Sunteți pe pagina 1din 46

PERSOANELE (PARTEA A II-A)

TEMA NR. 5 – PERSOANA FIZICĂ

I. OBIECTIVE
- Însuşirea cunoştiinţelor privind capacitatea juridică civilă a persoanei fizice
- Înţelegerea modului în care se dobândeşte şi încetează capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice
- Dobândirea cunoştinţelor privind începutul, limitele şi încetarea capacităţii de
exerciţiu
- Cunoaşterea în detaliu a felurilor capacităţii de exerciţiu
- Însuşirea sistemului de ocrotire a persoanelor fizice în dreptul civil român
- Stăpânirea reglementărilor legale privind identificarea persoanelor fizice

II. CONŢINUTUL TEMEI

Secţiunea 1 - Capacitatea civilă a persoanelor fizice

1. Capacitatea de folosinţă

1.1. Noţiune şi caractere juridice

1.1.1. Noţiune

La raporturile juridice civile pot participa, în calitate de subiecte de drept, atât


persoanele fizice, deci oameni priviţi în mod individual, cât şi persoane juridice,
adică oameni organizaţi, în condiţiile legii, în diferite structuri.
Calitatea de subiecte de drept a acestora se exprimă în capacitatea lor
civilă. Art. 4 din Decretul nr. 31/1954 dispune în acest sens: „‟Capacitatea civilă
este recunoscută tuturor persoanelor„‟.
Capacitatea civilă a persoanelor se înfăţişează sub două forme: capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu (art. 5 din Decretul nr. 31/1954).
Art. 5 al. 2 din Decretul nr. 31/1954 dă următoarea definiţie capacităţii de
folosinţă: „‟Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii‟‟.
În literatura juridică de specialitate, în temeiul textului legal, s-au formulat
diferite definiţii ale capacităţii de folosinţă care diferă doar din punct de vedere al
formulării lor. Astfel:
- C. Stătescu definea capacitatea de folosinţă în felul următor. „‟Capacitatea
de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii‟‟;
- Gh. Beleiu: „‟Capacitatea de folosinţă este acea parte a capacităţii civile
care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile‟‟.

1.1.2. Caractere juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice prezintă următoarele caractere


juridice:
a. Capacitatea de folosinţă este reglementată prin lege.
1
Atât Constituţia României, care în art. 15 statuează „‟Cetăţenii beneficiază
de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile
prevăzute de acestea‟‟, cât şi Decretul nr. 31/1954 care în art. 4 al. 1 prevede
„‟Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor iar în art. 5 al. 1 dispune:
„‟Persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de
lege, capacitate de exerciţiu‟‟.
b. Capacitatea de folosinţă este generală.
Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a
tuturor. Art. 5 al. 2 din Decretul nr. 31/1954 dispune: „‟capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii‟‟.
Capacitatea de folosinţă prefigurează potenţial toate drepturile şi obligaţiile pe
care le poate avea o persoană.
c. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este inalienabilă.
Inalienabilitatea exprimă că persoanele nu pot renunţa nici total, nici parţial
şi de asemenea nu pot înstrăina capacitatea de folosinţă. Art. 6 al. 2 din Decretul
nr. 31/1954 dispune în acest sens: „‟Nimeni nu poate renunţa, nici în totalitate, nici
în parte, la capacitatea de folosinţă”. În consecinţă actul juridic prin care o
persoană fizică renunţă sau înstrăinează capacitatea de folosinţă este lovit de
nulitate absolută.
d. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este intangibilă.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă se manifestă prin aceea că nici o
persoană fizică nu poate fi limitată sau îngrădită în capacitatea sa de folosinţă,
decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Art. 6 al. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune în acest sens: „‟Nimeni nu poate
fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă şi nici lipsit, în totalitate sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege‟‟.
e. Capacitatea de folosinţă este egală pentru toate persoanele fizice.
Această trăsătură caracteristică este consecinţa principiului fundamental al
dreptului civil consacrat atât de Constituţia României (art. 16 al. 1), de Decretul nr.
31/1954 (art. 4 al. 2), de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului (art. 26), de Convenţia cu privire la drepturile copilului.
f. Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice este universală.
Acest caracter semnifică faptul că capacitatea este recunoscută tuturor
persoanelor.
Art. 4 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune „‟Capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor‟‟, iar în art. 6 alin. 1 se spune că „‟Nimeni nu poate
fi lipsit de capacitate de folosinţă‟‟.

1.2. Durata capacităţii de folosinţă

1.2.1. Începutul capacităţii de folosinţă

Art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte principiul potrivit căruia
„‟Capacitatea de folosinţă începe la data naşterii persoanei‟‟. Deci, regula care se
aplică în materie este aceea că data naşterii este data începerii capacităţii de
folosinţă.
Dovada momentului naşterii se face în cele mai multe cazuri cu actul de
stare civilă, certificatul de naştere.
Există o excepţie de la acest principiu, consacrată prin art. 7 alin. 2 care
statorniceşte „‟Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai
dacă el se naşte viu‟‟.
Excepţia este aplicabilă dacă sunt întocmite două condiţii:
2
a. copilul conceput nu poate dobândi decât drepturi;
b. copilul să se nască viu.
Această excepţie constituie ceea ce se numeşte în dreptul civil capacitatea
de folosinţă anticipată şi se întemeieze pe dispoziţiile art. 654 alin. 2 Cod civil care
stabileşte „‟Copilul conceput este considerat că există‟‟.
În legătură cu această excepţie art. 61 din Codul familiei (”Timpul cuprins
între a trei sute şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal
al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi.”) instituie două prezumţii:
a. prezumţia celei mai lungi gestaţii (de 300 zile) şi a celei mai scurte gestaţii
(de 180 zile);
b. prezumţia potrivit căreia concepţiunea copilului era posibilă în oricare din
zilele cuprinse între a 180 zi şi a 300 zi socotite „‟urcând‟‟ în trecut din ziua naşterii.
Capacitatea de folosinţă anticipată prezintă interes conform art. 808 Cod
1
civil :
- în materie succesorală deoarece face posibilă participarea copilului
conceput la succesiune;
- în materie de donaţii, copilul conceput fiind capabil să primească donaţia.

1.2.2. Încetarea capacităţii de folosinţă

Art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte: „‟Capacitatea de folosinţă


(…) încetează cu moartea acesteia„‟ (a persoanei).
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu decesul
persoanei deoarece atunci încetează şi calitatea de subiect de drept a acesteia.
În cazul morţii constatate fizic, data morţii este cea înscrisă în certificatul de
deces. Completarea datei morţii se face fie pe baza datei trecute în certificatul
medical constatator al morţii, fie pe baza declaraţiei făcute la starea civilă de
persoana care anunţă decesul.
În cazul în care o persoană a dispărut şi moartea sa nu poate fi constatată în
mod direct, legiuitorul a creat instituţia juridică a declarării judecătoreşti a morţii.

1.2.3. Declararea judecătorească a morţii

Art. 16 din Decretul nr. 31/1954 dispune: „‟Cel care lipseşte de la domiciliul
său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui
curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în
viaţă.
Cel astfel declarat dispărut, poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre
judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă, au
trecut patru ani. (...)
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată,
într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se
presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil
dispariţia sa, daca a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc
dispariţia.”
În raport de prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954 distingem două feluri
de declarare judecătorească a morţii2:

1
art. 808 din Codul civil: ”Timpul cuprins între a trei sute şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii
copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi.”
2
a se vedea I. Dogaru (coordonator), Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 530
3
a. declararea judecătorească a morţii precedată de declararea
judecătorească a dispariţiei;
b. declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea
judecătorească a dispariţiei.

a. Declararea judecătorească a dispariţiei


Condiţia de fond necesară pentru declararea judecătorească a dispariţiei
este aceea că de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă, să
fi trecut mai mult de un an. În legătură cu această condiţie se impun unele
precizări:
- lipsa de la domiciliu să aibă o durată mai mare de un an;
- lipsa de la domiciliu să fie de natură a face să existe o incertitudine cu
privire la existenţa în viaţă a celui în cauză;
- termenul de un an se calculează de la data ultimelor ştiri.
Procedura declarării dispariţiei este reglementată de art. 36–39 din Decretul
nr. 31/1954, ea presupunând următoarele operaţii.
- formularea cererii de declarare a dispariţiei la instanţa de judecată în
circumscripţia căreia cel dispărut a avut ultimul domiciliu;
- faza prealabilă judecăţii în care preşedintele instanţei dispune ca prin
organele primăriei şi poliţiei să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la
persoana dispărută;
- faza judecăţii propriu-zise care se începe cu ascultarea concluziilor
procurorului;
- faza ulterioară în care se va afişa timp de 30 de zile la uşa instanţei de
fond şi la primăria ultimului domiciliu, hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă
definitivă.
Efecte: hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă
definitivă are un singur efect: constată îndeplinirea unei condiţii de fond cerută de
art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 pentru declararea judecătorească a morţii.
Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei nu are nici un efect
asupra capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, deoarece ea este considerată în
viaţă.
Instituirea curatelei dispărutului şi a tutelei minorului dispărutului nu sunt
condiţionate de existenţa hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei.
Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească
a dispariţiei se face potrivit art. 16 din Decretul nr. 31/954 cu îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- existenţa hotărârii definitive de declarare a dispariţiei;
- să fi trecut cel puţin 4 ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
persoana era în viaţă;
- să fi trecut cel puţin 6 luni de la data afişării extrasului din hotărârea de
declarare a dispariţiei.

b. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei


Procedura este reglementată de art. 16 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954.
Conform prevederilor legale se cer a fi întocmite următoarele condiţii:
- dispariţia să fi avut loc într-o împrejurare excepţională: război, naufragiu,
accident de cale ferată, cutremur, inundaţie, accident aviatic, revoluţie etc.;
- să fi trecut cel puţin 1 an de la data împrejurării dispariţiei persoanei.
Procedura declarării judecătoreşti a morţii este aceeaşi ca cea aplicabilă
declarării judecătoreşti a dispariţiei (art. 40, art. 41 din Decretul nr. 31/1954).

4
Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă va fi comunicată
serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă.
Rectificarea datei morţii este permisă dacă se va dovedi ca adevărată o altă
dată.
Comorienţii sunt persoane care au murit în aceeaşi împrejurare fără a se
putea stabili dacă una a supravieţuit alteia. Potrivit art. 21 din Decretul nr. 31/1954:
”În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se
poată stabili daca una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodată.”
Textul citat reglementează, aşadar, situaţia juridică a comorienţilor care
prezintă utilitate practică îndeosebi în materie succesorală.

1.3. Conţinutul capacităţii de folosinţă

1.3.1. Noţiune

Prin conţinut al capacităţii de folosinţă se înţelege însăşi aptitudinea


persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Conţinutul capacităţii de folosinţă are două componente:
a. componenta activă, adică aptitudinea de a avea drepturi subiective;
b. componenta pasivă, adică aptitudinea de a avea obligaţii civile.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice poate fi determinat cu
ajutorul următoarelor reguli:
- determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se face
prin raportarea acestuia la sistemul normativ în vigoare la un moment dat;
- întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
rezultă din cunoaşterea şi evaluarea sistemului de îngrădiri ce i s-au adus;
- stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice se face cu
luarea în considerare numai a aptitudinilor omului de a fi titular de drepturi şi
obligaţii civile, iar nu şi de altă natură aparţinând altor ramuri ale dreptului;
- în determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice se
au în vedere atât izvoarele specifice dreptului civil cât şi cele ale altor ramuri de
drept, în măsura în care se referă la acest element.

1.3.2. Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Potrivit art. 6 din Decretul nr. 31/1954, nici o persoană nu poate îngrădită în
capacitatea de folosinţă, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca
incapacităţi de drept civil.
Clasificarea îngrădirilor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se face
după mai multe criterii:
a. în raport de finalitatea lor, există:
- incapacităţi cu caracter de sancţiune;
- incapacităţi – măsuri de protecţie (ocrotire).
b. în raport de modul cum operează, avem:
- incapacităţi care operează de plin drept;
- incapacităţi care operează ca urmare a urmare a unei hotărâri
judecătoreşti.
c. în raport de izvorul lor, incapacităţile sunt:
- incapacităţi stabilite de legea civilă;
- incapacităţi stabilite de legea penală.

5
Principalele îngrădiri ale capacităţii civile sunt:
A. Îngrădirile cu caracter de sancţiune
B. Îngrădirile cu caracter de protecţie

A. Îngrădirile cu caracter de sancţiune

Îngrădirile cu caracter de sancţiune se referă la îngrădirile cu caracter de


sancţiune penală şi îngrădirile cu caracter de sancţiune civilă3.

1. Îngrădiri cu caracter de sancţiune penală.


Potrivit art. 53 Cod penal „‟Pedepsele sunt principale, complimentare şi
accesorii‟‟.
Pedepsele principale sunt:
a. detenţiune pe viaţă;
b. închisoare de la 15 zile la 30 de ani;
c. amenda de la 1000.000 lei la 500.000.000 lei.
Pedepsele complimentare sunt:
a. interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
b. degradarea militară;
Pedeapsa accesorie este interzicerea unor drepturi anume prevăzute de
lege.”
Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, reglementată de art. 64
Cod penal constă din interzicerea unuia sau unora dintre următoarele:
- dreptul de a alege şi a fi ales în funcţiile efective publice sau în autorităţile
publice;
dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţilor de stat;
- dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesie sau de a desfăşura o
activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;
- drepturile părinteşti;
- dreptul de a fi tutore sau curator.
Pedepsele complementare se execută după executarea pedepsei principale,
graţiere, prescripţia executării pedepsei.
Pentru dreptul civil prezintă relevanţă interdicţia drepturilor părinteşti şi a
dreptului de a fi tutore sau curator.
Pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea tuturor
drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, fiind o consecinţă a condamnării la
pedeapsa închisorii, din momentul în care hotărârea a rămas definitivă şi până la
terminarea executării pedepsei, până la graţiere ori până la împlinirea termenului
de prescripţie a executării pedepsei.

2. Îngrădiri cu caracter de sancţiune civilă


Din această categorie fac parte:
a. Decăderea din drepturile părinteşti. Conform art. 109 Codul familiei „‟Dacă
sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare
a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă gravă în
îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România,
instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea

3
Pentru unele aspecte referitoare la îngrădirile cu caracter de sancţiune ale capacităţii de folosinţă,
în materia drepturilor părinteşti, a se vedea Marieta Avram, Carmen Bârsan, Unele consideraţii cu
referire la sancţiunile care au ca efect pierderea drepturilor părinteşti, în ”Dreptul” nr. 11/2002, p. 48.
6
părintelui din drepturile sale părinteşti‟‟. Părintele decăzut este lipsit de următoarele
drepturi:
- dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile;
- dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului de 14 – 16 ani;
- incapacitatea de a fi tutore.
b. Îngrădirile – sancţiuni civile în materie succesorală:
- îngrădirile reglementate de art. 656 Cod civil potrivit cărora sunt nedemni
de a succede:
- cel condamnat pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe
defunct;
- majorul care n-a denunţat omorul defunctului, deşi avea cunoştinţă
de el;
- cel care a făcut faţă de defunct o declaraţie capitală, declarată drept
calomnioasă de instanţă.
- îngrădiri reglementate de art. 703 Cod civil potrivit căruia „‟Erezii care au
dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni nu mai au facultatea de a
se lepăda de dânsa, cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o
parte din lucrurile date la o parte sau ascunse„‟.

B. Îngrădiri cu caracter de protecţie (ocrotire)

Sunt îngrădiri cu caracter de protecţie incapacităţile pe care legiuitorul le-a


instituit în vederea asigurării (protecţiei) intereselor anumitor categorii de persoane
ca urmare a situaţiei speciale în care se găsesc.
Intră în această categorie:

1. Incapacităţi reglementate de Codul civil:


a. incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune prin donaţie sau
testament de bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major (art. 807
Cod civil);
b. incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament mai mult de
jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major (art. 807 Cod
civil);
c. minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament în favoarea tutorelui său
afară numai dacă tutorele a fost ascendentul său (art. 809 Cod civil).
d. incapacitatea minorului ajuns major de a dispune prin donaţie sau testament
în favoarea fostului tutore, dacă socotelile definitive n-au fost în prealabil
date şi primite, afară numai dacă tutorele este un ascendent (art. 810 Cod
civil);
e. incapacitatea doctorului în medicină sau chirurgie, „‟ofiţerilor de sănătate şi
spiţerilor‟‟ de a profita de dispoziţiile între vii sau testamentare făcute de cei
îngrijiţi cu excepţia dispoziţiilor remuneratorii;
f. incapacitatea judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor de a nu se putea face
cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa tribunalului
judecătoresc în a cărei rază teritorială îşi exercită funcţiile lor sub pedeapsă
de nulitate (art.1309 Cod civil).

2. Incapacităţi prevăzute de Codul familiei:


a. incapacitatea tutorelui, a soţului său, a unei rude în linie dreaptă, ori a fraţilor
ori a surorilor tutorelui de a încheia acte juridice cu minorul (art. 128 Codul
familiei);

7
b. incapacitatea minorului de a face donaţie sau de a garanta obligaţia altcuiva,
chiar cu încuviinţarea prealabilă (art.133 al. 3 Codul familiei).

3. Incapacitate prevăzută de Constituţie.


- cetăţenii statului şi apatrizii nu pot dobândi drepturi de proprietate asupra
terenurilor (art. 41 Constituţie).

2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

2.1. Noţiune şi caractere juridice

2.1.1. Noţiune

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este reglementată de mai multe


acte normative:
- Decretul nr. 31/1954 (art. 5 al. 3, art. 8-11);
- Codul civil (art. 807, art. 950-952 etc.);
- Codul familiei (art. 4, art. 105, art. 124, art. 133, art. 147);
- Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi
Decretului nr. 31/1954;
- alte acte normative.
Potrivit art. 5 din Decretul nr. 31/1954 capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice poate fi astfel definită: Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acta juridice.
În literatura juridică s-au formulat în baza textului legal următoarele definiţii
mai importante:
- C. Stătescu defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind „‟Capacitatea
persoanelor de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind personal
şi singure acte juridice‟‟;
- Gh. Beleiu: Capacitatea de exerciţiu este „‟acea parte a capacităţii civile a
omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi
de a-şi asuma şi executa obligaţii civile‟‟.
Din definiţiile date, rezultă următoarele elemente definitorii ale capacităţii de
exerciţiu:
- capacitatea de exerciţiu este o parte a capacităţii civile a persoanei fizice;
- capacitatea de exerciţiu implică încheierea de acte juridice civile;
- actele juridice încheiate privesc atât dobândirea drepturilor şi asumarea
obligaţiilor cât şi exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor.

2.1.2. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice prezintă următoarele caractere


juridice:
a. legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice care înseamnă că
instituirea, stabilirea conţinutului precum şi încetarea ei sunt determinate de lege,
nu de voinţa individuală a persoanei;
b. generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice care constă în
aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi
executa obligaţii civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor
oprite de lege;

8
c. inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanelor fizice potrivit căreia
„‟Nimeni nu poate renunţa nici în totalitate şi nici în parte (…) la capacitatea de
exerciţiu‟‟ (art. 6 al. 2 din Decretul nr. 31/1954);
d. intangibilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice conform căreia
„‟Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate sau în parte de capacitatea de exerciţiu decât
în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege (art. 6 al. 1 din Decretul nr. 31/1954);
e. egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice care operează ca şi
capacitatea de folosinţă fără nici o discriminare de rasă, naţionalitate, sex, religie
etc., potrivit legii (art. 4 al. 1 din Decretul nr. 31/1954; Constituţia României; Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, Convenţia Europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).

2.2. Felurile capacităţii de exerciţiu

În funcţie de existenţa discernământului şi a calităţii sale, se disting trei


situaţii juridice:
A. Capacitatea de exerciţiu deplină.
B. Capacitatea de exerciţiu restrânsă.
C. Lipsa capacităţii de exerciţiu.

2.2.1. Capacitatea de exerciţiu deplină

Capacitatea de exerciţiu deplină este reglementată de dispoziţiile art. 8 din


Decretul nr. 31/1954, art. 4 şi art. 23 din Codul familiei.
Conform art. 8 din Decretul nr. 31/1954: ”Capacitatea deplină de exerciţiu
începe de la data când persoana devine majoră.
Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani.
Minorul care se căsătoreşte, dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină
de exerciţiu.”
Potrivit art. 4 din Codul familiei: ”Bărbatul se poate căsători numai dacă a
împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece
ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria
femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Comitetul
executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti sau al judeţului‚ în cuprinsul
căruia îşi are domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic
oficial.”
De asemenea, potrivit art. 23 din acelaşi cod: ”Soţul care a fost de bună-
credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la
data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-
o căsătorie valabilă.
Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi
păstrează situaţia de copii din căsătorie.”
În dreptul civil român capacitatea de exerciţiu deplină este regula, iar lipsa
capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă, reprezintă excepţii de
la regulă.
Definiţie: Capacitatea de exerciţiu deplină constă în aptitudinea persoanei
fizice de a-şi exercita drepturile subiective civile şi de a-şi asuma obligaţii civile prin
încheierea personal şi singură a tuturor actelor juridice civile îngăduite de lege.
Trăsături caracteristice:
a. persoana fizică încheie personal actele juridice, nu prin reprezentant;

9
b. persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină încheie singură actele
juridice fără vreo încuviinţare prealabilă;
c. persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia orice act
juridic civil, cu excepţia celor prohibite de lege.

Începutul capacităţii de exerciţiu depline


Art. 8 din Decretul nr. 31/1954 dispune: „‟Capacitatea deplină de exerciţiu
începe de la data când persoana a devenit majoră‟‟.
Persoana fizică devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Minora care se
căsătoreşte la vârsta de 16 ani şi uneori la vârsta de 15 ani, dobândeşte deplină
capacitate de exerciţiu (art. 4 Codul familiei).
Din dispoziţiile textelor citate rezultă că există două moduri de dobândire a
capacităţii de exerciţiu:
- prin împlinirea majoratului civil, care este stabilit la vârsta de 18 ani,
- prin căsătoria femeii la vârsta de 16 ani şi respectiv 15 ani.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu


Persoanele fizice pot încheia orice fel de acte juridice civile cu excepţia celor
interzise de lege care au ca efect îngrădirea capacităţii de folosinţă şi implicit a
celei de exerciţiu.

Încetarea capacităţii de exerciţiu depline


Are loc în următoarele cazuri:
- prin moartea sau declararea judecătorească a morţii persoanei fizice;
- prin punerea sub interdicţie judecătorească;
- prin declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, înainte ca femeia să fi
împlinit vârsta de 18 ani, dacă aceasta a fost de rea credinţă la încheierea
căsătoriei cunoscând cauza nulităţii sau anulabilităţii căsătoriei.

2.2.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă

Capacitatea de exerciţiu restrânsă este reglementată de dispoziţiile art. 9 din


Decretul nr. 31/1954 şi art. 133 şi art. 105 din Codul familiei.
Potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954: ”Minorul, care a împlinit vârsta de
patrusprezece ani, are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta,
cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.”
Conform art. 133 din Codul familiei: ”Minorul care a împlinit vârsta de
paisprezece ani încheie actele juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în
cazurile prevăzute în art. 132 şi 152 lit. c, cu încuviinţarea prealabilă a curatorului.
Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe
care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi
necesară şi prealabilă încuviinţare a acesteia.
Minorul nu poate să facă nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să
garanteze obligaţia altuia.
Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus sunt anulabile.”
Conform art. 105 alin. 1 şi 2 din Codul familiei: ”Părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele
civile până la data când el împlineşte vârsta de paisprezece ani.
După împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul exercită singur drepturile
şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor,
spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea.”
10
Definiţie: Capacitatea de exerciţiu restrânsă este aptitudinea persoanei de a
dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin
unele acte juridice încheiate personal.
Caracteristicile capacităţii de exerciţiu restrânse:
a. capacitatea de exerciţiu restrânsă o au numai minorii de 14 – 18 ani;
b. conferă minorului de 14 – 18 ani posibilitatea de a încheia personal acte
juridice civile prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii civile;
c. priveşte numai anumite acte juridice civile;
d. încheierea actelor juridice civile se face cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal (părinte, tutore, autoritatea tutelară).

Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse


Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse îl constituie data când minorul a
împlinit vârsta de 14 ani cu condiţia ca minorul să nu fi fost pus sub interdicţie până
la această vârstă.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse


Minorul între 14 şi 18 poate încheia următoarele categorii de acte juridice
care formează conţinutul capacităţii sale de exerciţiu restrânse:
a. acte juridice civile pe care minorul de 14 – 18 ani le poate încheia
personal şi singur (fără vreo încredinţare prealabilă):
- acte juridice mărunte şi acte de conservare;
- depozitul special la CEC (art. 10 din Decretul nr. 31/1954);
- actele de administrare dacă nu sunt lezionare;
- minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din
ceea ce ar fi putut dispune dacă era major.
b. acte juridice civile încheiate cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal:
- acte juridice de administrare a unui bun sau a patrimoniului precum:
contractul privind repararea unui bun, închirierea unui bun etc.;
c. acte juridice încheiate cu condiţia dublei încuviinţări: a ocrotitorului legal
(părinte, tutore) şi a autorităţii tutelare:
- acte de înstrăinare;
- grevarea unui bun cu un drept real: gaj sau ipotecă;
- renunţarea la un drept etc.

Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse


Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse are loc în următoarele cazuri:
- atunci când minorul a împlinit vârsta de 18 ani;
- atunci când femeia sub 18 ani se căsătoreşte şi dobândeşte capacitate de
exerciţiu deplină;
- prin punerea minorului sub interdicţie;
- ca urmare a morţii minorului.

2.2.3. Lipsa capacităţii de exerciţiu

Reglementarea este conţinută în art. 11 al. 1 din Decretul nr. 31/1954, art.
806, art. 950 pct. 1 şi 2 Cod civil.
Sunt lipsite de capacitate de exerciţiu următoarele categorii de persoane
fizice:
a. potrivit dispoziţiilor art. 11 al. 1 din Decretul nr. 31/1954:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
11
- persoana pusă sub interdicţie;
b. potrivit dispoziţiilor art. 950 Cod civil (în materie contractuală):
- minorii;
- interzişii.
Fiind vorba de o enumerare limitativă, numai aceste persoane sunt lipsite de
capacitate de exerciţiu.

Reprezentarea legală
Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu nu pot încheia acte juridice civile decât
prin intermediul reprezentanţilor lor legali şi anume:
- părinţii pentru copilul minor;
- tutorele pentru minorul al cărui ocrotitor legal este;
- tutorele pentru cel pus sub interdicţie.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu pot, totuşi face anumite acte
juridice civile, precum:
a. acte de conservare: somaţii, punerea peceţilor, înscrierea unei ipoteci în
registru de publicitate;
b. acte juridice mărunte, destinate rezolvării nevoilor curente.

2.2.4. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de


exerciţiu

Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu, are drept urmare:


- sancţiuni penale dacă nu s-a respectat intangibilitatea şi egalitatea
capacităţii de exerciţiu;
- consecinţe specifice încălcării unor incapacităţi de folosinţă;
- nulitatea relativă a actului juridic care este sancţiunea specifică în materie.

Secţiunea 2 - Ocrotirea persoanelor fizice în dreptul civil român

1. Caracterizarea generală a mijloacelor de ocrotire a persoanei fizice

1.1. Sistemul mijloacelor de ocrotire

Dreptul civil român are în centrul preocupării sale ideea protecţiei omului şi a
drepturilor sale.
Fiecare ramură a dreptului care intră în sistemul dreptului, are mijloace
proprii de ocrotire a persoanei fizice.
Sistemul mijloacelor de ocrotire a persoanei fizice constă în totalitatea
mijloacelor juridice folosite în scopul ocrotirii omului.
Constituţia României ocupă locul principal în sistemul normelor juridice prin
care se asigură protecţia cetăţenilor români (art. 17 din Constituţie „‟Cetăţenii
români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor
din ţară‟‟.
La mijloacele juridice de drept constituţional se adaugă şi celelalte mijloace
de ocrotire „‟de ramură‟‟ care îşi au izvorul în diferite acte normative dintre care
merită a fi citate prevederile art. 1 al. 3 din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române
potrivit cărora „‟Cetăţenii României se bucură de protecţia statului român‟‟.

1.2. Categorii de persoane supuse ocrotirii

12
Ocrotirea persoanelor fizice prin mijloace de drept civil se referă la
persoanele aflate în situaţii speciale datorită vârstei, stării de sănătate mentală,
altor circumstanţe deosebite pentru care legea civilă oferă mijloace proprii.
Categoriile de persoane fizice ocrotite prin mijloace de drept civil sunt:
- minorii a căror ocrotire se realizează prin părinţi, tutelă şi curatelă;
- alienaţii şi debilii mintali pentru care există interdicţie judecătorească
urmată de instituirea tutelei sau a curatelei;
- persoanele aflate în situaţii deosebite pentru care există măsura de ocrotire
a curatelei.

2. Ocrotirea minorului

2.1. Ocrotirea părintească

2.1.1. Noţiunea şi principiile ocrotirii părinteşti

Ocrotirea părintească este mijlocul juridic obişnuit de ocrotire a minorului.


Reglementarea ocrotirii minorului se face de Codul familiei în titlul 3, Cap. 1
intitulat „‟Ocrotirea minorului‟‟ a cărei secţiune 1 este numită „‟Drepturile şi
îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori‟‟ (art. 97-112).
Definiţie: Ocrotirea părintească este mijlocul juridic în temeiul căruia
drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului sunt exercitate
ori îndeplinite de către părinţii minorului.
Noţiunea de părinţi se referă atât la părinţii fireşti cât şi la cei adoptivi.
Instituţia juridică a ocrotirii părinteşti aparţine atât dreptului civil (mai ales în
privinţa bunurilor), cât şi dreptul familiei (îndeosebi cu privire la persoana
minorului).
Ocrotirea părintească se întemeiază pe anumite principii:
a. drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copilului (art. 97 al. 2
Codul familiei);
b. părinţii au aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii faţă de copiii lor minori,
indiferent că ei sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori înfiaţi (art. 97 al. 1 Codul
familiei);
c. părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului şi invers, copilul nu
are nici un drept asupra bunurilor părinţilor (art. 196 Codul familiei, principiul
independenţei patrimoniale);
d. ocrotirea părintească se exercită sub controlul societăţii, în mod deosebit
al statului (art. 108 Codul familiei).

2.1.2. Modalităţile de exercitare a ocrotirii părinteşti

Regula care guvernează modalităţile de exercitare a ocrotirii părinteşti a


minorului este aceea că ocrotirea părintească se realizează de ambii părinţi.
Articolul nr. 98 al. 1 Codul familiei prevede: „‟măsurille privitoare la persoana şi
bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord‟‟.
Excepţia de la regulă o constituie exercitarea ocrotirii părinteşti numai de
către unul din părinţi (art. 98 al. 2 Codul familiei) care intervine atunci când:
- un părinte a decedat;
- un părinte este pus sub interdicţie judecătorească;
- un părinte este decăzut din drepturile părinteşti;
- un părinte se află într-o împrejurare care îl împiedică să-şi manifeste
voinţa.
13
Unele particularităţi ale exercitării ocrotirii părinteşti există în caz de divorţ,
încredinţarea copilului unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire.

2.1.3. Conţinutul ocrotirii părinteşti

Ocrotirea părintească are în conţinutul său două laturi:


a. latura personală care priveşte ocrotirea persoanei copilului cu referire
deosebită la aspectele educative;
b. latura patrimonială care priveşte:
- administrarea bunurilor minorului şi reprezentarea minorului sub 14 ani în
actele juridice civile;
- încuviinţarea actelor juridice civile ale minorului de 14- 18 ani.

Pentru neexecutarea sau exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor


părinteşti aste antrenată răspunderea părintelui vinovat (răspundere penală,
răspundere contravenţională, răspundere de dreptul familiei, răspundere civilă).

2.2. Tutela minorului

2.2.1. Definiţie şi reglementare

Definiţie: Tutela minorului este instituţia juridică prin care se asigură


ocrotirea minorului lipsit de ocrotire părintească.
Reglementare: Tutela ca instituţie juridică este reglementată de Titlul 3,
Cap. 1, secţiunea 2, art. 113-141 Codul familiei.
Tutela minorului este o instituţie juridică cu caracter mixt aparţinând atât
dreptului familiei cât şi dreptului civil.

2.2.2. Caractere juridice

Caracterele juridice ale tutelei minorului sunt:


a. legalitatea tutelei;
b. obligativitatea tutelei minorului în sensul că tutorele numit nu poate refuza
această sarcină, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 118 Codul familiei);
c. tutela este o sarcină gratuită;
d. tutela este strict personală (intuituu personae).

2.2.3. Principii

Principiile care stau la baza instituţiei juridice a tutelei:


a. executarea tutelei se face exclusiv în interesul minorului;
b. patrimoniile tutorelui şi minorului ocrotit prin tutelă sunt autonome;
c. tutela este supusă controlului permanent al autorităţii tutelare.

2.2.4. Deschiderea tutelei

Tutela se deschide pentru următoarele cazuri:


a. ambii părinţi sunt morţi;
b. ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti;
c. ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească;
d. ambii părinţi sunt dispăruţi sau declaraţi morţi;

14
e. când instanţa judecătorească decide instituirea tutelei, la desfacerea
înfierii în condiţiile legii.
În toate aceste cazuri se cere ca minorul să fie lipsit de grija ambilor părinţi.
Persoanele obligate să înştiinţeze autoritatea tutelară în vederea deschiderii
tutelei sunt:
- persoane apropiate minorului (rude, administratori şi locatarii casei în care
locuieşte minorul);
- serviciul de stare civilă care înregistrează moartea părinţilor;
- instanţele judecătoreşti, parchetul, poliţia care iau cunoştinţă de situaţia
minorului;
- organele de administraţie ale statului, organizaţii obşteşti, instituţii de
ocrotire a persoanei.
Numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară de la domiciliu
minorului. Decizia de numire se afişează la sediul primăriei domiciliului minorului.

2.2.5. Capacitatea de a fi tutore

Are capacitatea de a fi tutore orice persoană ce are capacitate de exerciţiu


deplină şi o conduită morală bună.
Nu poate fi tutore:
- minorul sau cel pus sub interdicţie;
- persoana decăzută din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi
tutore;
- persoana cu rele purtări;
- persoana lipsită de dreptul de a alege şi a fi ales;
- persoana îndepărtată de la o altă tutelă;
- persoana căreia I s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile în
temeiul unei legi sau prin hotărâre judecătorească;
- persoana care are interese potrivnice cu cele ale minorului.

2.2.6. Conţinutul ocrotirii

Conţinutul ocrotirii se referă, din punct de vedere al dreptului civil, la latura


patrimonială şi se materializează în:
- administrarea bunurilor minorului mai mic de 14 ani;
- încuviinţarea prealabilă a actelor civile de către tutorele minorului de 14 –
18 ani (art. 133 Codul familiei);
- reprezentarea legală a minorului mai mic de 14 ani, în actele civile.

2.2.7. Încetarea tutelei

Încetarea tutelei are loc pentru:


a. cauze care privesc persoana tutorelui: moartea tutorelui, îndepărtarea din
tutelă, înlocuirea tutorelui la cererea sa;
b. cauze care privesc persoana minorului: dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu, stabilirea filiaţiei faţă de unul sau ambii părinţi (când este cazul) când se
ridică „‟decăderea din drepturile părinteşti‟‟, dacă reapare un părinte, dacă minorul
moare etc.

Răspunderea tutorelui pentru neîndeplinirea obligaţiilor poate fi:


- penală (pentru gestiune frauduloasă);

15
- civilă care poate fi nepatrimonială prin îndepărtarea din tutelă (art. 138
Codul familiei) şi patrimonială (civilă delictuală, art. 998 – 999 Cod civil).

2.3. Curatela minorului

2.3.1. Definiţie

Curatela minorului este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar de ocrotire a


minorului.
Curatela în general este una din instituţiile juridice prin care se realizează
ocrotirea juridică a unei persoane care poate fi capabilă, cu capacitate restrânsă
sau lipsită de capacitate.

2.3.2. Caracteristici

Caracteristicile curatelei minorului:


a. este temporară;
b. este subsidiară.
Curatela minorului este o tutelă ad-hoc şi în consecinţă îi sunt aplicabile
regulile tutelei.
Procedura instituirii curatelelor aparţine autorităţii tutelare de la domiciliul
minorului la cererea persoanei, prevăzută de art. 115 Codul familiei sau din oficiu.
Curatela încetează la cererea curatorului, la cererea celui reprezentat sau
din oficiu.
Curatela priveşte:
- administrarea bunurilor minorului;
- reprezentarea minorului sub 14 ani.
Curatela minorului este justificată în următoarele situaţii:
a. când interesele minorului sunt contrare intereselor reprezentantului ori
ocrotitorului legal (există contrarietate de interese – art. 105 şi art. 132 Codul
familiei);
b. când un tutore al minorului este înlocuit cu altul, dar nu imediat;
c. când minorul a fost pus sub interdicţie;
d. când părintele sau tutorele minorului este împiedicat vremelnic să-l
ocrotească.
Răspundere: curatorul are aceeaşi răspundere ca şi tutorele minorului.

3. Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţie judecătorească.

3.1. Definiţie şi reglementare

Interdicţia judecătorească este o măsură de ocrotire ce se dispune în condiţii


expres prevăzute de lege faţă de persoana lipsită de discernământ din cauza
alienaţiei sau debilităţii mintale, care constă în lipsirea ei de capacitatea de
exerciţiu şi instituirea tutelei.
Reglementare: art. 142 şi art. 143 Codul familiei.
Interdicţia judecătorească se pronunţă numai de instanţa judecătorească
după procedura prevăzută de lege4.

3.2. Efectele interdicţiei judecătoreşti


4
Pentru o analiză a procedurii interdicţiei judecătoreşti, a se vedea Ion Retca, Contribuţii la studiul
procedurii interdicţiei, în ”Dreptul” nr. 8/2000, p. 23.
16
Efectele interdicţiei judecătoreşti sunt:
- lipsirea totală a persoanei de capacitate de exerciţiu;
- numirea unui tutore.
Efectele interdicţiei se produc numai din momentul în care hotărârea a
rămas definitivă.

3.3. Încetarea interdicţiei judecătoreşti

Încetarea interdicţiei are loc în următoarele cazuri:


- moartea interzisului;
- declararea judecătorească a morţii celui interzis;
- ridicarea interdicţiei prin hotărâre judecătorească, dacă au încetat cauzele
care au determinat-o.

4. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

4.1. Definiţie şi reglementare

Curatela este instituţia juridică prin care se realizează ocrotirea persoanei


fizice care are capacitate de exerciţiu restrânsă, este lipsită de capacitate de
exerciţiu sau este capabilă dar nu poate personal să-şi administreze bunurile sau
să-şi apere interesele din motive temeinice.
Reglementare:
- art. 132, art. 139, art. 146 şi art.152-157 Codul familiei;
- art. 15-16 din Decretul nr. 31/1954;
- art. 34, art. 37, art. 39 din Decretul nr. 33/1954.
Curatela este mijlocul juridic de ocrotire a persoanelor fizice, fie cu caracter
permanent, fie cu caracter temporar şi subsidiar.

4.2. Felurile curatelei

Potrivit prevederilor legale există două feluri de curatelă:


a. Curatela propriu-zisă, pentru ocrotirea unei persoane capabile aflate în
imposibilitatea de a-şi administra singură patrimoniul, datorită unor situaţii speciale:
boală, bătrâneţe, infirmitate fizică etc.;
b. Curatela incapabilului pentru ocrotirea vremelnică a unei persoane lipsită
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Curatelei propriu-zise i se aplică regulile de la mandat (art. 155 al. 1 Codul
familiei).
Curatelei incapabilului i se aplică regulile de la tutelă.

4.3. Instituirea şi încetarea curatelei

Curatela se instituie de către autoritatea tutelară.


Potrivit art. 152 Codul familiei curatela se instituie în următoarele situaţii:
a. dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană
deşi capabilă, nu poate să-şi apere interesele şi nu-şi poate numi un reprezentant;
b. dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu
poate nici personal, nici prin reprezentant să ia măsurile necesare în cazuri a căror
rezolvare nu suferă o amânare;

17
c. dacă o persoană obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu,
nu a lăsat un mandatar general;
d. dacă o persoană a dispărut fără a avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un
mandatar general.
Curatela încetează când au dispărut cauzele care au generat-o.
Autoritatea tutelară va ridica curatela la cererea curatorului, a celui
reprezentat, a oricărei persoane prevăzute de art. 115 Codul familiei (persoane
apropiate, serviciul de stare civilă, instanţă judecătorească, parchet etc.) la decesul
persoanei ocrotite.

Secţiunea 3 - Identificarea persoanei fizice

1. Mijloace de identificare a persoanei fizice – consideraţii generale

Definiţie: Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea ei în


raporturile juridice civile.
Identificarea persoanei fizice reprezintă o necesitate generală şi
permanentă. Este o necesitate generală pentru că individualizarea omului se
realizează în toate raporturile juridice la care participă. În acelaşi timp este o
necesitate permanentă întrucât omul, de la naştere până la moarte, participă în
mod continuu la cele mai diferite raporturi juridice.
Principalele mijloace de identificare ale persoanei fizice, numite şi atribute
de identificare sunt în dreptul civil:
- numele;
- domiciliul;
- starea civilă.

Reglementare:
Principalele acte normative care formează sediul materiei sunt:
- pentru nume: Decretul nr. 31/1954 (art. 12), Codul familiei (art. 27, art. 28,
art. 40, art. 62, art. 64), Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (art. 21-22), Convenţia
privind drepturile copilului;
- pentru domiciliu (şi reşedinţă): Decretul nr. 31/1954 (art. 13, art. 15), Codul
familiei (art. 42-43, art. 100, art. 103), Legea nr. 105/1996 privind evidenţa
populaţiei şi cartea de identitate, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, Convenţia privind
drepturile copilului etc.;
- pentru starea civilă: Decretul nr. 31/1954 (art. 22-24), Codul familiei, Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările ulterioare şi
Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, emisă de Departamentul pentru Administraţie
Publică Locală şi Ministerul de Interne, Convenţia privind drepturile copilului.
Atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi personal
nepatrimoniale.

2. Numele

2.1. Noţiune şi caractere juridice

18
Definiţie: Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care
constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie şi societate prin cuvintele
stabilite în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Definiţia are la bază textul art. 12 al. 1 din Decretul nr. 31/1954: „‟Orice
persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii‟‟.
Potrivit art. 12 al. 2 din Decretul nr. 31/1954 „‟Numele cuprinde numele de
familie şi prenumele‟‟. De asemenea, potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003: ”Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.”
Termenul de nume est folosit în două sensuri:
- lato sensu prin „‟nume‟‟ se desemnează numele de familie şi prenumele;
- stricto sensu prin „‟nume‟‟ se desemnează numai numele de familie.
Numele de familie este denumit şi nume patronimic; prenumele se mai
numeşte şi „‟nume de botez‟‟.

Caracterele juridice ale numelui:


- opozabilitatea erga omnes, care derivă din faptul că este un drept absolut,
opozabil tuturor;
- inalienalibitatea: persoana fizică nu poate renunţa la nume, deci nu-l
poate nici înstrăina;
- imprescriptibilitatea: dreptul la nume este imprescriptibil atât extinctiv în
sensul că oricât ar dura neexercitarea lui, nu se pierde, cât şi achizitiv, în sensul că
oricât s-ar folosi un nume el nu poate fi dobândit decât în condiţiile legii;
- personalitatea: numele este strâns legat de personalitatea omului, el nu
poate fi exercitat în principiu decât personal, de către titular, iar nu prin
reprezentare;
- universalitatea: toţi oamenii au dreptul la nume conform art. 12 al. 1 din
Decretul nr. 31/1954: „‟Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit
potrivit legii‟‟;
- legalitatea: dobândirea, modificarea sau schimbarea numelui se face
potrivit legii (art. 12 din Decretul nr. 31/1954);
- unitatea: numele individualizează aceeaşi persoană fizică deşi e alcătuit
din numele de familie şi prenume.

2.2. Stabilirea (dobândirea) numelui de familie

Reglementare: art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 şi art. 62 şi 64


din Codul familiei:
- art. 2 din O.G. nr. 41/2003 stabileşte „‟(1) Numele de familie se dobândeşte
prin efectul filiaţiei (...) în condiţiile prevăzute de lege. (...)”;
- art. 62 din Codul familiei prevede: ”Copilul din căsătorie poartă numele
comun al părinţilor
Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de
familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va
stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara, odată cu naşterea copilului, la
serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la
domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinţi, dacă copilul va purta numele
unuia dintre ei sau numele lor reunite”;
- art. 64 din Codul familiei: „‟Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele
de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa
judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din
urmă.
19
În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, se
aplică dispoziţiile art. 62 alin. 2.”;
- art. 2 alin. 3 din O.G. nr. 41/2003 stabileşte: ”(3) Numele de familie şi
prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia în
care copilul este abandonat de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a
fost stabilită în termen de 30 de zile de la constatarea abandonului, se stabilesc
prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, în a cărui rază a fost găsit copilul ori s-a constatat
abandonul acestuia, în condiţiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, cu modificările şi completările ulterioare.”
Din dispoziţiile legale citate, rezultă că există trei ipoteze de stabilire a
numelui de familie:
a. ipoteza copilului din căsătorie;
b. ipoteza copilului din afara căsătoriei;
c. ipoteza copilului găsit, din părinţi necunoscuţi.

a. Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie se face după


două reguli:
- copilul ia numele de familie comun al părinţilor (art. 62 al. 1 Codul familiei);
- copilului i se stabileşte fie de părinţi, fie de autoritatea tutelară, ca nume de
familie, fie numele de familie al unui părinte, fie numele de familie al părinţilor
reunite, în cazul în care părinţii nu au acelaşi nume de familie (art. 62 al. 2 Codul
familiei).

b. Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei se face


avându-se în vedere două reguli:
- dacă copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi (la naştere),
copilul ia numele de familie al unuia dintre părinţi, ori numele lor reunite, fie că
părinţii s-au înţeles în acest sens, fie prin decizia autorităţii tutelare (art. 62 al. 2
Codul familiei);
- dacă filiaţia a fost stabilită numai faţă de unul dintre părinţi, el va purta
numele de familie al respectivului părinte (art. 64 al. 1 Codul familiei).

c. Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi


se face pe cale administrativă de către primarul locului unde a fost găsit copilul (art.
2 al. 3 din O.G. nr. 41/2003).

2.3. Modificarea numelui de familie

Reglementare: art. 12 al. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 2 al. 1 din O.G. nr.
41/2003.
Schimbările de stare civilă pot determina modificarea numelui de familie:

1. Modificările numelui de familie determinate de schimbări de filiaţie


întâlnite în următoarele ipoteze:
a. Ipoteza stabilirii filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi:
numele său de familie iniţial va fi înlocuit cu numele de familie al părintelui faţă de
care s-a stabilit filiaţia (art. 62, art. 64 din Codul familiei).
b. Ipoteza stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea
părinte: instanţa de judecată va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele
celui de-al doilea părinte (art. 64 al. 2 din Codul familiei).

20
c. Ipoteza tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie: dacă mama nu are
nume comun cu soţul tăgăduitor, copilul trebuie să ia numele mamei.
d. Ipoteza contestării ori anulării recunoaşterii de filiaţie: copilul se va afla
într-una din situaţiile examinate la „‟stabilirea numelui de familie‟‟ în consecinţă se
va aplica regula corespunzătoare.

2. Modificarea numelui de familie determinată de adopţie:


a. Ipoteza încuviinţării adopţiei: conform art. 21 al. 1 din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 copilul va purta numele celui ce îl adoptă. Dacă
părinţii nu au nume comun, aceştia sunt obligaţi să declare instanţei numele pe
care copilul urmează să-l poarte.
b. Ipoteza desfacerii adopţiei: conform art. 22 din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 25/1997: copilul va reveni la numele de familie avut anterior.
c. Ipoteza anulării adopţiei: adoptatul va redobândi numele avut înainte.

3. Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie5:


a. conform art. 27 din Codul familiei soţii pot să-şi păstreze numele dinaintea
căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite;
b. în caz de divorţ există următoarele posibilităţi:
- fiecare dintre soţi va purta numele anterior;
- soţii se pot învoi ca soţul care a purtat înainte de căsătorie numele de familie
al celuilalt soţ, să poarte acelaşi nume şi în continuare;
- instanţa pentru motive temeinice poate acorda dreptul de a purta numele avut
în timpul căsătoriei chiar fără consimţământul celuilalt soţ.

2.4. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă

Reglementare: Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi


schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.
Definiţie: Schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie 6 constă în
înlocuirea numelui de familie cu un alt nume la cererea persoanei fizice, prin
hotărârea organelor administrative prevăzute de lege.
Procedura schimbării pe cale administrativă a numelui presupune
următoarele etape:
- depunerea unei cereri la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului,
sectorului municipiului Bucureşti, în raza căruia se află domiciliul persoanei
solicitante. Pentru minor cererea se face de părinţi sau de tutore cu încuviinţarea
autorităţii tutelare. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani va semna şi el cererea.
Cererea trebuie să fie motivată, iar motivele să se încadreze în cele precizate de
O.G. nr. 41/2003.
- publicarea cererii de schimbare în extras în Monitorul Oficial, Partea a III-a;
- în 30 de zile de la publicarea extrasului orice persoană interesată poate
face opoziţie la cererea de schimbare a numelui;
- cererea de schimbare împreună cu actele anexate, inclusiv opoziţiile, dacă
există, se trimit spre soluţionare serviciului public de evidenţă a persoanelor
judeţean sau al municipiului Bucureşti;

5
a se vedea Marieta Avram, Numele soţilor în dreptul român şi în lumina Convenţiei europene
pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în ”Curierul judiciar” nr. 10/2002, p. 1.
6
Aceeaşi procedură este aplicabilă şi prenumelui.
21
- în termen de 60 de zile serviciul public judeţean va propune preşedintelui
consiliului judeţean, respectiv primarului municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei
de admitere sau de respingere a cererii;
- dispoziţia de admitere se trimite în copie serviciului public local unde a fost
iniţial înregistrată cererea. Dacă dispoziţia este de respingere, aceasta se
comunică solicitantului, în termen de 10 zile de către serviciul public judeţean,
respectiv al municipiului Bucureşti. Solicitantul poate ataca dispoziţia în condiţiile
Legii 29/1990 a contenciosului administrativ.
- serviciul public local îl va încunoştinţa pe solicitant despre admiterea
cererii, iar după ce solicitantul va plăti taxa extrajudiciară de timbru, îi va elibera o
copie de pe dispoziţie;
- serviciul public local va trimite o copie de pe dispoziţia de admitere
serviciilor publice care au în evidenţă actele de stare civilă (actul de naştere şi actul
de căsătorie) pentru efectuarea menţiunii pe marginea acestora.
Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte de la data înscrierii
menţiunii pe marginea actului de naştere. Începând cu această dată solicitantul va
purta numai noul nume.
Dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de schimbare sau cu
certificatul eliberat de serviciul public în baza dispoziţiei de schimbare.

2.5. Retranscrierea numelui de familie

Deşi în doctrină s-a subliniat că nu se confundă schimbarea pe cale


administrativă a numelui cu retranscrierea acestuia7, totuşi, O.G. 41/2003
reglementează sub acelaşi Capitol II, intitulat ”Schimbarea numelui pe cale
administrativă” şi procedura retranscrierii numelui.
În conformitate cu art. 20 din O.G. nr. 41/2003, persoana al cărei nume sau
prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea
maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste
acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii
materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cat şi la cele privind părinţii.
Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare
civilă şi se aprobă de către primar. Pe baza acestei aprobări se înscriu menţiunile
corespunzătoare pe marginea actelor de stare civilă respective. Cererea se poate
depune de petiţionar şi la primăria din localitatea de domiciliu, care o va trimite spre
soluţionare serviciului public competent şi va comunica petiţionarului modul de
soluţionare.
Efectele aprobării cererii se extind asupra copiilor minori, iar când soţii au
nume de familie comun, efectele se extind şi asupra celuilalt soţ, în ambele situaţii,
dacă acesta din urma îşi dă consimţământul. Dacă soţii nu se înţeleg în ceea ce
priveşte extinderea efectelor asupra copiilor minori, va decide autoritatea tutelară.

2.6. Prenumele

Prenumele este acea componentă a numelui care individualizează persoana


în familie. Conform art. 2 al. 2 din O.G. nr. 41/2003 „‟Prenumele se stabileşte la
data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana care
declară naşterea‟‟.
Stabilirea prenumelui este lăsată la libera alegere a părinţilor.

7
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 391
22
Prenumele se poate schimba pe cale administrativă şi retranscrie în
condiţiile stabilite de lege pentru schimbarea, respectiv retranscrierea numelui de
familie.

2.7. Pseudonimul

Pseudonimul individualizează persoana fizică într-un anumit domeniu de


activitate, de regulă printr-un cuvânt sau grup de cuvinte.
Pseudonimul este lăsat la libera apreciere a persoanei fizice.
Pseudonimul nu se confundă cu porecla ce constă dintr-un cuvânt sau grup
de cuvinte, dat de alţii unei persoane.

3. Domiciliul

3.1. Noţiune şi caractere juridice

Potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954 „‟Domiciliul unei persoane fizice este
acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală‟‟. În acelaşi sens dispune
art. 25 din Legea 105/1996: ”Domiciliul persoanelor fizice prevăzute în art. 24
(cetăţenii români cu domiciliul în România – n.n.) este la adresa din localitatea
unde acestea îşi au locuinţa statornică.”
Domiciliul este atributul de identificare a persoanei fizice în spaţiu prin
indicarea locului unde ea îşi are locuinţa statornică şi principală.
Caractere:
a. obligativitatea: orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu;
b. unicitatea: locuinţa principală a unei persoane este domiciliul ei;
c. stabilitatea: se referă la locuinţa statornică a unei persoane.

3.2. Felurile domiciliului

Domiciliul este de trei feluri:


1. Domiciliu de drept comun (art. 25 al. 2 din Constituţie, art. 24 din Legea
105/1996) este locuinţa statornică sau principală aleasă de persoana fizică cu
capacitate deplină de exerciţiu. Schimbarea domiciliului de drept comun se face
liber fără vreo îngrădire.
2. Domiciliul legal (art. 14, art. 15 din Decretul nr. 31/1954, art. 25 alin. 2-5
din Legea 105/1996, art. 100, art. 122 din Codul familiei) este stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane: minorii, interzişii judecătoreşti, dispăruţii şi
moştenitorii (în cazul numirii unui custode sau curator asupra bunurilor
succesorale).
3. Domiciliul ales (convenţional) reglementat de Codul civil şi Codul de
procedură civilă este o convenţie a părţilor prin care derogă de la efectele normale
ale domiciliului (ex. părţile pot conveni să aibă un alt domiciliu pentru judecarea
litigiilor referitoare la bunurile mişcătoare, la altă instanţă de judecată: art. 19 Cod
procedură civilă).

3.3. Reşedinţa

Reşedinţa persoanei fizice este un atribut de identificare în spaţiu a


persoanei fizice care are un caracter temporar şi secundar. Orice persoană poate
avea una sau mai multe reşedinţe.

23
4. Starea civilă

4.1. Definiţia stării civile şi folosinţa stării civile

Definiţie: Prin starea civilă sau statut al persoanei se înţeleg toate


elementele strict personale care contribuie la individualizarea persoanei fizice în
familie şi societate.
Starea civilă este configurată de următoarele elemente:
- născut din căsătorie;
- născut din afara căsătoriei;
- din părinţi necunoscuţi;
- adoptat;
- căsătorit;
- divorţat;
- văduv;
- necăsătorit;
- rudă etc.

Folosirea stării civile este denumită şi posesia de stat şi se concretizează


în trei elemente:
a. nomen - purtarea numelui care corespunde stării civile;
b. tractatus – tratarea de către cei apropiaţi ca fiind persoana căreia îi
aparţine starea civilă folosită;
c. fama – recunoaşterea în societate ca fiind persoana căreia îi aparţine
starea civilă de care se prevalează.
Folosirea stării civile (posesia de stat) se bazează pe prezumţia că ea
corespunde realităţii (prezumţie relativă).

4.2. Actele de stare civilă

Sunt acte de stare civilă:


1. actul de naştere;
2. actul de căsătorie;
3. actul de deces.
Actele de stare civilă sunt înscrisurile întocmite, potrivit legii, de către
delegatul de stare civilă care cuprinde elementele stării civile ale persoanei fizice.
Potrivit art. 1171 Cod civil şi art. 1 din Legea 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice.
Proba stării civile se face, conform art. 22 din Decretul nr. 31/1954, cu actele
întocmite sau cu cele înscrise în registrele de stare civilă. Certificatele de stare
civilă au aceeaşi putere ca şi actele întocmite sau înscrise în registre. De
asemenea, în conformitate cu art. 13 din Legea 119/1996, starea civilă se
dovedeşte cu actele de stare civilă şi cu certificatele de stare civilă. În plus, art. 14
din aceeaşi lege stabileşte şi forţa probantă a actelor de stare civilă: ”Pentru tot
ceea ce reprezintă constatări persoanele ale ofiţerului de stare civilă, actele de
stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească
definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară.”

24
III. TESTE DE EVALUARE
- Prezentaţi problematica limitelor capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice
- Analizaţi felurile capacităţii de exerciţiu
- Care este sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de
folosinţă
- Care este sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de
exerciţiu
- Prezentaţi felurile curatelei
- Cum se realizează modificarea numelui?

25
TEMA NR. 6 – PERSOANA JURIDICĂ

I. OBIECTIVE
- Însuşirea problematicii privind definirea persoanei juridice şi a elementelor
sale constitutive
- Cunoaşterea modului în care se înfiinţează diferite persoane juridice
- Elementele capacităţii civile a persoanei juridice
- Cunoaşterea modalităţilor de reorganizare a persoanei juridice
- Prezentarea modului în care încetează persoana juridică şi conscinţelor
încetării
- Cunoaşterea reglementărilor legale privind identificarea persoanelor juridice
şi a relevanţei identificării

II. CONŢINUTUL TEMEI

Secţiunea 1 - Definirea, clasificarea şi elementele constitutive ale


persoanei juridice

1. Noţiunea de persoană juridică

1.1. Terminologie

Noţiunea de persoană juridică s-a născut în cadrul dreptului privat în


general, a dreptului civil în special .
Doctrina juridică veche folosea pentru a desemna persoana juridică expresia
de “persoană morală” creată prin ficţiunea legii.
În prezent denumirea de persoană juridică este legală, fiind utilizată în mod
expres atât de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii
cât de către Decretul nr. 31/1954.

1.2. Definiţie

În doctrina juridică s-au formulat mai multe definiţii ale persoanei juridice,
dintre care reţinem ca fiind semnificative:
- C. Stătescu: ”Persoana juridică este un colectiv de oameni având o
structură organizatorică bine determinată, dispunând de independenţă patrimonială
şi care urmăreşte realizarea unui scop în condiţii cu interesele obşteşti”.8
- Gh. Beleiu: ”Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un
colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi şi
obligaţii civile”.9
- I. Dogaru: ”Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un
colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi
subiective şi obligaţii civile”.10
Plecând de la textul art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia este
persoana juridică orice colectiv „care are o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu afectat realizării unui anumit scop în condiţiile cu interesul
obştesc” şi având în vedere faptul că în practica socio-economică există persoane
juridice care au ca fundament o singură persoană fizică (ex. societăţile comerciale

8
T.C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1970, p. 365
9
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. “Şansa”
SRL, Bucureşti, 1998, p. 377
10
I. Dogaru, Drept civil român. Tratat, vol I, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 462
26
cu asociat unic, fundaţia constituită prin acte între vii etc.) considerăm că persoana
juridică poate fi astfel definită:

Persoana juridică este un subiect de drept civil care, întrunind condiţiile


cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.

1.3. Reglementare

Reglementarea generală cu valoare de drept comun a persoanei juridice o


găsim în Decretul nr. 31/1954 şi O.G. nr. 26/2000.
Codul civil nu conţine o reglementare distinctă a persoanei juridice, dar face
referire în textele sale la ”persoanele morale”: art. 817 (donaţii făcute persoanelor
morale), art. 1753 (care se referă la ipoteca legală a statului, comunelor şi
asociaţiilor publice) etc.
Dintre reglementările mai recente, reclamate de noutăţile social economice,
reţinem:
- Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale cu modificările ulterioare;
- Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură
- Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei;
- Legea nr. 114/1996 a locuinţei;
- Legea nr. 14/2003 a partidelor politice;
- Legea nr. 54/2003 a sindicatelor;
- OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

2. Clasificarea persoanelor juridice

2.1. Enumerare

Pentru a putea face clasificarea persoanelor juridice este necesară o


enumerare a lor astfel cum rezultă din actelor normative care le reglementează:
1. Statul în raporturile juridice în care participă nemijlocit prin Ministerul Finanţelor
Publice (art. 25 din Decretul nr. 31/1954);
2. Organele puterii legislative:
- Camera Deputaţilor şi Senatul;
- Consiliul Legislativ;
3. Organele puterii executive:
- Preşedinţia României;
- Guvernul României;
- Ministerele;
- Alte organe centrale ale administraţiei de stat aflate în subordinea Guvernului;
- Prefecturile şi organele locale de specialitate ale administraţiei de stat;
- Consiliile locale şi judeţene, precum şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
- Autorităţi administrative autonome nesubordonate Guvernului şi înfiinţate prin lege
precum:
 Banca Naţională;
 Curtea de Conturi;
 Serviciul Român de Informaţii;
 Societatea Română de Radio Difuziune;
27
 Societatea Română de Televiziune;
 Misiunile diplomatice şi oficiile consulare;
1. Organele judecătoreşti:
- Curtea Supremă de Justiţie;
- Curţile de apel;
- Tribunalele;
- Ministerul public;
2. Curtea Constituţională;
3. Unităţile administrativ-teritoriale:
 judeţul;
 municipiul;
 oraşul;
 comuna;
 sectorul municipiului Bucureşti;
4. celelalte persoane juridice de stat:
 agenţii economici de stat: regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital
de stat;
 instituţiile de stat (instituţii bugetare din domeniul sănătăţii, învăţământului,
ştiinţei, culturii);
5. Cooperativele si uniunile lor;
6. Partidele politice şi organizaţiile obşteşti;
7. Societăţile comerciale cu capital privat înfiinţate în temeiul Legii nr. 31/1990;
8. Societăţile agricole;
9. Asociaţiile si fundaţiile supuse O.G. nr. 26/2000;
10. Alte asociaţii: asociaţiile de locatari, fundaţii pentru tineret;
11. Cultele religioase.

2.2. Criterii de clasificare şi categorii de persoane juridice

1. După forma de proprietate care este sursa formării patrimoniului, se


disting:
 persoane juridice de stat:
- statul;
- organele de stat (legislative, executive, judecătoreşti);
- instituţiile de stat;
- unităţile administrativ-teritoriale;
- regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de
stat.
 persoanele juridice private sau particulare în care intră toate persoanele
juridice cu excepţia celor de stat, cooperatiste sau mixte (societăţi comerciale,
societăţile agricole, cultele religioase, asociaţii de proprietari, asociaţii de
locatari, fundaţiile)
 persoanele cooperatiste şi obşteşti:
- cooperativele;
- uniunile cooperatiste;
- organizaţiile obşteşti (partidele politice, alte asociaţii obşteşti cu caracter
profesional: uniuni, asociaţii, ligi, sindicate).
 persoanele juridice mixte înfiinţate cu participare română şi participare
străină.

2. După naţionalitatea lor se disting:


 persoane juridice române;
28
 persoane juridice străine.

3. După sediul lor:


 persoane juridice cu sediul în România;
 persoane juridice cu sediul în străinătate.

4. După regimul juridic aplicabil:


 persoane juridice de drept public;
 persoane juridice de drept privat.

5. După natura scopului lor:


 persoane juridice cu scop patrimonial;
 persoane fără scop patrimonial (non-profit).

3. Elementele constitutive ale persoanei juridice

3.1. Reglementarea elementelor constitutive şi caracteristicile lor

Dispoziţia de principiu privind elementele constitutive ale persoanei juridice o


constituie textul art. 16 lit. e din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia este persoană
juridică ”orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc” 11.
Din textul art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 rezultă că elementele
constitutive ale persoanelor juridice sunt:
1. organizarea de sine stătătoare
2. patrimoniul propriu
3. scopul bine determinat în acord cu interesul general (obştesc).
Elementele constitutive ale persoanei juridice prezintă următoarele
caracteristici:
 generalitatea, în sensul că prezenţa celor 3 elemente este obligatorie pentru
orice fel de persoane juridice;
 legalitatea elementelor constitutive, acestea fiind stabilite prin lege;
 cumulativitatea, respectiv faptul că trebuie să existe cumulativ;
 exclusivitatea: cele 3 elemente sunt nu numai necesare ci şi suficiente;
 diversitatea care se referă la conţinutul elementelor care comportă
particularităţi de la o persoană juridică la alta.

3.2. Conţinutul elementelor constitutive

3.2.1. Organizarea de sine stătătoare

Definiţie: Organizarea de sine stătătoare este acel element constitutiv al


persoanei juridice care constă în alcătuirea persoanei juridice ca un tot unitar şi
structurarea ei pe compartimente în vederea desfăşurării activităţii pentru care a
fost înfiinţată.
Din definiţie rezultă că organizarea de sine stătătoare presupune:
- compartimentarea colectivului pe activităţile ce le desfăşoară;

11
Alte acte normative cuprind dispoziţii care circumstanţiază elemente constitutive de persoanei
juridice precum:
- Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
- Legea nr. 14/2003 privind partidele politice
29
- precizarea persoanelor care vor reprezenta persoanele juridice în relaţiile
cu terţele persoane.
Legea nr. 31/1990 prevede faptul că actul constitutiv trebuie să cuprindă
elemente privind organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale

3.2.2. Patrimoniul propriu

Definiţie: Patrimoniul propriu este acel element constitutiv al persoanelor


juridice care constă în totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile cu
conţinut economic aparţinând persoanei juridice.
Patrimoniul propriu al persoanei juridice se caracterizează prin următoarele:
- este distinct de patrimoniul altor persoane fizice sau juridice care nu
formează colectivul persoanei juridice;
- este distinct de patrimoniul persoanelor fizice sau juridice care compun
colectivul persoanei juridice.
Patrimoniul persoanelor juridice are, ca şi în cazul persoanelor fizice, două
laturi:
- latura activă compusă din drepturi patrimoniale (reale sau de creanţă);
- latura pasivă compusă din obligaţiile patrimoniale (obligaţii contractuale
sau extracontractuale).

3.2.3. Scopul propriu

Definiţie: Scopul propriu al persoanei juridice este elementul constitutiv care


constă în obiectul de activitate al persoanei juridice.
Potrivit art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 scopul persoanei juridice
trebuie să îndeplinească două condiţii importante:
- să fie determinat – prin actul de înfiinţare al persoanei juridice (lege,
contract, statut) se va stabili obiectul de activitate al acesteia;
- să fie în concordanţă cu interesul general, obştesc. Persoanele juridice
care au un obiect ilicit, contrar ordinii publice sau bunelor moravuri nu pot fi
recunoscute ca subiecte de drept civil

Secţiunea 2 - Înfiinţarea persoanei juridice

1. Noţiunea şi reglementarea înfiinţării persoanei juridice

1.1. Noţiune

Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de drept


civil de sine stătător în condiţiile legii.
Societatea în ansamblul său este interesată în înfiinţarea de persoane
juridice ca subiecte de drept de sine stătătoare, capabile să desfăşoare activităţi
economice şi sociale. În acest sens trebuie subliniat faptul că statul are un rol
deosebit de important care se realizează prin faptul că:
- puterea legiuitoare adoptă normele juridice cu privire la modul şi condiţiile
de înfiinţare ale persoanei juridice;
- puterea executiva înfiinţează sau avizează înfiinţarea unor persoane
juridice;
- puterea judecătorească autorizează înfiinţarea unor persoane juridice si
dispune înregistrarea lor la organele de stat competente;

30
1.2. Reglementare

Reglementarea generală a înfiinţării persoanelor juridice este făcută de art.


28 din Decretul nr. 31/1954 care prevede următoarele moduri de înfiinţare:
1. înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
2. înfiinţarea prin actul de înfiinţare autorizat în prealabil;
3. înfiinţarea prin actul de înfiinţare recunoscut;
4. înfiinţarea prin orice alt mod reglementat de lege.
Reglementări speciale se găsesc în diferite acte normative, precum:
- Constituţia României cuprinde dispoziţii privind organele fundamentale ale
statului (legislative, administrativ-executive, judecătoreşti);
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale;
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
- O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii;
- Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, etc.

2. Modurile de înfiinţare a persoanei juridice

2.1. Înfiinţarea persoanelor juridice prin actul de dispoziţie al organului


de stat competent

Actele de dispoziţie ale organelor de stat competente a înfiinţa persoane


juridice sunt :
- legea ca atribut al Parlamentului;
- hotărârea Guvernului României;
- hotărârea Consiliilor judeţene şi locale pentru persoanele juridice de interes
local.
Domeniul de aplicare al acestui mod îl constituie principalele categorii de
persoane juridice de stat :
1. organele puterii legislative ;
2. organele puterii executive ;
3. organele puterii judecătoreşti ;
4. regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat (Legea nr.
15/1990).

2.2. Înfiinţarea persoanelor juridice prin actul de înfiinţare recunoscut

Acest mod este prevăzut de art. 28 lit. b şi presupune adoptarea


următoarelor acte:
- actul de constituire adoptat de adunarea generala, după caz, conferinţă
sau congres ;
- statutul persoanei juridice ;
- actul de recunoaştere a înfiinţării prin care se verifică doar legalitatea
înfiinţării persoanelor juridice, nu si oportunitatea ei.
Astfel înfiinţată persoana juridică trebuie înregistrată la organul de stat
competent (de regulă, la organul fiscal) şi înmatriculată la Registrul Comerţului.
Domeniul de aplicare al acestui mod de înfiinţare îl constituie organizaţiile
cooperaţiei meşteşugăreşti şi uniunile acestora (Decretul-lege nr. 66/1990)12

12
Cooperativele de consum se înfiinţează, în conformitate cu Legea 109/1996, pe baza actului
constitutiv şi a statutului, prin hotărâre judecătorească definitivă, aşadar prin actul de înfiinţare
autorizat. De asemenea organizaţiile cooperatiste de credit (cooperativele de credit şi casele
31
2.3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin actul de înfiinţare autorizat

Acest mod întemeiat pe art. 28 lit. c din Decretul nr. 31/1954 cuprinde
următoarele acte juridice :
- actul de înfiinţare care de regulă este contractul de societate sau de asociere;
- statutul societăţii sau al asociaţiei ;
- autorizarea care este actul ce provine fie de la justiţie, fie de la un organ al
puterii executive .
Aceste trei condiţii trebuie întrunite cumulativ, după care se mai cere în
unele cazuri înmatricularea la Registrul Comerţului şi înregistrarea la organele
fiscale.
Domeniul de aplicare îl constituie organizaţiile obşteşti, ca sindicate, uniuni
de scriitori, artişti, compozitori, asociaţii fără scop patrimonial, precum şi instituţiile
şi intreprinderile anexe ale acestora.
Autorizarea înfiinţării persoanelor juridice este reglementată în prezent de
numeroase acte normative dintre care numim:
- pentru partidele politice, autorizarea înfiinţării se dă de tribunal conform Legii nr.
27/1996;
- pentru sindicate, autorizarea înfiinţării este de competenţa judecătoriei conform
Legii nr. 54/2003 a sindicatelor;
- pentru asociaţiile de proprietari din clădirile cu mai multe apartamente şi/sau
spaţii cu altă destinaţie decât cea de locuinţă aflate în proprietate privată
exclusivă, autorizarea înfiinţării se face, conform Regulamentului asociaţiilor de
proprietari, ce face parte integrantă din Legea nr. 114/1996, de către judecătorul
delegat de preşedintele judecătoriei la organul financiar local;
- pentru asociaţiile şi fundaţiile fără scop patrimonial (non-profit), autorizarea
înfiinţării se face conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, de
către judecătorie;
- pentru societăţile comerciale, indiferent de forma lor, constituite în temeiul Legii
nr. 31/1990, este necesară autorizarea judecătorului delegat la Registrul
comerţului;

2.4. Înfiinţarea persoanelor juridice printr-un alt mod prevăzut de lege

Potrivit prevederilor art. 28 litera d din Decretul nr. 31/1954 toate persoanele
juridice care nu se încadrează în primele 3 moduri de înfiinţare vor lua naştere
conform modului stabilit de legiuitor la data respectivă.
Considerăm că intră în această categorie:
- statul român declarat în mod expres de lege ca având calitatea de persoană
juridică: art. 25 din Decretul nr. 31/1954;
- misiunile diplomatice şi oficiile consulare care iau naştere potrivit Legii nr.
37/1991 privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare;
- asociaţii de locatari care s-au înfiinţat de drept potrivit Legii nr. 5/1973 şi
Decretului nr. 387/1977;
- asociaţii de cooperare pentru construcţia de locuinţe proprietate personală iau
fiinţă prin simpla constituire, în conformitate cu H.C.M. nr. 2189/1969.

centrale ale cooperativelor de credit) se înfiinţează prin actul constitutiv adoptat de membrii
cooperatori fondatori, autorizat de judecătorul delegat la registrul comerţului, deci se constituie tot
prin actul de înfiinţare autorizat (O.U.G nr. 97/2000 cu modificările ulterioare).
32
Secţiunea 3 - Capacitatea civilă a persoanei juridice

1. Privire generală asupra capacităţii civile a persoanei juridice

1.1. Noţiune

Persoana juridică, ca subiect colectiv de drept, dispune în temeiul legii de


“capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, adică de ”capacitate juridică” sau
“capacitate de drept” .
Capacitatea juridică a persoanei juridice este unică şi se manifestă prin
capacităţile de ramură.
Capacitatea civilă a persoanei juridice este tocmai o parte a capacităţii
juridice şi coexistă alături de capacităţile din alte ramuri ale dreptului.

Definiţie: Capacitatea civilă a persoanei juridice este aptitudinea persoanei


juridice de a avea drepturi şi obligaţii civile precum şi aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile.
Capacitatea civilă a persoanei juridice şi-a găsit consacrarea în textele
Decretului nr. 31/1954 astfel:
- art. 33 al. 1 prevede: ”Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.”
- art. 35 prevede: ”Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale.”

1.2. Elementele componente ale capacităţii civile a persoanei juridice

Capacitatea civilă a persoanei juridice este alcătuită din două elemente


componente:
- capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi
obligaţii civile;
- capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi
subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea de
acte juridice civile.

2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

2.1. Definiţie, terminologie, caractere juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este una din componentele


capacităţii civile şi definirea ei se face pornind de la dispoziţia art. 5 al. 2 din
Decretul nr. 31/1954 conform căruia ”Capacitatea de folosinţă este capacitatea de
a avea drepturi şi obligaţii”.

Definiţie: Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a


capacităţii civile care constă în aptitudinea acesteia de a avea drepturi si obligaţii
civile.
Sub aspect terminologic, este necesar să facem distincţie între expresiile
folosite de doctrină şi de legislaţie pentru a desemna capacitatea de folosinţă.
Astfel:
- în doctrină se foloseşte, cvasiunanim, expresia de ”capacitatea de
folosinţă”, renunţându-se la sintagma ”capacitatea subiectivală”
33
- în legislaţie se folosesc expresiile ”capacitatea de a avea drepturi si
obligaţii” (art. 33 din Decretul nr. 31/1995), ”personalitate juridică” (Decretul-lege nr.
66/1990, Legea nr. 36/1991).
De lege ferenda, considerăm că ar fi potrivit să se folosească o expresie
unică, şi anume, aceea de ”capacitate de folosinţă”.
Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice:
1. legalitatea capacităţii de folosinţă adică însuşirea ei de a fi prevăzută de
lege, părţile neavând nici un rol în privinţa instituirii, conţinutului şi încetării ei.
2. inalienabilitatea capacităţii de folosinţă, trăsătură caracteristică potrivit
căreia capacitatea de folosinţă nu poate fi înstrăinată ori cedată şi nici nu se poate
renunţa în tot sau în parte la ea;
3. intangibilitatea capacităţii de folosinţă, în conformitate cu care nu se pot
aduce îngrădiri capacităţii de folosinţă a persoanei juridice decât în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de lege:
4. generalitatea capacităţii de folosinţă, respective însuşirea generală şi
abstractă a subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi si obligaţii, fără o
enumerare limitativă a acestora.
5. specialitatea capacităţii de folosinţă care consta în aptitudinea persoanei
juridice de a avea numai acele drepturi şi acele obligaţii care corespund scopului
pentru care persoana juridică a fost înfiinţată. Principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice se desprinde din art. 34 al. 1 din Decretul nr. 31/1954
conform căruia “Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi acele
obligaţii care corespund scopului ei, stabilit prin lege, act de înfiinţare sau statut”.
Aşadar, întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinată de
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, care se raportează la scopul
persoanei juridice stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.

2.2. Începutul capacităţii de folosinţă

Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este diferit după cum


ne reportăm la persoane juridice supuse înregistrării şi persoane juridice nesupuse
înregistrării.
1. Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă
la data înregistrării lor, indiferent de modul lor de înfiinţare. Art. 33 din Decretul nr.
31/1954 dispune: “Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”.
2. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de
folosinţă în funcţie de specificul modului de înfiinţare conform art. 28 din Decretul
nr. 31/1954, respectiv la:
- data actului de dispoziţie care le înfiinţează
- data recunoaşterii actului de înfiinţare
- data autorizării înfiinţării
- data îndeplinirii vreunei alte cerinţe.
În concluzie, data înregistrării şi celelalte date specifice modului de înfiinţare
au efect constitutiv marcând momentul începerii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice.
Cele mai importante categorii de persoane juridice dobândesc, astfel,
capacitate de folosinţă:
1.de la data înregistrării lor:
- regiile autonome (art. 20 din Legea nr. 26/1990)
- societăţile comerciale (art. 40 din Legea nr. 31/1990)

34
- organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti (art. 10 din Decretul-lege nr. 66/1990 şi
art. 20 din Legea nr. 26/1990)
- organizaţiile cooperaţiei de consum (art. 10 din Legea 109/1996)
- organizaţiile cooperaţiei de credit (art. 28 din O.U.G. 97/2000 şi art. 20 din Legea
nr. 26/1990).
2. de la data autorizării de către organul competent:
- partidele politice (conform art. 22 din Legea nr. 14/2003)
3. de la data recunoaşterii de către Guvern a înfiinţării:
- Camerele de comerţ şi industrie (conform art. 2 din Decretul Lege nr. 139/1990)

2.2.1. Capacitatea de folosinţă anticipată (restrânsă)

Capacitatea de folosinţă anticipată constituie excepţie de la regulile care


stabilesc începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954 ”Cu toate acestea, chiar înainte de
data înregistrării sau de data actului de recunoaştere, ori de data îndeplinirii
celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la
data actului da înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminarii ca ar fi necesare, dar numai
întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
Capacitatea de folosinţă anticipată permite persoanei juridice să
dobândească drepturile şi să-şi asume obligaţiile cerute pentru a lua fiinţă în mod
valabil.

2.3. Conţinutul capacităţii de folosinţă

Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice cuprinde toate drepturile


subiective civile si obligaţiile civile care corespund scopului pentru care a fost
constituita.
Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din două laturi:
1. latura activă – care se referă la aptitudinea de a avea drepturi subiective
civile, adică de a avea drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale izvorâte
din acte şi fapte juridice.
2. latura pasivă – care se referă la aptitudinea de a avea obligaţii civile
patrimoniale şi nepatrimoniale.
Scopul persoanelor juridice determină conţinutul capacităţii de folosinţă.
Potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/ 1954 ”Persoana juridică nu pot avea decât
acele drepturi patrimoniale care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut”. Această reglementare exprimă principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă potrivit căruia persoanele juridice nu pot avea acele drepturi
şi acele obligaţii care corespund scopului pentru care au luat fiinţă.
Orice act juridic care nu este făcut în realizarea scopului persoanei juridice
este lovit de nulitate.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă este concretizat în actul de
înfiinţare a persoanelor juridice prin stabilirea ”obiectului de activitate”.

2.4. Sfârşitul capacităţii de folosinţă

Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este privit sub două


aspecte:

35
1. încetarea capacităţii de folosinţă anticipată (restrânsă), care are loc odată
cu dobândirea capacităţii de folosinţă depline, moment care coincide cu dobândirea
personalităţii juridice;
2. încetarea capacităţii de folosinţă depline are loc odată cu încetarea fiinţei
persoanei juridice altfel spus, capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice
ia sfârşit odată cu încetarea calităţii de subiect de drept.
Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă a
persoanelor juridice este nulitatea absolută a actului juridic civil şi este relevată în
următoarele situaţii:
1. încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă care este o
condiţie de fond, generală şi esenţială. În această situaţie sancţiunea este nulitatea
absolută a actului juridic astfel încheiat (nulitate virtuală);
2. încheierea actului juridic cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii
de folosinţă este expres reglementată de art. 34 al. 2 din Decretul nr. 31/1954 care
dispune: ”Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este
nul.”. Este vorba în această situaţie de o nulitate absolută expres prevăzută de
lege.

3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

3.1. Definiţie si reglementare

Definiţie: Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a


capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi
exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin
încheierea de acte juridice civile.
Persoana juridică participă la viaţa juridică civilă prin încheierea de acte
juridice civile, acte a căror esenţă este voinţa juridică. Persoanele fizice care
alcătuiesc organele de conducere ale persoane juridice exprimă voinţa persoanei
juridice. Acest procedeu conţine reprezentarea legala a persoanei juridice de către
organele de conducere.

Reglementarea legală a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este


făcută de art. 35 şi art. 36 din Decretul nr. 31/1954.
Conform art. 35: ”Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce
le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.”
Potrivit art. 36: ”Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc
organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a
prevăzut astfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.
Din reglementarea făcută de cele doua texte de lege, se desprind
următoarele reguli cu privire la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice:
a. persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin
organele sale de conducere;
b. persoana juridică încheie acte juridice prin organele sale de conducere;
c. faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă
însăşi persoana juridică, cu condiţia să fi fost îndeplinite (săvârşite) cu prilejul
exercitării funcţiei lor;
d. faptele ilicite atrag, pe lângă răspunderea persoanei juridice şi
răspunderea celor ce le-au săvârşit;

36
e. regulile privitoare la mandat circumscriu şi raporturile în care se află
persoanele juridice cu persoanele fizice care fac parte din organele sale de
conducere.
Organele de conducere prin care persoana juridică îşi exercită drepturile şi
îşi asumă obligaţiile sunt fie:
1. uni personale – ministru
2. colective – consilii, comitete, colegii, senatori.

3.2. Conţinutul capacităţii de exerciţiu

Conţinutul capacităţii de exerciţiu îl constituie aptitudinea persoanei juridice


da a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini
obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele de
conducere.
Capacitatea de exerciţiu are ca şi capacitate de folosinţă două laturi:
1. latura activă – dobândirea şi exercitarea de drepturi subiective civile prin
încheierea de acte juridice civile;
2. latura pasivă – asumarea şi executarea de obligaţii civile prin încheierea
de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice este limitată de:
- principiul specialităţii capacităţii de folosinţă în sensul că ea nu poate
excede capacitatea de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu este mai redusă decât
cea de folosinţă deoarece ea însemnează exclusiv dobândirea de drepturi şi
asumarea de obligaţii exclusiv prin acte juridice civile, pe când în cazul capacităţii
de folosinţă drepturile şi obligaţiile izvorăsc din acte şi fapte juridice.
- pluralitatea organelor de conducere ale persoanelor juridice care pot
încheia acte juridice numai în ”limitele puterilor ce le-au fost conferite”.

3.3. Începutul şi încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice

În absenţa unor reglementări legale care să precizeze momentul în care


începe capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, în literatura juridică s-au
conturat două opinii:
1. într-o primă opinie se consideră că momentul dobândirii capacităţii de
exerciţiu îl constituie momentul desemnării organelor de conducere;
2. în a doua opinie se apreciază că momentul dobândirii capacităţii de
exerciţiu coincide cu cel al dobândirii capacităţii de folosinţă.
Considerăm ca cea de-a doua opinie este mai susţinut argumentată. În
consecinţă persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data
înfiinţării sale şi este pusă în valoare treptat prin desemnarea organelor de
conducere.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice are loc la data încetării
existenţei persoanei juridice.
Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a
persoanei juridice este nulitatea relativă.

Secţiunea 4 - Reorganizarea persoanei juridice

1. Noţiunea şi reglementarea reorganizării persoanei juridice

Dezvoltarea vieţii economice şi sociale reclamă adaptarea persoanelor


juridice la noi forme care să corespundă stadiului actul de evoluţie al societăţii. În
37
felul acela se dă expresie principiului flexibilităţii structurale, unul din principiile de
baza ale managementului, care permite persoanelor juridice să se acomodeze
cerinţelor interne sau nevoilor sociale.
Modalitatea juridică prin care se realizează adaptarea persoanelor juridice la
noi forme o constituie reorganizarea persoanelor juridice.
În doctrina juridică noţiunile de reorganizarea persoanelor juridice a primit
mai multe accepţiuni. Astfel:
a. reorganizarea internă care însemnează o restructurare a persoanei
juridice determinate de nevoi interne;
b. instituţia juridică a reorganizării persoanei juridice ca sumă a dispoziţiilor
juridice care reglementează modificările structurale privitoare la cel puţin două
persoane juridice;
c. reformă economico-socială atunci când priveşte toate persoanele juridice
din structura economiei naţionale.
Legea civilă nu a formulat o definiţie a reorganizării persoanei juridice.
Literatura juridică de specialitate, plecând de la reglementările legale, cu
precădere dispoziţiile Decretului nr. 31/1954, a dat mai multe definiţii instituţiei
juridică a reorganizării. Astfel:
- C. Stătescu: ”Reorganizarea este un proces de contopire sau de divizare în
care sunt antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care astfel iau
fiinţă.”13
- Gh. Beleiu: Reorganizarea este ”operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin
două persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare ori de
încetare a lor.”14
Definiţie: Reorganizarea persoanei juridice reprezintă operaţiunea juridică
de contopire sau de divizare în care participă cel puţin două persoane juridice
existente sau care astfel iau fiinţă.

Reglementarea generală se găseşte în dispoziţiile art. 40-44 şi art. 46-50


din Decretul nr. 31/1954.
Reglementări speciale în domeniul reorganizării persoanelor juridice intervin,
de exemplu Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
.
2. Formele reorganizării persoanelor juridice

Potrivit prevederilor art. 40-42 din Decretul nr. 31/1954 reorganizarea


persoanelor juridice îmbracă două forme:
A. Comasare
B. Divizare

A. Comasarea persoanelor juridice este acea formă a reorganizării în care


sunt antrenate două sau mai multe persoane juridice care se unesc sau
înglobează, producând prin aceasta consecinţe de ordin juridic.
Comasarea se realizează, potrivit art. 41 din Decretul nr. 31/1954, prin
fuziune şi absorbţie.
Fuziunea este cale de reorganizare prin care două sau mai multe persoane
juridice se contopesc pentru a da naştere unei persoane juridice noi.
Efectele juridice ale fuziunii sunt:
- încetarea existenţei persoanelor juridice care au fuzionat (efect extinctiv)

13
C. Stătescu, op. cit., p. 436- 437
14
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura ”Şansa
SRL”, Bucureşti, 1998, p. 444.
38
- naşterea unei noi persoane juridice (efect creator)
- transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către persoana nou înfiinţată.
Absorbţia este calea de reorganizare prin care o persoană juridică existentă
şi care îşi menţine fiinţa, încorporează o altă persoană juridică, aceasta din urmă
încetând a mai exista.
Efectele juridice ale absorbţiei:
- încetarea existenţei persoanei juridice încorporate (efect extinctiv)
- menţinerea în fiinţă cu un patrimoniu sporit a persoanei care a realizat
absorbţia
- transmisiunea universală a drepturilor şi obligaţiilor

B. Divizarea persoanei juridice este forma de reorganizare care constă în


împărţirea patrimoniului persoanei juridice în mai multe fracţiuni şi transmiterea
acestora către alte persoane juridice existente sau care astfel iau fiinţă.
Divizarea persoanei juridice este de două feluri:
- divizare totală
- divizare parţială.
Divizarea totală are loc atunci când întregul patrimoniu al unei persoane
juridice este împărţit şi transmis pe fracţiuni către două sau mai multe persoane
juridice existente sau care altfel iau fiinţă.
Efectele juridice ale divizării totale sunt:
- încetarea existenţei persoanei juridice supuse divizării totale (efect
extinctiv)
- după caz, naşterea unor noi persoane juridice
- transmisiunea cu titlu universal a drepturilor si obligaţiilor.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane juridice care-şi menţine fiinţa şi transmiterea acestei părţi către altă
persoană juridică existentă sau care astfel ia naştere.
Efectele juridice ale divizării parţiale sunt:
- menţinerea în fiinţă a persoanei juridice supuse divizării parţiale însă cu un
patrimoniu diminuat
- după caz, naşterea unei noi persoane juridice
- transmisiunea cu titlu universal a drepturilor şi a obligaţiilor.

O problemă care se ridică în urma reorganizării prin divizare a persoanei


juridice este aceea a răspunderii faţă de creditori, a persoanelor juridice
dobânditoare ale unor fracţiuni din patrimoniul persoanei juridice divizate. Regula
adoptată în această materie este aceea că răspunderea va fi proporţională cu
valoarea activului dobândit.

Secţiunea 5 - Încetarea persoanei juridice

1. Noţiunea şi modurile de încetare a persoanei juridice

Definirea noţiunii de încetare a persoanei juridice este făcută de doctrina


juridică care înţelege prin încetarea persoanei juridice dispariţia subiectului de
drept, sfârşitul capacităţii juridice în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Reglementare generală a încetării persoanei juridice este făcută de


Decretul nr. 31/1954 în:
- art. 40 privind încetarea persoanei juridice prin comasare, divizare şi
dizolvare
39
- art. 45 şi art. 51-53 privind dizolvarea.
Reglementări speciale întâlnim şi în:
- O.G. nr. 26/2000 (art. 54-60)
- Legea nr. 31/1990 titlurile IV şi VII
- Legea nr. 36/1991 cap. VI (privind societăţile agricole)
Modurile de încetare a persoanei juridice sunt reglementate de art. 40 din
Decretul nr. 31/1954 şi anume:
- prin comasare (absorbţie şi fuziune)
- prin divizare totală
- prin dizolvare.
Având în vedere faptul că comasarea şi divizarea sunt forme ale
reorganizării persoanei juridice, se poate spune că art. 40 consacră două moduri
de încetare a existenţei persoanei juridice şi anume:
- prin reorganizare (ce efect al reorganizării)
- prin dizolvare.

2. Dizolvarea persoanei juridice

2.1. Definiţie

Dizolvarea persoanei juridice este modul de încetare a persoanei juridice


care intervine în cazurile prevăzute de lege şi care presupune şi lichidarea
acesteia.

2.2. Reglementare

Dreptul comun în materie de dizolvare a persoanei juridice îl constituie


Decretul nr. 31/1954 (art. 45).
Reglementări speciale privind dizolvarea persoanei juridice se întâlnesc în
diferite acte normative dintre care reţinem O.G. nr. 26/2000, Legea nr. 31/1990,
Legea 36/1991.

2.3. Cauzele de dizolvare a persoanei juridice

A. Cauzele de dizolvare a persoanei juridice prevăzute de art. 45 din


Decretul nr. 31/1954 sunt:
- termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit
- scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit
- scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc
alt scop decât cel declarat
- numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare
sau statut.
În legătură cu cauzele de dizolvare prevăzute de art. 45 din Decretul nr.
31/1954 se impun următoarele precizări:
- aceste cauze privesc organizaţiile cooperatiste şi obşteşti
- în cazurile prevăzute de art. 45 lit. a, b şi d, dizolvarea are loc de plin drept
- în cazul prevăzut de art. 45 lit. c, dizolvarea se face prin actul organului
competent.

B. Cauze de dizolvare prevăzute de dispoziţiile O.G. nr. 26/2000 privind


asociaţiile şi fundaţiile:
40
Asociaţiile încetează:
a. ca urmare a hotărârii adunării generale
b. de drept, în următoarele situaţii:
- când a expirat termenul pentru care a fost constituită
- când s-a realizat scopul asociaţiei
- scopul nu mai poate fi realizat, dacă în termen de trei luni de la constatarea
acestei situaţii, nu se produce schimbarea scopului
- când adunarea generală sau consiliul director nu se poate constitui potrivit
statutului, dacă această situaţia a durat mai mult de un an de la data la care,
potrivit statutului, adunarea generală, respectiv consiliul director trebuia
constituit
- dacă numărul asociaţilor a scăzut sub limita stabilită lege, dacă acesta nu a
fost complinit timp de trei luni.
c. prin judecată:
- când scopul sau activitatea a devenit ilicită sau contrară ordinii publice
- când mijloacele de realizare a scopului au devenit ilicite sau contrare ordinii
publice
- când asociaţia urmăreşte alt scop decât acela pentru care s-a constituit
- dacă asociaţia a devenit insolvabilă
- dacă nu s-au obţinut autorizaţii necesare, potrivit legii, pentru începerea
activităţii
Fundaţiile încetează în următoarele cazuri:
a. de plin drept
- când a expirat termenul pentru care a fost constituită
- când s-a realizat scopul fundaţiei
- scopul nu mai poate fi realizat, dacă în termen de trei luni de la constatarea
acestei situaţii, nu se produce schimbarea scopului
- când consiliul director nu se poate constitui potrivit statutului, dacă această
situaţia a durat mai mult de un an de la data la care, potrivit statutului,
consiliul director trebuia constituit.
b. prin judecată:
- când scopul sau activitatea a devenit ilicită sau contrară ordinii publice
- când mijloacele de realizare a scopului au devenit ilicite sau contrare ordinii
publice
- când fundaţia urmăreşte alt scop decât acela pentru care s-a constituit
- dacă fundaţia a devenit insolvabilă
- dacă nu s-au obţinut autorizaţii necesare, potrivit legii, pentru începerea
activităţii

C. Cauze de dizolvare a societăţii comerciale cu capital privat, prevăzute de


Legea nr. 31/1954:
- hotărârea adunării generale
- realizarea scopului sau imposibilitatea realizării lui
- falimentul
- reducerea capitalului social sub minimul legal
- în cazul societăţii pe acţiuni, daca numărul acţionarilor s-a redus sub cinci
Pt. societatea în nume colectiv şi cu răspundere limitată art. 170 dispune ca
aceasta se dizolvă:
- prin faliment
- incapacitatea, excluderea, retragerea sau moartea unuia dintre asociaţi.
Societăţile în comandată simplă sau comandată pe acţiuni se dizolvă prin
moartea asociatului comanditat dacă este unul singur.
41
D. Cauzele de dizolvare prevăzute de Legea nr. 36/1991 privind societăţile
agricole şi alte forme de asociere din agricultură:
- împlinirea termenului pentru care fost constituită
- imposibilitatea realizării scopului
- terminarea activităţii
- în caz de retragere a asociaţilor, dacă numărul scade sub cel prevăzut de
statut
- prin hotărâre judecătorească.

2.4. Clasificarea cauzelor de dizolvare a persoanei juridice

a. după modul în care operează:


- cauze care conduc la dizolvarea de drept a persoanei juridice
- cauze care conduc la dizolvare numai dacă există un act provenit de la
agenţii competenţi (adunarea generală instanţa de judecată, activitatea
administrativă)
b. după natura lor:
- cauze de dizolvare silită (forţată)
- cauze de dizolvare voluntară
c. după vocaţia lor:
- cauze generale aplicabile oricărei persoane juridice
- cauze speciale aplicabile numai unor categorii de persoane juridice

2.5. Efectele dizolvării. Lichidarea

Potrivit art. 51 din Decretul nr. 31/1954 “Prin efectul dizolvării, persoana
juridică intră în lichidare, în vederea realizării activului şi a plăţii pasivului”.
Prin lichidarea persoanei juridice se înţelege efectuarea tuturor operaţiunilor
juridice în vederea realizării activului ei şi a plăţii pasivului către creditori.
Operaţiunile de lichidare se întreprind de persoane anume determinate:
lichidatori.
Aceştia vor întocmi:
- inventarierea generală a patrimoniului
- bilanţul contabil
- alte activităţi pentru stabilirea corectă a situaţiei financiare şi economice a
persoanei juridice.
Conţinutul lichidării este alcătuit din două feluri de operaţiuni juridice:
- realizarea activului (încasarea creanţelor, restituirea bunurilor închiriate sau
concesionate, vânzarea bunurilor conform prevederilor legale şi transformarea lor
în bani lichizi)
- plata pasivului prin executarea tuturor obligaţiilor, indiferent de termenul de
scadenţă pe care l-au avut.
La încheierea operaţiunilor de lichidare încetează total şi definitiv existenţa
persoanei juridice.

3. Transformarea persoanei juridice

Definiţie: Transformarea persoanei juridice este operaţiunea juridică prin


care o persoană juridică îşi încetează fiinţa, concomitent cu înfiinţarea în locul ei, a
altei persoane juridice, în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
Trăsăturile juridice ale transformării :
- domeniul de aplicaţie este restrâns doar în cazurile prevăzute de lege
42
- transformarea are un dublu efect: încetarea unei persoanei juridice şi
naşterea concomitentă în locul ei, a unei noi persoane juridice (efect creativ şi efect
extinctiv).
Cazurile de transformare a persoanei juridice prevăzute de legile în vigoare:
- unităţile economice de stat s-au transformat în regii autonome şi societăţii
comerciale cu capital de stat conform Legii nr. 15/1990
- întreprinderile mici şi asociaţiile cu scop lucrativ, persoane juridice înfiinţate
în baza Decretului-lege nr. 54/1990 care au putut să-şi continue activitatea, dacă,
în termen de 9 luni, s-au organizat într-una din formele de societate prevăzute de
Legea nr. 31/1990
- fondurile proprietăţii private s-au transformat în societăţi comerciale pe
acţiuni în condiţiile prevăzute de Legea nr. 133/1996 (societăţi de investiţii
financiare)
Transformarea persoanelor juridice nu se confundă cu reorganizarea sau
dizolvarea persoanelor juridice, ea având o fizionomie proprie care o deosebeşte
de ele.

Secţiunea 6 - Identificarea persoanei juridice

1. Noţiunea şi reglementarea mijloacelor de identificare a persoanei


juridice

Definiţie: Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea


subiectului colectiv de drept civil ca subiect participant la raporturi juridice civile,
prin anumite atribute care îl caracterizează.
Importanta juridică a identificării persoanei juridice rezultă din necesitatea de a fi
individualizată pentru a putea participa la raporturi juridice civile ca subiect de drept
de sine stătător.
Reglementare: dispoziţiile art. 38, art. 39, art. 54, art. 55 din Decretul nr.
31/1954.
Identificarea persoanelor juridice se face prin atributele de identificare
stabilite în condiţiile legii, respectiv: denumire, sediu, naţionalitate, cod, telefon,
marcă, emblemă, etc.
Atributele de identificare ale persoanei juridice sunt drepturi subiective
personale nepatrimoniale.
Atributele de identificare sunt ocrotite de lege:
- pe cale civilă conform prevederilor art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954;
- pe cale penală şi administrativă conform Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale.

2. Denumirea şi sediul persoanei juridice

2.1. Denumirea persoanei juridice

Definiţie: Denumirea este mijlocul de identificare a persoanei juridice care


constă într-un cuvânt sau grup de cuvinte stabilite cu o asemenea semnificaţie
potrivit legii15.
Denumirea persoanei juridice este un drept personal nepatrimonial care îi
conferă acesteia anumite prerogative:
- să poată să fie folosită;

15
I. Dogaru, Drept civil. Tratat, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 500
43
- să pretindă altor subiecte de drept să o individualizeze prin denumirea
stabilită;
- să fie ocrotită prin justiţie.
Stabilirea denumirii se face prin actul de înfiinţare sau statut şi se va
înregistra la Registrul Comerţului odată cu persoana juridică.
Schimbarea denumirii se face în condiţiile legii.

2.2. Sediul persoanei juridice

Definiţie: Sediul persoanei juridice este mijlocul de identificare ce constă în


indicarea unui anumit loc, cu această semnificaţie, stabilit potrivit legii.
Sediul persoanei juridice reprezintă un drept personal nepatrimonial care
conferă aceleaşi prerogative ca şi denumirea.
Sediul se stabileşte prin actul de înfiinţare sau statut.
Sediul se înregistrează odată cu persoana juridică la Registrul Comerţului.
Persoana juridică poate schimba sediul în condiţiile legii.
Clasificare:
a. după volumul activităţilor desfăşurate şi prezenţa organelor de conducere:
- sediu principal;
- sediu secundar
b. după teritoriul ţării:
- sediu în ţară;
- sediu în străinătate.
c. după caracterul său:
- sediu de drept comun (obligatoriu);
- sediu convenţional (ales) facultativ.

3. Alte atribute de identificare a persoanei juridice

Naţionalitatea este mijlocul de identificare cu ajutorul căruia se stabileşte


apartenenţa la un anumit stat.
Naţionalitatea prezintă interes practic în dreptul civil şi mai cu seamă în
dreptul comerţului internaţional.
Contul bancar este mijlocul de identificare a persoanei juridice care constă
dintr-un simbol cifric şi sucursala băncii unde este deschis.
Firma este un mijloc de identificare a persoanei juridice, folosit mai ales în
cazul societăţilor comerciale. Ea se integrează uneori în denumirea persoanei
juridice.
Marca persoanei juridice este semnul distinctiv folosit de o persoană juridică
pentru a deosebi produsele, lucrările ori serviciile sale de unele similare ale altor
persoane juridice (art. 3 lit. a din Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice).
Pentru a fi folosită în circuitul civil şi a fi opozabilă terţelor persoane, ea
trebuie înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci).
Telefonul, telexul şi telefaxul constituie mijloace de identificare şi
comunicare a persoanei juridice, care se practică în mod special cu ocazia
încheierii şi executării contractelor.
Aceste simboluri cifrice sunt de regulă înscrise pe imprimatele folosite de
persoana juridică.

III. TESTE DE EVALUARE


- Analizaţi elementele constitutive ale persoanei juridice
44
- Prezentaţi principalele moduri de înfiinţare a persoanei juridice
- Însuşirea cunoştiinţelor privind capacitatea juridică civilă a persoanei juridice
- Arătaţi care este conţinutul principiului specialităţii capacităţii de folosinţă
- Analizaţi reorganizarea prin comasare şi efectele sale
- Care sunt efectele şi procedura încetării existenţei persoanei juridice

45
Bibliografie

1. Constituţia Romaniei.

2. Codul civil român.

3. Decretul nr. 31/1954.

4. Decretul nr. 167/1958.

5. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, Editura


Prouniversitaria, Bucureşti 2008.

6. G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu,


Bucureşti 2008.

7. I. Dogaru, Tratat de drept civil român, Editura Europa, Craiova 2007.

8. L. Giosan, Fl. Măgureanu, Drept civil, Editura Prouniversitaria,


Bucureşti 2007.

46

Evaluare