Sunteți pe pagina 1din 9

7/31/2010

NICOLAIE
STOIAN
DESPRE MINCIUNA

[Type the document subtitle] | Nicolaie Stoian


Cuvant inainte

Am deci s sa scriu acest eseu, in contextul in care toata lumea


alearga dupa adevar... e o cursa de-a dreptul deliranta, in care
oamenii traiesc cu puternica impresie ca le scapa ceva, si cauta
cu disperare sa gaseasca Absolutul adevar, pentru tot atatea
motive pentru ca nu inteleg aceasta notiune.

Va invit asadar la un exercitiu de gimnastica a mintii, in dorinta


de a privi aspectele – de data aceasta legate de reversul
medaliei – si anume minciuna, intr-o lumina noua si total
diferita de cele in care ati gasit-o abordata pana acum.

Va multumesc pentru deschiderea de a citi acest eseu,

Autorul
Despre Minciună

Am ales acest titlu, ca să nu încep şi eu cu o minciună, în genul:


Adevărul despre minciună.

Mai întâi să vedem ce este minciuna; Dicţionarul explicativ al


limbii române ne dă mai multe defintiţii, dintre care următoarea
pare a fi cea mai elocventă: ”Denaturarea intenţionată a
adevărului, având de obicei ca scop înselarea cuiva; neadevăr”.

Dacă am ajuns la neadevăr, să vedem ce nu este minciuna


(dacă ne-adevăr = miciună, adevăr =ne-minciună, deci ce nu
este minciună)

Conform cu Dex, adevărul este definit astfel: “Concordanţa


între cunostinţele noastre şi realitatea obiectivă” ceea ce
corespunde realităţii, ceea ce există sau s-a întâmplat în
realitate; lat. “ad – de – verum “.

De-a lungul istoriei, atât cunostinţele cât şi realitatea


“obiectivă” au suferit schimbări permanente, facând ca unele
cunostinţe să se dovedească limitate, iar realitatea obiectivă să
se dovedească subiectivă; cu alte cuvinte, adevărul a evoluat în
minciună, întrucât nemaiîndeplinind condiţiile de adevăr, s-a
transformat în ne-adevăr.... adică în minciună.

Aici dau doar câteva exemple:

Pământul este plat - (convingere din evul mediu ce se


regăseste inclusiv în coran) a fost pentru o foarte mare
perioadă de timp considerat un adevăr.

Pământul s-a dovedit a fi rotund, iar Ptolomeu l-a plasat în


mijlocul universului...

Apoi şi aceasta s-a dovedit a fi doar o teorie eronată

O altă teorie din acelaşi ev mediu spunea că nici un obiect


neînsufleţit mai greu decât aerul nu poate zbura ... şi aşa mai
departe
Cumva, evoluţia însăşi a fost posibilă întrucât aceste
“adevăruri” nu au fost crezute de toţi; unii s-au îndoit, şi au
luat în considerare şi altceva decât aparenţele realităţii aşazis
obiective.

Deci cu adevărul ne-am lamurit...

Să revenim la minciună.

Vă propun o abordare din cât mai multe unghiuri posibile, ca să


ne putem găsi cât mai multe răspunsuri.

Cine minte?

Suntem tentaţi să spunem că omul, evident!... dar să ne


gândim totuşi : Să fie omul singura fiinţă, care conform
definiţiei: “Denaturarea intenţionată a adevărului.. (care are
pretenţia de a fi realitate obiectivă tot odată) cu scopul de a
însela” minte?.

Cu alte cuvinte, cameleonul, caracatiţa, sunt niste mincinoşi


notorii ... ei încearcă să se confunde cu mediul, împrumutând
fie culoarea, culoarea şi textura, fie chiar aspectul însuşi al
mediului în care trăiesc, cu scopul de a vâna (deci de a-şi
însela prada) sau cu scopul de a se face greu de reperat, dacă
nu chiar invizibili, pentru a nu fi identificaţi de potenţialii
prădători.

Interesant aspect... deci iată, că nu doar omul ingrat şi


evoluat minte.

Altă întrebare: Când minţim? (să nu va gândiţi să răspundeţi:


când nu spunem adevărul, că aţi vazut săracul adevăr cate
parale face uneori)

Aproape în permanenţă şi mai tot timpul, chiar şi când ne


imbracăm - deci deformăm “realitatea” aparenţei noastre.

In fiecare zi, femeile se machiază, uneori se vopsesc, işi pun


meşe, peruci, şi unii şi alţii folosim deodorante şi parfumuri,
toate acestea pentru a ne “ameliora” aparenţele.
O lume întreagă s-a creat pe marginea acestor obiceiuri şi o
întreagă îndustrie vine să pună la dispoziţie mijloacele necesare
disimulării a ceea ce biologic suntem.

Aceasta face parte atât de mult din viaţa noastră, încat nici nu
putem concepe să trăim altfel; şi totuşi noi denaturăm
“realitatea obiectiva” de mii de ani în acest fel.

Unii (de altfel nu puţini) vor veni să spună că adevărul ESTE,


EXISTA, şi nu trebuie demonstrat.

Dar, deşi civilizaţii întregi desconsideră ideea de a minţi, dacă


ne uităm de pildă la cele 10 porunci, nu vom găsi o trimitere
expresă către minciună; e adevărat, în a noua poruncă, sa
spune “să nu ridici mărturie mincinoasă impotriva aproapelui
tau” însă e relativ la a face rău cuiva, în mod direct sau indirect
şi nu la minciuna în sine.

Cu toate acestea, minciuna a fost – în mod oficial – asociată cu


ideea de rău şi de răutate.

Tot în Biblie, găsim o alta concluzie interesantă, care lasă loc la


interpretări, astfel: Adevărul este Vestea cea buna” „Adevărul
este cel care cladeste” etc; în concluzie, o informaţie reală dar
care are menirea să distrugă, este de preferat să nu fie
comunicată; şi cum tăinuirea este considerată tot o formă de
minciună, iată că şi aici putem avea dubii asupra valorii
adevărului.

Dar să revenim cu răspunsuri la întrebarea: Când minţim?

Când vrem să părem altfel saul altceva decat suntem, când


vrem să obtinem ceva, când adevărul ne dezavantajează, când
nu putem accepta o anumită realitate, când vrem să menajăm
sau să protejăm pe cineva pe care acel adevăr l-ar putea
deranja, când nu dorim să ne implicăm în ceva, când vrem să
înfrumuseţăm “adevărul” şi “realitatea” când... când... când...

Minţim tot timpul, prin cuvinte, prin ne-cuvinte, prin gesturi,


prin atitudine, prin aparenţă...
CU toate acestea, 99.99% (şi asta e o minciună cu siguranţă)
dintre noi vor spune că nu mint, că nu sunt de acord cu
minciuna şi că minciuna trebuie să fie ceva rău, iar mincinoşii
sunt în consecinţă oameni răi sau cu intenţii rele (asta în cazul
în care minciunile lor nu sunt “nevinovate”).

De cele mai multe ori, constienţi când minţim, ne minţim pe noi


înşi ne, că minciunile noastre “sunt nevinovate” şi că “ce bine
am facut” şi “ce isteţi şi descurcăreţi am fost” în atare situaţie,
când am reuşi t să depăşim o situaţie folosindu-ne de minciună.

Minţim atunci când jucăm un rol pe scenă, sau într-un film,


dacă suntem actori, deci ne facem din minciună o meserie.
Minţim în politică, minţim pe stradă când un strian ne
abordează să ne întrebe ceva şi de multe ori raspundem că nu
stim sau că nu avem timp ca să nu ne complicăm, minţim cel
mai mult în reclame, în care orice produs e în mod învariabil cel
mai bun, cel mai ieftin, cel mai... cel mai... etc.

“Scopul scuză mijloacele” aceasta expresie machiavellică este


iaraşi privită in mod peiorativ, mai ales după ce unii au făcut
abuz de semnificaţia ei, folosindu-o pentru a-şi justifica într-un
fel acţiunile.

SI totuşi , este singura expresie care dă legitimitate minciunii,


atunci când aceasta serveste unui scop a cărui cauză este una
bună, sau cel puţin bună pentru cel care o invocă.

O altă minciună pe care în mod aproape inconstient o lansăm


în eter este răspunsul la întrebarea: Ce mai faci?

Această întebare se adresează la origine stării tale generale, şi


nu unei acţiuni exprese anume - dacă esti sănătos, dacă esti
fericit, dacă prosperi, toate într-o frază se regasesc în acest: Ce
mai faci? Pe care romanii il folosesc de multe ori ca următoarea
propoziţie dupa salut.

Ce facem de cele mai multe ori? Răspundem: “Bine!”, chiar


dacă uneori nu suntem tocmai în al 9-lea cer, şi nici nu
debordăm de sănătate şi prosperitate.
Atât întrebarea cat şi răspunsul sunt de foarte multe ori niste
formalitaţi, obligatorii de îndeplinit înainte de a atinge miezul
unei discuţii care ne poartă adevăratul interes de a aborda acea
persoană.

Minţim? Spunem adevărul? Ne formalizăm? Suntem politicoşi ?


Sinceri? Fătarnici?

Toate aceste cazuri vin să completeze o paleta de nuanţe ce se


învarte în jurul adevărului şi minciunii, însă pană la urmă un
lucru se desprinde de aici.

Societatea şi interacţiunea cu ea ne determină să căutăm


modalitaţi de adaptare pe care cu cât le folosim mai abil, cu
atât urcăm şi ne desăvarşim în calitate de fiinţe umane. In
acest context, percepţia impresia şi felul în care suntem
acceptaţi în societate ne fac să ne situăm pe o anumită scară a
valorilor, la randul ei supusă subiectivului, imperfecţiunii şi
schimbării.

în acest sistem, ne amăgim cu ideea de constiinţă, care la


randul ei a fost creată cu o mare influenţă a factorilor sociali
externi. Această constiinţă ne joacă feste, atunci când
convingerile ajung să atingă extreme, şi ne indică actiuni
antisociale pe care majoritatea celorlalti nu le-ar întreprinde,
doar ca să fim în acord cu propriile noastre idei.

Cu alte cuvinte, de multe ori însăşi constiinţa noastră “ne


minte” atunci când deformează perceptia realităţii întratât încat
să fim în măsură să întreprindem gesturi inacceptabile pentru
societate. (Aici mă refer la atentatorii sinucigaşi sau la cei care
în numele cauzei ucid sau fac rău altor semeni în mod voit şi
fără reţinere sau remuscări).

Ce face soldatul în razboi de multe ori? Valabil pentru ambele


tabere, Ia viaţa unui seamăn cu care n-a avut nici o legatură,
care nu i-a facut nici un bine sau rău, pe care nu a avut nici
măcar ocazia să-l cunoască, şi pe care il percepe doar ca pe un
pericol, si pentru că aşa a primit ordin.
Deci avem oameni deasupra noastră, care pot să ne absolve
de responsabilitate doar pentru că nu noi am decis... în
consecinţă suntem cu constiinţa impacată şi putem ucide, cu
atât mai mult cu cat, dacă nu il ucidem noi ne va ucide el.

Şi aşa ajungem la supunere şi manipulare. Cele mai multe


argumente pe care le putem găsi în aceste situaţii, sunt că
„aşa trebuie“aşa e bine” că “sunt dusmani” că “ne apărăm
ţara” că “devenim eroi”, etc, etc, etc.

Cu ce ne încălzeste ca ne-am apărat ţara dacă suntem morţi?


Cine işi aminteste ultima dată când un mort a sărbătorit
victoria ţării sale? Sau când un mort a sărbătorit orice?

Mai sus, în ghilimele se află o mulţime de minciuni unanim


acceptate social, în baza unor prejudecăţi vechi de milenii.

O altă întrebare pe care vreau să o aduc în discuţie, este: Pe


cine minţim?

Să vedem... Pe noi înşine, atunci când în subiectivitatea


noastră ne aliniem şi justificăm comportamentul la propriile
idei.

Pe cei pe care-i iubim, de teama că i-am putea face să sufere,


i-am putea dezamăgi, sau cel mai mult de teama că ne vor iubi
mai puţin dacă.... şi la puncte puncte pune fiecare ce stie că
are de pus.

Minţim societatea, cum am mai spus-o, din varii motive –


publicitate, politică, putere, şi multe multe altele.

Pe cei care-i uram, şi atunci o facem de multe ori ca să le


facem rău...

Pe cei pe care nu-i cunoastem, ca să nu fie nevoie să n-ii


apropiem sau să ne implicăm.

Pe Mos Crăciun, când suntem mici, ca am fost cuminţi, care şi


el este tot o plăsmuire menită să ne aducă bucurie, într-o
realitate frumos deformată de ideea de Crăciun.
Deci, vă provoc să răspundeţi la cateva întrebari:

Este minciuna un lucru rău? Şi dacă da, de ce? Şi dacă nu, de


ce?

Este minciuna necesară în viată? Şi dacă da, de ce? Şi dacă


nu, de ce?

Este adevărul o noţiune absolută? Şi dacă da, de ce? Şi dacă


nu, de ce?

Este adevărul un lucru bun? Dacă da, când? Dacă nu, când?

Aici fiecare poate să aleagă dacă-şi va răspunde la aceste


întrebări doar lui însuşi sau le va impărtăşi cu noi în comentarii
la acest text.