Sunteți pe pagina 1din 49

DREPT BANCAR

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVA

1. Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, editie revizuita si adaugita, Casa de
Editura Venus, lasi, 2007;
2. Cocriş Vasile, Moneda, credit şi band. Suport de curs, Iasi, 2003;
3. Kiritescu Costin, Dobrescu Emilian, Băncile. Mica Enciclopedie, Ed. Expert, Bucuresti, 1998;
4. Lupu Diana, Blanaru Constantin, Moneda şi credit, Ed. Sedcom Libris, lasi, 2006;
5. Motica Radu, Bercea Lucian, Drept comercial romdn şi drept bancar, vol. II, Ed.Lumina Lex,
Bucuresti, 2001;
6. Minea Mircea, Elemente de drept financiar international, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2001;
7. Şaguna Drosu Dan, Drept bancar şi valutar, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1994;
8. Şaguna Drosu Dan, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001;
9. Turcu Ion, Operatiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997;
10. Turcu Ion, Operatiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. I-II, Editia a-V-a
actualizata si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004;
11. Voinea Gheorghe, Mecanisme si tehnici valutare financiare internationale, Editia a III-a revazuta,
Ed. Sedcom Libris, lasi, 2004;
12. Tofan Mihaela, Integrarea României in structurile Uniunii Monetare Europene,Ed. C.H. Beck,
Bucuresti, 2008;
13. Sauleanu Lucian, Drept bancar, 2007, Ed. Universitaria, Bucuresti, 2007;

14. Silberstein Alfred, Banca Natională a României de la organ al administratiei publice centrale
la institute publica independentă, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006;
15. Lazaroiu Petre, Drept bancar, curs, Ed. Bren, Bucuresti, 2006;

16. Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008;
17. Ciutacu Florin, Drept bancar. Culegere de speţe, modele de contracte, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2008;

18. Gheorghe Carmen Adriana, Mureşan Laura, Caiet de seminar la disciplina drept bancar, Ed. Universităţii

Transilvania din Braşov, 2007.

1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL BANCAR

1. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DE REGLEMENTARE AL DREPTULUI BANCAR

Dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul bancar şi
activitatea bancară.
Băncile ocupă un rol central într-o economie de piaţă în condiţiile în care, pe lângă operaţiunile
curente pe care le desfăşoară (de depozit, de credit, de scont, de bursă), sunt participante directe la
desfăşurarea unor afaceri fianciare ori industriale.
Trăsăturile dreptului bancar:
este un drept al subiecţilor calificaţi, reglementând condiţiile de acces la profesiunea bancară şi la
exercitarea activităţilor bancare. Activităţile bancare sunt desfăşurate de către bănci , dar şi de alte
instituţii de credit, cu autorizarea prealabilă şi sub supravegherea unei banci centrale. În România,
calitatea de bancă centrală revine Băncii Naţionale a României.
este un drept al activităţii bancare, reglementând operaţiunile care pot fi întreprinse conform
obiectului de activitate al societăţilor bancare şi al celorlalte instituţii de credit, potrivit autorizării băncii
centrale.
Obiectul de reglementare al dreptului bancar este reprezentat de activitatea bancară exercitată cu
titlu profesional de banca centrală.
Clarificări terminologice:
- banca centrală este acea bancă responsabilă cu politica monetară a unui stat. Exemple:
→ în România – Banca Centrală a României;
→ pentru statele membre ale zonei euro – Banca Centrală Europeană. Băncile centrale naţionale a
celor şaisprezece state membre ale eurolandului au transferat atribuţiile lor în domeniul politicii
monetare către Banca Centrală Europeană.
Nu se confundă banca centrală a unui stat cu restul băncilor din acelaşi stat. Astfel, sistemele
bancare din statele europene au o structură similară, existând o bancă centrală (naţională) şi alte bănci,
case de economii, instituţii publice de credit, bănci mutualiste sau cooperative, cooperative de credit
agricol, cooperative de credit industrial, cooperative de credit imobiliar, instituţii financiare specializate.
în Austria – sunt aproximativ 800 de bănci;
în Belgia – aproximativ 100 bănci;
în Cipru – aproximativ 300 bănci;
în Republica Cehă - aproximativ 60 bănci, din care majoritatea în Praga;
în Danemarca - aproximativ 200 bănci;
în Estonia – aproximativ 12 bănci, cele mai multe în Tallin;
în Finlanda - aproximativ 200 bănci;

2
în Franţa - aproximativ 850 bănci;
în Germania - aproximativ 2000 bănci;
în Grecia – aproximativ 60 de bănci, cele mai multe în Atena;
în Ungaria - aproximativ 200 bănci;
în Irlanda - aproximativ 60 bănci, cele mai multe în Dublin;
în Italia - aproximativ 800 bănci;
în Letonia - aproximativ 25 bănci;
în Luxemburg - aproximativ 150 bănci;
în Malta - aproximativ 20 bănci;
în Polonia - aproximativ 700 bănci;
în Portugalia - aproximativ 180 bănci;
în Slovacia - aproximativ 25 bănci;
în Slovenia - aproximativ 25 bănci;
în Spania - aproximativ 350 bănci;
în Suedia - aproximativ 200 bănci;
în Marea Britanie - aproximativ 400 bănci;
în Elveţia - aproximativ 3000 bănci.1 Marile bănci elveţiene s-au constituit în a doua jumătate a
secolului trecut şi au cunoscut o evoluţie fără precedent imediat după al doilea război mondial.
Explicaţia nu rezidă în regimul special al secretului bancar, ci în factorii economici: excedentul
economiilor realizate raportat la nevoile interne de finanţare; politica liberală în domeniul exportului de
capital; stabilitatea preţurilor şi o monedă puternică2.
în România – 39 de instituţii de credit, din care 38 sunt societăţi comerciale bancare3.

II. IZVOARELE DREPTULUI BANCAR

În dreptul bancar se întâlnesc următoarele categorii de izvoare:


1. Izvoare comune ale dreptului bancar cu alte discipline:
- Constituţia;
- Codul comercial;
- Codul civil;
- legile;
- ordonanţele de urgenţă;

1
http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://www.europebanks.info/centralbanks.htm
2
Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 143.
3
Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 36.
3
- ordonanţele guvernului;
- hotărâri ale guvernului.
2. Izvoare specifice dreptului bancar:
- legile bancare . În această categorie intră legislaţia primară în baza căreia îşi desfăşoară
activitatea băncile centrale, celelalte instituţii financiar monetare şi instituţiile financiare nebancare.
Cu titlu de exemplu, în România, intră în această categorie:
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului;
Legea nr.227 din 4 iulie 2007 pentru aprobarea, completarea şi modificarea Ordonanţei de Urgenţă
a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 ;
Ordonanta de urgenta nr. 25 din 18 martie 2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului ;
Legea nr. 270 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 25/2009 pentru
modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 99/2006 privind institutiile de credit
si adecvarea capitalului;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.98 din 6 decembrie 2006 privind supravegherea
suplimentară a instituţiilor financiare dintr-un conglomerat financiar ;
Ordonanţa Guvernului nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
instituţiilor de credit, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 83 din 21 mai 1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale la care statul este
acţionar, cu modificările ulterioare;
Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind statutul BNR.
Explicitând categoria instituţiilor financiare nebancare, precizăm că în această categorie sunt
incluse casele de amanet, societăţile de leasing4.
Instituţiile financiar monetare sunt instituţiile de credit. Acestea pot fi naţionale şi internaţionale.
În ultimul an numărul acestor instituţii la nivelul Uniunii Europene a scăzut cu 2,7% în anul 2009.
Astfel, cea mai mare scădere a numărului de instituţii financiar monetare s-a înregistrat în Franţa (56),
Irlanda (54) şi Spania (50). În România, acestea au scăzut de la 52 la 51 în ultimul an.
- reglementările profesionale emise de banca centrală. De exemplu, în România, sunt aplicabile :
Regulamentul nr.1 din 30 martie 2000 republicat privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate
de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili ;
Norma BNR nr.4 din 29 mai 1995 privind funcţionarea pieţei monetare interbancare;
Norma nr. 12 din 24.10.2008 pentru completarea Normei Băncii Naţionale a României nr. 4/1995
privind funcţionarea pieţei monetare interbancare;
Norma nr. 14 din 1.11.2007 pentru modificarea şi completarea Normei nr. 4/1995 privind
4
Pentru lista completă a instituţiilor financiare nebancare în România, a se vedea
http://www.bursaasigurarilor.ro/Institutii_financiar_nebancare.html
4
funcţionarea pieţei monetare interbancare;
Reguli privind stabilirea ratelor de referinţă ROBID şi ROBOR5. În legătură cu aceste denumiri se
impune definirea lor.
- reglementări regionale şi cele internaţionale.
Prezintă importanţă armonizarea cadrului legislativ românesc cu dispoziţiile comunitare, altfel
spus armonizarea dreptului bancar românesc cu dreptul bancar comunitar. Parte dintre reglementările
comunitare se pliază pe cadrul legislativ românesc în materie, parte din ele însă vin în contradicţie cu
reglementările naţionale.
Astfel, directiva a-III-a a Uniunii Europene privind prevenirea utilizării serviciilor bancare pentru
acte de spălare de bani şi finanţare a terorismului, transpusă de România în Regulamentul nr. 9/2008 al
BNR privind cunoaşterea clientelei în scopul prevenirii spălării banilor şi finanţării terorismului. Această
reglementare a dat naştere la numeroase controverse în doctrină, deoarece specialiştii au constatat
posibilitatea unor abuzuri şi a unor ingerinţe fără drept în viaţa privată a clienţilor băncii. În acest
context, prin faptul că bancherii ar putea solicita clienţilor înscrisuri care nu probează legătura cu
spălarea banilor ori cu finanţarea terorismului, s-ar putea ajunge la încălcarea flagrantă a prevederilor
Legii nr. 677/2001.
Intrat în vigoare la data de 14 iulie 2008, Regulamentul nr. 9/2008 al Băncii aţionale a României
are menirea de a transpune prevederile directivei a-III-a a Uniunii Europene privind prevenirea utilizării
serviciilor bancare pentru acte de spălare de bani şi finanţare a terorismului. Totodată, acesta este în
acord cu prevederile Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi cu
dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 594/2008 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a
prevederilor legii sus-menţionate, ţinând cont şi de recomandările emise de Financial Action Task Force
on Money Laundering.
La nivelul Uniunii Europene, necesitatea de a lua măsuri în direcţia prevenirii actelor de spălare de
bani, dar şi a finanţării terorismului s-a concretizat în prevederile directivei 2005/60/EC a Parlamentului
European şi a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea folosirii serviciilor financiare în
scopul spălării banilor şi a terorismului financiar.
La nivel internaţional, cu acelaşi scop a fost înfiinţat cu ocazia summitului celor şapte (G-7) de la
Paris, organismul interguvernamental Financial Action Task Force on Money Laundering. În decursul
timpului, acest organism neguvernamental a statuat un număr de patruzeci de recomandări şi nouă

5
Rata ROBID pentru fiecare scadenţǎ este calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare
Participant la Fixing pentru depozitele atrase într-un interval de 15 minute înainte de fixing după eliminarea extremelor. Rata
cotata de catre un Participant pentru fixing reprezintǎ rata la care sunt acceptate depozite în RON de la alt Participant timp de
15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către Împuternicit.
Rata ROBOR pentru fiecare scadenţǎ este calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare
Participant la Fixing pentru depozitele plasate într-un interval de 15 minute înainte de fixing după eliminarea extremelor. Rata
cotata de catre un Participant pentru fixing reprezintǎ rata la care sunt oferite depozite în RON unui alt Participant timp de 15
minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către Împuternicit.( http://www.bnro.ro/Reglementari-ale-pietei-
monetare--2104.aspx)

5
recomandări speciale în direcţia prevenţiei actelor de spălare a banilor şi de terorism financiar. Cei
treizecişicinci de membri (Argentna, Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, China, Danemarca,
Comisia Europeană, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Hong-Kong, Consiliul Statelor Arabe din Golf
– Bahrain, Kuwait, Omar, Katar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite -, Islanda, Irlanda, Italia,
Japonia, Olanda, Luxembrug, Mexic, Noua Zeeleandă, Norvegia, Portugalia, Republica Coreea, Rusia,
Singpore, Africa de Sus, Spania, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii)
evidenţiază, prin cele patruzecişi nouă de recomandări, preocuparea pentru prevenţia spălării banilor,
pornind de la sistemul judiciar şi ajungând la sistemul financiar şi cooperarea internaţională. Aceste
recomandări nu îmbracă forma unei convenţii internaţionale care să oblige aderenţii la respectare după
adoptarea acesteia ci, multe state şi popare şi-au asumat un angajament de ordin politic în sensul
respectării acestora. Cele nouă recomandări speciale se referă la: ratificarea şi implementarea Convenţiei
Internaţionale a Naţiunilor Unite pentru suprimarea activităţilor de finanţare a terorismului; incriminarea
actelor de finanţare a terorismului, a actelor de terorism şi a organizaţiilor teroriste; sechestrarea
bunurilor aparţinând teroriştilor, ale celor care finanţează terorismul şi organizaţiilor teroriste; raportarea
imediată de către instituţiile financiare a oricărei suspiciuni legate de eventuale transferuri de bani sau
alte asemenea operaţiuni în strictă legătură cu acte de terorism; cooperarea internaţională; licenţierea şi
autorizarea tuturor persoanelor fizice ori juridice care asigură servicii de transmitere a banilor ori a
diverselor alte valori; viramentele electronice; reglementarea atentă a organizaţiilor non-profit sub
apanajul cărora există posibilitatea desfăşurării de acte de terorism; reglementarea şi sancţionarea severă
a celor care intenţionează să scoată bani dintr-o ţară, fără să îi declare, în astfel de situaşii putând plana
suspiciunea finanţării de acte de terorism, aceste fonduri fiind supuse confiscării.
Directiva 2002/87/CE privind supravegherea suplimentară a entităţilor reglementate dintr-un
conglomerat financiar, transpusă în legislaţia românească prin O.U.G. nr. 98/2006 privind supravegherea
suplimentară a instituţilor de credit, a societăţilor de asigurare, a societăţilor de reasigurare, a societăţilor
de servicii de investiţii financiare şi a societăţilor de administrare a investiţiilor dintr-un conglomerat
financiar. Scopul a fost acela de a asigura stabilitate financiară şi protecţia deponenţilor, asiguraţilor şi
investitorilor. Exercitarea supravegherii suplimentare este asigurartă de către o autoritate coordonatoare
desemnată dintre autorităţile competente cu supraveghere sectorială, în baza unor criterii prevăzute în
actul comunitar. Astfel autoritatea competentă cu supravegherea bancară în România este Banca
Naţională a României. În acest context, băncile comerciale româneşti îşi pot deschide sucursale în alte
state membre ale Uniunii Europene în condiţiile adresării unei notificări Băncii Centrale Europene.
Există posibilitatea ca Banca Naţională a României să se opună unei astfel de extinderi.;
Directiva nr. 2006/48/CE privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii instituţiilor de
credit şi directiva nr. 2006/49/CE privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de
credit, ale căror prevederi au fost transpuse în legislaţia românească prin O.U.G. nr. 99/2006 rivind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Cele două directive reglementează, cu caracter unitar, la

6
nivelul Uniunii Europene, noile cerinţe de capital, aşa cum au fost stabilite în cadrul Comitetului de la
Basel pentru supraveghere bancară, cunoscute şi sub denumirea de „Noul acord de capital Basel II”.
După cum rezultă şi din denumirea acestuia, Acordul Basel II este succesorul Acordului Basel I. Acesta
din urmă (instituit în 1988) s-a dovedit insuficient, conferind o interpretre rigidă a riscului de credit.
Basel II se concentrează pe stabilirea unei metodologii de calcul bancare, mult mai precisă, a rezervelor
de capital, ţinându-se cont de riscurile de credit şi operaţional.
Regulamentul CE 25/2009 al Băncii Centrale Europene din 19 decembrie 2008 privind bilanţul
sectorului instituţii financiare monetare;
- uzanţele bancare. În legătură cu acestea, se observă că dacă uzanţele bancare sunt aplicate fără
restricţie în raporturile dintre bănci, aplicabilitatea uzanţelor în raporturile dintre clienţi şi bancă este
pendente de cunoaşterea acestora de către client. Astfel, dacă clientul a luat cunoştinţă de existenţa şi
conţinutul uzanţelor, atunci acestea îi sunt opozabile.

III. EVOLUŢIA MONEDELOR ŞI A OPERAŢIUNILOR BANCARE

Moneda stă la baza apariţiei şi dezvoltării operaţiunilor bancare. În doctrină s-a concluzionat că,
din punct de vedere etimologic, noţiunea de “monedă” provine de la numele zeiţei Junon Moneta, cea
care avea ca obligaţie împărţirea averilor.6 În cazul economiei naturale familiale, o economie de
subzistenţă, nu s-a pus problema unui instrument de schimb cu rol de echivalent general. Odată cu
apariţia economiei naturale de schimb (trocul), s-a cristalizat ideea necesităţii unui astfel de instrument.
În acest context este plasată economia monetară.
Iniţial monedele erau reprezentate de mărfuri, ulterior ele sunt reduse la metale. Primele monede-
mărfuri au fost: animalele de turmă la popoarele care se ocupau cu păstoritul; scoicile şi mărgeanul la
pescari; pieile de animale la popoarele de vânători, cerealele la agricultori. Civilizaţiile precolumbiene,
spre exemplu, utilizau ca monedă sâmburii de cacao şi porumbul. Dificultatea în cazul folosirii
monedelor-mărfuri a condus la apariţia monedelor metalice. Iniţial, acestea aveau forma unor bare sau
chiar a podoabelor. Metalele utilizate în baterea monedelor au fost: arama, argintul şi aurul.
Nu există încă un punct de vedere unitar referitor la locul şi momentul apariţiei monedelor. Astfel,
unii autori consideră că primele monede au apărut în China, în secolul al-IX-lea î.Chr. Alţi autori
precizează că primele monede au fost emise pe teritoriul lydian, în timpul regelui Cresus (562-546
î.Chr.).
În ţara noastră, primele monede sunt cele din Histria, din sec. V î.Chr., ce apar în forma unor
monede-ligou. Ulterior au apărut drahmle din argint, şi aşa-numitele “obolii” şi “hemiobolii”. Singurele
monede dacice lucrate în aur sunt aşa numitele “kosoni” din Transilvania7.
6
Drosu Dan Şaguna, Raţiu Monica Amalia, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.3.
7
Ibidem, p.9.
7
Se pare că primele depozite erau realizate în cadrul templelor. Ele nu aveau doar funcţia de lăcaşe
de cult, ci erau şi locuri de depozitare a avuţiilor. În doctrină se arată că primii care au obţinut profituri
din depozitarea avuţiilor au preoţii. Ei obţineau astfel respectul semenilor, dar şi un avantaj material. În
situaţia în care obeictul depozitelor erau bunuri perisabile (de exemplu: cereale), unica modalitatea de
păstrare era împrumutul de consumaţie, restituirea împrumutului făcându-se din recolta următoare.
Prima bancă descoperită se pare că datează din perioada 3400-3200 î.Chr., descoperirea fiind realizată în
Mesopotamia, unde s-au găsit table de contabilitate8.
Primele operaţiuni de bancă (împrumuturi) sunt plasate în Grecia şi Imperiul Roman. Astfel, în
Grecia, primul bancher consemnat în scrieri este Philostefanos.
Adevăratele operaţiuni de bancă apar în Evul Mediu. Se dezvoltă acum operaţiunile cambiale.
Pe teritoriul ţării noastre, în timpul domniilor fanariote, sunt reglementate împrumuturile pe gaj şi
pe ipotecă, este interzisă cămătăria. Primii practicanţi ai comerţului de bancă purtau denumirea de zarafi.
Totodată, sunt reglementate două forme de credit: de consum şi public. Prima instituţie bancară de pe
teritoriul ţării noastre, denumită “Casa Meitani”, a fost înfiinţată de doi fraţi aromâni: Ştefan şi
Gheorghe Meitani9.
Prima bancă, în sensul modern al cuvântului, apare în secolul al-XII-lea, fiind înfiinţată de Dogele
Michele al XI-lea, şi poartă denumirea Banco de Venezia. Ulterior apar Banca Amsterdam (1609),
Banca din Hamburg (1619), Banca Regală a Suediei (1668), Banca Angliei (1694).
naţională. Sistemul bancar japonez numără aproximativ 8000 de instituţii financiare.
În decursul timpului, plăţile s-au efectuat în aur. Relaţiile internaţionale şi nu numai au determinat
efectuarea de plăţi în valute şi devize.
Aurul reprezintă şi în prezent un mijloc universal de plată, fiind echivalentul general al mărfurilor.
Totodată, aurul reprezintă şi un instrument de acumulare de rezerve.
În relaţiile comerciale internaţionale, în mod tradiţional, aurul a fost utilizat în una din următoarele
trei forme: etalonul aur-monedă, etalonul aur-lingouri, etalonul aur-devize. În ultimul timp, ca urmare a
desfăşurării tranzacţiilor comerciale internaţionale şi pe cale electronică, se vorbeşte despre e-gold, adică
despre etalonul aur-electronic.
Etalonul aur-monedă (gold specie standard) se caracterizează prin libera batere şi circulaţie a
monedelor de aur, pe de o parte, şi prin convertibilitatea bancnotelor în aur, pe de altă parte. Acesta şi-a
găsit expresia în stabilitatea parităţilor dintre unităţile băneşti naţionale prin intermediul mişcărilor de
aur, a modificării masei monetare, a creşterii şi descreşterii preţurilor şi veniturilor interne.
Etalonul aur-lingouri (gold bullion standard) se caracterizează prin aceea că aurul nu mai circulă ca
monedă, fiind depozitat în formă de lingouri, în rezervele emitentului bancnotelor.
Etalonul aur-devize (gold exchange standard) care se caracterizează prin păstrarea – sub formă de
rezervă – de către băncile centrale a unor valute convertibile.
8
Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 18.
9
Ibidem, p. 14.
8
La Conferinţa monetară şi financiară de la Bretton Woods a fost instituit etalonul aur-dolar. Acesta
a funcţionat până în 1971, când s-a renunţat la funcţiile monetare ale aurului, etalonul aur-dolar fiind
înlocuit cu etalonul dolar.
În timp, aurul ca mijloc de plată în comerţul internaţional a înregistrat o evoluţie cel puţin
interesantă. Astfel, ca urmare a preţului fluctuant şi a distribuţiei inegale a acestuia, aurul a decăzut de la
rangul său de mijloc principal de stingere a unei creanţe internaţionale. A fost utilizat pe mai departe ca
mijloc de plată în relaţiile comerciale internaţionale în cazurile în care nu putea fi utilizat un alt mijloc
de plată.
Actualmente, evoluţia aurului ca mijloc de plată în comerţul internaţional este evident pozitivă. Nu
numai că acest metal este utilizat cu succes în echilibrarea balanţei de plăţi, dar el “circulă” astăzi, fiind
folosit la stingerea creanţelor internaţionale în forma e-gold (a aurului-electronic).
Astfel, etalonul aur-electronic se caracterizează prin aceea că aurul nu circulă fizic, ci doar pe cale
electronică. E-gold presupune totuşi existenţa unei cantităţi reale de metal preţios. Etalonul aur-
electronic de astăzi este succesorul etalonului aur-lingouri; aceasta înseamnă că aurul este depozitat (în
formă electronică) în rezervele emitentului. E-gold permite ca toate plăţile efectuate prin acest mijloc de
plată să fie exprimate în moneda naţională cerută de importator sau de exportator.
Aurul-electronic a fost creat pentru ca toţi aceia care apelează la un astfel de mijloc de plată să fie
la adăpost de orice risc financiar (aceasta deoarece e-gold nu se raportează la nici o monedă naţională şi
nici nu presupune păstrarea în conturi bancare). Totuşi, lipsa riscului financiar nu înseamnă absenţa
riscului de schimb; astfel, raportat la o monedă naţională, valoarea e-gold continuă să fluctueze.
Valuta este moneda naţională a unei ţări, utilizată ca mijloc de plată în decontările internaţionale.
Valutele îmbracă mai multe forme, clasificîndu-se în raport de criterii diferite:
I. În funcţie de posibilităţile de preschimbare, valutele sunt de două tipuri:
• Valute convertibile – pot fi preschimbate în alte valute;
• Valute neconvertibile – nu pot fi preschimbate în alte valute.
II. În raport de forma lor, valutele pot fi:
• Valute efective – se prezintă în formă de numerar, bancnote sau monede divizionare;
• Valute în cont – se prezintă în formă de disponibil la o bancă.
Valuta efectivă, dacă este depusă într-un depozit bancar, se transformă în valută în cont, iar valuta
în cont, când este ridicată, devine valută efectivă.
Raporturile valorice dintre valute îmbracă forma parităţilor monetare şi a cursurilor de schimb.
Paritatea monetară reprezintă raportul stabilit pe baza valorilor paritare a două monede. Valoarea
paritară este reprezentată de conţinutul valoric al unităţii monetare naţionale. Stabilirea valorii paritare a
monedelor poate avea ca etalon: un metal preţios, o valută sau dreptul special de tragere. În consecinţă,
se poate vorbi despre paritatea metalică, paritatea valutară şi paritatea D.S.T.

9
Paritatea metalică este aceea în care raporturile valorice sunt exprimate în metale preţioase: aur,
argint, platină.
Paritatea valutară este aceea în care valorile paritare sunt exprimate în valuta de rezervă cu funcţii
de monedă internaţională, aşa cum este cazul dolarului S.U.A. şi al monedei europene unice.
Paritatea D.S.T. este acea paritate în care valorile paritare sunt exprimate în Drepturi Speciale de
tragere.
Mărimea parităţilor este determinată de nivelul cursurilor de schimb de pe pieţele valutare.
Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă raportul valoric dintre moneda unui stat şi moneda
unui alt stat. După modul în care este stabilit, cursul de schimb este oficial sau liber.
• Cursul oficial este un curs fix determinat de autoritatea monetară competentă.
• Cursul liber (cursul pieţei) este un curs flotant, fiind determinat de cererea şi oferta existente pe
piaţa valutară.
Cursul de schimb se poate abate de la paritate numai în limita unor marje de fluctuaţie.
Cursul liber (cursul pieţei) este determinat prin cotaţie. Determinarea cotaţiei se face prin două
metode:
• Cotaţia directă (cotaţia incertă) este acea cotaţie prin care unitatea monetară străină se exprimă
în monedă naţională;
• Cotaţia indirectă (cotaţia certă) este acea cotaţie prin care unitatea monetară naţională se
exprimă în monedă străină).
Modalitatea de stabilire a cotaţiilor este specifică fiecărei burse.
Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt, exprimate în monedă străină.
I. După formă, devizele se prezintă astfel:
• cambii;
• bilete la ordin;
• cecuri;
• obligaţiuni;
• acţiuni ale societăţilor comerciale.
II. După regimul de utilizare sau calitate, devizele sunt:
• convertibile;
• neconvertibile;
• de clearing.
Devizele reprezintă o componentă majoră a disponibilităţilor băneşti ale unui stat. Acestea provin
din exportul de mărfuri, prestări de servicii, credite externe sau alte operaţiuni efectuate cu străinătatea.
În încheiere, facem câteva consideraţii legate de moneda S.U.A. şi yen-ul japonez.
Moneda S.U.A.

10
Constituţia S.U.A. a conferit Congresului american dreptul de a emite monedă. Din 1792 în S.U.A.
a fost cunoscut bimetalismul (aur-argint). În anul 1900 S.U.A. trece la monometalism (dolarul-aur).
Evoluţia dolarului nu a fost liniară: ascensiunii puternice din perioada 1914-1933 îi urmează trei
perioade de dominaţie: 1939-1960, 1973-1976 şi ulteioranilor 198010. Sistemul financiar american areca
organ principal Federal Reserve System, alcătuit din 12 bănci federale (corespunzătoare districtelor),
condus de Consiliul Guvernatorilor. Cea mai mare bursă de valori din lume este localizată tot în S.U.A.:
New Zork Stock Exchange.
Moneda Japoniei
În Japonia moneda din metal apare în secolul al-VIII-lea (monedele din aramă şi din argint). În
anul 1870 este instituită monetăria de la Osaka, fiind adoptat yen-ul ca monedă.

MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ


EURO

I. NOŢIUNEA DE “MONEDĂ EURO”

I.1. Definiţia
Uniunea Europeană este prima construcţie în care ţări independente din punct de vedere politic au
realizat contopirea monedelor existente.
Euro reprezintă moneda oficială a unor state membre ale Uniunii Europene – în prezent
şaisprezece – aflată în circulaţie de la 1 ianuarie 2002.
Înseamnă că tot atâtea state europene au renunţat la unul dintre elementele de bază ale suveranităţii
statului – propria monedă. Astfel euro a înlocuit şiling-ul austriac, francul belgian, marca finlandeză,
guldenul olandez, escudo-ul portughez şi peseta spaniolă, stând la baza unuia dintre cele mai mari şi mai
puternice blocuri comerciale din lume – Uniunea Europeană. Altfel spus, moneda unică europeană este
cheia de boltă a celei de-a doua pieţe ca mărime la nivel global, fiind depăşită doar de Statele Unite ale
Americii11. Schimbând balanţa globală a puterii economice, zona monedei euro deţine 1/5 din

10
Ibidem, p. 113.
11
Tofan Mihaela, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 127.
11
producţia globală.
Rolul monedei este esenţial în funcţionarea oricărei economii contemporane. Moneda
reprezintă o valoare standardizată de evaluare (fiind astfel o modalitate constantă de exprimare a
valorii), un eficient mijloc de plată (astfel încât preţul fiecărui produs nu va trebui exprimat în forma
altor produse cu care ar putea fi schimbat), dar şi o modalitate comodă de stocare a valorii, a avuţiei
(făcând posibilă transportarea de valori mari la distanţe mai mici sau considerabile, existând şi
posibilitatea de stocare o perioadă de timp indefinită).

I.2. Istoria monedei unice europene


Din punct de vedere istoric, în Europa, ca şi în cazul altor continente, primii bani au fost de metal
(aur şi argint), coexistând o perioadă îndelungată o imensă varietate de valute. Practic, pe fiecare feudă,
lordul local controla baterea de monedă. Identificarea monedei cu statul are loc în secolul al XIX-lea,
odată cu apariţia statelor-naţiune. În această perioadă circulau, în paralel, monedele din aur şi argint.
Practic, existau două tipuri de monede – de aur şi de argint – şi, deci, două tipuri de uniuni monetare,
primele, fără frontiere naţionale.
Marea Britanie a fost prima ţară care a abandonat argintul pentru baterea monedelor în favoarea
etalonului aur.
Bimetalismul este menţinut în cadrul primei uniuni monetare – Uniunea Monetară a Europei
Latine, din 1865, alcătuită din Belgia, Franţa, Italia şi Elveţia. Această uniune monetară a vieţuit până
în 1878, când descoperirile masive de argint din Nevada au împins preţul argintului în jos, aurul fiind
transformat în etalon standard.12
A doua uniune monetară a apărut în 1873, statele membre fiind Danemarka, Norvegia şi
Suedia. Monedele acestor state circulau liber în toate acestea. Naţionalismul exacerbat din acea perioadă
a condus la declinul şi abandonarea acestei uniuni monetare în 1924.
Acestea sunt primele uniuni monetare, în absenţa completă însă a unui acord comercial şi a unei
bănci centrale comune.

I.3. Denumirea
Numele “euro” a fost ales de şefii de state sau guverne europene în cadrul întâlnirii Consiliului
European la Madrid în decembrie 1995.
A fost inspirat de litera grecească epsilon, cu referire la leagănul civilizaţiei europene, dar şi la
prima litera din cuvântul “Europa”. Liniile paralele simbolizează stabilitatea euro.
Denumirea de “euro” a fost considerată cea mai uşor de pronunţat în toate limbile vorbite în satele
membre ale Uniunii Europene şi a obţinut cele mai bune rezultate în toate sondajele de opinie.

12
A se vedea Richard Baldwin şi Charles Wzplosz, Economia integrării europene, Ed. Economică, Bucureşti,
2006, p. 292.
12
I.4. Diviziuni şi subdiviziuni monetare
După aproximativ un an, ministerele de finanţe ale statelor mebre au căzut de acord asupra
subdivizării monedei în 100 de cenţi. Nu au fost impuse restricţii privind folosirea altor variante ale
acestui termen în limbajul uzual. Este permisă astfel şi folosirea termenului “centime” în limba franceză,
pentru a evita discordanţa în exprimare (de exemplu “trois cents cent”).
Euro se prezintă în forma monedelor (eurocenţilor) şi bancnotelor.
La Consiliul Ecofin din Verona, în primăvara lui 1996, guvernele statelor membre au decis că
monedele euro vor avea o faţă europeană şi o faţă naţională.
Urmare a concursurilor grafice şi alegerilor desfăşurate în acest sens, designer a fost desemnat Luc
Luyex, un grafician tînăr de la Monetăria Regală din Belgia.
Astfel, faţa naţională pentru eurocenţi se prezintă astfel:
- pentru Austria - floarea de colţ şi Mozart;
- pentru Irlanda- harfa celtică;
- pentru Germania – Poarta Brandenburg;
- pentru Olanda – regina Beatrix;
- pentru Belgia – regele Albert;
- pentru Franţa – Marianne;
- pentru Italia – arta italiană de la Vatican;
- pentru Spania – Cervantes,
- pentru Grecia – Zeus.
Monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi pun accentul pe locul Europei în lume, sugerând o Europă fără
graniţe.
Monedele de 10, 20 şi 50 eurocenţi descriu Uniunea Europeană ca pe o grupare de naţiuni
individuale.
Bancnotele euro l-au avut ca grafician pe Roberta Kalina, de la imprimeria Băncii Centrale a
Austriei. Desenele acestuia au fost inspirate de tema “Ani şi stiluri în Europa”. Ele prezintă evoluţia
stilurilor arhitecturale în Europa, acestea fiind ilustrate prin uşi sau prin poduri. Din punct de
vedere simbolistic, uşile semnifică deschiderea, iar podurile – legăturile.

II. EVOLUŢIA MONEDEI UNICE EUROPENE ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

II.1. Apariţia monedei unice europene


Apariţia monedei unice europene este reuşita procesului de realizarea a Uniunii Economice şi
Monetare la nivelul Uniunii Europene.

II.1.1. Uniunea economică

13
Politica economică comună a Uniunii Europene este reglementată în prezent prin Tratatul de la
Roma, aşa cum a fost acesta modificat prin Tratatul de la Maastricht, în art. 98-104. Potrivit acestora,
statele membre ale Uniunii Europene:
- îşi conduc politica economică într-o formulă care să contribuie la realizarea obiectivelor
Comunităţii;
- împreună cu Comunitatea acţionează pentru respectarea principiului unei economii de piaţă
deschise, în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor, conform principiilor
comunitare;
- consideră politicile lor economice ca pe o problemă de interes comun.
Uniunea economică a presupus ieşirea de sub elaborarea strict naţională a politicilor economice ale
statelor membre. Pentru reuşita acesteia a fost necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
- constituirea pieţei unice, presupunând transpunerea în practică a celor patru libertăţi de
mişcare (a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor);
- aplicarea unei politici a concurenţei;
- coordonarea politicilor economice ale statelor membre;
- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.

II.1.2. Uniunea monetară


Uniunea monetară a fost pusă în aplicare începând cu 1 ianuarie 1999, de unsprezece state
membre ale Uniunii Europene.
Politica monetară comună a Uniunii Europene este reglementată prin Tratatul de la Roma, art.
105-111.
Raportul Werner din 1970 sublinia că „Uniunea monetară va asigura creşterea şi stabilitatea în
interiorul Comunităţii şi va spori contribuţia pe care aceasta o poate aduce la echilibrul economic şi
monetar din întreaga lume, transformând Comunitatea într-un pilon de stabilitate.”
O monedă unică a fost justificată de :
- suprimarea costurilor de tranzacţie legate de existenţa a numeroase monede naţionale europene;
- facilitarea comparării preţurilor internaţionale;
- eliminarea incertitudinilor legate de costurile de schimb.
Principalul motiv de nemulţumire pentru statele membre ale Uniunii Europene ce alcătuiesc
uniunea monetară a vizat însă pierderea suveranităţii în politica monetară.
Constituirea uniunii monetare la nivelul Uniunii Europene, etapizat, se prezintă astfel:

1957-1972 – cooperarea europeană monetară:


În anul 1969 a fost lansat planul Barre, pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt şi
acordarea de asistenţă financiară ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi.

14
În anul 1970 a fost propus planul Werner, care propunea realizarea uniunii economice şi monetare
în trei etape, timp în care statele membre urmau să îşi armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece
la o politică economică şi monetară comună. Prin acest plan, statele membre ale Uniunii Europene şi-au
propus constituirea uniunii monetare până în anul 1980. Acest plan a eşuat însă, dar a fost reluat douăzeci
de ani mai târziu, în forma planului Delors.
În anul 1971, prin acordul de la Washington marja de fluctuaţie în Sistemul Monetar Internaţional a
crescut de la 1% (aşa cum a fost aceasta stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la 2,25%.

1972-1979 - încercări de stabilizare a ratelor de schimb


În anul 1972, prin instituirea „şarpelui monetar european”, marja de fluctuaţie dintre monedele
europene, pe de o parte, şi monedele europene şi dolarul american a fost stabilită la 2,25%. În cadrul
acestui aranjament financiar, cunoscut sub numele „şarpele monetar european”, cele şase monede ale
statelor membre fondatoare ale Uniunii Europene (Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi
Luxemburg), la care s-au adăugat ulterior monedele naţionale ale Marii Britanii şi Danemarcei păstrau
între ele o marjă de fluctuaţie de ±2,25%.
În 1973 a fost creat Fondul European de Cooperare Monetară, fiind astfel adoptată unitatea
monetară de cont europeană în valoare de 0,888 grame aur fin. Fondul European de Cooperare monetară
„reprezintă un fond comun format din depunerile în aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din
rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU”.
În anul 1975 unitatea de cont europeană este definită pintr-un coş de monede (ECU).
În 1978, prin acordul de la Bremen a fost creat un sistem monetar european în vederea facilităţii
convergenţei dezvoltării economice şi impulsionării procesului integrării europene.

1979 - Sistemul Monetar European


În anul 1979 este constituit Sistemul Monetar European, urmare a eşecului aranjamentului „şarpelui
monetar european”.
Prin Sistemul Monetar European s-au stabilit următoarele:
- marja de fluctuaţie anterior mintită a fost stabilită la ±2,5%, în mod obişnuit, şi la 6% pentru
monedele slabe;
- a fost adoptat ECU (european currency unit), în forma coşului de monede europene, ţinând
cont de ponderea statelor membre în PIB-ul comunitar şi de schimburile intracomunitare;
- Institutul Monetar European, înfiinţat în Germania (la Frankfurt) în 1994, având rolul de a
întări cooperarea între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea
Sistemului Monetar European şi de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în
scopul asigurării stabilităţii preţurilor.

15
1979-1990 – modificări ale compoziţiei ECU

1990 - Consiliul european de la Madrid


Statele membre decid asupra constituirii uniunii economice şi monetare.

1990-1993 – prima etapă de constituire a Uniunii Economice şi Monetare


În această perioadă se definitivează procesul de realizare a pieţei comune şi sunt depuse eforturi
susţinute pentru convergenţa performanţelor economice.

1994-1997 – a doua etapă de constituire a Uniunii Economice şi Monetare


Criteriile pentru participarea statelor membre la Uniunea economică şi monetară sunt următoarele:
- stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei trebuind să fie mai mică de 1,5% din rata medie a
primelor trei economii cele mai performante);
- deficitul public/PIB de maxim 3%;
- datoria publică/PIB de maxim 60%;
Este instituit Sistemul European de Bănci Centrale alcătuit din Banca Centrală Europeană şi de
Băncile Centrale Naţionale.
Totodată sunt stabilite ţările ce vor participa la euro.

1998
11 state membre ale Uniunii Europene (din cele 15, la acel moment decid să participe la uniunea
monetară), mai puţin deci: Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia.

1 ianuarie 1999
Sunt stabilite parităţile fixe.

1 ianuarie 2002
Intră în vigoare moneda unică –euro- circulând în paralel cu monedele naţionale.

1 iunie 2002
Sunt înlocuite treptat monedele naţionale cu euro. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din
zona euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.

II.1.3. Principiile Uniunii Economice şi Monetare


Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe următoarele principii:
1. Fixarea irevocabilă a ratelor de schimb şi instaurarea unei monede unice. Succesul unei

16
uniuni economice şi monetare depinde de convertibilitatea monedelor, dar şi de stabilirea unei „parităţi
intangibile pentru eliminarea oricărei speculaţii şi a oricărui risc de schimb pentru operatori”13.
2. Crearea unei autorităţi comune, care va defini politica monetară unică.
În acest sens, la 1 iunie 1996, a fost înfiinţată Banca Centrală Europeană (BCE). Împreună cu
băncile naţionale ale statelor membre, aceasta formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC),
care urmăreşte menţinerea stabilităţii preţurilor.
Principalele atribuţii ale Băncii Centrale Europene sunt:
- definirea şi punerea în practică a politicii monetare pentru zona Euro;
- realizarea de tranzacţii internaţionale în devize;
- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare ale statelor membre;
- promovarea utilizării eficiente a sistemelor de plată;
- cooperarea cu autorităţile naţionale cu atribuţii în supervizarea instituţiilor de creditare şi în
asigurarea stabilităţii sistemului financiar.
3. Instituirea unei politici monetare comune, caracterizată prin stabilirea obiectivelor şi a
instrumentelor de acţiune unice.

II.2. Statele care utilizează moneda unică europeană


- State Membre ale Uniunii Europene
În prezent, şaisprezece state europene utilizează moneda unică europeană (Belgia, Germania,
Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia,
Finlanda, Slovacia, Cipru, Malta).
Amintim cazul special al Sloveniei, aparţinând unui val de integrare relativ recent şi care a reuşit să
îndeplinească criteriile de convergenţă rapid astfel încât a intrat fără dificultăţi în zona euro. Totodată,
performanţa deosebită a Sloveniei a fost aceea de a asimila fondurile europene anterior termenelor
stabilite, fiind solicitate chiar suplimentări ale acestora.
- Alte state
Euro este utilizată ca monedă şi în alte state, care nu sunt state membre ale Uniunii Europene, cum
ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo etc. De
regulă, utilizarea monedei euro în aceste state este condiţionată de aranjamente financiare cu Uniunea
Europeană. Totuşi, unele state (Muntenegru şi Kosovo) nu au nicio înţelegere legală cu Uniunea
Europeană.
Celelalte state membre ale Uniunii Europene vor intra în zona euro atunci când vor fi îndeplinit
criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul instituind Uniunea Europeană.
- clauza de opting out
După cum am arătat mai sus, Marea Britanie şi Danemarca au un statut special, fiind

13
Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iasi, 2002, p. 248
17
beneficiarele directe ale clauzei de opting out, clauză ce le permite să decidă când şi dacă vor adopta
moneda unică europeană. Menţionăm că situaţia Marii Britanii nici nu a fost analizată atâta timp cât
aceasta a notificat, încă din 1998, Consiliul Uniunii Europene că nu intenţionează să participe la uniunea
economică şi monetară.
- cazul României
Pentru a putea adopta moneda unică europeană, România va trebui să îndeplinească criteriile de
convergenţă mai jos menţionate.
Conform planului de convergenţă la zona euro al României, din ianuarie 2007, România va adopta
euro în anul 2014.

II.3. Criteriile de convergenţă


Pentru a putea adopta moneda unică europeană, un stat membru al Uniunii Europene trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii, care să dovedească faptul că se bucură de stabilitate macroeconomică,
astfel încât, în momentul adoptării euro, să nu destabilizeze zona euro.
1. Criteriile de convergenţă nominală
Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii economice şi monetare de
îndeplinirea unor criterii de convergenţă nominală, un fel de 8 ţinte cantitative de referinţă, cunoscute
şi sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:
- rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune
performanţe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;
- dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de 2%
dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;
- un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB;
- datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB;
- stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului naţional în limitele marjelor
normale de fluctuaţie ale Mecanismul Ratelor de Schimb 2 pentru cel puţin doi ani înaintea
intrării în zona euro (art. 121 din Trataul de la Roma) .
Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la
Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice.
Procedura de amendare
Aceleaşi criterii, odată întrunite, trebuie respectate ca atare şi după intrarea în aşa-numita “zonă
euro” (altfel spus, “Euroland”). Nerespectarea lor conduce la declanşarea procedurilor specifice de
amendare a statului care încalcă “regulile euro”. Este cunoscut episodul în care în anul 2003, Consiliul
de Miniştri al Uniunii Europene a decis să nu înceapă procedura de amendare a Franţei şi a Germaniei în
condiţiile în care cele două state au încălcat repetat (doi ani de zile consecutivi) regulile euro, prin
depăşirea pragului de 3% din PIB stabilit pentru deficitul bugetar. În 2004 exista acelaşi pericol, ca cele

18
două state să ignore din nou regula euro anterior menţionată. Conform legislaţiei comunitare se impunea
amendarea fiecărei din cele două state membre ale zonei euro cu suma de 7, respectiv 10 milioane euro.
În acest context, Comisia Europeană a cerut Consiliului declanşarea procedurilor de amendare. Acesta a
refuzat, astfel încât a fost sesizată Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene care a statuat că poziţia
Consiliului nu a fost una corectă.
2. Criteriile de convergenţă reală
Pe lângă criteriile de convergenţă nominală, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale
Europene, au fost adoptate o serie de criterii care vizează asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor
economice ale statelor membre şi ale celor candidate. Aceste criterii sunt numite criteriile de
convergenţă reală şi se referă la:
“- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în
PIB,
- ponderea comerţului bilateral al ţărilor membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului
exterior,
- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),
- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare.”14

II.4. Valoarea monedei Euro


De la momentul introducerii sale (ianuarie 2002) şi până în prezent moneda unică europeană şi-a
pierdut ¼ din valoarea sa relativă. Motivele pentru această diminuare a valorii sale constau în:
- lipsa de credibilitate;
- decalajul pe care Uniunea Europeană îl are faţă de Statele Unite ale Americii.
În doctrină se apreciază că, în fapt, credibilitatea internaţională a monedei unice europene este
legată de capacitatea ţărilor participante de a avea finanţe publice sănătoase şi de a implementa totodată
o reală coordonare a politicilor lor bugetare.15

II.5. Aranjamente monetare în care este implicată moneda unică europeană


Monedele ţărilor membre ale Uniunii Europene care nu participă la Uniunea Economică şi
Monetară (lira sterlină, coroana suedeză şi daneză) sunt membre ale New Exchange Rate Mechanism.
În cazul României, pentru a face parte din New Exchange Rate Mechanism, este imperativă
îndeplinirea unor condiţii riguroase, între care, cea mai importantă este implementarea unei pieţe de
capital cu dobânzi foarte scăzute (adică dobânda maximă să se situeze la 1,5 puncte procentuale peste
nivelul european). Participarea la New Exchange Rate Mechanism este imperativă în perioada 2010-
2012 sau altfel spus, participarea la New Exchange Rate Mechanism este obligatorie cu cel puţin doi ani
de zile anterior intrării în zona euro.După încă doi ani se realizează trecerea efectivă la euro (adică este
14
ww.ier.ro/Proiecte/Brosuri/2005/Uniunea%20economica%20si%20%20monetara.pdf
15
Carmen Adriana Gheorghe, op.cit., p. 144.
19
preconizat anul 2014.)

III. PRINCIPALELE AVANTAJE ECONOMICE


ALE MONEDEI UNICE EUROPENE

Moneda unică europeană a reprezentat un pas important în direcţia îndeplinirii obiectivului esenţial
al integrării politice „foarte strânse” evidenţiat în tratatele fondatoare ale Uniunii Europene. Principalele
avantaje de natură economică sunt directe şi indirecte.
III.1. Principalele avantaje economice directe:
1. riscul ratei de schimb
În mediul de afceri la nivel internaţional, orice decizie de afaceri este afectată în mod negativ de
modificările viitoare ale ratelor de schimb. Astfel, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu
atât investiţiile străine sunt mai riscante şi cu atât este mai puţin probabil ca aceşti agenţi economic să
obţină o creştere pe pieţele externe. Or, deoarece euro înlocuieşte monedele naţionale, înseamnă că prin
introducerea euro este eliminat complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante la
tranzacţii16.
Aşadar, eliminarea completă a riscului legat de rata de schimb dintre aceste monede reprezintă un
avantaj pentru investiţiile internaţionale din zona euro.
2. costurile tranzacţiilor
Costurile legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere europene sunt eliminate
prin introducerea monedei unice europene. Cu titlu de exemplu, dacă firmele producătoare din Franţa
vând produse ale lor unor state din Portugalia şi Italia, care îşi vând la rândul lor produsele firmelor din
Irlanda şi Olanda, toate aceste operaţiuni comerciale transfrontaliere presupun costuri de conversie a
devizelor, realizate prin intermediul marilor instituţii financiare.
3. transparenţa preţurilor
Moneda unică europeană face mai transparente discrepanţele de preţuri dintre preţurile bunurilor
ori ale serviciilor, dintre salariile din state membre diferite ale Uniunii Europene, fiind mai uşor de
eliminat discriminările de preţ. Cu toate acestea, o atare idee nu trebuie absolutizată. În orice economie
preţul este stabilit ca urmare a întâlnirii pe piaţă a cererii, ofertei, reglementărilor şi concurenţei
existente. Astfel nimeni nu se poate aştepta ca o cutie de Coca-Cola să aibă acelaşi preţ, unic, în Belgia
şi în Austria, tocmai datorită elementelor sus-menţionate, care sunt diferite pe piaţa austriacă, respectiv
pe piaţa belgiană. O astfel de aşteptare ar fi disproporţionată şi este inexistentă, chiar şi în S.U.A., stat
federal cu o unică monedă cu tradiţie, dolarul, unde preţul unei doze Coca-Cola este diferit în Alabama,
faţă de Louisiana17.
4. pieţele financiare profunde
16
Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 305.
17
Ibidem, p. 306.
20
Motivat de existenţa unor instrumente financiare diferite (titluri guvernamentale, împrumuturi de la
bănci comerciale, acţiuni ş.a.), cotate în monedă naţională s-a produs o separare a pieţelor financiare
europene, fiind descurajate investiţiile străine. Odată cu introducerea monedei unice europene, bursele
europene au cotat toate aceste instrumente financiare în moneda unică europeană. Nemaiexistând
impactul psihologic şi economic al conversiilor devizelor şi cotelor preţurilor externe, pieţele financiare
europene sunt astfel mai solide.

III.2 Principalele avantaje economice indirecte:


1. stabilitatea macroeconomică, moneda unică europeană promovând un regim nou, cu inflaţie
redusă şi cu stabilitate macroeconomică. Traducerea în practică a acestui avantaj economic este garantată
prin existenţa „celei mai independente bănci centrale din lume” 18 – Banca Centrală Europeană. În orice
stat, banca centrală stabileşte rata inflaţiei. În statele naţionale, de regulă, politica băncii centrale este
influenţată de politica guvernamentală, cedând în faţa presiunilor politice ale guvernului său. Or, Banca
Centrală Europeană este „prima bancă centrală din istorie, fără un guvern care să îi privească peste
umăr”19.
Tot aici se încadrează şi stabilitatea monedei unice europene, aceasta trebuind să dovedească că
este o monedă puternică. Un euro puternic este imperativ şi pentru electoratul din statele care utilizează
euro, obişnuit cu un grad ridicat de stabilitate monetară.
2. rate reduse ale dobânzilor, consecinţă directă a diminuării inflaţiei şi a reducerii ratei de risc
pentru schimbul valutar.
3. reforma structurală în statele participante la „euroland”, motivat de necesitatea îndeplinirii
criteriile de convergenţă impuse prin Tratatul de la Maastrict, care, prin conţinutul lor concret reprezintă
linii directoare ale unei astfel de reforme structurale.
4. statutul de monedă în care se păstrază rezervele internaţionale.
Amintim că în secolul al XIX-lea, lira sterlină era moneda internaţională, înlocuită fiind de dolar în
secolul al XX-lea. Aceste fapte arată că numai marile economii se pot aştepta ca monedele lor să aibă
caracter internaţional. Uniunea Europeană îndeplineşte aceste condiţii. În prezent, uniunea europeană
monetară numără 319 milioane persoane, în timp ce S.U.A. doar 302 milioane20. PIB-ul Uniunii
Europene este de 75% din cel al S.U.A. Stabilitatea monedei este o condiţie de asemenea îndeplinită.
De altfel, euro a preluat deja de la dolarul american un procent de piaţă în ceea ce priveşte statutul
de monedă de rezervă, fiind practic a doua monedă internaţională. Astfel 37% din schimburile valutare
internaţioale au loc în euro. Totuşi, dolarul american rămâne în continuare principala monedă de rezervă.
Este ştiut că „înlocuirea unei monede fundamentale se datorează în cele din urmă unei crize interne în
ţara respectivă”21. Câştigarea statutului de monedă de rezervă este în funcţie de nivelul comerţului
18
Ibidem, p. 307.
19
Ibidem, p. 307.
20
http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/euint/html/ei_010.ro.html
21
Tofan Mihaela, op.cit., p. 139.
21
internaţional şi de rata sa de creştere. Astfel, ca procent în economia Statelor Unite ale Americii,
comerţul internaţional a crescut cu o rată mai mare decât cifrele corespunzătoare economiilor statelor
membre ale Uniunii Europene.
5. creşterea economică, unii economişti fiind de părere că „euro poate spori creşterea economică
cu până la un procent pe an”22.

IV. DEZAVANTAJELE MONEDEI UNICE EUROPENE

Introducerea monedei unice europene presupune atât avantaje, cât şi dezavantaje, traduse în costuri
de tranziţie la moneda unică europeană şi şocuri economice.
1. Costuri de tranziţie
Costurile de tranziţie la moneda unică europeană implică:
- sumele de bani cheltuite pentru modificarea formularelor, listelor de preţuri, etichetelor,
documentelor tipizate de birou, actelor bancare, bazelor de date, programelor soft-ware, caselor de
marcat, automatelor bancare şi contoarelor computerizate bancare. Pentru a reconfigura un singur contor
computerizat de parcare a fost nevoie de 800 de dolari. „Firma de consultanţă KPMG a estiat că,
finalmente, costul total al tranziţiei se va ridica la aproximativ 50 miliarde de dolari”23;
- dispariţia unor locuri de muncă, în special în domeniul bancar, motivat de pierderea de către
bănci a veniturilor provenind din convertirea devizelor;
- traininiguri ale personalului implicat în operaţiuni cu moneda unică europeană.
2. Şocuri economice
Şocurile economice nu mai pot fi contracarate prin ajustarea ratei dobânzilor, intervenţia asupra
ratei de schimb şi ajustarea fiscală, la care se poate recurge anterior trecerii la euro. În statele federale
(cazul Statelor Unite ale Americii) astfel de şocuri economice sunt depăşite prin mobilitaea forţei de
muncă şi prin transferul de bani dinspre bugetul statelor care beneficiază de o perioadă mai bună către
statele care cunosc o perioadă mai puţin bună. La nivelul zonei euro este puţin probabilă utilizarea
metodelor din S.U.A., pentru două motive principale. În Uniunea Europeană nu este posibilă îngrădirea
libertăţii de mişcare a lucrătorilor, iar transferul de bani, în mod masiv, dinspre statele oricum
contributoare nete la bugetul Uinunii Europene către cele care sunt beneficiare nete, generează
nemulţumiri.

V. EFECTELE INTRODUCERII MONEDEI UNICE EUROPENE

- ameliorează funcţionarea pieţei unice europene, optimizând realizarea efectivă a celor patru

22
Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu , op.cit., p. 309.
23
Tofan Mihaela, op.cit., p. 132.
22
libertăţi de mişcare (a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului)24;
- stimularea importurilor şi exporturilor societăţilor naţionale şi multinaţionale, localizate în statele
membre Uniunii Economice şi Monetare. Se recomandă agenţilor economici ca până la obişnuinţa
utilizării euro să folosească în tranzacţiile comerciale pe care le derulează atât moneda unică europeană,
cât şi dolarul, ca monedă de consolidare;
- creşterea gradului de competitivitate între agenţii economici locali şi cei din alte state ale Uniunii
Europene, preţurile pentru produsele şi serviciile similare fiind exprimate în una şi aceeaşi monedă;
- creşterea schimburilor comerciale între statele membre ale Uniunii Europene, reprezentând o
treime din PIB-ul aferent zonei euro, comparativ cu o pătrime, cum se prezenta situaţia în urmă cu zece
ani;
- reducerea pierderilor cauzate agenţilor comerciali locali de riscurile de schimb valutar,
cuantificate la 1-2% din valoarea integrală a tranzacţiei;
- activitatea de gestiune a firmei este simplificată, prin faptul că dispare obligativitatea analizei
riscului, precum şi a raportului cheltuieli-profit realizată de către agentul economic pentru fiecare
tranzacţie comercială în parte;
- reducerea inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerea şomajului;
- stabilitatea preţurilor;
- în ceea ce priveşte preconizata creştere economică, aceasta nu a cunoscut modificări substanţiale
raportat la decada premergătoare introducerii monedei unice europene, astfel încât venitul pe cap de
locuitor din zona euro a continuat să reprezinte doar 70% din cel înregistrat în Statele Unite ale
Americii;
- întărirea identităţii europene la nivel mondial, euro fiind simbolul cert al Europei unite.

VI. ROMÂNIA ŞI UNIUNEA MONETARĂ

Fiind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, România va adopta moneda unică
europeană numai atunci când va îndeplini criteriile de convergenţă nominală, stabilite prin Tratatul de la
Maastricht şi menţionate anerior.
Pentru ţara noastră a rămas imperativă reformarea structurală, necesară pentru a face România
capabilă să facă faţă şocurilor economice iminente.
Amintim că statele din afara zonei euro trimit anual Comisiei Europene rapoarte de convergenţă, în
timp ce statele ce sunt incluse în „euroland” prezintă anual programe de stabilitate. În anul 2009,
Comisia Europeană a concluzionat că Italia are probleme cu deficitul bugetar excesiv, la fel şi Slovacia;

24
Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, Ediţia revizuită şi adăugită, Casa de Editură Venus, Iaşi,
2007, p. 164-165.

23
Slovenia are nevoie de continuarea şi consolidarea reformelor fiscale; este lăudată Danemarca cu un
surplus bugetar şi datorie publică minimă şi în scădere25.
Prezintă importanţă, din acest punct de vedere, Programul de Convergenţă, întocmit anual de
Comisia Naţională de Prognoză, cu sprijinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Băncii
Naţionale a României, Institutului Naţional de Statistică. Ediţia revizuită din 2009 a programului
prevede ca obiective principale:
- aderarea României la Mecanismul European al Ratelor de Schimb (ERM II) până în anul
2012;
- aderarea României la zona euro în anul 2014.
Referitor la îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, economia României întâmpină o serie
de probleme. Astfel, rata medie anuală a inflaţiei este cu 3,76% superioară nivelului de referinţă stabilit
conform Tratatului de la Maastricht.
În ceea ce priveşte criteriile de convergenţă reală, impuse prin acelaşi tratat, acestea se referă la:
- nivelul PIB/locuitor;
- structura pe sectoare a economiei;
- gradul de deschidere a economiei;
- ponderea comerţului cu Uniunea Europeană în totalul comerţului exterior26.
Priorităţile asupra cărora Guvernul se va concentra în perioada următoare şi principalele finanţări
se vor produce în domeniile: educaţie, cercetare, mediu şi infrastructură. Politicile sectoriale care trebuie
promovate pentru a creşte eficienţa utilizării resurselor publice, precum şi reformele structurale care
trebuie promovate din punct de vedere al finanţelor publice, respectiv reforma sistemului de pensii,
reforma sistemului de sănătate, descentralizarea, îmbunătăţirea cadrului instituţional şi a orientării pe
termen mediu în alocarea resurselor publice.
Strategia economică pe termen mediu a Guvernului vizează următoarele obiective: menţinerea
stabilităţii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţie, ajustarea deficitului public şi a
deficitului de cont curent până la valori la care să facă posibilă finanţarea lor; protejarea categoriilor de
populaţie care sunt cele mai afectate de criza economică; îmbunătăţirea predictibilităţii şi performanţelor
politicii fiscale pe termen mediu, maximizarea şi utilizarea eficientă a fondurilor de la Uniunea
Europeană; alocarea, cu prioritate, de fonduri bugetare către investiţiile publice în infrastructură ca o
sursă alternativă de creare de locuri de muncă; asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen
lung; eficientizarea activităţii administraţiei publice.
Pentru unele state membre ale Uniunii Europene, dar încă neacceptate în uniunea monetară,
integrarea în aceasta din urmă înseamnă ridicarea competitivităţii şi completarea tranziţiei către
economiile occidentale. Aceasta nu reprezintă totuşi o garanţie.
Un rol important în aderarea României la uniunea monetară îl are strategia monetară elaborată de
25
http://www.ghiseulbancar.ro/articole/53/4633/tot_articolul_Programul_de_convergenta_al.htm
26
Magdalena Rădulescu, Luigi Popescu, Băncile centrale şi politica monetară, Ed. Sitech, Craiova, 2008, p. 271
24
către Banca Naţională a României. Aceasta încearcă în permanenţă alinierea României la standardele şi
practicile internaţionale.
Amintim că obiectivele unei politici monetare tradiţionale sunt multiple, fiind puse pe picior de
egalitate: asigurarea creşterii economice, controlul inflaţiei, prevenirea crizelor financiare, stabilitatea
cursului de schimb real. În practică s-a dovedit că abordarea multiplă şi concomitentă a tuturor acestor
obiective este defectuoasă. În acest sens, Banca Naţională a României a urmărit elaborarea unui program
în patru etape, etapa finală fiind reprezentată de trecerea la moneda unică europeană, iar toate etapele
converg spre unul şi acelaşi obiectiv – ţintirea inflaţiei:
- în prima etapă (până în 1999) s-a urmărit deprecierea cursului de schimb, alimentând astfel
inflaţia (aceasta a fost uneori uriaşă, de 199,2% în 1991, 35,5% în 1992, 40,6% în 1998 şi 55% în 1999);
- în a doua etapă, adică începând cu anul 2000, s-a urmărit aprecierea reală a cursului de schimb,
ajungându-se la o diminuare a inflaţiei (în anul 2001, inflaţia scăzuse la 30,3%);
- în a treia etapă, respectiv anul 2004, Banca Naţională a României se concentrează exclusiv asupra
nivelului inflaţiei. Astfel, în acest an inflaţia este de 9,3%;
- în a patra etapă se va face trecerea la euro.
Strategia monetară a Băncii Naţionale a României în vederea trecerii viitoare la moneda unică
europeană a presupus următoarele realizări: armonizarea legislaţiei bancare din România cu cea din
Uniunea Europeană, modernizarea sistemului de evidenţă bancară, modificări operaţionale în cadrul
băncilor.
Concluzii. Moneda oficială a şaisprezece state membre ale Uniunii Europene, euro reprezintă
simbolul reuşitei Europei Unite. Precursorii săi (sutele de monede bătute în decursul anilor pe întreg
continentul european), mai întâi la nivel de feudă, ulterior în cazul statelor naţiuni au stat la baza creării
antecesoarelor Uniunii Monetare de astăzi.
Designul monedei unice europene descrie stabilitatea euro, evidenţiind practic unul dintre scopurile
uniunii monetare europene. Îmbinarea armonioasă între faţa şi versoul bancnotelor şi eurocenţilor exprimă
necesitatea concilierii intereselor naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene şi interesele unionale.
Euro este urmarea firească a constituirii, la nivelul Europei Unite, a uniunii economice şi monetare.
Succesul său este dovedit şi prin faptul că state care nu sunt membre ale Uniunii Europene au ales ca
monedă oficială euro: Andora, Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo.
Întrunirea cumulativă a criteriilor de convergenţă nominală şi reală, stabilite prin Tratatul de la
Maastricht, ori instituite la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene, fac posibilă, pentru
orice stat membru al Uniunii Europene, inserţia în zona euro.
Introducerea monedei euro, dacă sunt întrunite condiţiile de convergenţă sus-menţionate, este
promotoare de avantaje economice, conducând la o creştere economică susţinută. Multitudinea acestor
beneficii face ca eventualele dezavantaje să fie apreciate ca fiind minore.
Aderarea României la zona euro este preconizată pentru anul 2014, nefiind exclusă prelungirea

25
perioadei de tranziţie până în anul 2015. Principala instituţie ce elaboreză strategia monetară, făcând
posibilă trecerea la euro este Banca Naţională a României.

NOŢIUNEA DE BANCĂ, FUNCŢIILE ŞI CLASIFICAREA BĂNCILOR.


TIPURI DE OPERAŢIUNI BANCARE

I. NOŢIUNEA DE BANCĂ
Banca este persoana juridică – instituţie financiară şi de credit, de stat sau privtă, care pe de o parte
cumpără bani sub diferite forme, suportând un cost (dobânda bonificată), iar pe de altă parte, vinde banii
acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută.

II. FUNCŢIILE BĂNCILOR


II.1. În decursul timpului, funcţiile băncilor au evoluat mult. Astfel, dacă iniţial banca îndeplinea
funcţia de schimb al monedelor şi bancotelor, ulterior banca devine persoana juridică care acordă
credite şi, în perioada contemporană, banca îşi asumă un rol esenţial în economia de piaţă, adică rolul de a
iniţia şi de a finanţa afaceri. În literatura de specialitate, toate aceste funcţii sunt denumite evidente,
deoarece sunt facil de identificat27.
II.2. În profunzimea subiectului, se evidenţiază funcţiile implicite ale băncilor:
1. funcţia compensatoare în spaţiu. Compensarea creanţelor ce apar în derularea raporturilor
juridice naţionale sau internaţionale dintre agenţii economici implică stabilirea şi asigurarea plăţilor,
efectuarea de viramente28 între conturi, efectuarea transferului unor fonduri dintr-un loc în altul.
De regulă, banca cumulează resursele financiare ale clientului său în cadrul depozitelor. Din sumele
astfel depozitate, banca efectuează plăţi pentru clientul său. Astfel de operaţiuni sunt realizate prin
utilizarea unor instrumente: cecul, cambia, biletul la ordin, carduri bancare şi transferuri electronice.
2. funcţia compensatoare în timp. Această funcţie are în vedere situaţiile contrare în care unii agenţi
economici produc mai mult decât consumă, iar alţii consumă mai mult decât produc. În timp, excedentul
financiar şi, respectiv, cererea de finanţare (minusul înregistrat) se echilibrează.
Aceasta se realizează prin intermediul băncilor. Transusă la nivel macroeconomic, aceeaşi stare de
fapt se regăseşte la nivelul diverselor state şi naţiuni. Unele state degajă capacităţi de finanţare, în timp ce
altele dezvoltă cereri de finanţare. În acest context, finanţările de exporturi de bunuri de consum înseamnă
sprijinl statelor mai puţin dezvoltate prin intermediul băncilor.29
3. funcţia de creaţie monetară.
27
Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 201.
28
Viramentul (ordinul de plată) este operaţiunea bancară de trecere a unei sume de bani dintr-un cont într-altul
fără folosirea numerarului; altfel spus, plata bancară fără numerar.
29
Ion Turcu, op.cit., p. 203.
26
4. funcţia creatoare de monedă scripturală30. Moneda scripturală nu înlocuieşte moneda fiduciară,
ci este un adjuvant al acesteia.
În literatura de specialitate31, pentru a explicita această funcţie se pleacă de la următorul exemplu:
dacă o persoană fizică sau o persoană juridică face un depozit la vedere32 la o bancă. Are aşadar dreptul de a
dispune de suma depozitată sau prin virament (ordin de plată) sau prin emitere de cecuri. În evidenţele
băncii însă această sumă, depusă o dată, este contabilizată de două ori:
- prima dată drept cont de activ – numerar de care poate dispune;
- a doua oară drept cont de pasiv – suma pe care banca are obligaţia de a o restitui.
Prin depozitarea unui fond bănesc, acesta nu este retras din circulaţie. Banii nu stau în seif la
dispoziţia clientului băncii. Fiind depozitaţi la bacă, aceasta are obligaţia de a-i înmulţi, cu scopul de a-i
restitui cu dobânda aferentă clientului său, de a-şi acoperi cheltuielile proprii şi de a obţine şi un profit. De
aceea, banca va utiliza parţial suma depusă (acordând credite altor clienţi), restul sumei păstrându-l pentru a
putea face faţă solicitărilor de restituire în numerar. În cifre, dacă un client al băncii face un depozit pentru
suma de 1000 lei, banca va utiliza pentru credite acordate altor clienţi suma de 800 lei (80%) şi va
indisponibiliza (lăsând la dispoziţia clientului) suma de 200 lei (20%). Aşadar, contul de activ va fi de 1000
lei, contul de pasiv tot de 1000 lei. Din contul de activ rămân indisponibilizaţi 200 lei, restul de 800 lei
intrând în circuitul monetar. Logic, în circuitul monetar au intat 800 lei, ceea ce înseamnă că masa monetară
a crescut de la 1000 lei la 1800 lei. Această diferenţă de 800 de lei este monedă scripturală.
5. funcţia de creaţie economică.
Din punct de vedere financiar, funcţia de creaţie economică a băncilor presupune participarea activă la
constituirea capitalului social al societăţilor comerciale; acordarea de credite bancare către societăţile
comerciale.
Din punct de vedere tehnic, funcţia de creaţie economică a băncilor presupune asumarea de către
instituţiile bancare a rolului de consilier financiar al societăţilor comerciale, acordând acestra credite, dar şi
rolul de asistenţă activă în situaţia constituirii ori majorării capitalului social al societăţilor comerciale pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică sau în situaţia emisiunii de obligaţiuni.

III. CLASIFICAREA BĂNCILOR


În funcţie de natura activităţii pecare o desfăşoară în cadrul sistemului bancar, băncile se clasifică în33:
- bănci de emisiune;
- bănci comerciale (bănci de depozit);
- bănci de afaceri (bănci industriale);
- bănci electronice;
- bănci populare;
30
Moneda scriptrală este reprezentată de depozitele bancare, transferate prin cecuri şi viramente bancare.
31
A se vedea Ion Turcu, op.cit., p. 205.
32
Depozitul la vedere este depozitul al cărui titular poate efectua operaţiuni de retragere fără preaviz.
33
Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, Casa de editură Venus, Iaşi, 2007, p. 14.
27
- organisme de credit specializate.
1. Băncile de emisiune. Banca de emisiune are rolul de a emite şi de a pune în circulaţie monede şi
bancnote. Are un astfel de rol banca centrală.
Prototip al băncii de emisiune îl reprezintă Banca Angliei34. Conform legii Bank Charter Act, Banca
Angleiei este reorganizată în anul 1844 în două departamente: departamentul de emisiune şi departamentul
de operaţiuni bancare. În anul 1921 îşi extinde monopolul de emisiune pentru întregul teritoriul al Angliei şi
al Ţării Galilor.
Băncile de emisiune au următoarele funcţii35:
- emisiunea de monedă necesară circulaţiei monetare (tipărirea bancnotelor şi baterea
monedelor);
- luarea de măsuri pentru păstrarea în siguranţă a bancnotelor şi monedelor care nu sunt puse
în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea matriţelor, cernelurilor, bancnotelor şi monedelor
retrase din circulaţie;
- distribuie emisiunea monetară realizată;
- retrage din circulaţie şi asigură distrugerea bancnotelor şi monedelor uzate ori
necorespunzătoare;
- înlocuieşte fără taxe şi comisioane bancnotele şi monedele emise şi neretrase din circulaţie36;
- poate lua decizia de schimbare a însemnelor monetare;
- acordarea de credite bancare băncilor comerciale şi altor bănci, asumându-şi rolul de bancă a
băncilor;
- are calitatea de for monetar în raport cu celelalte bănci, adoptând măsuri obligatorii (de
exemplu: nivelul minim al rezervelor pe care trebuie să le deţină celelalte bănci la banca centrală, nivelul
relativ al fondurilor proprii);
- funcţia de casier al statului. În conturile băncilor de emisiune se reflectă execuţia bugetului
de stat. Totodată, emite pentru stat bonurile de tezaur, titlurile de rentă şi obligaţiunile;
- păstrează rezerva în aur şi valutară a statului, influenţând cursul de schimb al monedei
naţionale;
- supraveghează activitatea bancară din cadrul statului respectiv, autorizând funcţionarea
băncilor şi asigurând supravegherea prudenţială a băncilor autorizate;
- funcţia de a stabili politica monetară. În urma analizei situaţiei economice a statului
respectiv, banca centrală stabileşte strategia de politică monetară, obiectivul principal fiind cel de

34
Ibidem, p. 15.
35
Ibidem, p. 15.
36
Denominarea leului, realizată la 1 iulie 2005, a presupus că leii vechi au avut putere circulatorie până la
sfârşitul anlui 2006. Dacă în perioada 1 februarie – 31 decembrie 2007 preschimbarea leilor vechi se putea face
fără taxe ori comisioane la sucursalele BNR din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timiş, precum şi la ghişeele unităţilor
BRD – Groupe Societe Generale, după data de 1 ianuarie 2008, vechii lei pot fi schimbaţi numai la sucursalele
BNR deja menţionate, nelimitat în timp.
28
garantarea a stabilităţii monetare (stabilitatea preţurilor interne, prin măsuri de combatere a inflaţiei, şi
stabilitatea preţurilor externe prin stabilitatea cursurlui de schimb al devizelor).
- funcţia de consultanţă. Prin elaborarea periodică de rapoarte şi publicaţii statistice, rapoartele
oficiale ale băncii de emisiune au efect important asupra deciziilor pe care le vor lua investitorii. Dacă
vorbim de Banca Centrală Europeană sau de Federal Reserve System, atunci este de aşteptat ca declaraţiile
preşedinţilor acestor instituţii bancare să provoace mişcări la bursă şi chiar în cursurile valutare.
Au rol de bănci centrale: în Anglia – Banca Angliei, în S.U.A. – cele douăsprezece bănci federale care
alcătuiesc Federal Reserve System.
2. Băncile comerciale. Plecând chiar de la denumirea lor, băncile comerciale sunt acele bănci care îşi
fac concurenţă una alteia, în scopul atragerii şi ulterior a menţinerii clientelei, şi care au rolul de a finanţa
operaţiuni comerciale curente.
Băncile comerciale se caracterizează prin faptul că vând şi cumpără bani. Operaţiunea de cumpărare
de bani se face prin atragerea de depozite de la clienţi şi operaţiunea de vindere se realizează prin acordarea
de credite comerciale.
Acest tip de bancă este specific ţărilor cu economie de piaţă.
3. Băncile de afaceri (băncile industriale). Apărute pentru prima dată în Franţa, băncile de afaceri
sunt acele bănci care se ocupă primordial cu investirea depunerilor pe termen lung, primite de la clienţi, în
participaţii la întreprinderi existente sau în formare, contribuind astfel la formarea şi reorganizarea de mari
întreprinderi. Acestea îndeplinesc rolul de consilieri în managementul financiar al firmelor, lucrând pe bază
de comisioane37.
Antecesoarele lor au fost aşa numitele case bancare sau „bănci private”. Puterea lor avea la bază mai
degrabă notorietatea fondatorilor, ele fiind constituite ca societăţi de persoane. Una dintre primele astfel de
bănci a fost cea constituită în 1804 la Londra, de către Nathan Rothschild. Zece ani mai târziu, fratele său,
James, se instala la Paris. Alţi doi fraţi, Solomon şi Karl se instalează la Viena şi la Neapole, în timp ce alt
frate îi succedă tatălui lor la Frankfurt38.
4. Banca electronică reprezintă instituţa bancară ce implementează sistemul plăţilor la distanţă prin
intermediul unei reţele informatice (ghişeu electronic, reţea de telecomunicaţie). Se vorbeşte în acest
context de cyber-bank, plata electronică, bani electronici, telebanking. Operaţiunile se desfăşoară via
internet.
5. Banca populară reprezintă instituţia bancară constituită pe baza asocierii mai multor persoane
fizice, constituită în mod liber, care dobndeşte personalitate juridică în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
definitive, activităţile bancare fiind desfăşurate în beneficiul membrilor cooperatori39.
6. Organismele de credit specializate40 reprezintă principalii participanţi la piaţa creditului pe
termen mijlociu şi lung. Specializarea acestora trebuie înţeleasă în sensul finanţării acelor ramuri care nu
37
Ibidem, p. 18.
38
Ion Turcu, op.cit., p. 27.
39
Nadia Cerasela Dariescu, op.cit., p. 18.
40
Ibidem, p. 19-20.
29
prezintă interes pentru băncile comerciale sau a creditării în vederea atingerii unor scopuri speciale. În
categoria organismelor de credit specializate intră: băncile ipotecare, băncile agricole, companiile/trusturile
de investiţii, băncile de comerţ exterior, societăţile de asigurări, societăţile financiare, cooperativele de
credit şi casele de economii.
6.1. Băncile ipotecare sunt instituţiile bancare specializate, resursele financiare îmbrăcând forma
hârtiilor de valoare specifice, numite înscrisuri funciare. Garantarea lor se face prin valori imobiliare asupra
cărora este instituită ipoteca. Băncile ipotecare pot fi sau de tip urban, situaţie în care garanţia este
reprezentată de clădiri, ori de tip rural, caz în care garanţia ste reprezentată de terenuri.
6.2. Băncile agricole sunt instituţiile bancare specializate, resursele lor financiare fiind mobilizate în
direcţia acordării de credite agricole, caracterul lor fiind productiv.
6.3. Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de credit care creditează sectorele
productive.
6.4. Băncile de comerţ exterior apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmare a dezvoltării
exporturilor şi a creşterii implicării statului în activitatea bancară.
6.5. Societăţile de asigurări au rolul de a mobiliza resursele financiare pri încasarea şi gestionarea
primelor de asigurare.
6.6. Societăţile financiare au rol de creditare.
6.7. Cooperativele de credit sunt veritabile case de credit popular. Ele îşi dezvoltă o reţea teritorială.
Deţinătorul unor părţi sociale în cadrul acestei cooperative are calitatea de membru cooperatist. Se
realizează o reinvestire a beneficiilor obţinute, diferenţa fiind distribuită membrilor.
6.8. Casele de economii au rolul de a depozita orice sumă de bani (oricât de mică). Sumele depozitate
astfel sunt ulterior utilizate în plasamente fără risc. Sumele sunt orcând la dispoziţia deponentului, dar
dobânda este mică.

IV. TIPURI DE OPERAŢIUNI BANCARE


În literatura de specialitate41 se porneşte de la inconsecvenţa dintre utilizarea celor două sintagme, ce
se dovedesc a fi sinonime: activitate bancară şi operaţiune bancară. Discuţia porneşte de la modalitatea de
reglementare a activităţii bancare conform Legii nr. 58/1998. Astfel, pe lângă „activitatea bancară” 42,
băncile pot desfăşura şi alte activităţi permise de legislaţia în vigoare43. În această din urmă categorie intră
„operaţiunile” şi „alte servicii”.
Conţinutul unei operaţiuni bancare îl reprezintă atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de
la public şi acordarea de credite în cont propriu.
Clasificarea tipurilor de operaţiuni bancare este realizată în funcţie de următoarele criterii:
41
Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 166.
42
Conform art. 3 din Legea nr. 58/1998, activitatea bancară constă în atragerea de depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public şi acorarea de credite în cont propriu.
43
Între acestea se numără: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi a societăţilor de investiţii, operaţiuni cu
metale, pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de date,
administrarea de baze de date ori alte astfel de servicii pentru terţi, participare la capitalul social al altor entităţi.
30
I. După criteriul funcţiilor îndeplinite de activităţile permise băncilor44, băncile efectuează două
tipuri de operaţiuni: operaţiuni pasive şi operaţiuni active.
Operaţiunile bancare pasive sunt acele operaţiuni de atragere a resurselor financiare:
- operaţiuni de atragere de depozite;
- operaţiuni cu certificate de depozit.
În cazul băncilor de emisiune, în aceeaşi categorie se înscriu şi operaţiunile de emisiune monetară.
Operaţiunile bancare active sunt acele operaţiuni de fructificare a resurselor financiare prin:
- operaţiuni de creditare (de exemplu: acordarea de credite de consum, credite ipotecare,
rescontarea cambiilor, creditul pe gaj de efecte comerciale, crditul pe gaj de efecte publice sau lombardare,
creditul guvernamental);
- decontări intra şi interbancare;
- operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize.
Operaţiuni conexe prin: operaţiuni de cas, operaţiuni cu titluri de credit şi alte valori, operaţiuni pe
piaţa de capital, operaţiuni de leasing financiar ş.a.
II. După criteriul necesităţii sau nu a autorizării, activităţile desfăşurate deinstituţiile de credit se
împart în:
- activităţi supuse autorizării;
- activităţi care nu sunt supuse autorizării.
Activităţile supuse autorizării sunt: activităţile bancare (în sensul reglementat de art. 3 din Legea nr.
58/1998), activităţile în legătură cu servicii de investiţii financiare (tranzacţionarea în cont propriu şi/sau pe
contul clienţilor în condiţiile legii, cu instrumente ale pieţei monetare – cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit, valute ş.a.; participarea la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare
prin subscrierea şi plasamentul acestora, ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de
emisiuni; servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate
de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
administrarea de portofolii şi consultanţa legată de acestea; custodia şi administrarea de instrumente
financiare); activităţi compatibile cu cerinţele activităţii bancare şi alte activităţi permise băncilor45.
III. După criteriul riscului, activităţile bancare pot consta în:
- acordarea de credite;
- emiterea de garanţii ş.a.
IV. După criteriul tipului de bancă în care se defăşoară, operaţiunile de bancă se clasifică astfel:
1. Băncile de emisiune efectuează operaţiuni pasive (constituirea capitalului, depunerile în conturi,
emisiunea monetară) şi operaţiuni active (operaţiuni de creditare, decontări intra şi interbancare, operaţiuni
de vânzare-cumpărare de aur şi devize).
2. Băncile comerciale desfăşoară:
44
Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, op.cit., p. 175.
45
Ibidem, p. 175.
31
- operaţiuni pasive (constituirea capitalului, atragerea depunerilor, rescontarea46 şi lombardarea47).
Atragerea depunerilor reprezintă componenta cea mai însemnată pentru formarea depozitelor bancare în
cazul băncilor comerciale. Depozitele constituite pot fi: la vedere, la termen (de regulă, pe bază de
certificate de depozit), prin cont curent (în cazul cărora operaţiunile de încasări şi plăţi se realizează prin
diferite instrumente de decontare – cecuri, ordine de plată, foi de vărsământ)48.
- operaţiuni active (operaţiuni de creditare şi de plasament, realizate pe baza depozitelor bancare deja
constituite). Creditele pot fi acordate agenţilor economici (credite pentru constituirea de active fixe, credite
pentru activitatea de exploatare, creditarea creanţelor, credite de trezorerie) ori persoanelor fizice (credite
destinate satisfacerii unor nevoi: credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe, pentru
achiziţionarea de diverse bunuri mobile ş.a.);
- operaţiuni comerciale. Acestea se referă la tranzacţiile de vânzare-cumpărare de devize ce au loc cu
prilejul mijlocirii de plăţi internaţionale. Profitul băncii constă în diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul
de cumpărare a devizelor;
- operaţiuni de comision, realizate de către bancă în numele şi pe contul clientului. Sunt utilizate
acreditivul şi incasso-ul.
Acreditivul reprezintă o modalitate de plată, efectuată de către bancă pe baza documentelor de
încărcare şi expediere a mărfurilor. În literatura de specialitate modalităţile folosite pentru clasificarea
acreditivului documentar sunt diferite. Foarte simplu, unii autori49 clasifică acreditivele documentare în
acreditive documentare standard (revocabile, irevocabile, irevocabile confirmate şi irevocabile
neconfirmate) şi acreditive documentare speciale (stand-by, revolving, cu clauză roşie, transferabil, back-
to-back). Alţi autori optează pentru o clasificare mai amplă a acreditivelor documentare, în funcţie de mai
multe criterii.
Incaso-ul documentar reprezintă modalitatea de plată prin care o bancă încasează la ordinul unui
client, valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor de expediţie. Creanţele îmbracă forma
materială a cambiilor, facturilor şi hârtiilor de valoare. “Regulile uniforme privind plata prin incaso
documentar” au fost elaborate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.
- operaţiuni de mandat, realizate de bancă în numele său, dar pe contul clientului. Pentru astfel de
operţiuni, băncile comerciale percep comisioane pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea
respectivelor servicii.
3. Băncile de afaceri desfăşoară următoarele operaţiuni de bancă50:
- operaţiuni de finanţare a investiţiilor;

46
Rescontarea reprezintă operaţiunea prin care băncile comerciale prezintă cambiile şi biletele la ordin băncii
centrale pentru achitare. Rescontarea se realizează la valoarea actuală a titlului. Operaţiunea de rescontare este
ulterioară operaţiunii de scontare, care constă în cedarea prin gir a unei cambii deţinută de o persoană particulară
sau de o societate comercială către o bancă comercială în vederea achitării ei.
47
Lombardarea este operaţiunea de împrumut garantate cu efecte publice – obligaţiuni şi bonuri de tezaur.
48
A se vedea Nadia Cerasela Dariescu, op.cit., p. 25-27.
49
A se vedea Edward G. Hinkelman, Plăţi internaţionale, Ed. Teora, Bucureşti, 2000.
50
NadiaCerasela Dariescu, op.cit., p. 32.
32
- achiziţii de întreprinderi ş.a.
4. Băncile electronice permit efectuarea următoarelor tipuri de operaţiuni51:
- electronic-banking, prin care utilizatorul poate realiza o serie de operaţiuni în contul bancar din faţa
calculatorului personal. În acest sens, utilizatorul poate vizualiza soldurile conturilor firmelor, poate efectua
plăţi şi transferuri, poate efectua operaţiuni de schimb valutar ş.a.
- internet-banking presupune un calculator conectat la internet: transmiterea ordinelor de plată,
transferuri, schimb valutar;
- mobile-banking presupune desfăşurarea de operaţiuni direct de pe telefonul mobil, având
tehnologie Wireless Application Protocol şi un abonament la acest serviciu. În acest sens se plăteşte o
garanţie de 50 de dolari, utilizatorul primind un dispozitiv de securizare Digipass;
- online-banking reprezintă serviciul prin care se asigură clienţilor băncii posibilitatea accesării
conturilor prin intermediul internetului. Acest serviciu poate fi utilizat pentru a asigura clienţilor verificarea
soldurilor şi a tranzacţiilor efectuate pe baza conturilor, pentru a efectua plăţi casnice, să constituie depozite
la termen ş.a. Avantajul acestui serviciu provine din faptul că este disponibil timp de 24 de ore pe zi, şapte
zile pe săptămână, de oriunde, dacă există o conexiune internet.
5. Băncile populare desfăşoară operaţiuni ca:
- acordarea de împrumuturi în condiţii avantajoase pentru membrii cooperatori şi pentru producătorii
agricoli;
- păstrarea disponibilităţilor băneşti ale membrilor cooperatori, dar şi ale altor persoane fizice şi
juridice în conturi deschise la cererea acestora ş.a.
6. Organismele de credit specializate:
6.1. Băncile ipotecare desfăşoară operaţiuni constând în acordarea de credite ipotecare urbane şi
rurale.
6.2. Băncile agricole desfăşoară operaţiuni de acordare a creditelor agricole pentru amenajarea de
irigaţii, cumpărarea de animale etc.
6.3. Companiile sau trusturile de investiţii mobilizează capitalul bănesc prin emisiunea de titluri de
valori mobiliare proprii (acţiuni şi obligaţiuni) pe care le investesc în sectoare productive: industrie,
construcţii ş.a.
6.4. Băncile de comerţ acordă credite, participă la crearea de societăţi comerciale, bancare şi
financiare cu privire la comerţul exterior ş.a.
6.5. Societăţile de asigurări acordă împrumuturi.
6.6. Societăţile financiare realizează următoarele tipuri de operaţiuni: leasing bancar, factoring,
creditarea achiziţionării de mărfuri cu plata în rate, garantarea achiziţionări de locuinţe pe bază de ipotecă
ş.a.

51
Ibidem, p. 33.
33
6.7. Casele de economii realizează operaţiuni de transfer a disponibilităţilor băneşti de la populaţie în
sistemul bancar. Atragerea de fonduri de la populaţie se realizează prin intermediul certificatelor de
economii, obligaţiunilor cu premii ş.a.

EVOLUŢIA CURSULUI DE SCHIMB LEU-EURO

I. Noţiuni introductive
A vorbi despre cursul de schimb leu-euro este ca şi cum am vorbi despre Uniunea Europeană şi
România, în general, despre evoluţia lor economică în decursul timpului, în particular. Discuţia este
prematură dacă analizăm momentele anterioare constituirii Uniunii Economice şi Monetare, dar totuşi
necesară pentru buna înţelegere a subiectului.
Monedă oficială a unor state membre ale Uniunii Europene – în prezent şaisprezece – aflată în
circulaţie de la 1 ianuarie 2002, moneda unică europeană este cheia de boltă a celei de-a doua pieţe ca
mărime la nivel global, fiind depăşită doar de Statele Unite ale Americii 52. Schimbând balanţa globală a
puterii economice, zona monedei euro deţine în prezent 1/5 din producţia globală, proporţie care se
regăseşte în cursul de schimb leu-euro.
Indubitabil, planul Barre din 1969, Raportul Werner din 1970, instituirea şarpelui monetar european
în 1972, constituirea Sistemului Monetar European din 1979 şi realizarea Uniunii Economice şi Monetare
în cele trei etape, începând cu anul 1990, toate acestea au avut o influenţă majoră în implementarea
monedei unice europene şi în evoluţia sa contemporană, influenţând cursul său de schimb în raport cu alte
monede, naţionale.
Cursul de schimb leu-euro exprimă (ca de altfel, orice alt curs de schimb) raportul cantitativ între
moneda naţională românească şi moneda unică europeană, monede ce au grade de convertibilitate şi de
utilizare diferite, evidenţiind practic plăţile şi încasările ce se produc în cadrul derulării tranzacţiilor
economice internaţionale.
În general, „cursul de schimb reflectă, sintetic, performanţele globale ale economiei, atât prin prisma
sectorului real, cât şi prin aceea a arhitecturii instituţionale şi a sistemului de reglementări care guvernează
componenţa sa financiară.”53
Determinarea cursului de schimb leu-euro, luând în calcul oscilaţia cererii şi a ofertei, se realizează
prin intermediul cotaţiei directe. Acest tip de cotaţie, incertă, cea mai răspândită de altfel, exprimă suma
variabilă în moneda naţională ce trebuie plătită pentru cumpărarea unei unităţi monetare străine.
Evoluţia cursului de schimb leu-euro trebuie privită din perspectiva regimului cursului de schimb de
jure sau de facto, respectiv între regimurile oficiale declarate şi regimurile practicate în mod real.

52
* asist.univ. la Facultatea de Drept - Universitatea “Petre Andrei” din Iasi, doctorand la Universitatea “Al. I.
Cuza” din Iasi.
M. Tofan, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
127.
53
M. Rădulescu, Cursul de schimb şi echilibrul balanţei de plăţi externe, Ed. Agir, Bucureşti, 2005, p. 74.
34
În literatura de specialitate54 se vorbeşte despre „teama de flotare liberă” a României. Explicitarea
provine din faptul că România a avut un regim de flotare controlată puternică în momente în care se
confrunta cu dezechilibre macroeconomice puternice (cum a fost criza balanţei de plăţi din România din
1999), dar avea totodată rezerve valutare foarte mici. Atenuarea diferenţei dintre regimul de schimb de
facto şi regimul de schimb de jure provine din sporirea credibilităţii băncii centrale din România, respectiv
a Băncii Naţionale din România.
Asupra cursului de schimb îşi exercită înfluenţa o serie de factori, interni (economici – volumul şi
structura producţiei, calitatea bunurilor şi a serviciilor produse, respectiv prestate, tehnologiile utilizate,
nivelul şi dinamica preţurilor; monetari-financiari – nivelul ratei dobânzilor, nivelul creditelor, situaţia
finanţelor publice; psihologici – părerile personale, exprimate cu ajutorul mass-mediei; politici – încrederea
în capacitatea de conducere şi guvernare, stabilitatea sau, după caz, instabilitatea politică; militari –
revoluţii, războaie) şi externi (cererea şi oferta de valută)55.
Cursul de schimb influenţează procesul de convergenţă, reală sau nominală, după caz, având o
importantă înrâurire asupra liberalizării contului de capital, precum şi asupra competitivităţii externe56.
Cursul de schimb al leului, raportat la euro în general, dar şi la alte valute, s-a realizat ţinând cont de
stadiul de dezvoltare a ţării noastre. Anterior instituirii monedei unice europene se vorbea despre ECU, de
aceea analiza evoluţiei cursului de schimb trebuie privită şi din această perspectivă.
II. Fazele strategiilor cursului de schimb
Implicată în procesul de aderare la Uniunea Europeană, România a avut o lungă perioadă de timp
statul unei ţări în tranziţie.
În literatura de specialitate, strategiile politicii cursului de schimb pentru ţările în tranziţie (între care
şi România) sunt surprinse în trei faze: faza de stabilizare (1990-1994), faza de tranziţie (1995-2000) şi faza
de pregătire (2001-ERM II)57.
II.1. Faza de stabilizare
Şi în România, în cadrul fazei de stabilizare s-a evidenţiat o rată ridicată a inflaţiei, urmare directă a
procesului de liberalizare a pieţelor, dar şi a deprecierii puternice a monedei naţionale, cumulate cu scăderi
dramatice în cadrul PIB şi creşterea deficitelor bugetare.
Cursul de schimb a fost supraevaluat, în condiţiile pierderii competitivităţii externe a României. În
această perioadă se vorbeşte despre dolarizarea economiei româneşti. Toate acestea s-au reflectat în cursul
de schimb al leului, un curs de schimb flotant. Explicaţia pentru un atare tip de curs de schimb provine din
existenţa unei rezerve internaţionale foarte reduse care împiedica aplicarea unui curs de schimb fix.
Coroborarea cu realitatea anilor 1990, când cursul leului s-a aflat în atenţia partidelor politice, pe de o parte,
şi a opiniei publice, pe de altă parte, reflectă o imagine fielă asupra evoluţiei cursului de schimb. Era cheia

54
M. Tofan, op.cit., p. 64.
55
C. Obreja, Cursul de schimb şi piaţa valutară, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, pp. 13-15.
56
M. Benec Mincu, Politici ale cursului de schimb în România, Ed. Institutului de Ştiinţe politice şi relaţii
internaţionale, Bucureşti, 2009, p. 66.
57
Ibidem, p. 61.
35
de boltă a evoluţiei întregii economii româneşti. Toate acestea se produc pe fondul creşterii şi descreşterii
haotice a preţurilor, a dobânzilor mari practicate (10-20% anual) şi a ratelor inflaţiei care depăşeau 200% pe
an. Totodată, cursul practicat la casele de schimb era complet diferit de cursul de schimb interbancar. Abia
la sfârşitul anului 1994, Banca Naţională a României şi-a relaxat politica monetară.
II.2. Faza de tranziţie
Creşterile în PIB şi reducerea, pe cale de consecinţă a inflaţiei, au determinat o flexibilizare a cursului
de schimb în faza de tranziţie, adică perioada 1995-2000. În această perioadă se vorbeşte despre o politică
fiscală şi una monetară cu caracter expansionist şi cu preţuri controlate.
Anul 1995 se caracterizează prin pierderea competitivităţii României raportat la partenerii săi
economici cu tradiţie din cadrul fostului Consiliu de Ajutor Economic Reciproc (CAER), precum şi prin
devalorizarea puternică a cursului de schimb oficial cu 10%. Importanţa crizei cursului de schimb din
octombrie 1995 este apreciată în literatura de specialitate ca fiind „cea mai importantă după anul 1990, atât
din cauza amplorii ei (în numai o lună, 15 octombrie – 15 noiembrie, cursul leului la casele de schimb a
scăzut cu 40%) cât şi ca urmare a eşecului politicii de macrostabilizare a economiei demarată la începutul
anului 1994”58.
În această perioadă se liberalizează treptat contul de capital şi se înregistrază intrări de capitaluri
ridicate, investiţii de portofoliu şi investiţii străine directe. România optează în continuare pentru un curs de
schimb flotant. Un curs de schimb flotant înseamnă o dezinflaţie greoaie combinată însă în teorie cu un
grad mai mare de creştere economică, factori importanţi în realizarea mai degrabă a unei convergenţe reale
şi mai puţin unei convergenţe nominale. În România, în această perioadă inflaţia este redusă graţie unor
politici cu caracter restrictiv, precum şi datorită introducerii luptei împotriva inflaţiei ca regim de politică
monetară. Totodată, politica industrială urmăreşte transferul gratuit al proprietăţii.
România se confruntă în această perioadă cu ceea ce a reprezentat criza fondurilor mutuale. Instituite
la scurt timp după intrarea în vigoare a Ordonanţei de Guvern nr. 24/1993, „Dacia Felix” (ulterior, prin
schimbarea denumirii – Fondul Român de Investiţii) din Cluj (depozitar Banca Dacia Felix) şi „Credit
Fond” din Bucureşti (depozitar Banca Credit Bank), fondurile mutuale, instituite sub forma societăţilor
civile, scutite de la plata impozitelor, raportează în mod continuu creşteri peste valoarea creşterii reale a
activului net. Aşadar la sfârşitul anului 1995 cele douăsprezece fonduri mutuale din România aveau active
de peste o mie de miliarde de lei. Stabilirea unei modalităţi unitare de calcul a valorii titlurilor în baza
instrucţiunii nr. 6 a Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare a condus la scăderea masivă a valorii
titlurilor sale (de exemplu, titlurile de la Credit Fond au înregistrat o scădere de la 27.200 lei la 20.900 lei).
Suspendarea emisiunii şi a răscumpărării unităţilor de emisiune de la fondurile mutuale a codus la criza
acestora şi la recuperarea banilor investiţi la o distanţă de câţiva ani de la momentul investiţiei, la o scădere
a imaginii şi a lichidităţilor celor două fonduri de investiţii sus-menţinate.
În anul 1998 este adoptată convertibilitatea leului pentru operaţiunile de cont curent. Totodată, cursul

58
Ibidem, p. 72.
36
de schimb este utilizat în sensul unui instrument de reducere a dezechilibrului extern. Se face opţiunea
pentru un curs de schimb fix, motivat de caracterizarea acestuia „printr-un grad mai mare de predictibilitate,
transparenţă şi responsabilitate”59.
Anul 2000 este anul în care începe creşterea economiei româneşti.
În rezumat, în perioada 1990-2000 cursul de schimb a fost supraevaluat. Efectele au fost negative în
condiţiile în care „creşterea economică rezultată a fost nejustificată din punct de vedere al economiei
reale”60.
II. 3. Faza premergătoare aderării la Uniunea Europeană, marcată de perioada 2001-ERM II, este
dominată de imperativul trecerii la moneda unică europeană şi de participarea la Mecanismul Ratelor de
Schimb. În acest context, România are un regim de flotare controlată cu referinţă la moneda euro 61.
Obiectivul unui atare curs de schimb este menţinerea competitivităţii.
Practica celorlate state ce fac parte integrantă din Uniunea Monetară Europeană evidenţiază că „pe
măsură ce se apropie momentul participării lor la ERM II se constată o convergenţă a regimurilor de curs de
schimb către acelaşi punct comun – curs de schimb fix faţă de euro cu bandă de fluctuaţie.”62
În această perioadă sunt liberalizate mişcările de capital, reprezentând transferuri în cadrul
contractelor de asigurare. Sunt permise împrumuturile pe termen mediu şi lung privind tranzacţiile
comerciale ori servicii garantate de către rezidenţi pentru nerezidenţi, precum şi împrumuturile financiare şi
creditele pe termen scurt garantate de străini pentru rezidenţi şi cele garantate de rezidenţi pentru străini.
Începând cu 1 ianuarie 2003 cursul de schimb oficial în România este calculat pe baza unui coş de
monede format din 40% moneda americană, respectiv dolarul, şi 60% moneda europeană, respectiv euro.
În anul 2004, motivat de dezvoltarea comerţului exterior, în special a legăturilor comerciale cu
Uniunea Europeană, în scopul trecerii facile la noua monedă, euro, într-un viitor mai mult sau mai puţin
îndepărtat, Banca Naţională a României a modificat structura coşului de monede, conferind monedei unice
europene importanţa cuvenită, procentul majorându-se la 75%, în timp ce dolarul reprezintă doar 25%.
Anul 2004 este de majoră importanţă pentru România, în contextul în care este declarată de către
Comisia Europeană „economie de piaţă funcţională.” Or economia de piaţă funcţională înseamnă că
preţurile şi comerţul sunt complet liberalizate, dreptul de proprietate este garantat, există stabilitate
macroeconomică şi politici economice coerente, sectorul financiar este foarte bine dezvoltat, sectorul
dezvoltat al întreprinderilor mici şi mijlocii, există libera concurenţă. Pentru evoluţia cursului de schimb
leu-euro un rol important l-a avut libera circulaţie a capitalului.
În anul 2005, banca centrală trece la politica de denominare a monedei naţionale (leul greu),
implementează Sistemul Electronic de Plăţi, continuă procesul de dezinflaţie şi respectă angajamentele
asumate în cadrul negocierilor dintre România şi Uniunea Europeană. Toate acestea se suprapun pe evoluţia
negativă înregistrată ca urmare a creşterii preţului petrolului.
59
Ibidem, p. 76.
60
Magdalena Rădulescu, op.cit., p. 67.
61
Ibidem, p. 63.
62
Ibidem. P. 63.
37
Politica de denominare a monedei naţionale, respectând prevederile Legii nr. 348/2004, presupune că
moneda veche este înlocuită cu moneda nouă, îmbunătăţind imaginea externă a României şi având ca
obiectiv obişnuirea opiniei publice româneşti cu mărimi monetare compatibile cu cele din zona euro,
tocmai în perspectiva participării României la Uniunea Monetară Europeană.
Începând cu anul 2006, 1 septembrie, se vorbeşte despre convertibilitatea totală a leului, devenit
„monedă cu adevărat europeană”63.
Banca Naţională a României se pregăteşte continuu pentru perioada în care va fi membră cu drepturi
depline în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale.
În strictă legătură cu ERM, precizăm că monedele ţărilor membre ale Uniunii Europene care nu
participă la Uniunea Economică şi Monetară (lira sterlină, coroana suedeză şi daneză) sunt membre ale
New Exchange Rate Mechanism.
Primul mecanism al cursurilor de schimb la nivel european a fost adoptat în 1979, fiind numit
Exchange Rate Mechanism sau, prescurtat, ERM. Banda de fluctuaţie a monedelor a fost iniţial de
plus/minus 2,25 la sută, din 1993 aceasta fiind majorată la plus/minus 15 la sută.
În anul 1999, Exchange Rate Mechanism a fost înlocuit cu New Exchange Rate Mechanism sau,
prescurtat, ERM II. Banda de fluctuaţie a monedelor participante se menţine aceeaşi – plus/minus 15%.
După cum se observă, limitele benzii de circulaţie sunt suficient de ample pentru a acoperi eventualele
dezechilibre provenind din mişcările de capital.
În cadrul ERM II, Banca Centrală Europeană, în cazul apariţiei unor presiuni asupra cursului de
schimb, are obligaţia de a acorda sprijin băncii centrale naţionale, intervenind automat atunci când nivelul
cursului atinge marginile benzii şi are posibilitatea să susţină intervenţiile băncii centrale naţionale atunci
când cursul se situează în interiorul benzii de fluctuaţie.64
În cazul României, pentru a face parte din New Exchange Rate Mechanism, este imperativă
îndeplinirea unor condiţii riguroase, între care, cea mai importantă este implementarea unei pieţe de capital
cu dobânzi foarte scăzute (adică dobânda maximă să se situeze la 1,5 % peste nivelul european).
Participarea la New Exchange Rate Mechanism este imperativă în perioada 2010-2012 sau altfel spus,
participarea la New Exchange Rate Mechanism este obligatorie cu cel puţin doi ani de zile anterior intrării
în zona euro.După încă doi ani se realizează trecerea efectivă la euro (adică este preconizat anul 2014.)
În acest context, de o deosebită importanţă este stabilirea ratei de schimb centrale cu care ţara noastră
va intra în ERM II. În literatura de specialitate65 se apreciază că trebuie acceptată o rată de schimb centrală
la momentul intrării subevaluată, trebuind evitată situaţia în care moneda s-ar deprecia în perioada celor doi
ani de participare la ERM II, situaţie inacceptabilă deoarece ar putea duce la creşterea inflaţiei, astfel încât
să fie pus sub semnul întrebării îndeplinirea altui criteri ERM II - al stabilităţii preţurilor.
În anul 2005, la începutul anului, cursul leu-euro era de 3,93 lei/euro pentru a ajunge la finalul anului
63
Ibidem, apud M. C. Isarescu, Reflecţii economice, Academia Română, Centrul Român de Economie
Comparată şi Consens, Ed. Expert, 2006.
64
Ibidem, p. 93.
65
Ibidem, p. 99.
38
la 3,67 lei/euro. În anul 2006, la sfârşitul anului cursul leu-euro era de 3,38 lei/euro. La sfârşitul anului
2007, cursul leu-euro era de 3,61 lei, în timp ce la finalul anului 2008 acesta atingea 3,71 lei/euro, iar
sfârşitul anului 2009 a adus un curs de schimb oficial de 4,22 lei/euro. Trendul cursului de schimb leu-euro
este, evident, ascendent. Simpla observare a acestui curs în ziua de început şi de sfârşit a anului nu este
neaparat relevantă în condiţiile în care în perioada sfârşitului de an, mai precis a sărbătorilor de iarnă, intră
valută în euro în mod masiv în ţară, ceea ce face ca trendul cursului de schimb leu-euro să fie descrescător.
Fiind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, România va adopta moneda unică europeană
numai atunci când va îndeplini criteriile de convergenţă nominală, stabilite prin Tratatul de la Maastricht şi
menţionate anerior.
Pentru ţara noastră a rămas imperativă reformarea structurală, necesară pentru a face România
capabilă să facă faţă şocurilor economice iminente.
Expansiunea importurilor din ultima perioadă şi nevoia stimulării exporturilor impun adoptarea unei
politici de depreciere a monedei naţionale. Or, în ultima perioadă asistăm, dimpotrivă, la aprecierea
monedei naţionale, motivat de sumele de valută transferată în ţară de către cei care lucrează în străinătate66.
Amintim că statele din afara zonei euro trimit anual Comisiei Europene rapoarte de convergenţă, în
timp ce statele ce sunt incluse în „euroland” prezintă anual programe de stabilitate. În anul 2009, Comisia
Europeană a concluzionat că Italia are probleme cu deficitul bugetar excesiv, la fel şi Slovacia; Slovenia are
nevoie de continuarea şi consolidarea reformelor fiscale; este lăudată Danemarca cu un surplus bugetar şi
datorie publică minimă şi în scădere67.
Prezintă importanţă, din acest punct de vedere, Programul de Convergenţă, întocmit anual de Comisia
Naţională de Prognoză, cu sprijinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Băncii Naţionale
a României, Institutului Naţional de Statistică. Ediţia revizuită din 2009 a programului prevede ca obiective
principale: aderarea României la Mecanismul European al Ratelor de Schimb (ERM II) până în anul 2012 şi
aderarea României la zona euro în anul 2014.
Referitor la îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, economia României întâmpină o serie de
probleme. Astfel, rata medie anuală a inflaţiei este cu 3,76% superioară nivelului de referinţă stabilit
conform Tratatului de la Maastricht.
În ceea ce priveşte criteriile de convergenţă reală, impuse prin acelaşi tratat, acestea se referă la:
nivelul PIB/locuitor; structura pe sectoare a economiei; gradul de deschidere a economiei; ponderea
comerţului cu Uniunea Europeană în totalul comerţului exterior68.
Priorităţile asupra cărora Guvernul se va concentra în perioada următoare şi principalele finanţări se
vor produce în domeniile: educaţie, cercetare, mediu şi infrastructură. Politicile sectoriale care trebuie
promovate pentru a creşte eficienţa utilizării resurselor publice, precum şi reformele structurale care trebuie
promovate din punct de vedere al finanţelor publice, respectiv reforma sistemului de pensii, reforma
66
E. Pelinescu, Cursul de schimb şi competitivitatea; experienţe naţionale şi perspective europene, Ed. Expert,
Bucureşti, 2007, p. 108.
67
http://www.ghiseulbancar.ro/articole/53/4633/tot_articolul_Programul_de_convergenta_al.htm
68
M. Rădulescu, L. Popescu, Băncile centrale şi politica monetară, Ed. Sitech, Craiova, 2008, p. 271
39
sistemului de sănătate, descentralizarea, îmbunătăţirea cadrului instituţional şi a orientării pe termen mediu
în alocarea resurselor publice.
Strategia economică pe termen mediu a Guvernului vizează următoarele obiective: menţinerea
stabilităţii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţie, ajustarea deficitului public şi a
deficitului de cont curent până la valori la care să facă posibilă finanţarea lor; protejarea categoriilor de
populaţie care sunt cele mai afectate de criza economică; îmbunătăţirea predictibilităţii şi performanţelor
politicii fiscale pe termen mediu, maximizarea şi utilizarea eficientă a fondurilor de la Uniunea Europeană;
alocarea, cu prioritate, de fonduri bugetare către investiţiile publice în infrastructură ca o sursă alternativă
de creare de locuri de muncă; asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen lung; eficientizarea
activităţii administraţiei publice.
Pentru unele state membre ale Uniunii Europene, dar încă neacceptate în uniunea monetară, integrarea
în aceasta din urmă înseamnă ridicarea competitivităţii şi completarea tranziţiei către economiile
occidentale. Aceasta nu reprezintă totuşi o garanţie.
Un rol important în aderarea României la uniunea monetară îl are strategia monetară elaborată de
către Banca Naţională a României. Aceasta încearcă în permanenţă alinierea României la standardele şi
practicile internaţionale.
Amintim că obiectivele unei politici monetare tradiţionale sunt multiple, fiind puse pe picior de
egalitate: asigurarea creşterii economice, controlul inflaţiei, prevenirea crizelor financiare, stabilitatea
cursului de schimb real. În practică s-a dovedit că abordarea multiplă şi concomitentă a tuturor acestor
obiective este defectuoasă. În acest sens, Banca Naţională a României a urmărit elaborarea unui program în
patru etape, etapa finală fiind reprezentată de trecerea la moneda unică europeană, iar toate etapele converg
spre unul şi acelaşi obiectiv – ţintirea inflaţiei:
- în prima etapă (până în 1999) s-a urmărit deprecierea cursului de schimb, alimentând astfel inflaţia
(aceasta a fost uneori uriaşă, de 199,2% în 1991, 35,5% în 1992, 40,6% în 1998 şi 55% în 1999);
- în a doua etapă, adică începând cu anul 2000, s-a urmărit aprecierea reală a cursului de schimb,
ajungându-se la o diminuare a inflaţiei (în anul 2001, inflaţia scăzuse la 30,3%);
- în a treia etapă, respectiv anul 2004, Banca Naţională a României se concentrează exclusiv asupra
nivelului inflaţiei. Astfel, în acest an inflaţia este de 9,3%;
- în a patra etapă se va face trecerea la euro.
Strategia monetară a Băncii Naţionale a României în vederea trecerii viitoare la moneda unică
europeană a presupus următoarele realizări: armonizarea legislaţiei bancare din România cu cea din
Uniunea Europeană, modernizarea sistemului de evidenţă bancară, modificări operaţionale în cadrul
băncilor.
III. Concluzii
Moneda naţională, românească, exprimă modul în care se dezvoltă economia ţării noastre. În
comparaţie cu moneda unică europeană, leul românesc exprimă locul României în Uniunea Europeană. În

40
relaţie cu dolarul, leul românesc exprimă locul României în lume.
Determinarea cursului leu-euro înseamnă, de fapt, preţul în lei ce trebuie plătit pentru a achiziţiona o
unitate monetară europeană.
Sporirea înceată, dar sigură a credibilităţii Băncii Naţionale a României a condus la apropierea
semnificativă a celor două cursuri de schimb – de jure şi de facto.
Cursul leu-euro evidenţiază existenţa ori inexistenţa inflaţiei, modalitatea de funcţionare a politicii de
concurenţă, fiind expresia politicii monetare şi fiscale a statului român.
Evoluţia cursului de schimb leu-euro pune în evidenţă procesul devenirii şi transformării leului
românesc într-o monedă cu adevărat europeană.

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

I. Istoricul Băncii Naţionale a României


Banca Naţională a României ia fiinţă la data de 17 aprilie 1880, urmare a proiectului legii de
„înfiinţare a unei bănci de scont şi circulaţiune”69 depus de către Guvernul condus de Ioan C. Brătianu.. La
acel moment era a şaptesprezecea bancă creată la nivel mondial. Modelul de înfiinţare l-a reprezentat Banca
Naţională a Belgiei. Iniţiativa legislativă a aparţinut guvernului condus de către I.C. Brătianu.
Capitalul de înfiinţare a fost de 30 de milioane de lei. Din acesta doar 10 milioane au aparţinut
statului. Soluţia de compromis a capitalului mixt a fost adopată în contextul în care ideea unei bănci private
străine era complet reudiată, iar ideea de a avea o bancă cu capital naţional integral a fost respinsă motivat
de faptul că aceasta ar fi fost supusă presiunii partidului politic aflat la guvernare.
În ceea cepriveşte sediul BNR, a fost achiziţionat în acest sens terenul numit „Hanul Şerban Vodă”
din strada Lipscani. Locaţia nu a fost întâmplătoare. Era locul de întâlnire a unor artere comerciale
importante la acel moment: calea Mogoşoaiei şi Lipscanii şi a clienţilor potenţiali, în condiţiile unei
aglomerări de hanuri, case de comerţ, case de schimb, tipografii, redacţii de ziare, hoteluri, palatul
Societăţii de Asigurare „Dacia”, precum şi primul sediu al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni. Proiectul
palatului BNR datează din 1882. Proiectanţii au fost arhitecţi francezi renumiţi la acel moment: bernard şi
Galeron. Noul sediu a fost inaugurat în 1890. costurile au depăşit 2,5 milioane de lei.
Extinderea activităţii BNR a determinat construirea unui sediu nou, care să îl completeze pe cel vechi
în anul 1938.
Imediat după înfiinţare, operaţiunile desfăşurate de BNR au fost cele de emisiune monetară şi de
acordare de credite de scont70. Acest tip de credit a fost acordat în special în domeniul agricol. Primele
bancnote ale BNR au fost puse în circulaţie în perioada 28 noiembrie – 10 decembrie 1880.
În perioada 1880-1890, instrumentele monetare s-au bazat pe aur, argint. În 1890 s-a trecut la aur. În
69
Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, p.54.
70
Scontul reprezintă operaţiunea financiară prin care o bancă cumpără de la clienţi efecte de comerţ (cambii,
bilete la ordin etc.) înainte de data scadenţei, posesorul obţinând astfel numai valoarea nominală a efectului de
comerţ, cu excepţia dobânzii. Banca percepe de la client, pe lângă dobândă şi un comision aferent acestei
operaţiuni.
41
anul 1900, pe fondul crizei economice din 1899, Statul Român se retrage din BNR, care rămâne o bancă cu
caracter privat, careia i se recunoaşte dreptul de a bate monedă.
În 1916 BNR este evacuată din sediul din Bucureşti, urmare a Primului Război Mondial. Sediul este
mutat la Iaşi. La fel şi tezaurul BNR. În aceste condiţii s-a efectuat deplasarea tezaurului la Moscova.
Încărcat în 1740 de lăzi tezaurul BNR (reprezentând aur) ajungea la Moscova la 12 decembrie 1916.
valoarea totală a acestuia, consemnat în protocolul încheiat în acest sens între România şi Rusia a fost de
321.580.456 lei şi 84 de bani. În august 1917, depozitul de valori şi efecte al BNR ajungea la Kremlin.
Valoarea consemnată a acestuia era de 1.594.836.721,09 lei.71
Prin reorganizarea BNR din 1925, la majorarea capitalului social participă şi Statul Român,
redevenind aşadar acţionar.
Prima lege bancară din România a fost Legea 70/1934 pentru organiyarea şi reglementarea comerţului
bancar.
În 1948, sub influenţa regimului comunist, se dizolvă cea mai mare parte a băncilor şi instituţiilor de
credit private. Astfel prin Decretul 197 sunt lichidate toate băncile, cu excepţia Case Naţionale de Economii
şi Cecuri Poştale şi a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.
Sunt înfiinţate Banca de Investiţii, Banca Română de Comerţ Exterior, precum şi Banca pentru
Agricultură şi Industrie Alimentară.
După revoluţia din 1989 în România a funcţionat un sistem bancar de tip monobancă, alcătuit din
BNR şi patru bănci specializate: Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie
Alimentară, Banca de Investiţi şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
Restructurarea sistemului bancar trebuie observată în contextul transformării economiei româneşti
într-o economie de piaţă. Cele două nivele ale sistemului bancar au vizat: primul nivel – BNR, al doilea
nivel – băncile comerciale.
În perioada 1990-1996 se triplează numărul băncilor comerciale. Totodată, prin Decretul-lege nr.
149/1990 emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională este abrogată Legea nr. 70/1934 pentru
organizarea şi reglementarea comerţului de bancă. BNR autorizează înfiinţarea de bănci private. BNR este
împuternicită să organizeze Bursa de Valori Bucureşti. Principalele bănci de stat au fost: Banca Agricolă,
Banca Comercială Română (BCR), Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca Română pentru
Dezvoltare. Capitalul social minim pentru înfiinţarea unei societăţi bancare este identic cu cel existent la
nivel european – 5 milioane ECU.
Prin H.G. 996/1990 este numit în funcţia de guvernator al BNR dl. Isărescu Constantin Mugurel,
funcţie pe care o are şi în prezent. Singura întrerupere a activităţii sale în calitate de guvernator al BNR a
fost în perioada 22 decembrie 1999-28 noiembrie 2000, când a ocupat funcţia de prim-ministru al Românie.
Personalitatea sa puternică a condus la creşterea credibilităţii BNR.
Intervenţia politicului în sfera politicii bancare şi-a făcut simţită prezenţa prin acordare de credite

71
v. Ion Turcu, op.cit., pp. 63-64.
42
preferenţiale.
În perioada 1997-2000, BNR se concentrează pe alinierea legislaţiei proprii la stabdardele europene.
Este perioada în care sunt adoptate: Legea bancară nr. 58/1998, Legea privind Statutul BNR nr. 101/1998,
Legea privind falimentul bancar nr. 83/1998.
Privatizarea BRD, Bancpost şi a Băncii Agricole a însemnat momentul în care capitalul străin a
depăşit capitalul român la nivel bancar.
Începând cu anul 2006 se observă un proces de concentrare bancară prin intermediul achiziţiilor şi a
fuziunilor (de exemplu: HVB Bank România S.A. cu Banca „Ion Ţiriac”), finaţarea întreprinderilor mici şi
mijlocii, depăşirea metodelor bancare căzute în desuetudine (trecerea de la instrumente de plată bazate pe
suport de hârtie şi trecerea la instrumente procesate electronic).
Rămân de rezolvat probleme ca intrarea băncilor comerciale în mediul rural ori accesarea fondurilor
europene.

II.Banca Naţională a României – Bancă Centrală


Orice bancă centrală are atribuţia de a observa fenomenele monetare, având posibilitatea de a lua
măsurile cerute de economia naţională.
Legile nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi 34/1991 privind Statutul BNR au reprezentat primul
pas în realizarea reformei bancare. Din acest moment atribuţiile BNR s-au specializat, fiind distincte de cele
ale băncilor comerciale, funcţiile acesteia constând în: reglementare, autorizare, politica valutară şi politică
monetară.
Separarea aceasta de atribuţii prezintă importanţă, în condiţiile în care practica a evidenţiat că
acordarea de credite de către BNR unităţilor economice are caracter inutil, BNR lăsând la o parte
adevăratele sale atribuţii, ocupându-se de elemente neesenţiale.
Legea nr. 58/1998 apare în contextul crizei sistemului bancar românesc, în contextul adoptării unei
legislaţii corespunzătoare cerinţelor europene având în vedere apropiata aderare la Uniunea Europeană,
realizându-se transpunerea prevederilor legislaţiei comunitare.
În momentul de faţă, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile BNR sunt statuate prin Legea nr.
312/2004 privind Statutul BNR.
Obiectivul fundamental al BNR este reprezentat de:
- asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor;
- sprijinirea politicii economce generale a României cu respectarea însă a obiectivului său
fundamental;
- menţinerea rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale României.
Pentru comparaţie precizăm că obiectivul fundamental al BNR a fost conform Legii nr. 101/1998
asigurarea stabilităţii monedei naţionale, scopul fiind stabilitatea preţurilor.
Atribuţiile BNR, astfel cum sunt stipulate în art. 2 din Statutul BNR sunt:

43
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii cursului de schimb. Emisiunea
monetară constă în crearea semnelor băneşti (tipărirea biletelor de bancă şi baterea monedelor), scoaterea de
către emitent a semnelor băneşti, punerea în circulaţie ori, după caz, retragerea din circulaţie a senelor
băneşti. Toate aceste operaţiuni trebuie îndeplinite în mod cumulativ.
BNR are atribuţia exclusivă de a stabili valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi orice
alte caracterirstici tehnice ale bancnotelor şi mondelor. Întodeuna bancnotele vor purta semnătura
guvernatorului BNR, precum şi a casierului central.
Grafica monedelor şi bancnotelor este protejată prin înregistrarea lor la OSIM.
Politica monetară include: operaţiunile de piaţă monetară, mecanismele de creditare a instituţiilor de
credit şi rezervele bancare obligatorii.
Operţiunile de piaţă monetară, denumite şi open market sunt executate la iniţiativa BNR şi implică
tanzacţii specifice. Acest tip de operaţiuni se defăşoară între BNR şi participanţi eligibili (bănci, bănci de
credit ipotecar, case centrale ale cooperativelor de credit, case de economii pentru domeniul locativ). Intră
în categoria operaţiunilor de piaţă monetară: emiterea de certificate de depozit, atragere de depozite, swap
valutar ş.a.
Creditarea instituţiilor de credit se face de către BNR către instituţiile de credit eligibile. Temeiul
legal al creditării este Regulamentul BNR nr. 1/2000. Foarte cunoscut şi uzitat este creditul lombard,
respectiv operaţiunea de creditare, având drept garanţie obiecte sau titluri de valoare. Este un tip de credit
pe termen scurt.
Mecanismul rezervelor minime obligatorii. Acestea reprezintă disponibilităţi băneşti în lei ori în
valută, aparţinând băncilor, persoanelor juridice române etc., fiind păstrate în conturi dechise la BNR.
Există obligaţia băncilor şi celorlalte instituţii de credit ce acceptă depozite să constituie aceste rezerve
minime obligatorii. Temeiul legal este reprezentat de Regulamentul BNR nr. 6/2002 privind regimul
rezervelor minime obligatorii.
Strategia de politică monetară a BNR în România la acest moment este cea de ţintire directă a
inflaţiei. Dat fiind procesul de dezinflaţie pe care îl parcurge ţara noastră, aceste ţinte sunt stabilite anual;
astfel pentru anul 2010 – 3,5%, iar pentru 2011 – 3%.
Politica de curs de schimb presupune ca atribuţii ale BNR: elaborarea balanţei de plăţi, stabilirea
cursurilor de schimb pentru propriile operaţiuni pe piaţa valutară, calcularea şi publicarea cursurilor medii
pentru evidenţa statistică, păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.
Regimul actual al cursului de schimb este cel de flotare controlată.
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii
financiare. Suprevegherea prudenţială înseamnă activitatea specifică desfăşurată de autoritatea de
supraveghere bancară asupra entităţilor juridice ce alcătuiesc sistemul bancar, constând în urmărirea
modului în care sunt respectate de către instituţiile financiare a regulilor prudenţiale, respectiv aplicarea

44
unei politici şi practici bancare prudente, respectând interesul băncii, dar şi cel al clienţilor, precum şi
credibilitatea şi viabilitatea sistemului bancar în ansamblu său.
Supravegherea prudenţială de către BNR se exercită începând cu momentul autorizării şi până la
retragerea acesteia. În acest sens, băncile aflate sub supravegherea prudenţială a României au obligaţia de a
transmite raportări periodice, acestea fiind totodată inspectate periodic.
Scopul supravegherii prudenţiale este de a limita riscurile bancare, astfel încât să nu fie periclitată
solvabilitatea băncii controlate şi, pe cale de consecinţă, credibilitatea bancilor în general.
- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.
Prerogativa exclusivă a BNR, emiterea bancnotelor şi a monedelor presupune acceptarea lor la valoarea
nominală, în vederea plăţii tuturor obligaţiilor publice şi private.
- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării sale;
- administrarea rezervelor internaţionale ale României. Rezervele internaţionale ale
României sunt alcătuite din aur (din tezarul din ţară ori din străinătate), active externe, cambii, cecuri, bilete
la ordin, bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat. Rezerva de aur a României este în prezent de
103,7 tone, în timp ce rezerva valutară este de 28037 milioane de euro.

III. Conducerea şi adminsitrarea BNR


Organele de conducere ale BNR sunt atât individuale, cât şi colective.
Conducerea executivă este exercitată de către: guvernator, prim-viceguvernator şi doi viceguvernatori.
Consiliul de Administraţie conduce BNR şi este reglementat prin Legea nr. 312/2004. Sunt în prezent
nouă membri aleşi de către Parlamentul României la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale
celor două Camere ale Parlamentului, dintre care cinci nu sunt salariaţi ai BNR. Aceştia sunt numiţi pentru
o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Numirea, retragerea şi revocarea din
funcţie a acestora sunt reglementate prin legea anterior amintită.
Membrii Consiliului de Administraţie nu pot fi parlamentari şi nici nu pot face parte din administraţia
publică ori organele judiciare.
Preşedintele Consiliului de Administraţie este guvernatorul BNR.
Actuala structură a Consiliului de Adminstraţie a fost stabilită prin Hotărârea nr. 35 din 2009 a
Parlamentului României72.
Guvernatorul BNR se ocupă de gestiunea zilnică a BNR. Acesta coordonează: Comitetul de politică
monetară, Comitetul de supraveghere, Comitetul de administrare a rezervelor internaţionale, Comitetul de
audit, Cancelaria BNR, viceguvernatorii şi prim-vice guvernatorul. În lipsa sa ori în condiţiile constatării
imposibilităţii îndeplinirii atribuţiilor sale acestea sunt preluate de către prim-viceguvernator. Guvernatorul
BNR emite ordine şi ia decizii. Totodată, prezintă anual Parlamentului României raportul anual al BNR.
72
Guvernator – academician Mugur Isărescu, prim-viceguvernator – prof.univ.dr. Florin Georgescu,
viceguvrnator – Bogdan Olteanu, viceguvernator – dr. Cristian Popa, membru - prof.univ.dr. Marin Dinu,
membru – prof.univ.dr. Nicolae Dănilă, membru – prof.univ.dr. Virgiliu Stoenescu, membru – conf.dr. Agnes
Nagy, membru – dr. Napoleon Pop.
45
În subordinea guvernatorului şi viceguvernatorilor se află 18 direcţii: direcţia politică monetară şi
modelară macroeconomică, direcţia stabilitate financiară, direcţia reglementare şi autorizare, direcţia
supraveghere, direcţia operaţiuni de piaţă, direcţia emisiune, tezaur şi casierie, direcţia plăţi, direcţia studii
economice, direcţia relaţii internaţionale, direcţia statistică, direcţia contabilitate, direcţia comunicare,
direcţia secretariat, direcţia resurse umane, direcţia servicii informatice, direcţia audit intern, direcţia
juridică, direcţia logistică, direcţia achiziţii, direcţia de coordonare a centrelor de perfecţionare profesională
şi activităţi sociale.

IV. Auditarea situaţiilor financiare ale BNR


Auditarea situaţiilor financiare ale BNR este efectuată de către auditori financiari – persoane juridice
autorizate de către Camera Auditorilor Financiari din România, selectaţi de către Consiliul de
Administraţie, în urma unei licitaţii.
Situaţiile financiare, cuprinzând bilanţul, contul de profit şi pierderi, note explicative, trebuie să ofere
o imagine fidelă a poziţiei şi performanţei financiare pentru respectivul exerciţiu financiar.
V. Centrala incidentelor de plăţi73
Centrala Incidentelor de plăţi a fost înfiinţată în anul 1997 în cadrul BNR. Este, în fapt, un centru de
intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar
(tragerea în descoperit de cont) cât şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).
Temeiul legal îl reprezintă Legea nr. 312/2004, precum şi Regulamnetul BNR nr. 1/2001 privind
organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Incidentelor de Plăţi.
Transmiterea informaţiei la Centrala Incidentelor de Plăţi se face pe cale electronică, prin utilizarea
Reţelei de Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.
Baza de date a CIP este organizată în două fişiere:
Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente: fişierul naţional de cecuri
(FNC), fişierul naţional de cambii (FNCb), fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO).
Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.
Fişierul naţional al persoanelor cu risc colectează informaţiile privind incidentele de plăţi majore
(instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu dată
falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de călătorie emise “la purtător”,
cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară, cambii scontate fără a exista creanţa cedată în
momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe numele unei persoane fizice/juridice nu pot fi şterse din această
bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis
anterior la Centralei Incidentelor de Plăţi, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei instanţe
judecătoreşti.
Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere a emiterii de

73
http://www.bnr.ro/Centrala-Incidentelor-de-Plati-(CIP)-718.aspx
46
cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la Centrala Incidentelor de Plăţi a unui incident
de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăţi şi sancţionarea titularilor de cont
care le generează în sistemul bancar.
Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel:
- de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de formulare de
cecuri titularilor de cont;
- de către Centrala Incidentelor de Plăţi, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public, prin
transmiterea către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Administratiei
si Internelor cu unităţile lor teritoriale de informaţii din evidenţele proprii sau prin publicarea acestor
informaţii în mass-media;
- de către instanţele judecătoreşti şi alte instituţii ale statului cu atribuţii de supraveghere şi control,
precum şi de către mass-media, pe baza datelor solicitate Centralei Incidentelor de Plăţi;
- de către persoanele fizice sau juridice, prin intermediul băncilor;
- de către instituţii din străinătate similare Centralei Incidentelor de Plăţi, pe baza datelor privind
incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.
Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul unei bănci,
baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener sunt
înregistrate incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul primit de la
Centrala Incidentelor de Plăţi, respectiva firmă este în măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu
colaborării cu acel partener.
Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci, înainte de
a primi un cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla dacă
seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de instrumente de plată
avizate de B.N.R. sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior la Centrala Incidentelor de
Plăţi ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie.
La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi
pentru a solicita informaţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta
să acorde un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei trasul (persoana desemnată în
titlu a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu alte titluri de credit. Aceeaşi atitudine
prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin faţă de subscriitor sau beneficiarul unui cec faţă
de trăgător.
Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de analizele
specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit sau de
deschidere de cont curent pentru un nou client.

47
VI. Centrala Riscurilor Bancare74
Centrala Riscurilor Bancare a fost înfiinţată în anul 2000 în cadrul BNR şi reprezintă o structură
specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei persoane
declarante (instituţie de credit sau instituţie financiară nebancară înscrisă în Registrul special) din România
faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma
limită de raportare (20.000 RON), precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de
către posesori.
Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre:
1. Registrul central al creditelor - conţine informaţii de risc bancar raportate de persoanele declarante
şi este actualizat lunar;
2. Registrul creditelor restante - conţine informaţii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele
de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;
3. Registrul grupurilor de debitori (RGD) - informaţii despre grupurile de persoane fizice si/sau
juridice care reprezintă un grup de debitori si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;
4. Registrul fraudelor cu carduri (RFC) - conţine informaţii despre fraudele cu carduri produse de
către posesori raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line.
Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt persoanele
declarante şi Banca Naţională a României.
Schimbul de informaţii de risc bancar se realizează electronic prin Reţeaua de Comunicaţii
Interbancară.
Raportările efectuate de persoanele declarante conţin următoarele informaţii:
- datele de identificare a debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o expunere mai
mare sau egală cu limita de raportare (20.000 RON);
- informaţii privind fiecare din creditele şi angajamentele de care debitorul beneficiază: tipul
creditului, termenul de acordare, tipul garanţiei, serviciul datoriei, data acordării şi data scadenţei, valuta în
care s-a acordat creditul, comportamentul creditului, suma acordată, suma datorată utilizata si suma datorata
neutilizată la momentul raportării, suma restantă;
- informaţii privind grupurile de persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un grup de debitori:
denumire grup, cod grup, componenţa grup;
- informaţii privind fraudele cu carduri produse de posesori: date identificare posesor card, tip card,
valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.
Difuzarea informaţiilor de Centrala Riscurilor Bancare către persoanele declarante se face în două
moduri:
- rapoarte lunare care cuprind informaţii privind toţi debitorii pe care persoana declarantă i-a raportat
în luna respectivă. Pentru fiecare debitor raportat, raportul lunar conţine toate informaţiile disponibile la

74
http://www.bnr.ro/Centrala-Riscurilor-Bancare-(CRB)--2107.aspx
48
Centrala Riscurilor Bancare referitoare la creditele şi angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate
persoanele declarante, fără a se preciza identitatea instituţiei creditoare (situaţia riscului global);
- ca răspuns la interogările (cereri de consultare) on-line în cazul cărora persoanele declarante pot
solicita două tipuri de informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante (pe o perioadă de
şapte ani).
Trebuie precizat că pentru debitorii raportaţi de persoanele declarante, informaţiile sunt furnizate
necondiţionat, în timp ce, pentru clienţii - debitori potenţiali, accesul persoanelor declarante este condiţionat
de obţinerea prealabilă a acordului clienţilor respectivi.
Sisteme similare de gestiune a informaţiilor de credit funcţionează cu succes în ţări din Uniunea
Europeană cu un grad ridicat de intermediere financiară, cum sunt: Austria, Belgia, Franţa, Germania,
Italia, Portugalia, Spania.

VII. Activitatea Băncii Naţionale a României pe plan internaţional


Se disting două categorii de relaţii ale BNR la nivel internaţional :
- ca membru al Eurosistemului ;
- ca membru al Fondului Monetar Internaţional.

VIII. Banca Naţională a României şi Banca Centrală Europeană


Prin integrarea în Uniunea Europeană, BNR a fost integrată în Sistemul European al Băncilor
Centrale. Guverantorul BNR a devenit membru al Consiliului General al Băncii Cetrale Europene.
Prin integrarea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană s-a majorat capitalul social al Băncii
Centrale Europene. România are a opta pondere în capitalul Băncii Centrale Europene, după băncile
centrale din: Germania (20,52%), Franţa (14,38%), Marea Britanie (13,93%), Italia (12,52%), Spania
(7,55%), Polonia (4,87%) şi Olanda (3,89%)75.

75
C.A. Gheorghe, Drept bancar comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 105.
49