O floare de colţ ce-mi mângâie faţa.

O lacrimă sacră ce creşte în stâncă…

Înfingi rădăcini cât mai adânci în sufletu-mi fad, lipsit de păsare… Creşti lângă mine = o piatră tocită. Te
urcă tu sus, şi spune-mi… mai vine?

Parcă polii s-au certat şi şi-au schimbat rolul. Polul nord e sud…iar sudul e nord… Poate de aia şi muşchii
cei fragezi caută verde în loc de uscat…

Fii floarea mea de colţ! Înmoaie-mi sufletul cu roua stoarsă din petalele tale. Nu învinui muntele pentru
urmele lăsate de târnăcoapele înfipte în el. Nu-i cere socoteală! Minele au fost părăsite… acum răsună
doar ecoul unui izvor abundent de regrete… o apă de munte cu metale grele, care sapă încet în stânca
sfărmată…

Sărută-mi pleoapele sărate şi-arată-mi inorogii pe care i-am pierdut în întunericul realităţii… arată-mi
culorile curcubeului în picăturile de fericire care refractă iubirea…