FRUMOSUL NATURII ÎN HAIKU-UL JAPONEZ

Aproape toate clasificările artelor realizate în istoria esteticii de personalităţi

importante precum Kant, Lessing sau Heggel, încadrau poezia în rândul artelor alături de
sculptură, pictură, muzică, etc. Poezia deci, este o artă în care îşi găseşte locul oricare
dintre categoriile estetice frumosul, sublimul, comicul, tragicul, grotescul, etc.
În cultura japoneză poezia deţine un loc privilegiat, ea fiind un mod de a descrie,
preţui şi iubi natura pentru ceea ce este ea, într-un chip dezinteresat, aducând alinare celui
care o contemplă, dar şi un strop de linişte în plus.
Apariţia haiku-ului este strâns legată de un aspect cultural ce se manifesta în arta
japoneză a timpului, în special în pictură, unde se contura un gen nou şi anume pictura
miniaturală, executată în tuş, puternic sugestivă, care, ca şi haiku-ul provoca o serie de
gânduri şi reflexii.
Multe dintre trăsăturile frumosului le sesizăm în haiku-urile japoneze; acestea
producând plăcere directă şi spontană nu numai prin forma perfectă a celor trei versuri
repartizate în 5-7-5 silabe, dar şi prin imaginile naturii descrise:

„M-am întors
Zărind un arbore uriaş:
Munţii verii”

În acest haiku imaginea arborelui uriaş în mijlocul munţilor este parcă o captură
instantanee a peisajului verii făcută publică cititorilor, unde nu elementele naturale sunt
deosebite, ci modul în care acestea sunt aduse în prim plan, adică printr-o valorizare a
generalului( a munţilor verii) plecând de la particular (de la un arbore) sau viceversa. De
exemplu în haiku-ul de mai jos, poetul oferă o încântare a naturii pornind de la imaginea
generală a iazului, ajungând în finalul descrierii la detaliul particular al sunetului pe care
îl face apa când se arunca o broască:

„Iazul străvechi
O broască se-aruncă
Clipocitul apei”

Unul dintre principalele motive care apare în haiku-uri, este cel al florii de cireş.
Supranumită şi Ţara cireşilor în floare, Japonia este recunoscută pentru speciile de cireş

2
pe care le cultivă. Acestea nu fructifică, sunt pur ornamentale, dar în schimb oferă
locuitorilor un adevărat spectacol al feeriei florale. Floarea de cireş este simbolul
primăverii şi „explodează” timp de trei săptămâni, colorând natura în alb şi roz. Nimic nu
pare mai potrivit ca sursă de inspiraţie pentru poezie sau pictură decât sakura (denumirea
naţională a florii de cireş), care exprimă într-un fel esenţa esteticii japoneze:

Primăvara călătoare
Şovăie
În ultimele flori de cireş

Noaptea de primăvară
S- s sfârşit
Cu florile de cireş
(Matsuo Basho)
Florile de cireş
Le privim
Ele cad şi….
(Uejima Onitsura)

Poeţii niponi au ţinut seama de micile drame ale naturii, cum este o frunză ce
pluteşte pe apă printre reflexiile unui izvor de munte, ori de ţârâitul unui greiere.Unui
haiku nu trebuie să îi lipsească cuvântul cheie care face referire de obicei la un anotimp,
ori un cuvânt care să sugereze măcar perioada anului , astfel încât să constituie fundalul
pe care se desfăşoară tabloul ce urmează să se concretizeze în mintea cititorului.
Astfel toate anotimpurile sunt descrise cu mare măiestrie în haiku-uri, fiecare dintre
ele putând fi identificat prin elemente specifice. De exemplu primăvara este recunoscută
prin existenţa următoarelor elemente naturale: privighetoarea, fluturii, florile de cireş,
broasca, etc. Vara sunt identificaţi licuricii, cucul, lanul de orez, cântecul păsărilor,
toamna este caracterizată de luna plină, frunze veştede care cad, raţe sălbatice,
crizantema; iar iarna se identifică bineînţeles prin zăpadă, râul îngheţat ori prin vâjâitul
vântului tăios.

3
 Japonezii nu au optat pentru această formă scurtă de poezie din cauza comodităţii
sau a lipsei de inspiraţie, ci datorită faptului că ei considerau că adevărata menire a
poeziei aceea de a reda în cuvinte puţine imagini artistice ale naturii:

O floare neştiută
De păsări şi fluturi
Cerul toamnei

Toate aspectele naturii, de la cela mai neînsemnate (o frunză ce pluteşte lin pe apă,
zborul unui fluture, mişcarea unei petale de cireş în adierea vântului, etc), până la cele
mai importante: schimbul anotimpurilor, apusul/ răsăritul soarelui, etc, sunt reprezentate
cu cea mai mare graţie în haiku-uri.
Universul liric al acestei specii de poezie, dominat de imagini vizuale date de
coloritul florilor de cireş, sau de cel al fluturilor, de frunze ruginii, soare, lună sau apă,
încearcă uneori descifrarea naturii printr-o cheie auditivă: ţârâitul greierilor, ciripitul
păsărelelor, sunetul apei, etc:

„Liniştea liniştii
Ţârâitul greierului
Pătrunde şi-n iarbă”

Heidegger, în Originea operei de artă îşi punea întrebări ce vizau provenienţa

esenţei unei opere de artă. El explică: „pentru a găsi esenţa artei aflate în mod real în
operă, noi ne îndreptăm spre opera reală şi o întrebăm ce anume şi cum anume este ea.”
Originea, esenţa dar şi originalitatea haiku-ului japonez se desprinde din natură, adică din
sursa primară a frumosului.
Pentru vechii greci arta (şi în consecinţă poezia) reprezenta imitaţia naturii în toate
formele ei, o mimesis. Pentru niponi, haiku-ul este o formă de apreciere a frumuseţii
naturii dătătoare de armonie, echilibru şi plăcere.
Un mare teoretician nipon al budismului zen, Seli Otsuga Otsuji, spunea că
„momentul haiku este un moment estetic în care cuvintele ce au generat trăirea şi trăirea
însăşi devin una”. În filosofia zen şi implicit în filosofia poeţilor japonezi, se pune
problema asimilării şi chiar a identificarăii naturii umane cu natura.