Sfântul Ambroziu (337/339-397)

Marţi, 22 Decembrie 2009 17:46 -

Episcop de Milano, mărturisitor al credinţei şi doctor al Bisericii

Contextul istoric. După încetarea persecuţiilor (313), Biserica s-a confruntat cu două pericole
majore: ereziile şi relaxarea morală. Arianismul (erezie care nega divinitatea lui Cristos), deşi
condamnat la conciliul din Niceea (325), continua să aibă adepţi chiar în rândul păstorilor
Bisericii, adesea susţinuţi de puterea imperială. Contaminaţi de moravurile păgânilor, încă
majoritari, creştinii aveau nevoie de exemple viguroase de viaţă creştină şi de păstori
neşovăielnici pe calea dreaptei credinţe. Viaţa şi păstorirea marelui episcop de Milano, sfântul
Ambroziu, a fost un răspuns viu la trebuinţele Bisericii.

Tânărul Ambroziu. După moartea prematură a tatălui, prefect al Galiei, Ambroziu s-a întors
împreună cu mama şi fraţii săi (Marcelina cea Mare şi Satir) la Roma, cetatea de origine a
familiei. Acolo a frecventat şcolile de retorică şi drept, pregătindu-se pentru cariera de magistrat,
asemenea multor tineri din neamul Aurelia. Către anul 370, Ambroziu a fost trimis să guverneze
provinciile Liguria şi Emilia (cu sediul la Milano), în calitate de consularis. În anul 374, la
moartea episcopului arian Auxenţiu, la Milano au izbuncit dezordini civile, pe fondul alegerii
succesorului în scunul episcopal al cetăţii. Atât catolicii, susţinători ai dreptei credinţe de la
Niceea, cât şi ereticii ariani voiau să-şi impună propriul candidat. Ambroziu, în calitatea sa de
garant al ordinii publice, a intervenit pentru împăcarea celor două tabere. Onestitatea, bunul
nume, dar mai ales comportamenul demn şi hotărât al lui Ambroziu au determinat poporul să-l
proclame episcop, deşi nu era decât catecumen (se pregătea pentru Botez).

Episcop de Milano. Devenit episcop, Ambroziu a început să studieze cu maximă seriozitate

Sfintele Scripturi, începând cu Vechiul Testament. „Adapă-te mai întâi din Vechiul Testament,
pentru a putea bea apoi din cel Nou. Fără cel dintâi, nu vei putea să bei din cel de-al doilea.

1/3
Sfântul Ambroziu (337/339-397)
Marţi, 22 Decembrie 2009 17:46 -

Bea din primul pentru a-ţi trezi setea; din al doilea, pentru a ţi-o potoli”. El urma metoda marelui
Origene, maestrul indiscutabil al „şcolii alexandrine”. Lectio divina (de la studierea şi meditarea
textului sacru la rugăciune) va ghida opera de predicare şi va inspira scrierile episcopului
Ambroziu.

Curând, predica lui Ambroziu, întărită de stilul său de viaţa sfântă a început să modeleze
comunitatea milaneză, dând credibilitate şi forţă mesajului creştin. Când retorul Augustin
(viitorul mare sfânt) a sosit la Milano, a găsit acolo o Biserică ce se ruga şi cânta, compactă ca
un singur trup: o Biserică în stare să reziste atotputerniciei împăratului şi mamei acestuia, care
voiau să confisce o biserică şi să-o încredinţeze arianilor (386). „Poporul credincios veghea, va
mărturisi Augustin, gata să moară împreună cu episcopul său” (Confesiuni, 9.7).

La uşa lui Ambroziu, spune Augustin, era mereu un nesfârşit şir de oameni veniţi să afle la el
consolare şi speranţă. Ambroziu îi părăsea doar pentru a-şi alimenta trupul şi a-şi fortifica
spiritul prin citirea Sfintelor Scripturi (cf. Confesiuni, 6). Ca un bun păstor, Ambroziu a promovat
importante reforme liturgice şi pastorale în Biserica milaneză, ale căror urme dăinuie până în
zilele noastre.

Episcopul Ambroziu a fost îna­inte de toate un neobosit mărturisitor al lui Cristos. El nu înceta
să repete: „Cristos este totul pentru noi!”. Această dragoste faţă de Mântuitorul ne-a lăsat-o în
testament: „Dacă vrei să vindeci o rană, El este medicul; dacă eşti ars de sete, El este izvorul;
dacă eşti strivit de nedreptăţi, El este dreptate; dacă ai nevoie de ajutor, El este tăria; dacă te
temi de moarte, El este viaţa; dacă doreşti cerul, El este calea; dacă eşti în întuneric, El este
lumina. [...]. Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul: fericit este omul care-şi pune speranţa în
El” (Despre feciorie, 16,99).

Sfântul Ambroziu

- numele: „nemuritor” (din limba greacă);

- născut: 337/339 la Treviri, în Galia;
- decedat: 4 aprilie 397, la Milano;
- doctor al Bisericii: 1295 (Bonifaciu al VIII-lea);
- protector: al apicultorilor;
- patron: al oraşelor Milano şi Bologna;
- memorie obligatorie: 7 decembrie.

Autor: Pr. Ieronim Iacob

2/3
Sfântul Ambroziu (337/339-397)
Marţi, 22 Decembrie 2009 17:46 -

Articol apărut în Actualitatea Creştină

© www.arcb.ro

3/3
Sfântul Carol Boromeu (1538-1584)
Marţi, 22 Decembrie 2009 17:41 -

Episcop şi promotor neobosit al reformelor tridentine

Contextul istoric. La mijlocul secolului al XVI-lea, în timp ce ideile lui Martin Luther ţinteau să îi
îndepărteze pe creştini de la primirea sfintelor taine şi de la devoţiunile catolice, Părinţii
Conciliului Tridentin (1545-1563) dădeau o nouă strălucire şi claritate doctrinei Bisericii Catolice.
După întoarcerea episcopilor conciliari în diecezele lor, avea să urmeze partea cea mai dificilă a
conciliului: punerea în practică a canoanelor. Era vorba de o muncă titanică, de spirit de
sacrificiu, de rugăciune şi de exemplu de viaţă sfântă. Pentru nordul Italiei, toate aceste
imperative au fost întruchipate în persoana lui Carol Boromeu, cardinal, episcop de Milano şi
om de o mare sfinţenie.

Tânărul Carol. La vârsta de 12 ani, după obiceiul timpului, Carol a fost ales abate onorific al
mănăstirii San Graziano situată pe domeniile familiei Boromeu. Contrar moravurilor vremii, a
refuzat să se folosească în scopuri personale de veniturile mănăstirii, luându-şi în serios rolul
de administrator al acestora şi distribuindu-le cu generozitate săracilor. În anul 1559 s-a licenţiat
în drept civil şi canonic la Universitatea din Pavia. Anul următor a fost ales papă unchiul lui
Carol, cardinalul Giovanni Angelo Medici, care şi-a luat numele de Pius al IV-lea (1560-1565).
Cunoscând calităţile intelectuale şi mai ales inima nepotului său, noul Pontif l-a chemat la
Roma, numindu-l Cancelar al Bisericii (Secretar de Stat). Curia romană s-a găsit dintr-o dată în
faţa unui om energic, incoruptibil, cu alese calităţi culturale şi cu un fin simţ diplomatic. Cu
acelaşi spirit neobosit, tânărul cardinal Boromeu s-a implicat şi în opera de finalizare a
Conciliului Tridentin (ianuarie 1562-4 decembrie 1563).

Episcop de Milano. Moartea fratelui său mai mare, Federigo, a produs o schimbare decisivă în
viaţa lui Carol. Toţi se aşteptau să ceară secularizarea (deşi cardinal, nu primise sfinţirea

1/2
Sfântul Carol Boromeu (1538-1584)
Marţi, 22 Decembrie 2009 17:41 -

preoţească!) şi să preia administrarea patrimoniului familial. Carol, însă, a ales să rămână în

rândurile clerului; a fost sfinţit preot şi în anul 1563, la doar 25 de ani, a primit consacrarea
episcopală.

Dieceza de Milano era întinsă cât un regat: cuprindea teritorii lombarde, veneţiene, genoveze şi
chiar elveţiene. Şi-a vizitat dieceza până în cele mai îndepărtate filiale şi cătune situate în
creierul munţilor. Era preocupat de formarea preoţilor şi de viaţa spirituală şi trupească a
credincioşilor săi. Pentru ei a fondat seminarii, a construit spitale şi aziluri, a întemeiat asociaţii
de binefacere etc. Şi-a cheltuit toate bunurile personale pentru alinarea suferinţei celor săraci,
bolnavi şi dezmoşteniţi. În acelaşi timp, a apărat cu hotărâre drepturile Bisericii în faţa abuzurilor
seniorilor locali. Cu braţ puternic a reinstaurat disciplina în mănăstiri, riscând chiar să fie
asasinat. În timpul ciumei din 1576, episcopul Boromeu nu a pregetat să-şi folosească propriul
veşmânt episcopal pentru a-i acoperi pe cei bolnavi, de care se îngrijea personal.

În mai puţin de douăzeci de ani, Dieceza de Milano a ajuns să strălucească între toate
diecezele Italiei. Carol devenise un model pentru episcopii din Peninsulă şi din Europa. La
numai 46 de ani, titanicul Episcop de Milano s-a prăbuşit strivit de imensa muncă pe care a
înfăptuit-o pentru a introduce „reforma catolică” în dieceza sa. A lăsat posterităţii milaneze
memoria unei sfinţenii întrecute doar de aceea a unui alt mare episcop al locului, Sfântul
Ambroziu.

Sfântul Carol Boromeu

- născut: 2 octombrie 1538 la Arona (Novara), Italia;

- decedat: 3 noiembrie 1584 la Milano;
- Carol înseamnă: om liber, om din popor, bărbat;
- oficiul: episcop de Milano, cardinal;
- emblema pastorală: armă de foc, coardă;
- motto: „Humilitas”;
- patron al: învăţătorilor, cateheţilor, episcopilor,
- protector contra ciumei;
- beatificat: 1602 (de Papa Clement al VIII-lea);
- canonizat: 1610, de Papa Paul al V-lea;
- memorie obligatorie: 4 noiembrie.

Autor: Pr. Ieronim Iacob

Articol apărut în Actualitatea Creştină
© www.arcb.ro

2/2
Sfântul Ioan Bosco (1815-1888)
Duminică, 17 Ianuarie 2010 17:46 - Ultima actualizare Joi, 28 Ianuarie 2010 16:11

Preot, pedagog şi scriitor creştin

Contextul istoric. Către mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul Torino (Italia) se afla în perioada
primei industrializări. Cete de copii şi adolescenţi, ai căror părinţi trudeau în fabrici şi ateliere,
umpleau străzile, abandonaţi sorţii. Mulţi dintre ei vor găsi în Părintele Ioan Bosco (Don Bosco)
un „tată”, învăţător, prieten şi călăuză pentru o adevărată viaţă umană şi creştină.

Mama Margareta. Unul din biografii sfântului, Lemoyné, afirmă că „Don Bosco nu este decât
copia fidelă a mamei sale”. De la mama Margareta, Ioan a moştenit darul nepreţuit al credinţei,
al iubirii faţă de aproapele, al bunătăţii şi al spiritului de sacrificiu. Deşi văduvă şi fără ştiinţă de
carte, Margareta a fost pentru fiul său nu numai „bucătăreasă”, dar un adevărat model
pedagogic şi sprijin statornic în momentele dificile ale vieţii. Spirit energic, Margareta şi-a
învăţat fiul să dea prioritate lucrurilor esenţiale, să se lipsească în viaţă de tot ceea ce este
superfluu şi să ofere altora.

Don Bosco. După ce a fost sfinţit preot, în anul 1841, Părintele Ioan s-a înconjurat de copii şi
adolescenţii aflaţi în dificultate. Prin joc, rugăciune, studiu (deprinderea unei meserii) şi
frecventarea sacramentelor el urmărea să dea sens vieţii lor şi să le asigure mântuire sufletelor.
Pedagogia lui don Bosco, numită şi „metoda preventivă”, avea trei vectori principali de acţiune:
religie, raţiune şi iubire; „totul prin iubire, nimic cu forţa” – obişnuia el să spună. În anul 1846 a
pus bazele oratoriului, spaţiu destinat formării umane şi creştine a tinerilor, iar în 1859 a început
organizarea Societăţii Sfântului Francisc de Sales (Salezienii lui Don Bosco), care a fost
definitiv aprobată de către Papa Pius al IX-lea, în 1874.

1/3
Sfântul Ioan Bosco (1815-1888)
Duminică, 17 Ianuarie 2010 17:46 - Ultima actualizare Joi, 28 Ianuarie 2010 16:11

Deşi om de acţiune, Don Bosco şi-a dedicat o mare parte a timpului publicisticii. Conştient de
marele folos pe care-l poate aduce citirea cărţilor bune, el a compus lucrări cu caracter istoric,
didactic şi apologetic. Avea darul de a scrie pe înţelesul tuturor. Nu e de mirare că unele dintre
cărţile sale  au atins tiraje record; astfel, Tânărul capabil a ajuns la 118 ediţii.

Între anii 1821 şi 1860, Italia era antrenată în complicatul proces al unificării statale
(Risorgimento). Era în joc nu numai existenţa Statului Pontifical, dar însăşi libertatea de acţiune
a Bisericii Catolice. Don Bosco, cu spiritul său lucid, va şti să găsească raportul just între cele
ce sunt ale lui Dumnezeu şi cele datorate Cezarului. Ca urmare, fără a face politică militantă, va
interveni ca mediator între Sfântul Scaun, Guvernul italian şi Casa regală de Savoia.

Pedagogia lui Don Bosco s-a dovedit a fi nu doar un sistem eficient de formare umană, dar o
adevărată şcoală de sfinţenie. Dominic Savio, unul dintre tinerii săi, trecut la cele veşnice la
doar 15 ani (canonizat în anul 1954), este una dintre capodoperele sistemului pedagogic
salezian.

„Succesul” lui Don Bosco s-a datorat muncii şi cumpătării: o muncă neîntreruptă,  făcută
totdeauna în unire cu Dumnezeu; o cumpătare care se manifesta prin moderaţie, blândeţe,
iertare, modestie, umilinţă, castitate şi, mai ales, bucurie. Pe scurt, „în el, extraordinarul era
normalitatea” (Pius al XI-lea).

În părţile noastre. Deşi cunoscuţi de multă vreme, salezienii vin în România abia în anul
1996 şi deschid un centru pentru tineri la Constanţa, în Arhidieceza noastră, apoi altele la
Bacău şi Chişinău.

Sfântul Ioan Bosco

- născut: 16 august 1815, la Becchi (Castelnuovo d’Asti, Italia);

- decedat: 31 ianuarie 1888 la Torino;
- numele: din ebraică – „Domnul a avut milă”, „darul Domnului”;
- fondator: Congregaţia Sfântului Francisc de Sales sau Salezienii lui Don Bosco, SDB,
(1859); Fiicele Mariei Ajutătoare (1872);
- patron al: tineretului, operatorilor pentru pastoraţia tinerilor, tipăriturilor catolice;
- beatificat: 2 iunie 1929, Papa Pius al XI-lea;
- canonizat: 1 aprilie 1934, Papa Pius al XI-lea;
- memorie: 31 ianuarie

2/3
Sfântul Ioan Bosco (1815-1888)
Duminică, 17 Ianuarie 2010 17:46 - Ultima actualizare Joi, 28 Ianuarie 2010 16:11

Autor: Pr. Ieronim Iacob

Articol apărut în Actualitatea Creştină
© www.arcb.ro

3/3
Sfântul Maximilian Maria Kolbe, O.F.M.Conv. (14 august) (1894–1941)
Sâmbătă, 01 August 2009 16:07 -

La botez, părinţii l-au numit Raymond. Maximilian este numele de călugăr, franciscan
conventual, iar „Maria" arată devoţiunea specială faţă de Maica Domnului a acestui preot
polonez, apostol al presei catolice şi „martir al carităţii" în buncărul foamei de la Auschwitz.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Polonia era împărţită între Rusia, Germania şi Austria. Familia
Kolbe locuia în zona de influenţă rusească, unde educaţia catolică a copiilor era pusă în pericol.
Ca urmare, se mută la Lvov, în zona austriacă, unde călugării franciscani deschid porţile
colegiului lor pentru vlăstarele acestei familii credincioase şi iubitoare de patrie. În acest climat
profund catolic, după terminarea colegiului, tânărul Raimond trece în noviciatul fraţilor Sfântului
Francisc de Assisi.

După perioada de iniţiere în viaţa franciscană, la Lvov, fratele Maximilian a fost trimis la Roma,
unde a studiat filozofia, la Universitatea Gregoriană, şi teologia, la Colegiul Serafic, fiind sfinţit
preot la 28 aprilie 1918. În timpul şederii sale la Roma, s-au manifestat primele semne ale
tuberculozei, boală care i-a marcat întreaga viaţă.

În primele decenii ale secolului al XX-lea, în timp ce Europa aluneca fatal spre Prima
Conflagraţie Mondială, pe când Biserica era asaltată de modernism, iar ideologiile totalitare, de
dreapta şi de stânga, prindeau rădăcini tot mai puternice, fratele Maximilian fondează Miliţia
Imaculatei
, o asociaţie religioasă pentru convertirea tuturor oamenilor prin mijlocirea Mariei. Printre
fondatorii Miliţiei Imaculatei se află şi părintele Petru Francisc Pal, franciscan român, cu care
părintele Kolbe legase o strânsă prietenie.

1/3
Sfântul Maximilian Maria Kolbe, O.F.M.Conv. (14 august) (1894–1941)
Sâmbătă, 01 August 2009 16:07 -

Reîntors în Polonia, din cauza sănătăţii şubrede, nu a putut ocupa un post în învăţământ. Ca
urmare, s-a ocupat de lărgirea asociaţiei mariane fondate la Roma, găsind multe adeziuni
printre membrii Ordinului franciscan, printre profesori şi studenţi universitari, comercianţi şi
simpli credincioşi de la ţară.

Pentru a face cunoscută Miliţia Imaculatei, în anul 1921 a fondat, la Cracovia, un ziar, de câteva
pagini, intitulat Cavalerul Neprihănitei. După transferul său la Grodno, localitate situată la 600
km distanţă de Cracovia, a deschis un atelier propriu pentru tipărirea ziarului, la început cu
utilaje vechi. O mulţime de tineri erau atraşi de spiritul imprimat de Kolbe operei mariane, timp
în care tirajul ziarului creştea mereu. Pe terenul donat de contele Lubecki, la Varşovia, fratele
Maximilian a fondat Niepokalanow (Oraşul Mariei). Ceea
ce s-a întâmplat în anii următori, pare a fi de domeniul miraculosului: de la primele barăci, s-a
trecut la edificii de cărămidă, iar vechile maşini de tipărit au fost înlocuite cu utilaje moderne de
tipărire şi legătorie. În decursul a zece ani, numărul călugărilor care lucrau în Oraşul Mariei a
ajuns la 762, iar Cavale
rul Neprihănitei
la un tiraj de milioane de exemplare. Pe lângă revista iniţială, se editau alte şapte periodice.

Din dorinţa de a extinde opera mariană în afara graniţelor Poloniei, cu permisiunea superiorilor,
Maximilian Kolbe a plecat în Japonia. După primele tatonări şi insuccese, a fondat Oraşul Mariei
la Nagasaki. La 24 mai 1930, avea, deja, pe pământul nipon, o tipografie, de unde expedia
primele zece mii de exemplare ale Cavalerului Neprihănitei, în limba japoneză. Gândul
părintelui Maximilian se îndrepta spre India, unde a reuşit chiar să deschidă o casă
călugărească la Ernakulam. Din cauza bolii, a trebuit, însă, să se întoarcă la Niepokalanow, în
ţara natală.

Cel de-al Doilea Război Mondial bătea la porţile bătrânei Europe. După invadarea Poloniei, la 1
septembrie 1939, naziştii au ordonat împrăştierea Niepokalanowului. Călugărilor, constrânşi să
părăsească Oraşul Mariei, fratele Maximilian nu prididea să le repete: „Nu uitaţi porunca iubirii!".
La 19 septembrie 1939, Kolbe a cunoscut rigoarea lagărului de concentrare, unde a rămas
închis aproape trei luni. S-a întors, apoi, la Niepokalanow, transformat între timp în loc de
asistenţă pentru răniţi, bolnavi şi fugari.

În luna mai a anului 1941, arestat din nou de către trupele SS, a fost dus în lagărul de la
Auschwitz şi înmatriculat cu numărul 16670. La sfârşitul lui iulie, un om din acelaşi lot de
deţinuţi cu părintel Kolbe a reuşit să evadeze. Ca represalii, naziştii au ales zece persoane pe

2/3
Sfântul Maximilian Maria Kolbe, O.F.M.Conv. (14 august) (1894–1941)
Sâmbătă, 01 August 2009 16:07 -

care le-au condamnat să moară în buncărul foamei. Când unul dintre cei condamnaţi, Francisc
Gajowniczek, a izbucnit în lacrimi spunând că avea o familie care-l aştepta acasă, Kolbe a ieşit
dintre rândurile deţinuţilor, oferindu-se să moară în locul lui. După două săptămâni petrecute în
buncăr, fără apă şi hrană, mai erau încă în viaţă patru condamnaţi. Printre ei se afla şi părintele
Kolbe. Au fost ucişi prin injectare cu acid fenic, la 14 august 1941, iar trupurile lor au fost
incinerate.

În ziua canonizării (10 octombrie 1981), în omilia sa, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe
Maximilian Maria Kolbe: „martir al carităţii". La ceremonie era prezent şi Francisc Gajowniczek,
pentru salvarea căruia, părintele Kolbe îşi oferise propria viaţă.

Autor: Pr. Ieronim Iacob

Articol apărut în Actualitatea Creştină
© www.arcb.ro

3/3
Sfântul Paul al Crucii (1694-1775)
Luni, 05 Octombrie 2009 14:06 -

Patronul misionarilor în ţările catolice

Contextul istoric. În timp ce exalta lumina raţiunii autonome, cultura laică a secolului luminilor
(sec. al XVIII-lea) nega adevărurile divine revelate şi submina autoritatea Bisericii, încercând să
reducă religia creştină doar la o simplă serie de prescripţii morale. Filosofii şi ideologii
iluminismului – ieri ca şi astăzi – nu văd în misterul Crucii lui Cristos decât „scandal” şi
„nebunie” (cf.
1 Cor
1,23). Climatul ostil, care tindea să anihileze valoarea ascezei creştine şi a penitenţei, pornit din
nordul Europei, s-a lovit, în Italia de Nord, de opera misionară a Sfântului Paul al Crucii şi a
călugărilor pasionişti, centrată pe meditarea Pătimirii lui Cristos.

Tânărul Paul (Paolo Danei) nu împlinise încă douăzeci de ani când a avut o intensă şi decisivă
experienţă interioară a lui Dumnezeu ca dragoste şi milostivire. Acest fapt l-a marcat într-atât,
va spune mai târziu, încât numai atunci a început să-l cunoască într-adevăr pe Dumnezeu.
Hotărât să-şi ofere viaţa pentru credinţă, s-a gândit mai întâi să se înroleze în armata Veneţiei
care, la îndemnul Papei Clement al XI-lea, pregătea un război contra turcilor. A renunţat curând
la această intenţie, la fel ca şi la o importantă moştenire de familie şi la propunerea unei
căsătorii avantajoase.

Cu timpul, Paul a simţit tot mai intens chemarea de a fonda o congregaţie religioasă centrată pe
meditarea Pătimirilor lui Cristos, în care vedea „cea mai mare şi mai minunată operă a dragostei
divine”. El nu concepea Pătimirea în mod „negativ”, adică numai ca o consecinţă necesară
pentru iertarea păcatelor, ci în mod „pozitiv”, ca maximă expresie a dragostei lui Dumnezeu
pentru om.

1/3
Sfântul Paul al Crucii (1694-1775)
Luni, 05 Octombrie 2009 14:06 -

În urma discuţiei cu Episcopul de Alessandria, Mons. Francesco Arborio, tânărul Paul s-a
retras, 40 de zile, în biserica Sfântul Carol din Castellazzo. În acel timp de discernământ
vocaţional, Paul a înţeles tot mai mult că Isus în pătimire este darul Tatălui făcut omenirii
păcătoase, incapabilă să se salveze prin propriile forţe.

Paul al Crucii. În anul 1727, Paul a fost hirotonit preot de Papa Benedict al XIII-lea. După zece
ani, a deschis primul convent pasionist ( ritiro - loc retras) pe Monte Argentario
(Grosseto). Numele: „Congregaţia Clericilor Desculţi ai Sfintei Cruci şi ai Pătimirii Domnului
Nostru Isus Cristos” (Pasionişti), ales de întemeietor pentru noul institut religios, arăta în mod
clar carisma şi stilul de viaţă al călugărilor. Prin rugăciune, penitenţă, tăcere şi studiu intens,
favorizate de singurătatea locului ales pentru formare, pasioniştii se pregăteau pentru a fi buni
predicatori şi duhovnici sufleteşti. Pe 15 mai 1741, Papa Benedict al XIV-lea a dat prima
aprobare Regulii noii congregaţii. În acelaşi an, pe 11 iunie, Paul a făcut voturile publice,
împreună cu alţi şase tineri, luându-şi numele de „al Crucii”. Tot de atunci, pasioniştii au început
să poarte pe pieptul sutanei semnul distinctiv: o inimă cu numele lui Isus, deasupra căreia se
află o cruce. Aprobarea definitivă a Congregaţiei Pasioniste a fost dată de Papa Clement al
XIV-lea, în anul 1769. Doi ani mai târziu, Paul al Crucii a pus bazele unei comunităţi feminine de
clauzură, din care s-a întemeiat, în anul 1815, congregaţia de viaţă apostolică Surorile
Pasioniste ale Sfântului Paul al Crucii.

Vreme de 50 de ani, Paul al Crucii, ajutat de confraţii săi, a străbătut satele şi oraşele Italiei în
calitate de „misionar apostolic”. Prin predicile sale mişca inimile cele mai împietrite spre
pocăinţă, obţinea convertiri spectaculoase şi confesiuni (spovezi) nesperate. După exemplul
său, pasioniştii au continuat această operă misionară în Italia şi în Europa.

În părţile noastre, primii călugări pasionişti, Francesco Ferreri şi Giacomo Sperandio, au sosit
îndată după moartea fondatorului. Ei au fost, vreme de un secol, păstorii catolicilor din Vicariatul
Apostolic al Valahiei. Din rândul lor au fost numiţi un număr de opt episcopi catolici la Bucureşti.

Sfântul Paul al Crucii:

- născut: 3 ianuarie 1694, la Ovada (Alessandria, Italia);

- decedat: 18 octombrie 1775, la Roma;
- numele: Paul (latinescul Paulus care înseamnă „scund”, „mic de statură”);
- fondator: Congregaţia Clericilor Desculţi ai Sfintei Cruci şi ai Pătimirii Domnului Nostru

2/3
Sfântul Paul al Crucii (1694-1775)
Luni, 05 Octombrie 2009 14:06 -

Isus Cristos
- (Pasionişti);
- patron al : misionarilor în ţările catolice;
- beatificat : 2 august 1852, de către Papa Pius al IX-lea;
- canonizat : 29 iunie 1867, de către Papa Pius al IX-lea;
- comemorare obligatorie: 19 octombrie

Autor: Pr. Ieronim Iacob

Articol apărut în Actualitatea Creştină
© www.arcb.ro

3/3
Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660)
Vineri, 11 Septembrie 2009 17:50 -

Preot şi apostol al carităţii

Contextul istoric. Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), asemenea tuturor conflagraţiilor, a

dus şi la ruinarea vieţii religioase în statele beligerante: biserici abandonate, parohii împrăştiate
şi lipsite de preoţi, copii care cresc pe drumuri, fără o minimă instrucţie religioasă etc. În acele
timpuri şi-a desfăşurat curajoasa operă apostolică şi socială, în Franţa, părintele Vinceţiu de
Paul, numit de conaţionalii săi Monsieur Vincent.

Primii ani de viaţă. Născut în anul 1581 la Pouy în sud-vestul Franţei, în copilărie Vincenţiu a
păzit oile familiei. Dându-şi seama de inteligenţa băiatului, un avocat din partea locului l-a
îndreptat către studiu. A învăţat mai întâi într-o mănăstire franciscană. A urmat, apoi, teologia la
Toulouse, fiind hirotonit preot în anul 1600. După specializarea în Drept, ajutat de legatul papal
de la Avignon şi-a început cariera ecleziastică, ce părea a-l conduce pe panta ascendentă a
onorurilor bisericeşti şi lumeşti. Capturat însă de corsari, a ajuns sclav în Tunisia, timp de doi
ani. Suferinţele detenţiei şi contactul cu lumea care nu-l cunoştea pe Cristos au pregătit în acei
ani caracterul său creştin şi sacerdotal, schimbându-i radical programul de viaţă. Scopul vieţii
sale a devenit recuperarea sufletească a oamenilor de la ţară şi a săracilor din oraşe, pe calea
dragostei frăţeşti şi a instruirii religioase. Şi-a dat seama că nu doar teritoriile de dincolo de mări
şi oceane, dar chiar vaste spaţii din ţara sa deveniseră „teren de misiune”; aici se aflau mulţimi
disperate care trebuiau evanghelizate, hrănite, instruite.

Operele sociale. În acest scop, părintele Vincenţiu a organizat primele „companii ale carităţii”.
Acestea erau grupuri autonome de bărbaţi şi femei, organizate pentru „primul ajutor” împotriva
mizeriei. („Conferinţele Sfântului Vincenţiu”, înfiinţate în secolul al XIX-lea de Frederic Ozanam,
nu sunt altceva decât o reeditare a acelor companii ale carităţii). O altă grijă a lui Vincenţiu a
fost accea de a pregăti preoţi, mai ales pentru misiunile de la ţară, care să fie trimişi din sat în

1/3
Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660)
Vineri, 11 Septembrie 2009 17:50 -

sat pentru opera de evanghelizare. Beneficiind de o importantă donaţie oferită de ducesa de

Gondi, Monsieur Vincent a creat seminarii specializate pentru formarea
acestor preoţi. În felul acesta el a pus la cale una dintre cele mai importante instituţii catolice:
Congregaţia preoţilor lazarişti (Preoţii Misiunii din Franţa).

Prestigiul părintelui Vincenţiu a atras în companiile de caritate multe doamne aristocrate.

Entuziasmul iniţial al acestora dispărea însă repede în faţa realităţii crude a mizeriei, a bolilor şi
a situaţiilor limită. Pentru a nu-şi „murdări mâinile” deseori aceste mari doamne se mărgineau
să-şi trimită slujnicele pentru a-i asista pe cei aflaţi în mizerie. Pentru a corecta această
ineficientă caritate „delegată”, Vincenţiu s-a gândit să folosească, în opera sa caritativă, fete
energice „din popor”. A fost un nou faliment: erau prea puţine şi total nepregătite pentru o astfel
de muncă. Vincenţiu a înţeles atunci că, pentru opera sa, era nevoie de grupuri alese de bărbaţi
şi de femei, pregătite cu grijă, care să stea aproape de bolnavi, bătrâni, orfani şi săraci şi nu
între zidurile mănăstirii. Acest lucru era însă împotriva tradiţiei; a le trimite pe „călugăriţe” în
tumultul lumii era, în concepţia vremii, scandalos. Părintele Vincenţiu, cu curajul şi prudenţa
sfinţilor, a purces la remodelarea tradiţiei.

În casa Luizei de Marillac, la 29 noiembrie 1633, s-a închegat o nouă şi surprinzătoare instituţie
caritativă: asociaţia „Fiicele carităţii”. Fondatorul şi colaboratoarea sa s-au grăbit să precizeze
că nu este vorba de un nou ordin religios. In locul hainei monahale, Fiicele carităţii purtau
costumul femeilor de la ţară, de culoare gri, cu o bonetă albă, tipică ţărăncilor bretone. Sediul
lor se numea, în mod simplu, „casă”. Erau conduse nu de o stareţă, ci de o simplă soră
slujitoare. Sfântul Vincenţiu le-a dat fiicelor sale spirituale această normă: „Fiicele carităţii vor
avea drept mănăstire casa bolnavilor, drept chilie camera celor suferinzi, drept  curte a
mănăstirii străzile satelor şi oraşelor şi culoarele spitalelor, drept clauzură ascultarea, drept văl
sfânta modestie”. Arhiepiscopul Parisului a aprobat asociaţia în anul 1646, iar patru ani mai
târziu aceasta a primit aprobarea pontificală. La sfârşitul secolului al XVII-lea existau circa trei
sute de case ale Fiicelor carităţii. La începutul secolului XX, prin grija Monseniorului Ghika,
Fiicele carităţii au venit la Bucureşti desfăşurând o frumoasă activitate în câmpul asistenţei
sanitare, până la interzicerea lor de către comunişti.

În timp ce efectele Războiului de Treizeci de Ani continuau să devasteze Franţa, Vincenţiu de

Paoli, ajutat de preoţii lazarişti şi de fiicele carităţii, au pus la cale şi condus o vastă operă
caritativă şi asistenţială: şcoli şi colegii pentru orfani, centre de pregătire pentru meserii,
dormitoare pentru vagabonzi, aziluri pentru bătrâni. Principiile care au stat la baza acestor
opere sociale creştine au fost preluate şi dezvoltate de Statele moderne abia în secolul al
XX-lea.

2/3
Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660)
Vineri, 11 Septembrie 2009 17:50 -

În timp ce „opera” marilor contemporani ai Sfântului Vincenţiu de Paoli, cardinalii Richelieu şi

Mazarin, Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea s-a sfârşit odată cu moartea lor, lucrarea sfântă,
începută de părintele Vincenţiu, continuă în lume, pentru gloria lui Dumnezeu şi împlinirea
oamenilor.

Sfântul Vincenţiu de Paoli:

- născut: 24 aprilie 1581 la Pouy, Franţa;

- decedat: 27 septembrie 1660 la Paris;
- fondator: Congregaţia pentru misiuni (CM) sau Congregaţia preoţilor lazarişti;
- patron al: vincenţienilor (lazariştilor) şi vincenţienelor,  al clerului, al caselor de copii şi
spitalelor,  al deţinuţilor etc;
- beatificat: 21 august 1792 de Papa Benedict al XIII-lea;
- canonizat: 16 iunie 1737, de Papa Clement al XII-lea;
- sanctuar principal: Casa mamă a vincenţienilor din Paris;
- comemorare obligatorie: 27 septembrie

Autor: Pr. Ieronim Iacob

Articol apărut în Actualitatea Creştină
© www.arcb.ro

3/3
Sfinţii Epictet, preot şi Astion, călugăr
Sâmbătă, 01 August 2009 15:53 -

Anul Sfintei Preoţii ne dă prilejul să evocăm figura primului preot care a trăit şi a fost martirizat
în teritoriul Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti: Sfântul Epictet. Împreună cu tânărul
Astion, el a primit cununa martiriului în timpul persecuţiei lui Diocleţian (290 d. Cr.), după o
prodigioasă activitate evanghelică în rândurile populaţiei autohtone. Veridicitatea izvoarelor
scrise care relatează viaţa, activitatea şi martiriul lor este probată, acum aproape un secol, de
Arhiepiscopul Raymund Netzhammer, după consultarea celor mai importanţi hagiografi ai
timpului.

Prelatul catolic a publicat un prim eseu istoric, dedicat martirilor Epictet şi Astion, în lucrarea sa
Antichităţi creştine din Dobrogea (1918), urmat apoi de o broşură în care valorifică informaţiile
furnizate de martirologiile antice (Epiktet und Astion. Diokletianische Märtyrer am Donaudelta,
Zug 1936). Intuiţiile arheologice ale lui Netzhammer au fost confirmate pe 15 august 2001,
când, o echipă de cercetători româno-americană condusă de Mihail Zahariade a descoperit
relicviile Sfinţilor Epictet şi Astion în cripta situată sub altarul bazilicii episcopale a Halmyrisului,
localitate antică situată între Murighiol şi Dunăvăţ (Tulcea). După cercetările
istorico-antropologice, moaştele sfinţilor martiri Epictet şi Astion au fost aşezate în catedrala
ortodoxă din Constanţa. Sărbătoarea lor se celebrează la 8 iulie.

Izvoarele istorice

Documentul principal pentru cunoaşterea lui Epictet şi Astion este „Actul martiric" (scris în
timpul procesului şi îmbogăţit ulterior), publicat în anul 1615 în prestigioasa colecţie
hagiografică Acta Sanctorum de călugărul catolic Herbert Rosweyde, S.J.

1/2
Sfinţii Epictet, preot şi Astion, călugăr
Sâmbătă, 01 August 2009 15:53 -

Deosebit de importante sunt inscripţiile descoperite în cripta martirilor, pe peretele dinspre

răsărit. Din cele şapte rânduri ale inscripţiei, în limba greacă, au putut fi descifrate cuvintele:
Martir al lui Cristos; Astio(n) precum şi verbul a molesta (a lovi). Aceste indicii l-au determinat
pe M. Zahariade să atribuie respectivele oseminte preotului Epictet şi călugărului Astion, a căror
viaţă şi pătimire sunt descrise în Acta Sanctorum.

În fine, studiul antropologic al relicviilor aduce completări şi lămuriri de netăgăduit cu privire la

cei doi martiri, confirmând totodată vârsta lor, precum şi violenţa morţii cu care şi-au încheiat
existenţa pământească.

Viaţa sfinţilor martiri

Preotul Epictet provenea din Orient, unde îl convertise, printre mulţi alţii şi pe tânărul Astion.
Temându-se de părinţii săi, oameni cu o poziţie socială importantă, Astion şi-a părăsit ţara.
Împreună cu învăţătorul său Epictet, tânărul neofit s-a refugiat în Sciţia. S-au stabilit amândoi în
oraşul Halmyris, convertindu-i pe mulţi păgâni la creştinism, prin minuni şi semne. In anul 290,
după circa 17 ani de la venirea lor în Dobrogea de astăzi, au fost denunţaţi autorităţilor ca
rău-făcători şi vrăjitori care i-au făcut pe mulţi să părăsească credinţa în zei. Drept urmare, după
un supliciu îngrozitor şi îndelungat au fost condamnaţi la moarte şi decapitaţi. Aceste fapte s-au
petrecut pe când episcop al provinciei era Evangelicus.

În ziua următoare, chiar în zori, comandantul Latronianus a poruncit ca locul de judecată să se

pregătească în mijlocul cetăţii şi a dat ordin crainicilor să cheme cu mare strigăt mulţimea [...].
Sfântul Epictet, în vârstă de aproape şaizeci de ani, era înalt de statură, cu barba bogată şi
minunată în cărunteţea ei. La fel şi preafericitul monah Astion; era înalt de statură, dar foarte
frumos şi plăpând, având şi el aproape treizeci şi cinci de ani. După ce a trecut un ceas,
comandantul Latronianus a început să-i întrebe zicând: „Cum vă numiţi, de ce neam sunteţi, din
ce provincie şi de unde veniţi, spuneţi aici în faţa acestei mulţimi". Răspunzând, sfinţii au spus:
„Suntem creştini, născuţi din părinţi creştini şi venim din patria creştinilor". Comandantul
Latronianus a zis: „Am voit să vă aud mai întâi numele; căci ştiu că sunteţi de credinţa aceea
blestemată, voi şi toţi cei din împrejurimi". La acestea, sfinţii martiri au răspuns: „Noi suntem
creştini şi-L recunoaştem şi-L cinstim pe Isus Cristos, Domnul nostru, în puterea Căruia stau
toate, iar pe idolii tăi îi nesocotim, după cum ne învaţă Scriptura. La fel ca ei să fie cei ce-i fac
pe dânşii, şi cei ce se încred în ei". Auzind acestea, comandantul s-a înfuriat peste măsură şi a
dat poruncă sa fie dezbrăcaţi şi biciuiţi cu toată puterea. Şi pe când erau loviţi de călăi, martirii
lui Cristos, ridicându-şi ochii către cer, astfel ziceau: „Doamne Isuse, Învăţătorul nostru, facă-se
voia ta cu noi" (din Actul martiric).

Autor: Pr. Ieronim Iacob

Articol apărut în Actualitatea Creştină
© www.arcb.ro

2/2