ÎNTR-O LUMINĂ STRANIE

Doctorul deschide usa şi o perdea de aer cald i se lipeşte de faţa. Miroase a levanţică,
mucegai şi a ceva nedefinit.
Camera este mică. Mobilierul sărac: o masa,un scaun şi un pat. Zugrăveala coşcovită stă
prinsă din loc în loc în pânze negre de păianjen. Nu există nimic altceva, înafara unei oglinzi,
legată cu sfoară şi agăţată intr-un cui, langă fereastră. În dreptul ei, doi bărbati discută cu o femeie
grasă. Femeia are o faţă roşie şi părul de pe frunte ud. E fardată strident şi poartă un capot cu
trandafiri pe fond verde.
În timp ce se apropie de ea, doctorul observă că, deşi are dimensiuni exagerate, totuşi
corpul respectă proporţii atrăgătoare, cu picioare lungi şi şolduri late.
Cei doi bărbaţi îşi inclină uşor capul în semn de salut.În plus mormăie ceva despre vreme.
Primul are o faţă rotundă, cu buze groase, incadrate de o mustaţă foarte deasă şi un smoc ce
porneşte din bărbie, drept şi ţeapăn. Celălalt poartă o uniformă albastră. E subţirel şi pe faţa slabă,
cu pomeţi proeminenţi, sunt împrăştiate, din loc in loc, pete mici, roşii. “Doamna”, începe acesta,
“e propietara. Locatarul camerei a murit şi nu e trecut în cartea de imobil. Nu ştie nici cum îl
chema”. “Când aţi descoperit cadavrul ?”, o întreabă doctorul. ”Azi dimineaţă, pe când făceam
curăţenie în camere”. Doamna execută această operaţie pe la unsprezece, când chiriaşii sunt de
obicei plecaţi. Ea gateşte şi spală totodată pentru ei. Când a deschis uşa, acesta era aşezat tot aşa, ca
acum, culcat în pat. La început i s-a părut că doarme. L-a strigat şi nu i-a răspuns. De-abia când a
devenit mai atentă şi s-a apropiat, a simţit că ceva îi răsuceşte stomacul, că i-l smulge. “Doamne ce
culoare avea !”.
Doctorul scoate o batistă şi-şi suflă nasul. Pentru o clipă, vede unghiile groase, tăiate până
în carne, de la degetele picioarelor doamnei, care la rădăcina mai pastrează urme vechi de ojă.
Pânza papucilor e decolorată; fire răzleţe ies rebele din ţesătură. Doctorul îşi tamponă cu grijă
nasul, apoi împături batista şi o puse in buzunarul hainei. “Şi… de ce nu la-ţi trecut în cartea de
imobil?”. “Era un om bun”, se scuză ea. “Era destul să-l priveşti în ochi şi să-ţi dai seama de asta”.
“Nu este îndeajuns. Mulţi dintre noi pot părea buni”. Femeia îl priveşte rugător: “Cu el … Nu putea
fi aşa ! Era destul să-l priveşti în ochi”. “Poate că era. Însă trebuia să-l înscrieţi”.
Probabil, mai înainte, tocmai despre acest acest subiect au discutat cei doi, pentru că
bărbatul în uniformă îi replică, în timp ce îşi loveşte degetul mare al mâinii stângi, cu un creion:
“Am văzut noi destui. Ce făcea toată ziua, dacă nu lucra şi nici nu vorbea cu nimeni?”. “Cobora, se
proptea în colţul casei şi nu se mişca de acolo ore în şir. Uneori mergea să se uite la jocurile
copiilor, la vre-o ceartă, la înghesuiala din faţa unei vitrine, ştiţi, lucruri din acestea mărunte”.
“Servea masa la dumneavoastră?”. “Nu. Era prea sărac. Nu avea bani nici de chirie. Îl ţineam din
milă, oricum pentru incăperea asta găsesc foarte greu clienţi. Nici nu ştiu cum de mai trăia. Nu l-am
vazut niciodată să bea, să mănânce sau cu vre-o femeie. Era un om la locul lui.”.
Doctorul face câţiva paşi prin cameră, apoi se îndreaptă către pat. Cadavrul zace acoperit
de sub bărbie până la glezne cu un cearceaf alb. Are tălpile goale şi mâinile împreunate pe piept.
Un picior e uşor îndoit. O lumină stranie, gălbuie, desfăşoară asupra acestuia tonuri gri.
“Nu făcea altceva decât să privească oamenii, să-i asculte. Se vedea că ăsta-i singurul
lucru care-i face plăcere, continuă femeia. “De multe ori, după ce îmi terminam treaba în casă,
stăteam la geam şi il urmăream să-l văd ce face”. Era aşa, nici frumos, nici urât. Cu toate că, luate
fiecare în parte, avea trăsături distinse, puse împreună, dădeau ceva ciudat. Doamna crede că era ori
un visător fără pereche, ori înnebunise din pricina unei femei. O aştepta să vie? Nu poate şti. Însă,
aşa cum s-a dovedit mai apoi, nu l-a căutat niciodată nimeni. Putea să-l lase pe bietul om în stradă?
În timp ce doamna î-şi desfaşoară povestea, bărbatul în uniformă se plimbă prin cameră.
A scos din buzunar ceasul pe care l-a găsit asupra defunctului în urma percheziţiei şi îl studiază
atent. După greutate şi aspect pare o piesă executată din sticlă sau cristal. Prin cadranul subţire, în
care sunt incizate semne stranii, aurite, se observă în interior, mecanismul roţilor dinţate ticăind
liniştit. Nu are insă ace indicatoare şi nici un semn al existenţei unei posibilităţi de reglare: spatele
şi marginile sunt netede, plate şi nu par îmbinate în niciun fel. “Şi, de când locuia la dumneavoastră
?”, întrebă, încercând să şteargă sticla cadranului de mâneca vestonului. Femeia îi explică de cât
timp, şi cum era în ziua aceea vremea afară. Bărbatul în uniforma observă că şi faţa ceasului, care
la început a părut doar murdărită de amprenta lăsată de mâna lui, începe să devină opacă. Cu toate
că depune din ce în ce mai mult zel, nu mai reuşeşte să indepărteze ceaţa aceea decât pentru o clipă.
Apoi, dintr-o dată, face o mutră de idiot când î-şi vede mâneca pătată cu o scoarţă mare, albă,
inainte să-şi poată scoate batista din buzunar.
“Din când în când, îi duceam aparatul meu radio să asculte muzică. Îl porneam şi i-l lăsam
în faţa uşii, de obicei seara. A doua zi mi-l aducea înapoi tot aşa, pornit. Dar nu vă pot spune ce faţă
fericită avea ! Din păcate, nu puteam să-l împrumut întotdeauna, pentru că şi eu am nevoie de el.
Sunt o femeie singură”. Bărbatul cu barbişon, aflându-se lângă aceasta, observă în ochii femeii un
fulger scurt. Simţii înfiorat prin capotul de mătase trupul zbuciumat de o neaşteptată tresărire ce-i
inundă nările cu un profund şi discret miros de săpun proaspat şi transpiratie.
Doctorul, dupa ce a examinat teasta pleşuvă, cu pielea albăstrie şi puţin strălucitoare a
celui mort, dă la o parte cearceaful, pe jumătate. Observă că şi celelalte porţiuni ale corpului au
aceeaşi pigmentaţie stranie, cu pori mari din care ies teci scurte,cornoase ce par tumefiate. Sub
bratele decreptite, atârnă o piele flască si totusi fină, ca o membrană. Trupul gol pare firav, cu oase
subţiri înfasurate în nişte gheme noduroase de muşchi. Smocuri albe, mici si aspre, ca un puf
îmbătrânit în pruncie, îi străpung cosul pieptului. Pe antebraţe, pete mai deschise la culoare, cu
forme regulate, lipsite de pilozitate şi unite prin fire laptoase, depigmentate, stau marturie unei
traume sau unei mutilări..
Îşi termină treaba examinându-I unghiile mâinii stângi şi pleoapa. Apoi se duce în dreptul
ferestrei, unde priveşte prin ziarul prins la colţuri cu pioneze, ce ţine loc de perdea. Lumina
suprapune rândurile tipărite pe cele două feţe. În colţul unui chenar, o muscă mare, neagră, î-şi
curăţă în linişte penajul.
Doamna încă nu şi-a terminat povestea, găsind mereu noi amănunte. În timp ce descrie o
anumită presiune simţită în stomac la apropierea fostului chiriaş, bărbatul cu buze groase încadrate
de o mustaţă neagră şi barbişon se apropie de masă, pe care stau împrăştiate câteva truse de machiaj
deschise. Distrat, loveste cu degetele în grămada de ustensile, până dă de o pensulă mică. Aceasta îi
trezeşte probabil o nostalgie ascunsă, căci, după ce o învârte într-o bulină cu fard sidefiu, începe să
deseneze pe lemnul lustruit al mesei, linii frânte.
“Vă spun sincer, mai încearcă doamna, m-am gândit de multe ori că ar fi bine să-i spun să
plece, dar n-am putut. Pur şi simplu n-am putut. Părea un om aşa de bun, trebuie să fi fost un
înger”. “Bine ! Bine!”, i-o tăie bărbatul în uniformă, în timp ce încearcă încă să-şi şteargă pata de
pe mâneca vestonului. “Am înţeles. Ce facem doctore?”.
Doctorul începe să complecteze spaţiile goale ale unui formular pe care, din loc în loc,
sunt tipărite propoziţii pe jumătate şterse. Scrisul său, puţin înclinat, cu bucle strânse ce ţâşnesc
spre dreapta, deasupra literelor mărunte, aproape ilizibile, le acoperă uneori.
În stradă se aude sunetul, ca de gâscan, al unui claxon răguşit, urmat de râsete şi strigăte
de copii.