Feelings are magic. There’s no doubt about this. No question. No answer.

No words to describe them. Just feelings. You feel and you expres what
you feel, but not through words. No. You could ruin everything…
How can the other one/others see what you feel? Easy: feeling you!!!
Feeling in your eyes…in your touch…in you voice…
What about memories…? Aren’t memories just feelings of what we use to
have? They are, aren’t they? So… I think what I’m saying is that…
memories are magic too! Right? They certanly are…
So… the memory of your feelings… hm… that’s big!

Copil tembel… la ce ţi-e capul? Să încerc sa înţeleg ce simt?! Ha! Nu ţine de raţioune…
Se poate ca amintirea iubirii să fie mai puternică decât sentimentul în sine? Să fie asta
exlicaţia binecunoscutului clişeu: nu realizezi ceea ce ai decât după ce vei fi pierdut acel
lucru? Imposibil! O iubirea nu se uită niciodată… poate e lăsată în urma, dar niciodată
uitată. Poate reuşeşti să o ignori o perioadă şi să o cauţi când îţî dai seama că defapt tu
eşti cel pierdut! Da! Asta e! Dragostea nu se poate pierde! Dar de poţi pierde tu de ea?

De un lucru sunt sigură: în dragoste nu există sfârşit! Există poate sfârşit pentru relaţii, fie
ele de prietenie, rudenie, cuplu… dar sentimentele care au fost puse “la bătaie” pe
parcurs, nu vor fii niciodată uitate. Nu poţi să treci peste ceea ce simţi, nici măcar sa
încerci, nu poţi. Singurul lucru pe care îl poţi face în apărarea ta e să ignori la infinit ceea
ce este înfipt adânc şi cu mare precizie în sufletul tău! Dar asta ar însemna să îţî omori
sufletul… Deci orice ai face, nu poţi vătăma sentimentul… tot tu eşti cel care se
torturează, de cele mai multe ori cu ştiinţă…
Heh… v-aţi dat vreodată seama de această putere a sentimentelor? Într-un final realizez
că jucăm o piesă regizată de minte, scrisă de suflet, asemenea unor marionete manevrate
de sentimente. Acum pot să îmi explic şi existenţa regretelor. Un regret apare doar atunci
când regizorul şi scriitorul nu se mai înţeleg, dar puterea de convingere a regizorului
influenţează piesa după bunul său plac. Şi atunci te doare sufletul. Sau poate durerea o
simţi mai târziu, atunci când scriitorul nu mai poate face nimic să aducă povestea pe care
a scris-o la finalul pe care îl avea iniţial şi va fii nevoit să găsească un altul. Un alt final
care să mângâie cât de cât durerea.
Regretul apare atunci când citeşti noile replici şi îţî dai seama că celelalte erau mult mai
frumoase… Dar întotdeuna regretele sunt tardive, pentru că nici măcar sufletul tău nu
poate întoarce timpul înapoi. Indiferent cât de mult îţi doreşti să joci toată piesa de la
început, să joci rolul care îţi fusese scris iniţial, tot ce mai ai sunt amintirile vechiului
scenariu. Iar acest lucru este minunat! E magic! Dar e o minune care doare… Chiar şi
durerea e o minune… e o durere care te face fericit…

It’s just magic!

Trăim o viaţă scrisă de suflet, regizată de raţiune, dar povestea e trăită de actor!