hogy Nohát, ekkor már kell a levegő. De amikor megpróbálok
Gyöngyhalászat. Ez azt jelentette, hogy a víz alatt elrugaszkodni az aljzattól, a fenének sem megy. Nem
recskáztam, a szüleim úszómedencéjének a legalján tudom a lábamat magam alá hajlítani. Beragadt a seggem.
ülve. Mély lélegzetet véve lemerültem egészen a
medence fenekéig, lehúztam az úszónadrágomat, és ott Csak meg kell kérdezni a mentősöket, ők megerősítik,
44
E C H I N O X
testesebbé váljak, és futball-ösztöndíjat
szerezzek majd.

Az életemet pedig pontosan az menti meg,


hogy ráismerek erre a tablettára.

Mert az a micsoda nem egy kígyó, hanem


a saját vastagbelem, amit a szűrőrendszer
épp szivattyúz ki belőlem. Orvosi
nyelven, prolapszus: vagyis a szűrőnyílás
rángatja ki a beleimet. A mentősök azt
is elmondhatják, hogy egy úszómedence
szűrőpumpája percenkét nyolcvan liter
vizet pumpál ki, ami körülbelül háromszáz
kilónyi nyomóerőt jelent. A baj pedig az,
hogy a testedben minden járat összefügg,
vagyis a segged nem más, mint a szájad
alsó kijárata. Ha most elengedem magam,
a szűrőpumpa addig göngyölíti kifele a
beleimet, amíg a nyelvemhez ér. Képzeld
el, hogy egy háromszáz kilósat kell szarjál,
évente körülbelül 150 ember ragad be így a medencében és akkor megérted, hogy miként tud egy
a körforgási pumpa miatt. Beszippantja a hosszú hajadat ilyen erő kifordítani.
vagy a fenekedet, és neked aztán kampec. Bizony,
minden évben egy csomó ember jár így. Főleg Floridában. Annyit azért el tudok mondani, hogy nem igazán érzel
Csakhogy senki nem beszél róla. Hisz még a franciák sem fájdalmat, vagyis nem úgy, ahogy a bőrödön éreznéd.
beszélnek mindenről. Csak bámulod az emésztés után maradt anyagot, amit
szakszerűen bélsárnak neveznek, azt a sötét egyveleget,
Végre felemelem az egyik térdemet, magam alá gyűröm, amiben felismered a kukoricát, a mogyorót és a zöldborsót.
majd félig-meddig feltápászkodom, és akkor hirtelen Egy ilyen vérrel, gecivel, szarral és mogyoróval teli leves
valami megrántja a hátsó részemet. A másik lábamat is lebeg körülöttem. És annak ellenére, hogy a beleimet éppen
valahogy behajlítom és felrugaszkodom a medence aljáról. szivattyúzza a medence szűrője, én pedig kétségbeesetten
Kalimpálok a semmiben, már nem érzem a beton aljzatot, próbálom visszatartani, amennyire csak lehet – mégis a
de még a levegőre sem jutok ki. Vadul rugdosom a vizet, legnagyobb problémám az, hogy miként tudnám felvenni
csapkodok a kezeimmel, félúton vagyok a felszíntől, de az úszónadrágom. Isten őrizz, nehogy meglássák a
valamiért nem emelkedem tovább. Fejemben a szívdobogás szüleim a farkamat. Egy kézzel tehát megmarkolom a
kezd hangosan gyorsulni. vastagbelemet a seggemnél, a másikkal pedig a sárga
nadrágomat leakasztom a nyakamról. Persze, arra már
Szemeimben veszettül cikáznak a fényes szikrák – nem vagyok képes, hogy magamra is húzzam.
visszanézek és… egyszerűen nem tudom felfogni. Egy
vastag kötélfonat, vagy méginkább valami kékes-fehér, Ha kíváncsi vagy, milyen a vastagbeled, vegyél egy csomag
vérerekkel befutott kígyószerűség kinyúlt a szűrőnyílásból, báránybél óvszert. Bontsál ki egyet, tekerd le, majd tömd
és megragadta a seggemet. Az erekből szivárog a vér, meg mogyorókrémmel, kend be valami síkosítóval, és
fekete szalagokban lebeg a sápadt kígyóbőr körül, majd nyomd a víz alá. Aztán pedig próbáld kihasítani vagy
elvegyül a medencevízben, és a kígyó belsejében, a kékes- kettészakítani. Mindhiába, mert túlságosan szívós és
fehér bőrön keresztül, félig megemésztett ételdarabok ruganyos, annyira csúszós, hogy még kézben fogni se
látszanak. nagyon lehet. És akkor talán megérted, milyen helyzetben
vagyok én ott a medencében.
Az egyedüli magyarázat az lehet, hogy egy borzasztó
tengeri szörny, egy rettenetes vízi kígyó, ami eddig ott Ha elengedem, ki vagyok belezve.
bujkált a medence szűrőrendszerének sötét rejtekében,
most megtámadott, és meg akar enni. Tehát, kétségbeesve Ha a felszínre úszok levegőért, ki vagyok belezve.
rugdosni kezdem ezt a csúszós, sikamlós, véres gumiszerű
izét, és mintha kezdene jobban kinyúlni a szűrőnyílásból. Ha nem úszok, megfulladok.
Most már szinte olyan hosszú, mint a lábam, de még
mindig nem akarja elengedni a fenekemet. Minden újabb Választhatok aközött, hogy meghalok ebben a pillanatban,
rúgás arasznyival közelít a felszínhez és a szabaduláshoz. vagy csupán egy perc múlva.

Közben a kígyó belsejében összevegyülve kukorica és A szüleim munka után hazajőve majd találnak egy nagy,
mogyoró darabokat veszek észre, meg egy hosszúkás, meztelen, összegörnyedt magzatot, ami a tükörsima
narancssárga labdacsot. Érdekes, pont ilyenszerű vitamin úszómedencéjükben lebeg, és az aljzathoz van
tablettákat szoktam én is szedni, apám parancsára, hogy pányvázva egy vastag, véres kötéllel. Pont fordítottja
E C H I N O X 45
annak a kölyöknek, aki felakasztotta magát, miközben egy-két óránál többet vesztegel a beleimben, változatlan
maszturbált. Tessék, kérem, ez az a csecsemő, akit formában jön ki belőlem. A házi készítésű babgulyás
tizenhárom évvel azelőtt hazahoztak a kórházból. Igen, vagy a tonhal pörkölt – megemésztetlenül bámul vissza
az a kölyök, akiről azt remélték, hogy futball-ösztöndíjat rám a vécékagylóból. Tudniillik, egy komoly bélműtét
szerez és aztán üzletember lesz. Aki gondoskodik róluk után már nehezen emészted meg a húst. Normálisan
öregkorukban. Itt van hát minden reményük és álmuk. egy embernek hat láb hosszú a vastagbele – én örülök,
Itt lebeg, meztelenül és holtan, körülötte pedig a nagy, hogy nekem maradt hathüvelyknyi. És persze nem
fehér, tejszerű elpazarolt sperma gyöngyök. szereztem ösztöndíjat, és nem lettem üzletember. A két
haverom, a viaszos öcsi meg a répás kölyök, rendesen
Szóval, vagy ez lesz, vagy úgy bukkannak rám, hogy felnőtt és megemberesedett, én ellenben egy árva kilót
már egy véres törülközőbe bebújva összeestem félúton sem szedtem fel tizenhárom éves korom óta.
a medence és a telefon között, s a vastagbelem rongyos,
cafatos vége kilóg a sárga nadrágom alól. Aztán pedig ott volt a másik probléma, az úszómedence,
amire a szüleim egy csomó pénzt költöttek. A végén,
Nos, ez az, amiről még a franciák sem beszélnének. apám azt mondta a szerelőnek, hogy a kutya okozta
az egészet, hogy a családi kutya beleesett a vízbe és
Az a bizonyos tengerész tesó tanított nekünk még egy megfulladt. A dögöt pedig beszívta a szűrőrendszer
vagány kifejezést, egy orosz mondást. Amit mi úgy pumpája. S még akkor is, amikor a szerelő levette a
mondunk, hogy „Úgy hiányzik, mint egy lyuk a fejembe”, szűrőnyílásról a szitát és kihalászott onnan egy síkos
azt az oroszok úgy mondják, hogy „Úgy hiányzik, mint csőszerűséget, egy nedves hurkát, amiben még mindig
egy fogsor a seggem lyukába.” És ugye, sokszor hallasz látszott a narancssárga vitamin tabletta, még akkor is,
történeteket arról, hogy csapdába szorult állatok lerágják apám azt hajtogatta: „Az a kibaszott kutya nem volt
a saját lábukat – nohát, bármelyik prérifarkast ha normális.” Még az emeleti szobámban is lehetett hallani
megkérdeznéd, azon a véleményen lesz, hogy százszor az öregemet: „Soha nem tudtuk magára hagyni azt a
jobb elszenvedni pár harapást, mint elpatkolni. Aztán dögöt…”
meg, a pokolba!, még ha netán orosz lennél, akkor is jól
jöhet néhanapján, hogy fogsor nőjön a segglyukadra. És akkor a húgomnak kimaradt a havi vérzése.

Mert ellenkező esetben a következőt kell tenni – hátra Hanem azután, hogy kicserélték a medence vizét, eladták
kell fordulj, és be kell akaszd a karodat a térded mögé, a házat és más államba költöztünk, s a húgom átesett
hogy fel tudd emelni az egyik lábadat az arcod szintjére. az abortuszon, a szüleim soha többet nem említették az
Ezután, amennyire csak bírod és ahogy csak lehet, harapj ügyet.
és marcangolj a feneked irányába. Ha a megfulladás
fenyeget, bármin képes vagy átrágni magad egy pofa Soha.
levegőért.
Ez az én családom láthatatlan répája.
Ez persze nem olyasmi, amit elmesélsz egy csajnak
az első randin. Mert akkor valószínű, hogy elmarad a Most már nyugodtan vehetsz levegőt.
jóéjtpuszi.
Mert nekem még mindig nem sikerült.
Ha most elmondanám, milyen íze volt, hidd el, soha, de
soha nem ennél több tintahalat. László Szabolcs fordítása

Nehéz eldönteni, végül is mitől undorodtak


jobban a szüleim: hogy miként jutottam
bajba, vagy, hogy miként mentettem meg
magam. Miután kijöttem a kórházból,
anyám azt mondta: „Nem tudtad mit
művelsz, édesem. Biztosan le voltál
sokkolva.” És aztán megtanulta szépen,
hogyan kell tükörtojást készíteni.

A legtöbben hasonló módon undorodnak


tőlem – vagy pedig lesajnálnak. Úgy
hiányzik ez nekem, mint egy fogsor a
seggem lyukába. Manapság az emberek
mindig azt mondják rám, hogy túlságosan
sovány vagyok. Ünnepi vacsoráknál
tüntetően elhallgatnak és megsértődnek,
amiért nem eszem meg a marhasültet.
Csakhogy engem megöl a marhasült. Vagy
a füstölt sonka. Bármilyen ételfajta, ha
46
E C H I N O X

Claudiu Komartin Dan Sociu


Ezzé lettem shanghai truelove ltd.

Az elmúlt években megtanultam hogy sok mindent csinálhatok 14:30, a lányom alszik.
hogy péládul beugorhatok az ágyba, írhatok A kislányok akik a pizsamáját varrták
vagy megtehetem azt hogy a kisujjamat se mozdítsam meg lágyan horkolnak
mert végül úgyis a fejembe száll a világ másik végén.

gondolhatok szép dolgokra


izzadhadtok egyszállélek mindenféle teremben
mert úgyse fogom elhinni A tévében azt mondták
úgysem fogok hinni semmiben
a holttestek nyúlnak
semmi sem válik hasznomra néhány millimétert
semmi sem válik hasznomra te magasabb nő leszel
unok és undorít egyedül üldögélni a sötétben én meg szerelmesebb férfi,
japán robotként dolgozni
valamin ami végül nem fog hasonlítani magasabb leszek
se porschéhoz s akkor te majd biztonságban érzed magad.
sem egy cséplőgéphez

azok közé tartozom akiket a világ játékba bocsát Az elvert nő


míg ki nem sajtol belőlük mindent
elmerültünk itt állunk nyakig a forró homokban akinek tekintete a semmibe mered
és nem szólunk egy szót se az ablakpárkányról
hogy ne zaklassa egyikünk a másikat a nyolcadikon
hogy nehogy megelőzzön minket a halál irigyelheti
az elvert nőt
néhány bizalmatlan és visszahúzodó emberke akinek tekintete a semmibe mered
elunva egy olyan mechanizmus állkapcsai közt az ablakpárkányról
amelyet önmegsemmisítésre állítottak be az első emeleten:
nekünk nincs nevünk nekünk jövőnk sincs előbbit ugyanis nincs ki sajnálja
esetleg egy-egy éhes,
nem félek én már nem félek többé eltévedt sirály.

ezzé lettem.
Marin Mălaicu-Hondrari
Mily csodás

hogy aztán beüljek a képzeletnek eme lombsátra alá


Dunajcsik Mátyás a szörnyű levertség napernyője alá
előttem a kihűlt kávé meg a cigaretta
A ţine la ceva. În câteva cuvinte máskor a bíborvörös bor ajakmagasságáig ágaskodna
bármi erős fuvallat most nem érkezik izgató parfümje sem
Au ceva trecerile de pietoni neterminate. Ő meg se mukkana
Vezi aşa ceva des prin şantiere, sau în peisajele- az ernyő alatt állok készen az árulásra
elkallódott a testben való démoni bizalom
paragină, cum e desenată în spaţiu jumătatea
a kapzsi lélek meg dugig kételyekkel
dispărută de către ceea ce rămăsese neatins.
hallgat évek óta csak hallgat
Asta e simetria apăsătoare a pilonilor fantomă,
kegyetlenül amilyennek ismerem. a feledés
şi vezi abia acum, ce, de unde, spre unde amivel megajándékoz mai napig fölbolygat
duce, pentru că tot ce se poate folosi, „Milyen csodás a hajnal!” suttogom „Mily csodás pirkadat!”
devine invizibil cu timpul, şi e nevoie de bombe noi, s ez a suttogás már maga is húszéves
sau cutremure, alunecări de teren, ori să se lase lábon állva heverek
o cortină de ceaţă densă pe fluviul neted, émelyít az álom
ca să-ţi dai seama: cele două maluri diferă, árnyékom hasztalan kerülgeti az allé kavicsait
tranzitul e comun, iar atunci două oraşe pierdute mert holnap majd átkokat szórok. ajtókat csapkodok
în construcţie se vor uita grav unul la celălalt. ordítani fogok és törni és zúzni

trad. Takács István Krisztián fordításai


E C H I N O X 47

Ruxandra Cesereanu
Lázbeszéd a neverlandi fiúért

Ha a Szétvető,
kit szelidítvén Úrfi-Uramnak hívok,
nekem ad majd téged,
légy akkor a foglya,
s ha mégsem, hát övé leszel úgy is,
még ha tudni azt senki sem fogja.
Mióta várom már, hogy elmondd meséjét a benső télnek,
hallhassam lábaid dobaját, örüljek, mint alkonyati kérub-érintésnek,
amint kiterjeszti szárnyait a hasambéli kis vár fölé,
mióta várom már, hogy ezüstcipővel a világ végéig fuss,
és így felbontsd menyegzőjét az álom fehér jegyeseinek.
Tüdeje a fekete napnak két szemed,
ajkad vörös szegfűhold,
lábfejedhez tapasztod arcod, így
borulsz le e dicstelen világ előtt.
Jöjj fejüket venni a báboknak, túl hosszan ültek a belső királyság trónján!
Életem nyúzott nőstényoroszlán,
karmait játékként fogadd.
ĺgy vágytak rám is valaha,
anya hasára fektette a kandiscukrot és hívott:
– gyere, csikóm, lovagolj kis világunk felé,
gyertyát gyújtok, hogy könnyebben érj el,
metróval gyere, a piros-kékkel,
nézd, virághajúak az utasok körötted, ajkaik dalosak,
hajolj meg lábaik előtt és csússz át a muhar-csúszdán.
Mióta várom már, hogy két kezem közé tedd a gyertyát
és egy rézpénzt a homlokomra,
de te csak úszod a tengert, csupa valótlan delfinnel,
keresem azt a tengert hét kerek éve,
egy északi úr előtt térden sírok érte,
hol vagy, fiú, ki nem akarsz tudni a korallszivek feltámadásáról?
Örökké elfelejtett léghajóban utazol,
a madarak nem ismernek, és tán nem is látnak,
kísértet vagy csupán más repülő tárgynak,
én szófogadó anyád lennék és húgod és szerelmesed, lányod lennék, nagyanyád
meg apád,
ó, sosemvolt fiú, őrülten hempereg lábaimnál
hajdani ifjúságom!
Jönni fogsz majd egyszer a has égboltjából,
férfiként, ki tökéletes és egyetlen nekem,
csodálód lennék halálig
és neked táncolnék csupán a banketten.
Kis szobrok volnának fogaid, leborulnék előttük
még ha gyilkos agyarként is nőnek,
hulló napok és éjek lépcsője lenne hajad,
nyakad alagút lenne, a napig hogy elérjek,
mészkő-vájat melyen keresztül levegőhöz jutok.
De akarnál-e vajon belőlem születni
vagy egyre inkább süllyednél?
Önkéntes fuldokló, én, letűnt tengeremben,
te selyembőrű búvár,
félve csókollak, hasam simogatom, hol otthon sosem leszel.
Mert halálos a mámor, melybe vitorlásom süllyed
és házamon tört könnycsepp az ablaküveg,
a lélek nyolcadik emeletéről vetem magam a mélybe
és zuhanok formalin-hitetlenségbe.
Visky Zsolt fordítása
48
E C H I N O X
A szitakötőevő
(Mâncătorul de libelule)

Szitakötőket eszem, mert zöldek


és fekete szemük van
mert két sor áttetsző szárnyuk van
mert hangtalanul repülnek
Nichita Stănescu
mert nem tudom, ki teremtette őket
és miért teremtette
mert szépek és kecsesek,
mert nem tudom, miért szépek és kecsesek;
mert nem beszélnek és mert
nem vagyok meggyőződve arról, hogy nem beszélnek.
Szitakötőket eszem, mert nem szeretem
az ízüket,
mert mérgezőek és
mert nem tesznek jót nekem.
Szitakötőket eszem, mert nem értem őket,
eszem, mert a kortársuk vagyok
eszem, mert megpróbáltam magam megenni
legelőbb is a saját kezeimet
és végtelenül undorítóak voltak, –
eszem, mert megpróbáltam megenni a nyelvem,
a saját hús-vér nyelvemet
és rémülten vettem észre
hogy levedlette magáról a zöldes,
feketeszemű szavakat,
messzire tőlem, az ínségbe.

Láng Orsolya fordítása

A fű nagyonzöld tövén
(Pe fondul foarte verde al ierbii)

Mi lenne, ha felnyitnánk a nyulat, ahogyan az üvegeket szokás,


hogy a poharakba töltsünk a vörösnyúlból.
Mi lenne, ha felnyitnánk a fát,
és hagynánk kicsorogni belőle a szeszt.

Jaj, miután megittam egy követ,


töredelmesen megvallhatom a bűnt,
amit tettem:
Lecke a kockáról
(Lecţia despre cub) Gyerekkoromban isten felnyitott
és megivott
Veszünk egy darab követ,
és én megmérgeztem.
vérvésővel legyaluljuk,
Homérosz szemével lecsiszoljuk,
napsugárral fényesítjük. Isten halott, kiáltották a művelt emberek.
amíg a kocka tökéletes nem lesz. Istent megölték, kiáltották a rendőrök.
Ezután a kockát számtalanszor megcsókoljuk Sovány istenhúst vegyenek,
a te száddal, a mások szájával tíz lej kilója,
és leginkább az infánsnő szájával. kiabálták a mészárosok!
Ezután veszünk egy kalapácsot
és kíméletlenül összezúzzuk a kocka egyik sarkát. Láng Orsolya fordítása
Mindenki, maradéktalanul mindenki azt mondja majd:
– Milyen tökéletes kocka lenne ez,
ha nem volna egy összezúzott sarka!

Láng Orsolya fordítása


E C H I N O X 49
Hieroglifa Tévedés Az ember szerelmi jogainak
(Hieroglifă) (Eroarea) nyilatkozata
(Declaraţia dreptului dragostelor
Havazás iránti szeretetem A tévedés üde, mint egy gyerek omului)
meggátolta, hogy szeressem a havat, és kicsi számára a cselekedet.
hó iránti szeretetem Nyers, mint a sarjadó fű Nem biztos, hogy a jelentéktelent
meggátolta, hogy szeressem a követ, és életerős, mint egy harcos el is kell veszíteni.
kő iránti szeretetem lelke.
Én például még
meggátolta, hogy szeressem a vizet, Óvakodjatok az igazságtól, óvakodjatok,
mindig nem vagyok képes a halálra.
víz iránti szeretetem mert az az isten tévedése, én mondom.
Amit nem lehet szeretni,
meggátolta, hogy szeressem a tüzet, Az igazság az ég lustasága
s a csillagokat az nem biztos, hogy bizalmas is.
lángok iránti szeretetem Együtt, egy helyen
beszippantó orrnak bűzlik.
meggátolta, hogy szeressem a földet, mindannyian ő lehetnénk.
Isten tévedése
föld iránti szeretetem Ami elmondható,
az ember számára igazság!
meggátolta, hogy szeressem a halottakat, azt el is kellene énekelni,
Az ember tévedése
halottaim iránti szeretetem a kutya számára igazság! s ami kivirágzik,
meggátolta, hogy szeresselek, havazás, A szó igazságtalanná teszi az ugatást. az nem biztos, hogy virág.
s most mégis arra kérlek, havazz rám, Az ugatás pedig a csendet.
jöjj s havazz be, havazz be teljesen! Goron Sándor fordítása
Goron Sándor fordítása
Goron Sándor fordítása
Repülőlecke
(Lecţia de zbor)

Először vállaidra összpontosítasz,


majd lábujjhegyre emelkedsz,
lezárod szemeidet
megtagadod a hallást.
Azt mondod magadban:
most repülni fogok.
Aztán így szólsz:
Repülök.
És ez a repülés.

Vállaidra összpontosítasz,
ahogyan a folyókat összpontosítja egyetlen folyam.
Lezárod szemeidet,
ahogyan a felhők zárják le a rétet.
Lábujjhegyre emelkedsz,
ahogyan piramis emelkedik a homokon.
Megtagadod a hallást
egy évszázad hallását,
majd azt mondod magadban:
most repülni fogok
a születéstől a halálig.
Ezután így szólsz:
Repülök.
És ez az idő.

Összpontosítod a folyókat
ahogyan vállaidra összpontosítottál
kecskék mekegésén felemelkedsz.
Azt mondod: Nevermore.
És aztán:
huss
felröppensz valaki más szárnyain;
és azután
ő vagy,
de ő
mindig valaki más.

Láng Orsolya fordítása


50
E C H I N O X
Szeretett testvérem
Amikor gyerek voltam, a testvéremmel játszottam. Felmásztunk mert gyerekként szükségünk volt erre jobban, mint utána
egy négyemeletes lépcsőház tetejére – szürke kabát volt rajtam, bármikor. Talán meg is undorodtam az élettől, visszahúzódtam
ő pedig csak egy pulóverben jött ki, mert soha nem volt fázós – azóta, nehogy a baleset ördögi szemei felkutassanak.
aztán kikapaszkodtunk, a világ fölé. Két vékony, de erős drót feszült
a mi lépcsőházunk és a szomszéd között, a szürke aszfaltút fölött. Anyánk, emlékszem, kinézett az ablakból és ő is sikított, majd
Lent tarka emberek tértek be a kocsmába, a boltba, vagy az utcán apám bömbölő hangját hallottuk meg. Testvérem rám kacsintott,
áruló zöldségestől vásároltak. Testvérem rendkívül stílusos volt, méltóságteljesen lépegetett tovább. Ekkor értettem meg: most
fehér sálát úgy tekerte körbe a nyakán, mintha angol úriembert már versenyzünk. Kissé nekirugaszkodtam, gyorsabban kezdtem
játszana, a drótra lépés előtt is feltűrte nadrágja szárát, zokniját lépkedni, hamarosan utolértem őt, karnyújtásnyira tipegett
megigazította és a cipőfűzőjét is leellenőrizte. Előbb a balt, aztán mellettem. Nem nézett rám, verejtékcseppek jelentek meg az
a jobbat, majd ujjaival szinte láthatatlanul végigsimított a cipőn. arcán, éreztem, hogy én is elmelegedtem. Megelőztem a testvérem,
Szertartás volt ez nála, halálosan komoly, kihagyhatatlan szokás. lelassítottam picit és lenéztem a mélybe. Ettől meginogtam, de
nem ijedtem meg, hanem újra a másik lépcsőházra néztem, amely
Vele ellentétben én nem igazán adtam magamra, kócos volt a alig tíz méterre volt tőlünk. Anyánk tovább sikítozott, majd valaki
hajam, piszkosak az ujjaim és a kabátom szakadozásait sem behúzta az ablakból, már csak onnan hallottuk az ijedt hangját.
tudta édesanyánk kellőképpen követni, így aztán úgy néztünk ki Nem igazán gondolkodtunk, élveztük a veszélyt, nem is tudom,
ketten, mint a koldus és az ő herceg barátja. Játékaink során ezek valaha éreztem-e jobban magam. Apánk fura módon nem szaladt
a különbségek alakították ki a szerepeinket, de soha egy pillanatig fel az emeletre, hanem lent állt, és figyelte, mi történik.

sem bántam, hogy ez így alakul, hiszen sokkal több barátom volt, Aztán lelöktem a testvérem. Egyszerű mozdulat volt ez, kissé feléje
mint testvéremnek. Míg én a legszűkebb, legmocskosabb lyukba fordítottam a fejem, meglendítettem a testem, hogy elérjem és
is bebújtam, ő elnézést kért a többiektől és odébbállt. Én kutyákkal hozzáértem a pulóveréhez. Ő egy rövid, ijedt hangot hallatott,
verekedtem és fiúkkal, ő pedig hét éves kora körül verseket kezdett aztán úgy hullt le, mint egy érett alma a fáról. Láttam zuhanni,
írni egy lánynak. Soha nem gúnyoltam ki, hiszen méltóságteljes, hallottam, hogy valósággal üvölt, de arra kellett figyelnem, hogy ne
érett gyerek volt, a legteljesebb harmóniában éltünk. essek le, hiszen a mozdulattól kissé meginogtam. Hallottam, ahogy
földet ér, s arra gondoltam, bár én is kipróbálnám ezt a mókát.
Ráléptem a drótra, kissé megingott alattam, de aztán megtaláltam Nem mertem megtenni, mert féltem a haláltól. Eltipegtem a drót
az egyensúlyt. Ő rálépett a másikra, fej fej mellett haladtunk, végéhez, ráléptem a lépcsőház tetejére, s nagyon megszédültem.
egészen egy métert előre, amikor aztán valaki meglátott minket Le kellett ülnöm. Megpihentem kissé, a felhőkre néztem, aztán
odalent és felsikoltott. Az emberek felnéztek ránk, mi pedig lassan elmondtam egy imát a testvéremért. Amit a szüleim tanítottak
továbbhaladtunk. nekünk a másvilágról, az igaz volt, a testvérem megszabadult a
földi bűnöktől. Gyakran jártunk templomba, s habár testvérem
Ilyet még soha nem tettünk. Loptunk szőlőt a szomszédtól, sokszor azt mondta nekem, hogy buta vagyok, amiért mindent
szaladtunk el becsapott árus elől, sőt egy alkalommal megpróbáltunk elhiszek az embereknek, én tudom, hogy csak viccelt. Akárhogy
átúszni a folyó másik oldalára is, életünket veszélyeztetve. A is, vártam a szüleim dicséretét.
magasban azonban még nem jártunk, a dróton legalábbis még
soha, csak a magasba ültünk ki időnként. Lelógattuk a lábunkat,
amíg apánk be nem rángatott minket a veszély elől. Hiába szidtak
le minket megannyiszor, szívesen néztünk a veszély szemébe, Esteban Vihaio
E C H I N O X 51

DIRECTOR: Rareş Moldovan

Redactor-şef: Bogdan Odăgescu


Redactor-şef adjunct: Diana Mărculescu
Secretar general de redacţie: Lavinia Rogojină
Redactori: Ancuţa Bodnărescu, Mirela Dimitriu, Oana Furdea, Mircea Laslo, Laurenţiu Malomfălean,
Cosmina Moroşan
Redactorii paginilor maghiare: Serestély Zalán, Visky Zsolt, Kulcsár Árpád
Colaboratori: Oana Capustinschi, Lavinia Gal, Alexandru Istudor, Olga Ştefan, Dan Vamanu
Consilieri: Balázs Imre József, Gabriel Marian, Horea Poenar, Vlad Roman, László Szabolcs, Cornel Vîlcu

Ilustraţia numărului: von blaremberg


Tehnoredactare: Mircea Laslo

ADRESA: Facultatea de Litere, str. Horea, nr. 31, 400202, Cluj-Napoca


TIPARUL: Tipografia GEDO, Cluj-Napoca
ISSN 1018-0478

Apare cu sprijinul Consiliului Local Cluj-Napoca


Gheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Asztalos Ildikó, Eugen Axinte, Izabella Badiu, Mircea Baciu, Orlando Balas, Silvia
Balea, Balló Áron, Balogh András, Cornel Ban, Alexander Baumgarten, Ioana Baciu, Nicolae Baciut, Eugen Baican, Mihai
Barbulescu, Beke Mihály András, Nicoleta Bechis, Mircea Bentea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Iulian Boldea,
Stefan Borbély, Andaluna Borcila, Cosmin Borza, Ioana Bot, Corin Braga, François Bréda, Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion
Bucsa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Radu Câmpeanu, Sanda Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru
Chioaru, Alexandru Cistelecan, Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Marius Conkan, Mircea Constantin, Sanda Cordos, Octavian
Cosman, Florin Creanga, Casandra Cristea, Ion Critofor, Ion Cristoiu, Csoma Eniko, Dan Damaschin, Stefan Damian, I.Maxim
Danciu, Stefan Darabus, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Victor Dietrich, Roxana Din, Gabriel Dombri, Ilinca Domsa, Mihai
Dragolea, Melania Duma, Egyed Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flamând, Pop Flore, Dayana Fratila, Daniel Fulga,
Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghitulescu, Vasile Gogea, Alex Goldis, Andrei Gotia, Adrian Granescu, Ioan Grosan,
Gaál György, Anca Hatiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Hellmann, Heltai Péter, Ioan Hirghidus, Puiu Hiticas, Hodor Adél,
Anton Horvath, Horváth István, Emil Hurezeanu, Laura Husti, Letitia Ilea, Vincentiu Ilutiu, Anda Ionas, Al.Th.Ionescu, Marius
Iosif, Tudor Iosifaru, Józsa T.István, Ruxandra Ivancescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Berndt Kolf, Komáromi Béla,
Kovács István, Éva László-Herbert, Marius Lazar, Virgil Leon, Lorincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Malita, Stefan Manasia,
Calin Manilici,Ion Marcos, Andrei Marga, Gabriel Marian, Stefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mihali, Ioan
Milea, Cristina Milos, Dan Mincan, Silvia Mitricioaei, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Florin Morar, Robert
Moscaliuc, Peter Motzan, Cristina Müller, Marianna Müller, Ion Muresan, Ovidiu Muresan, Viorel Muresan, Vasile Musca, Mircea
Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nasui, Mihail Neamtu, Daniel Necsa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi
Rudolf, Anca Noje, Letitia Olaru, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, Laura Pavel, Ovidiu Pecican,
Ion Pecie, Gheroghe Perian, Cosmin Perta, Lucian Perta, Mircea Petean, Calin Petrar, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al.Pintescu,
Petru Poanta, Horea Poenar, Virgil Podoaba, Antonela Pogaceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan
Pop-Curseu, Stefana Pop-Curseu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Ilie Radu-Nandra, Dan Ratiu, Iuliu Ratiu,
Constantin M.Radulet, Nora Rebreanu Sava, Rostás Zoltán, Marcel Constantin Runcaru, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav,
Nicoleta Salcudeanu, Constantin Saplacan, Cristina Saracut, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe,
Roxana Sicoe, Andrei Simut, Ioan Simut, Adrian Sârbu, Arthur Sofalvi Larion, Octavian Soviany, Werner Söllner, Adriana Stan,
Adrian Suciu, Daniel Suciu, László Szabolcs, Szocs Géza, Szölösi Ingeborg, Dan Saulean, Aurel Sorobetea,Radu Toderici, Traian
Stef, Lucian Stefanescu, Cristina Tataru, Thamó Csaba, Stefania Timofte, Liliana Truta, Adrian Tudurachi, George Târa, Radu
G. Teposu, Aura Teudan, Mircea Ticudean, Ungváry-Zrinyi Imre, Ion Urcan, Eugen Uricaru, Luminita Urs, Carmen Varfalvi-
Berinde, Ion Vartic, Paul Vasilescu, Cornel Vîlcu, Diana Veza, Alexandru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zapîrtan,
Laura Zavaleanu.