Sunteți pe pagina 1din 5

Epoci si ideologii literare

Cele trei perioade fundamentale ale evoluţiei literaturii române au grupat scriitorii
în orientări sau curente literare, în jurul unor reviste şi a unor personalităţi care şi-au
asumat rolul de îndrumător cultural şi literar în epocă.
In perioada paşoptistă (1830-1860), Mihail Kogălniceanu are rolul de
îndrumător al fenomenului cultural-literar, iar revista al cărei program literar orientează
literatura timpului este Dacia literară, din care apar la Iaşi numai trei numere, dar în care
se publică opere ale celor mai valoroşi scriitori ai vremii (de exemplu: C. Negruzzi,
Vasile Alecsandri, Grigore Alexandre seu).
Epoca marilor clasici (aproximativ 1870-1885) se leagă de activitatea societăţii
şi a cenaclului Junimea, de revista Convorbiri literare (redactor Iacob Negruzzi) şi de
activitatea de îndrumător cultural-literar a lui Titu Maiorescu, cel care impune o direcţie
nouă în literatura română. Operele marilor clasici ai literaturii române, Mihai Eminescu,
Ion Creangă, Ioan Slavici, I.L.Caragiale, sunt publicate în paginile revistei sau citite în
şedinţele cenaclului.
O altă perioadă de efervescenţă creatoare în domeniul literaturii române este
perioada interbelică (1920-1940). Modernismul românesc, existând în epocă în paralel
cu orientarea tradiţionalistă, este o orientare impusă de E. Lovinescu, atât prin lucrările
publicate, cât şi prin activitatea cenaclului şi a revistei Sburătorul. Fără a fi în mod
obligatoriu fideli cenaclului, în care unii dintre ei pătrund pentru diferite perioade, în re-
vistă publică scriitori importanţi ai literaturii române, uneori chiar opuşi direcţiei
lovinesciene: Ion Barbu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu,
Tudor Vianu, Ilarie Voronca, Felix Aderca ş.a.
Cei trei îndrumători ai literaturii române şi-au fundamentat concepţia estetică prin
texte de doctrină literară, care configurează direcţiile de evoluţie a literaturii române. Titu
Maiorescu şi E. Lovinescu sunt nu numai teoreticieni, ci şi critici de direcţie.

”Introductie” la „Dacia literara”


Mihail Kogălniceanu este mentorul generaţiei paşoptiste. El publică, în primul
număr al revistei ieşene Dacia literară, articolul-program Introducţie, considerat
manifestul literar al romantismului românesc.
La începutul articolului axat pe evidenţierea necesităţii unei literaturi originale
şi naţionale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor româneşti apărute anterior, faţă
de care Dacia literară urmăreşte să aducă un suflu nou, sugerat şi de titlul revistei. Se
respinge coloratura locală şi amestecul politicului, revista adresându-se scriitorilor
români de pretutindeni pentru a publica scrieri originale: „O foaie dar, care, părăsind
politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, foaie care, făcând abnegaţie de
loc, ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile
romaneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o
mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie Dacia literară
[...]. Aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei romaneşti'.
Cele patru puncte ale articolului-program sunt:
• întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiul estetic: „Critica
noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana".
• Afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române; „ţălul
nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru
toţi'.
• Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o
manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai
ales covârşitoare în literatură. [...] Traducţiile însă nu fac o literatură'.

• Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în


conformitate cu specificul naţional şi cu estetica romantică: „Istoria noastră are
destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt
destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să
avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii'.
In încheierea articolului-program, autorul anunţă structura revistei (cele patru
părţi).
Primii noştri scriitori moderni se afirmă în cadrul curentului na-ţional-popular de
la Dacia literară. Ideile enunţate în articolul-program şi promovate de revistă se reflectă
în literatura română de la mijlocul secolului al XlX-lea. Ca argument pentru ideile
enuntate, Mihail Kogalniceanu publica, in primul numar al revistei, nuvela isorica
„Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi, afirmanad ca: „este o opera originala,
este inspirata din trecutul istoric, este un model de nuvela istorica”.
Prin precizarea surselor de inspiraţie/ a temelor literare în ultimul punct al
articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului (aspiraţia spre
originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale şi a folclorului,
îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), acesta devine un
manifest literar1 al romantismului românesc.

“Junimea” si revista “Convorbiri literare”


Reveniţi de la studii din străinătate, câţiva tineri (P.P. Carp, Vasile Pogor, Th.
Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu), conştienţi de situaţia precară a culturii
române, au hotărât înfiinţarea la Iaşi, în 1863, a societăţii Junimea, o asociaţie menită să
aducă un suflu nou în cultura română. Asociaţia este bine organizată, având o tipografie
proprie, o librărie şi o revistă, înfiinţată în 1867- Convorbiri literare, unde vor fi
publicate pentru întâia oară operele de valoare ale marilor clasici ai literaturii române,
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
In viaţa societăţii Junimea se disting câteva etape.
Etapa ieşeană (1863-1874) are un pronunţat caracter polemic şi se manifestă în
trei direcţii: limbă, literatură şi cultură. în această perioadă se elaborează principiile
sociale şi estetice ale junimismului. Tot acum se impune necesitatea educării publicului
prin aşa-numitele prelecţiuni populare. Organizate pe teme variate, în diverse cicluri
sistematice şi ţinute într-o formă academică, ele au avut drept scop educarea publicului
larg, care să înţeleagă cultura ca factor de progres şi moralitate. Această etapă marchează
căutările febrile de modele apte să asigure progresul la care aspira Titu Maiorescu.
Interesul pentru literatură se manifestă din 1865, când se avansează ideea alcătuirii unei
antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat pe junimişti să
citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi, pe ale căror texte şi-au exersat spiritul
critic şi gustul literar.
Cea de-a doua etapă, ce durează din 1874 până în 1885 (cu desfăşurarea
şedinţelor Junimii la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi), este o etapă de
consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii direcţiei noi în
poezia şi proza română: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Este o perioadă în care se
diminuează teoretizarea criticismului în favoarea judecăţilor de valoare. Acum sunt
elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al
criticii noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul civilizaţiei,
dar mai ales din domeniul limbii literare, necesare şi pentru că în 1860 se făcuse trecerea
de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorescu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului
limbii române prin neologisme de origine romanică, într-un studiu din 1881, intitulat
chiar Neologismele.
Etapa a treia (bucureşteană) începe din 1885, când este mutată la Bucureşti
revista Convorbiri literare şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter
preponderent universitar, prin cercetările istorice şi filosofice. Apariţia revistei se
prelungeşte până în 1944, dar cu toate acestea ea nu va mai atinge gradul de popularitate
din primii 20 de ani.
Criticismul junimist se manifestă, mai întâi, în domeniul limbii, prin publicarea
lucrării lui Titu Maiorescu, Despre scrierea limbii române ( 1866 ). Această lucrare
formulează prima teză a concordanţei între formă şi fond, referindu-se la necesitatea
adoptării alfabetului latin şi a principiului fonetic în ortografie în cazul unei limbi de
origine latină, cum este limba română.
Încercarea de realizare a unei antologii de poezie românească pentru şcolari a fost un
prilej de exersare a spiritului critic, pentru că lecturile din autori mai vechi erau urmate de
dezbateri. Criticismul junimist continuă, la un nivel superior, activitatea de critică literară
iniţiată de Mihail Kogălniceanu în revista Dacia literară. Ceea ce se distinge în cazul
grupării junimiste este încercarea de a pune bazele teoretice ale criticii literare. De altfel,
în 1867, apare revista Convorbiri literare, în care vor fi publicate articole de introducere
în estetică pentru a se putea stabili criterii ferme de apreciere a creaţiilor artistice. Este
perioada în care apare studiul lui Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867, care conţine o lucidă evaluare a liricii momentului. Studiul are două
părţi: Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei. Plecând de la
afirmaţia că ştiinţa vizează adevărul şi poezia frumosul, Titu Maiorescu stabileşte că
adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie
sensibilă. Prin condiţiunea ideală a poeziei, Titu Maiorescu înţelegea identificarea ideii
cu un sentiment, ceea ce l-a condus la formularea principiului gratuităţii artei. Aceasta
înseamnă că substanţa poeziei este reprezentată de un sentiment şi nicidecum de o idee
sau de o cugetare abstractă. Acest studiu al lui Titu Maiorescu, bogat în exemple, a
criticat sever retorismul abstract al poeziei româneşti a epocii, frazele greoaie, vorbăria
fără sens, mania diminutivelor şi a imprimat criticii junimiste o direcţie polemică.
Studiul lui Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română ( 1868 ),
lansează teoria „formelor fără fond”, cu mare impact în epocă. Analizând cu luciditate
modul în care generaţia paşoptistă a conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi
culturii române, prin imitarea formelor civilizaţiei occidentale, fără să se preocupe de o
pregătire corespunzătoare a fondului autohton în vederea unei astfel de transformări, Titu
Maiorescu identifică problemele de fond şi propune soluţii. Teoria exprimă viziunea
autorului asupra culturii române, şi are un fundament filozofic, dezvoltând trei principii:
autonomia valorilor, unitatea între cultură şi societate, unitatea între fond şi formă, atât în
cultură, cât şi în dezvoltarea socială.
Unitatea între cultură şi societate este explicată ca raport necesar între dimensiunea
universală a formelor culturale ( artă, ştiinţă etc. ) şi determinarea concretă a unei
societăţi ( istorie, mod de viaţă ) care constituie „fundamentul dinăuntru”.
În ultima parte a studiului, sunt enunţate câteva principii ( „adevăruri” ), care
sintetizează observaţiile criticului în ceea ce priveşte evoluţia culturală a societăţii
române şi oferă puncte de plecare pentru conceperea unui program coerent şi posibil de
aplicat de reformare culturală. Astfel, se susţine ideea renunţării la indulgenţa faţă de
mediocrităţi în toate domeniile, se sugerează că imitaţia formelor discreditează cultura
unui popor şi că falsa cultură este mai nocivă decât lipsa ei. Teoria formelor fără fond
promovată de Maiorescu este o analiză critică a evoluţiei societăţii române a momentului
şi subliniază ideea că împrumuturile formelor trebuie făcute cu discernământ, astfel încât
fondul să fie pregătit să le recepteze şi să le valorifice în sens creator.
În 1872, Titu Maiorescu publică studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română,
impunând numele scriitorilor consacraţi prin colaborarea cu gruparea junimistă. În studiul
Comediile d-lui Caragiale, se abordează problema moralităţii artei şi se subliniază ideea
că orice operă literară care determină înălţarea receptorului într-o lume a ideilor pure nu
poate fi considerată imorală, mai ales dacă personajele sunt simboluri, reprezintă tipuri.
În spiritul aceluiaşi respect pentru adevăr, liderul spiritual al Junimii face distincţie între
realitatea artistică a operei literare şi realitatea cotidiană.
Date fiind domeniile în care s-a desfăşurat activitatea membrilor societăţii
junimiste şi contribuţia lor semnificativă la dezvoltarea culturală a societăţii române
la sfârşitul secolului al XIX-lea, se poate afirma că această grupare a creat premisele
dezvoltării unei literaturi originale şi valoroase, care a menţinut un contact rodnic
cu literatura universală a momentului.

Eugen Lovinescu. Modernismul interbelic


In sens larg, modernismul reprezinta un curent (o tendinta) in arta si literatura
secolului al XX lea, caracterizata prin negarea traditiei si prin impunerea unor noi
principii de creatie. In felul acesta, modernismul include curentele artistice inovatoare,
precum: simbolismul, expresionismil, dadaismul sau suprarealismul.
In literatura romana, Eugen Lovinescu este cel care teoretizeaza modernismul ca
doctrina estetica, dar si ca manifestare. Prin intermediul revistei si al cenaclului
“Sburatorul”, Eungen Lovinescu pune bazele modernismului. Revista a aparut la
Bucuresti intre 1919-1922 si 1926-1927.
Cenaclul a avut o existenta mult mai indelungata , din 1919 pana in 1947.
Obiectivele gruparii erau promovarea tinerilor scriitori si imprimarea unei tendinta
moderne in evolutia literaturii romane.
Principalele lucrari de doctrina ale lui Eugen Lovinescu sunt:”Istoria
civilizatiei romane moderne” si “Istoria literaturii romane contemporane”.
In esenta, modernismul lui Lovinescu porneste de la ideea ca exista un “spirit al
veacului”(saeculum), care determina, in ansamblu, sincronizarea culturilor europene.
Astfel, civilizatiile mai putin dezvoltate sufera o reala si de luat in seama influneta in ceea
ce priveste literatura, din partea celor avansate.
In lucrarea “Istoria civilizatiei romane moderne”(1924-1925), Eugen Lovinescu
sustine teoria imitatiei, preluata de la psihologul si sogiologul francez Gabriel Tarde.
Potrivit acestei teorii, popoarele evoluate exercita o influneta benefica asupra celor mai
putin dezvoltate. Influneta se realizeaza in doua trepte: mai intai, se adopta prin imitatie
forme ale civilizatiei superioare, apoi se stimuleaza crearea unui fond propriu. Strans
legat de teoria imitatiei este principiul sincronismului, care ar insemna acceptarea
schimbului de valori intre culturi , acceptarea elementelor care confera noutate si
modernitate fenomenului literar.
Pentru sincronizarea literaturii romane cu spiritul veacului, Eugen Lovinescu
considera drept necesare cateva mutatii de ordin tematic si estetic, cum ar fi: trecerea de
la o literatura cu o tematica preponderent rurala la o literatura de inspiratie urbana:
cultivarea poeziei obiective, evolutia poeziei de la epic la liric, intelectualizarea prozei si
a poeziei, dezvoltarea romanului anlitic, fluxul intamplarilor din romanul de analiza
psihologica. Tot in aceasta perioada se dezvolta jurnalul, eseul romanesc, colajul de
scrisori sau documente, accentul fiind pus pe ideea de autenticitate, de traire autentica, pe
relatarea subiectiva la persoana I.
Printre scriitorii promovati de Eugen Lovinescu in cadrul cenaclului si al revistei
“Sburatorul” se numara: Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu,
etc.