ŞI TOTUŞI...

DE

MARK RUTHLAND

TRADUCEREA

MIHAI DAMIAN
1
 CUPRINS

Introducere: DINCOLO DE PRAG............................................................... 3

Cap. 1. ŞI TOTUŞI... DESPRE HRISTOS.................................................. 6

Cap. 2. ŞI TOTUŞI... DESPRE TEMELIA NEZGUDUITĂ......................10

Cap. 3. ŞI TOTUŞI... DESPRE LUCRURILE GRELE...............................13

Cap. 4. ŞI TOTUŞI... DESPRE BIRUINŢĂ................................................18

Cap. 5. ŞI TOTUŞI... DESPRE ASCULTARE...........................................23

Cap. 6. ŞI TOTUŞI... DESPRE LUCRARE................................................27

Cap. 7. ŞI TOTUŞI... DESPRE SPERANŢA CELOR PIERDUŢI.............31

Cap. 8. ŞI TOTUŞI... DESPRE PĂCAT ŞI HAR........................................35

Cap. 9. ŞI TOTUŞI... DESPRE DUHUL.....................................................41

Cap.10. ŞI TOTUŞI... DESPRE MÂNGÂIERE ŞI COMUNIUNE.............45

Cap.11. ŞI TOTUŞI... DESPRE PĂMÂNTUL CEL NOU...........................48

2
 INTRODUCERE

DINCOLO DE PRAG
Pentru un perioadă frenetică, teribilă, minunată şi pur şi simplu de neuitat, am
antrenat o echipă de fotbal din oraş. În acel timp exaltat mi-am imaginat că ei învaţă ceva
de la mine. Mi-am imaginat că ei primesc, prin antrenorul lor extrem de tânăr, lecţii de
neuitat – lecţii folositoare şi importante care vor constitui fundamentul lor pe parcursul
întregii vieţii.
Acum, mult, mult mai în vârstă şi puţin mai educat de viaţă, ştiu că acel episod
are două faţete. Sunt azi aproape sigur că puţini din acei jucători, în prezent oameni la
mijlocul vieţii, îşi mai aduc aminte de mine, şi niciunul nu-mi mai ştie numele. Mă
îndoiesc şi de faptul că am exercitat vreo influenţă asupra vieţii sau destinului vreunuia
din ei în particular. A fost patosul trecerii noastre scurte prin vieţile altora.
Cealaltă faţetă este însă un profit – dacă nu pentru ei, cel puţin pentru mine. Ei
mi-au influenţat existenţa. Pentru tot restul vieţii mele ei vor rămâne cu mine, încă îmi
dau lecţii! Numele lor—DeWayne, Jamal, Roman, Keeshawn—şi le aminteşte încă
antrenorul lor de care ei aproape sigur că au uitat. Ce ironie sublimă!
Chiar când cred că am uitat definitiv anumite lucruri, ca nişte jucării de demult,
ele reapar brusc în memorie, reamintindu-mi lecţii valoroase care revin cu o prospeţime
care face pe acei tineri reali din nou, ca odinioară.
Într-o după-amiază înăbuşitor de fierbinte, în timp ce-şi legau şi-şi închideau
posaci şireturile, fermoarele şi luau tot echipamentul, vestiarul răsuna de schimburile de
cuvinte şi replici obişnuite între gladiatorii din ghetouri. Brusc tonul unei discuţii s-a
ridicat peste celelate. Marcus, fundaşul, şi Romeo, un stoper masiv şi blând, erau
proţăpiţi unul în faţa altuia în mijlocul încăperii întunecoase. Am ţâşnit imediat afară din
siguranţa relativă a “biroului” meu, şi m-am apropiat, sperând să pot salva viaţa
fundaşului meu.
Marcus era talentat, rapid şi cu siguranţă cel mai bun din echipă. Era renumit şi
ca cel mai distractiv tip din oraş, cu vocabularul lui “de stradă.” Cuvintele cădeau în
aversă asupra săracului Romeo, asemenea unui torent nestăpânit de umor abil, obscenităţi
şi sarcasm. Fără o vorbă, mut, grosolan, Romeo, ca un rinocer pe un hipodrom, lăsa
fluviul vorbelor de duh al lui Marcus să toarne asupra lui, până când în cele din urmă a
oferit un răspuns memorabil pentru mine, chiar şi acum, pentru economia dar şi pentru
efectul lui.
Lăsând din mână cozorocul de plastic al masivei şepci roşii pe care o purta, a dat
drumul fără avertizare satelitului său fatal, pe orbita definită de masivul său braţ întins la
maxim, care a aterizat cu un pocnet ciudat direct în tâmpla lui Marcus. Fundaşul s-a
strâns ca o lebădă de hârtie pliată în palma unui uriaş.
Privind în jos la trupul inert al fundaşului de la picioarele sale, Romeo a rostit,
“O, da?!”
3
 Pentru un om cu capacităţi intelectuale îndoielnice şi cu un vocabular limitat,
Romeo a scos-o bine la capăt! Antrenamentul din ziua aceea a avut un pic de suferit.
Marcus a aţipit în vestiar, şi nimeni, nici măcar antrenorul, nu s-a simţit dispus să încerce
să-i explice lui Romeo proverbul care spune, “Bâtele şi pietrele pot să-ţi rupă oasele, dar
cuvintele niciodată.”
Din acea zi, totuşi, am dorit să găsesc o versiune biblică a lui “O, da?!”
Satana şi favoriţii lui, atât cei în trup cât şi duhurile, sunt de multe ori mai abili,
mai inspiraţi şi mai rapizi decât mine. În faţa asalturilor demonice, a acuzaţiilor şi
potopului de întrebări fără răspuns venind de la oameni şi duhuri care mă lasă lipsit de
argumente şi perplex, am dorit să găsesc un cuvânt, un “O,da?!” final, de neoprit, ca să
închid gura iadului.
Cuvântul acela, replica aceea mare este “şi totuşi.”
Există momente când acest cuvânt, “totuşi”este răspunsul deplin, perfect şi
suficient. Poate dărâma filozofii deşarte, poate birui demonii şi-i poate încuraja pe cei
înfânţi. De multe ori noi risipim timp, energie şi emoţii încercând să ticluim explicaţii
intelectuale, când am avea de fapt nevoie doar de un cuvânt potrivit. Alteori ne chinuim
sub povara vinovăţiei, muncim sub sentimentul condamnării şi şovăim deznădăjduiţi în
mlaştina disperării, când un cuvânt, cuvântul potrivit, folosit cum trebuie şi cu autoritate,
ne-ar putea scoate din necaz şi ne-ar putea împinge înainte.
Acel cuvânt este “şi totuşi.”
Un cuvânt modest, respins uşor ca fiind de prisos, el dă de fapt înţeles frazelor
în care se află şi har buzelor care-l învaţă. Şi totuşi este un cuvânt-pod între două idei, din
care prima nu are puterea, chiar dacă este reală, să diminueze adevărul mai mare al celei
de-a doua.
“Ieri în clasă,” s-a plâns un băiat învăţătorului său, “aţi spus că Tallahassee este
capitala statului Florida, dar tatăl meu zice că este Jacksonville.”
“Sunt sigur că aşa a zis,” răspunde profesorul obosit. “Îl cunosc pe tatăl tău, şi
nimic nu mă face să cred că nu spui adevărul. Sunt convins că aşa a zis—şi totuşi,
Tallahassee rămâne capitala statului Florida.”
Stăpânind folosirea strategică a acestui cuvânt puternic, putem construi un zid de
foc între un adevăr şi un simplu fapt sau între opinie şi eroare. Şi totuşi spune, “În regulă,
poate că e aşa, exact cum spui, dar nu poţi eroda adevărul de necontestat pe care încerci
că-l diminuezi.”
“Am o cabană în Elveţia,” se laudă un om de afaceri către colegul lui.
“Cred că nu-i adevărat,” i-o întoarce acesta.
“Şi totuşi, nu mint. Cabana este acolo şi este proprietatea mea.”
Şi totuşi, cel mai economic şi eficient combativ, este unealta de care se foloseşte
doar cel deplin sigur pe sine, cel care posedă un adevăr ce nu poate fi vreodată diminuat
de vreo opinie sau obiectiv sau filozofie sau experienţă a cuiva.
Folosirea strategică a lui “şi totuşi” aşa cum este arătată în Scriptură, când este
studiată şi stăpânită de credincioşi, poate duce la o reînviere a vieţii de credinţă, şi la o
trăire încrezătoare şi biruitoare. Învaţă unde, când şi cum să foloseşti în mod biblic acest
cuvânt mare, şi în cele mai înşelătoare împrejurări ale vieţii nu vei fi lipsit de apărare.
Cineva mi-a spus cum a învăţat să aibă întotdeauna ultimul cuvânt în faţa soţiei.
Indiferent ce spune ea, el răspunde, “Da, dragă.”
Hmm. Nu sunt sigur că asta merge cu orice nevastă.

4
 Sunt totuşi convins că există un mod de a avea ultimul cuvânt în faţa vieţii şi a
diavolului. Putem fi noi acei care rămân în picioare în lupta cu diavolul, ca Romeo
deasupra celui care-l chinuia în vestiar, şi cu credinţă triumfătoare să rostim cuvântul.
Doar să spunem cuvântul—

Ş I T O T U Ş I

5
 1

ŞI TOTUŞI... DESPRE HRISTOS

Luca 22:39-45
Demoni înspăimântători dansează în jurul Său în agonia Lui. Imagini care
înfricoşează mintea Îi sfâşie marginile sufletului. Faptul că ştie tot ce va urma Îl
scormoneşte cu gheare de oţel peste nervii dezgoliţi. Pacea Îi este fărâmiţată de
apropiatul coşmar care Îl pândeşte în apropiere, în întunericul singurătăţii, nu într-un
viitor depărtat, ci la pragul momentului care vine.
Următoarele câteva ore, înspăimântătoare mai presus de orice imaginaţie, I se
aştern de neocolit în cale. Trăgându-L ca înspre o cascadă clocotită care Îl va afunda într-
un abis demonic, timpul, ca un torent dezlănţuit, fuge năpraznic. Mai sunt minute, doar
minute. Secunde. Tic, tic, tic. În curând va urma lovitura de ciocan care va zdrobi ultima
fracţiune a istoriei Sale peste care El a fost suveran, şi-L va preda iadului.
Se roagă, “Tată, trebuie să fac asta? Trebuie să beau până la fund acest pahar
oribil? Te rog, ia-l de la Mine. Te rog, să nu trebuiască să-l beau.”
Priveşte între mâinile Sale încleştate stânca lângă care se ruga. Plouă? Nu, este
sânge, roşu şi vâscos pe spatele nesimţitor al bolovanului. Sânge? Plouă sânge? La
execuţia Sa iminentă, oare stelele pline de înţelegere plouă sânge pe piatra rece?
În urmă înţelege că sângele e al Său, o prefigurare emoţional-hemoragică a morţii
care plana asupră-I. Picăturile care curgeau dulce-regulat din porii Săi deschişi
marchează trecerea timpului. Tic, tic, pic, pic, pic.
Momentul teribil se apropie—odată cu torţele ridicate la vedere care urcă dinspre
valea Chedronului. Acei ce-L vor trimite jos în Sheol, în Locuinţa morţilor, vin conduşi
de un prieten. Prieten? Unde sunt prietenii? Toţi prietenii săi dorm mai la vale, cu
excepţia celui ce se apropie trăgând moartea după el. Doar Iuda este treaz şi silitor. Iuda a
fost totdeauna cel mai silitor dintre ei.
Se roagă din nou. Aceeaşi rugăciune: “Să se îndeparte acest pahar de buzele
Mele.”
Atunci demonii ajung la culme. După ce I-au arătat toată durerea care-L aştepta,
după ce au zugrăvit voioşi în faţa minţii Lui fertile imaginea umilitoare a Lui Însuşi
zdrobit, gol şi suspendat în faţa tuturor, după ce au făcut totul pentru a-I tortura
imaginaţia, acum Îi arată cel mai oribil lucru dintre toate. Păcatele mele.
“Eşti gata Tu,” urlă demonii cerând un răspuns de la sărmanul Său suflet, “eşti
gata Tu să mori pentru ăsta?” Indiferenţa mea depravată, cele mai negre fapte, limba mea

6
mincinoasă şi arogantă, urmărirea exclusivă a propriilor mele interese, toate acestea
afişate în faţa sufletului Său rugător, trebuie să fi fost cea mai grea tortură pentru El.
Să mori, să te sacrifici, să-ţi dai viaţa pentru cel mare şi bun este ceva. Să-ţi
arunci viaţa la canal pentru cineva pervertit, distorsionat în mod monstruos şi dispus
pentru păcat peste închipuire, să mori în braţele groazei pentru un om degenerat, pentru
un nemernic înclinat spre iad, este într-adevăr un lucru de prisos.
El se roagă, “Să treacă de la Mine paharul acesta.”
Scâncetul comun al omenirii de dincolo de vălul spaţiului şi timpului cu greu se
poate auzi acolo în groapa de tăcere din Ghetsimani, şi rugăciunea mea patetică se pierde
cu siguranţă.“Nu, Doamne! Te rog, Isuse, nu cere să fii scutit de destinul înspăimântător.
Dacă paharul trece de la Tine, conţinutul de pedeapsă va trece automat la noi, unde
aparţine de drept, şi noi, eu în particular va trebui să beau veşnic drojdiile amare.”
“Tu ai văzut crucea şi Tu, Doamne Isuse, ai atârnat de cadrul ei neîndurător. Tu
ai văzut rasa păcătoasă pentru care vei muri, şi Te-ai plecat şi spre sufletul meu
nevrednic. Tu ai strigat să treacă de la Tine acest pahar. Nu mai ai nimic de spus pentru
mine? “Să treacă de la Mine paharul,” acestea sunt ultimele Tale cuvinte?”
Satana ţipă, râsul său este hohot de iad, dar întrebarea este aceeaşi. “Îţi vei arunca
viaţa pentru un gunoi ca acesta? Tu doreşti ca paharul să treacă de la Tine,” şopteşte
Satana la urechea Domnului. “Este acesta ultimul Tău cuvânt? De ce să cheltui tot ce ai
pentru unul ca el? De ce o astfel de nebunie? Uită-te la el,” râde Satan de stricăciunea
mea. “Uită-te la toţi oamenii, Crezi că le place să se pocăiască, să creadă şi să asculte?
Cei mai mulţi nu o vor face.”
Măcar odată, Satana a anticipat adevărul. Cei mai mulţi oameni, adică cei mai
mulţi din noi, nu vor fi niciodată altfel decât sunt, şi nu vor crede altceva decât propriile
auto-înşelări.
Durerea fizică pe care avea s-o îndure pe cruce poate că n-a fost cel mai mare
lucru pentru Domnul Isus. El n-a cunoscut nici un păcat. Niciodată, nici măcar pentru o
secundă, păcatul nu L-a despărţit de Dumnezeu. Într-o unitate perfectă şi supusă cu Tatăl,
El a umblat în unire fără păcat, neafectată nici de cea mai mică ofensă.
Dar acum, El ştie că pe cruce va purta tot păcatul înfăptuit de mine şi de întreaga
rasă umană. Nu doar să poarte păcatul. Să se facă păcat! Ce poate să însemne asta?
Îngenunchează, se roagă şi degetele i se încleştează pe piatră, în timp ce aude în
interior vocea Sa rostind: “Eli, Eli, lama sabactani... Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?” (Mat.27:46).
A şti şi a înţelege că El trebuia să se facă păcat şi să primească în El Însuşi plata
abandonării din partea lui Dumnezeu, plată care era a mea—acesta trebuie să fi fost cu
adevărat cel mai groaznic lucru pentru El.
În sfârşit, văzând toate acestea şi cunoscând tot ce-i stătea în faţă, Isus îşi ridică
ochii, şi-i ridică deasupra murdăriei pământului, deasupra pietrei stropite cu sânge lângă
care se ruga, şi spune acel cuvânt unic care va mântui o rasă nevrednică:

Ş I T O T U Ş I

Isus se roagă, şi cerul şi pământul se bucură.

“Totuşi...”—şi argumentele iadului se năruiesc.

7
 “Totuşi...”—şi spărtura dintre adevărul dragostei răscumpărătoare a lui
Dumnezeu şi mine este astupată.
În acel unic cuvânt, Isus a afirmat atât de mult despre dragostea Sa şi despre
păcatul meu. Vedeţi, El n-a negat că am păcătuit, că sunt un păcătos. El nu vopseşte,
doar, peste rugina ticăloşiei mele de necontestat. El o vede, o vede toată, aşa cum este, ca
răzvrătire de neiertat. Dar, spune El, oricât de tare duhneşte păcatul acesta, dragostea Lui
Dumnezeu nu va fi mai mică. Niciodată, niciodată, deloc.
Cu toată greutatea aparentă de o parte, balanţa pare să se încline spre respingerea
crucii de către Hristos. Negativele preponderente includ oroarea crucii şi amărăciunea
morţii pentru oameni nevrednici, necredincioşi şi nepăsători, toate acestea adăugându-se
instinctului uman de auto-conservare al Domnului.
Apoi El rosteşte cuvântul cel mare, pivotul verbal care dă aproape toate
argumentele peste cap.

Ş I T O T U Ş I

În ciuda tuturor argumentelor raţionale pentru viaţă, Isus alege crucea. Cunoscând
totul, tot ce era înaintea Lui, tot păcatul meu, toată stricăciunea omenirii, ştiind şi faptul
că prietenii Săi se vor lepăda de El şi-L vor părăsi, Isus alege crucea printr-un singur
cuvânt.
Vă amintiţi definiţia? Şi totuşi este un cuvânt-pod între două idei sau două seturi
de adevăruri, din care primul nu are puterea de a invalida sau chiar diminua pe ultimul,
nici nu-l poate face mai puţin adevărat.
Domnul Isus a spus, “Văd agonia crucii şi mormântul, şi simt impulsul de a le
evita. Totuşi…”
De ce? Ce urmează după acel cuvânt mare? Ce adevăr care transcende toată
greutatea dinainte făcând să amuţească vocile stridente printr-un singur cuvânt?
“Facă-se voia Ta.”
Pe de o parte, o mulţime de argumente care nu pot fi neglijate denunţă crucea ca
fiind o nebunie. Dar pe de altă parte, un singur adevăr contrabansează toate argumentele
umane, toată vanitatea şi disperarea—voia lui Dumnezeu Tatăl, cel Atotputernic. Isus
face punte desupra prăpastiei cosmice, de o parte adunătura de argumente ale lumii,
diavolului şi trupului Său de carne, de cealaltă parte nimic altceva decât voinţa Tatălui
Său. Omenirea păcătoasă, condamnată, atârnă în balanţă.

Ş I T O T U Ş I

Cu acest singur cuvânt Isus ne-a eliberat de condamnare şi ne-a revelat

dragostea lui Dumnezeu. Isus nu ne-a scăpat, cum ar vrea unii să se înţeleagă, de
Dumnezeu. Dumnezeu era în Hristos, scăpându-ne pe noi de noi înşine. Isus a spus,
“Totuşi,” ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu Tatăl, care dorea împăcarea.
Crucea este chiar la inima Tatălui. De aceea Isus este numit “Mielul, care a fost
junghiat… de la întemeierea lumii” (vezi Apoc.13:8). Toată frica mea este înghiţită de
cunoştinţa unei aşa de mari iubiri a Tatălui. Nu am de desluşit voia lui Dumnezeu pentru

8
viitorul meu etern. Isus a văzut-o, s-a supus ei, a acceptat-o şi a îmbrăţişat crucea ca eu să
pot fi liber. Nu trebuie să mă întreb dacă Dumnezeu mă iubeşte. A fost chiar dragostea
Lui cea care a înfrânt un batalion de demoni în sărbătoare şi firea mea în totalitate.
Pentru mine L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său. “Ştiu cine este şi ce a făcut,” i-a
spus Tatăl Fiului, “dar este copilul Meu şi-l vreau aici, cu Mine. Tu împlineşte misiunea
—crucea, acel coşmar care după dreptate ar trebui să fie al lui—pentru ca el să se poată
apropia de Mine.”
“Prin voia Ta şi urmând scopul Tău tainic dinainte stabilit, Eu sunt de carne
acum, şi această carne strigă că nu vrea paharul,” a răspuns Hristos în Ghetsimani.
Te rog, Doamne Isuse, priveşte dincolo de greşelile mele şi vezi voia Tatălui
Tău.
Privesc.
Te rog, nu dori ca paharul să treacă de la Tine.
Nu doresc să-l beau.
Nu mai spui nimic, doar atât?
Ba da.
Spune, Doamne. Spune doar un cuvânt, şi voi trăi.

Ş I T O T U Ş I

Totuşi. Cuvântul cuvintelor. Liberi în sfârşit. Cu acest unic cuvânt, Fiul ne-a
eliberat.

9
 2

ŞI TOTUŞI... DESPRE TEMELIA NEZGUDUITĂ

2 Timotei 2:19
Înarmaţi cu educaţie, capacităţi intelectuale şi apetit nesăţios de a distruge
credinţa mieilor lipsiţi de apărare, lupii umanismului aleargă în haită.
Cei mai mulţi dintre ei fiind laşi, se infiltrează în campusurile universităţilor
liberale şi în comunităţi de creaţie pentru care pluralismul este sfânt şi al căror dumnezeu
este toleranţa. Acolo aşteaptă să apară inocenţii şi cei fără experienţă, ieşiţi din cotloanele
lor ferite. Îi atacă folosind filozofia ca pe o foarfecă şi batjocura ca pe nişte cleşti.
Neobosiţi, neîndurători şi feroce, îşi camuflează ferocitatea de lupi anti-creştini îndărătul
unei măşti exterioare de sofism urban, chintesenţă a făţărniciei intolerante de care-i acuză
pe creştini şi pe care ei pretind că o dispreţuiesc.
Farmecul, agerimea şi manierele—toate de primă importanţă pentru ei—devin
armele lor. Le folosesc pentru a-i intimida pe tinerii impresionabili şi a sufoca
exprimările creative ale credinţei. Ţinţa lor sunt iconoclaştii evanghelici, deşi aceşti aşa-
numiţi liberali îndrugă o mantră interminabilă despre inclusivism şi libertate de gândire.
Studenţii, oaspeţii ocazionali şi autorii de cărţi fără principii morale şi adepţi ai
perversiunii sexuale sunt celebraţi ca voci alternative vrednice de protecţia civilă oferită
de dreptul la exprimare atât de preţuit în Apus. Creştinii tineri, însă, sunt sfâşiaţi fără
milă. Evident, elasticitatea pluralistă a liberalismului se întinde doar spre stânga.
Într-o aşa atmosferă antagonistă, credincioşii, în mod deosebit cei tineri, au
nevoie de un as în mânecă. Acolo unde argumentele ontologice cad şi apologetica se
arată fără putere, trebuie să ai la îndemână ceva incontestabil, un lucru care să-i
demobilizeze pe adversari şi să susţină credinţa. Acel răspuns final care de multe ori îi
înfurie pe necredincioşi, poate fi găsit în silabele clare şi calme ale cuvântului

Ş I T O T U Ş I

Poate te găseşti la capătul zdrenţuit al abilităţilor tale intelectuale, lipsit de apărare

împotriva acelora care-şi ascut fin argumentele până la limită. Aminteşte-ţi că ei sunt
copiii tatălui lor. Începând din Grădina Edenului el a fost Apolion, Nimicitorul şi cel ce
tulbură. Nu fii peste măsură de descurajat când fiii lui, copiii întunericului, sunt mai buni
la demolări decât tine la apărare.

10
 De asemenea, nu trebuie să simţi nevoia de a fi mai deştept şi mai bun decât
umaniştii, care şi-au făcut un dumnezeu din intelect şi educaţie. Prin asta nu vreau să dau
apă la moară ignoranţei şi lipsei oricărei capacităţi apologetice. Spun doar că, oricât de
isteţ la minte eşti, şi indiferent cât de bine pregătite sunt argumentele tale, până la urmă
tot poţi întâlni un ateu care este mai strălucit şi mai bine pregătit decât tine. Asta nu
dovedeşte decât vechea axiomă din Texas: “Nu există nici un cal care să nu poată fi
călărit şi nici vreun cowboy care să nu poată fi trântit.”
Oricum, dacă te bazezi pe răspunsul tău final, şi înveţi când şi cum să-l foloseşti,
nu vei fi înfrânt niciodată de filozofiile deşarte.
Aşteaptă până ei îşi vor cheltui toate energiile, până-şi vor fi terminat toată
muniţia intelectuală, şi apoi stai drept şi triumfător deasupra a ceea ce ei aşteaptă să fii tu
văicărindu-te înfrânt. Aşteaptă doar să termine ei. Aşteaptă până vor croncăni, “Ei, ce
părere ai despre asta?”
“Doar un cuvânt,” vei spune tu, fără vreo sugestie sau tremur în voce.

Ş I T O T U Ş I

“Ce?” vine întrebarea. “Ce ai spus?” Nu este un răspuns, ci o întrebare. Cel ce

voia să te pună în încurcătură este el confuz cu adevărat.
“Am spus, ‘Şi totuşi.’”
“Şi totuşi?”
“Da. După toate argumentele voastre. În ciuda capacităţii voastre intelectuale de
invidiat. La sfârşitul a tot ce aţi spus sau poate cineva să spună, cu toate acestea, temelia
tare a lui Dumnezeu stă nezguduită. Voi n-o puteţi clătina, eroda, dărâma, şi n-are nevoie
s-o apăr eu. Evident, eu nici nu sunt în stare să fac asta. Totuşi, temelia tare a lui
Dumnezeu stă nezguduită.”
Doamne, aceşti oameni sunt mai isteţi la minte decât mine.
Este adevărat, dar nu şi decât Mine.
Da, dar ei nu Te pot vedea.
Mă vor vedea.
Nu vor crede în Tine.
Vor crede.
Până atunci, ce să le spun? Nu mai am argumente.
Asta-i foarte bine.
Da, dar ce să le spun?
Spune-le ce spun şi Eu. Şi totuşi...
În acelaşi fel, când evenimente, evenimente teribile ameninţă să te copleşească şi
să-ţi rupă chiar temelia sufletească, aminteşte-ţi că încă ai un răspuns. “Totuşi, temelia
tare a lui Dumnezeu stă nezguduită.”
Vedeţi, ne place să ne gândim că lucrurile rele vin asupra altora, a celor mai răi,
dar realitatea este cu totul alta. De fapt, în Biblie nu ni se promite nicăieri o viaţă de
binecuântare desăvârşită, fără dureri, sau că doar cei răi vor suferi. Ploaia cade şi peste
cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Ce putem spune, atunci? Cum putem răspunde când Satana râde de noi şi ne
batjocoreşte în sala de aşteptare din faţa salonului de terapie intensivă? Când el şi cei ai

11
săi se veselesc de durerea noastră, de inima noastră zdrobită şi îndurerată, şi ne cer un
răspuns? Ce răspuns să le dăm când nu este nici un răspuns?
“Totuşi, temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta:
‘Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui’”
Nici un argument, nici o circumstanţă, nici o pierdere sau chin sufletesc nu pot
schimba acest adevăr. În înfrângere, în foamete, în apăsare sau moarte, acest răspuns,
folosit în întreaga viaţă şi rostit la momente prielnice, înseamnă biruinţă.
Când stai la căpătâiul celor iubiţi şi priveşti fără folos cum caută horcăind o gură
de aer, având întipărită deja pe chip masca morţii, Satana va sta cu bucurie de partea
cealaltă a patului. Da, el vizitează şi spitalele. “Ce mai ai de zis acum?” îţi va şopti. “Ce
mai răspunzi acum?”
Prinde-te cu amândouă mâinile de Dumnezeu, chiar şi într-un asemenea
moment, şi rosteşte cu încredere, rănit dar nu înfrânt:

Ş I T O T U Ş I

În versetul care precede 2 Timotei 2:19, Pavel reaminteşte de învăţăturile stricate

ale lui Imeneu şi Filet, care erau o blasfemie, o necinstire a lui Dumnezeu, şi nimic
altceva. În modul său specific şi subtil, Pavel îi denunţă ca fiind o “gangrenă” pentru
biserică şi caracterizează doctrina lor ca “vorbării goale şi lumeşti.”
Pavel nu tratează, totuşi, sumar învăţătura lor greşită, ca fiind fără consecinţe.
Astfel de vorbării goale “răstoarnă credinţa unora,” şi Pavel, care nu se sfia să spună
lucrurilor pe nume, pune întreaga responsabilitate şi vină în spatele lui Imeneu şi Filet.
Întotdeauna vor exista între noi astfel de caractere gangrenoase ca Imeneu şi Filet.
Din păcate, ici şi colo ei vor răsturna credinţa unora. Dar nici gangrena învăţăturii lor
false nici pierderea tragică a celor care vor cădea din acest motiv nu vor schimba
adevărul etern. Răspunsul lui Pavel adresat hulitorilor era de fapt o salvă direct la linia de
plutire a corăbiei celui rău. A fost un răspuns succint, puternic şi perfect.
Pentru toţi împotrivitorii, pentru ateii isteţi, pentru cei elocvenţi şi pierduţi, pentru
sufletul tău disperat, pentru inima ta îndurerată, pentru toate nădejdile sfărâmate, pentru
visele neîmplinite şi dezamăgirile care fac să ţi se strângă inima, încă ai răspunsul de care
ai nevoie.

Totuşi, temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită.

—1 TIMOTEI 2:19

12
 3

ŞI TOTUŞI... DESPRE LUCRURILE GRELE

2 Împăraţi 2:10
Se adună nori. Nori ameninţători şi negri. Se apropie ploaia. Toţi fac destul de des
astfel de raţionamente despre evenimente naturale. Ştiu cum merg lucrurile, cum vremea
îşi trădează cursul ei şi informează pe omul care o observă despre ce va fi. Cum se
întâmplă asta pe plan spiritual este mai puţin clar.
Norii care se adunau erau cu siguranţă prezenţi. Mulţi oameni i-au simţit,
independent unul de altul. Elisei a văzut primul şi cel mai clar norii. I-a văzut este un
termen incorect. I-a simţit? Nu este cu mult mai bine. Oricum, mulţi prooroci au devenit
în curând conştienţi de climatul spiritual care se pregătea pentru o schimbare importantă.
Dar ce însemna aceasta?
Rugându-se, aşteptând, ascultând în şcolile de prooroci din Ghilgal, Ierihon şi alte
locuri, toţi ciuleau urechile să prindă şoaptele purtate de vânt. Ceva urma să se întâmple.
Ştiau că se va întâmpla ceva—dar ce?
Elisei a fost din nou primul care a auzit. Stăpânul său pleca la Dumnezeu. Elisei
ştia asta, a mirosit ploaia care se apropia, briza udă şi rece. Marele om, Ilie, şi-a sfârşit
lucrarea. Dumnezeu urma să... ce? Să-l ia? Cum adică? Elisei ştia doar că Ilie va fi
curând cu Dumnezeu. Şi dacă el ştia asta, în curând şi fiii proorocilor din tot Israelul vor
şti. Oare doar nasul lui putea mirosi ploaia?
Ilie nu spunea nimic, viitorul părând să atârne în văzduh undeva între ei, mai real
ca prezentul. Doi prooroci care-şi evită unul altuia privirea, întocmai ca doi copii care şi-
au furat unul altuia pepenii nu ştiu cum să deschidă discuţia.
“Tu rămâi aici,” zice până la urmă Ilie. “Domnul mă cheamă la Betel. Aşteaptă
aici. Mă duc singur.”
“Viu este Domnul,” spune Elisei, “că nu voi rămâne aici. Nu vreau să te scap din
privire.”
Ilie se uită serios la el dar nu spune nimic. Încuviinţează cu capul, ridică din
umeri, nimic altceva, şi proorocul cel bătrân se scoală şi-şi îndreaptă faţa spre Betel.
Merg amândoi, dar nu schimbă nici un cuvânt, poate ocazional, însă tot la fiecare
kilometru Elisei întoarce capul doar atât cât să zărească profilul pietros al stăpânului său.
La Betel un grup de profeţi îngrijoraţi se apropie de Elisei, şi-l trag la o parte. Ilie
încă nu zice nimic, doar se uită la cer ca şi când... ce? Ce?

13
 “Ştii tu...” încep proorocii să trăncănească ca fetele bătrâne când prind un subiect
siropos de bîrfă din care ciugulesc câte puţin. “Domnul va lua astăzi pe stăpânul tău
deasupra capului tău. Ilie va...”
“Sssst,” îi mustră Elisei. “Staţi liniştiti. Bineînţeles că ştiu. Oare Dumnezeul care
vorbeşte la Betel tace la Ghilgal?”
Problema cu proorocii din şcolile astea de prooroci, se gândeşte Elisei, este că se
transformă în stupi de bârfă spirituală forfotind de şoapte de felul “Ai auzit că...?” sau
“Ştii că..?” Proorocii în roiuri devin curând ca văduvele şi fetele bătrâne, se gândeşte el,
rămânând în urmă la înmormântări şi plecând ultimii de lângă mormintele femeilor.
“Ierihon,” zice Ilie când Elisei se apropie din nou, lăsându-i pe proorocii din
Betel nedumeriţi. “Trebuie să mă cobor la Ierihon, dar tu rămâi aici. Mai stai de vorbă cu
ei. Trebuie că te-ai săturat deja de compania unui bătrân.”
“Răspunsul meu a rămas acelaşi,” a răspuns Elisei destul de răspicat încât
stăpânului său să i se ridice o sprânceană. “Viu este Domnul că nu te voi părăsi.”
La Ierihon proorocii erau în fierbere. “Ştii că...?” Îl credeau oare surd la vânt, la
Vocea divină? “Astăzi,” adaugă unul, “astăzi Ilie va fi luat de la tine.”
“Staţi liniştiţi,” îi ceartă Elisei. Şi ei s-au tras înapoi, dar aruncau priviri lungi şi
şopteau între ei.
“Rămâi aici,” zice Ilie. “Eu trebuie să cobor până la Iordan. Domnul mă trimite
până la râu.”
“Voi merge cu tine. Înţelegi? Nimic nu mă va abate de la acest plan.”
“Vom vedea.”
La râu, Ilie şi-a luat mantaua şi a lovit cu ea, ca din întâmplare, apele, care s-au
despărţit în două la moment, ca un pepene lovit de un topor. Lui Elisei i s-a ridicat părul
şi simţea furnicături pe spate. Curând. Foarte curând. Ploaia înlocuieşte briza. Vocea se
aude mai tare.
“Cere ce doreşti,” îi spune Ilie. “Ştim amândoi ce se va întâmpla. Ce pot face
pentru tine înainte ca să fiu luat?”
“Să vină peste mine o măsură dublă din duhul tău!”
“Greu lucru ceri.”
Elisei era uimit. Niciodată, nici măcar odată în toate călătoriile lor nu l-a auzit
vreodată pe Ilie să vorbească de “un lucru greu.” Nici când a orbit o oştire, nici când a
coborât foc din cer, nici când a încuiat cerul—acelea nu au fost “lucruri grele.” Nici
nimicirea casei împăratului Ahab n-a fost “lucru greu.” Acum însă, o măsură dublă era
“un lucru greu.”
“Totuşi,” zice Ilie, “dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, vei avea ce ai
cerut. Dacă nu, nu vei avea. Hai să mergem un pic mai departe. Să mai vorbim pentru
ultima oară.”
Dintr-o dată, direct către ei, înfricoşător şi irezistibil, s-a repezit un car cu patru
cai, totul numai foc. Nu erau o substanţă naturală în flăcări, ci erau ei de foc. Nava a
trecut printre ei ca un fulger, dar ochii lui Elisei erau ţintiţi la Ilie. Nu privi în altă parte!
Nu privi alături! Lasă carul de foc. Urmăreşte-ţi stăpânul.
Briza a devenit un Vânt iar Vocea un bubuit. Un ciclon învolburat l-a cuprins pe
Ilie şi el urca, mai sus, mai sus, mai departe, ascuns apoi de furia furtunii.
"Ilie!" s-a auzit o tânguire. "Părinte!"
Nici un vânt nici o voce nu l-au mângâiat pe Elisei. Tăcere. Tăcere asurzitoare.
Apoi a văzut: o haină aruncată grămadă. Sămânţa unei viitoare măreţii profetice. O
14
bucată de ţesătură roasă, tot ce mai rămas în urma uriaşului suit într-un vârtej de vânt.
Mantaua lui Ilie. Să îndrăznească? El ceruse un lucru greu. Ce anume i-a spus Ilie?

Ş I T O T U Ş I

Recuperând mantaua, Elisei s-a întors să înfrunte Iordanul şi grupul proorocilor

care îl scrutau cu privirea de dincolo de apă. Asta era. Rugăciune grea sau nu, trebuia să
ştie. Din adâncul fiinţei, dintr-un acces al credinţei furibunde, din sufletul lui Elisei a
zvâcnit către ceruri un strigăt.
“Unde este Dumnezeul lui Ilie?”
Spontan, dintr-un instinct al proorocului, a plesnit cu mantaua lui Ilie apele care
aşteptau. În acea mişcare şi-a însuşit mantaua, iar râul s-a despicat în două. Elisei a mers
apoi spre proorocii Ierihonului care-l aşteptau; se întorcea exact aşa cum era la plecarea
cu Ilie.
“Duhul lui Ilie! Duhul lui Ilie este peste Elisei,” au strigat proorocii.
Elisei ceruse în adevăr un lucru greu. O măsură dublă, îndoită, din duhul lui Ilie?
Un lucru foarte greu...

Ş I T O T U Ş I

“Nu ţi se pare că vrea cam prea mult?” De câte ori am auzit asta! Însă teama de a
nu cere prea mult îi face pe mulţi credincioşi să ceară prea puţin. Dovezile biblice ne
arată că Dumnezeu este supărat mai tare pe cei timizi decât pe cei agresivi!

Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului...

—EVREI 4:16

Nu doar aici, în întâmplarea cu mantaua, ci în tot cursul lucrării sale, Elisei a

înţeles valoarea faptului de a cere “lucruri grele.” Chiar şi pe patul de moarte, când a fost
vizitat de împăratul Ioas care a venit să-l plângă (2 Împ.13:14-21).Realizând că lacrimile
împăratului erau pe de o parte durere şi pe de altă parte frică de Sirieni, în lipsa
proorocului Elisei, omul lui Dumnezeu îi spune împăratului să tragă cu arcul pe fereastră.
Aceasta, îi exlică Elisei după ce a tras, este o săgeată de izbăvire din partea
Domnului, o săgeată împotriva Sirienilor. Elisei a presupus că Ioas îşi va da seamă că
acesta era un moment profetic, o combinaţie supranaturală de cuvinte, fapte şi credinţă.
“Acum,” îi zice el, “ia săgeţi şi loveşte în pământ.” Ioas a făcut aşa, a făcut aşa de
trei ori, lucru care l-a înfuriat şi l-a scandalizat pe Elisei.
“Trebuia să loveşti de mai multe ori. De ce te-ai oprit la trei? De ce n-ai dat de
cinci? Sau de şase? Acum îi vei bate pe Sirieni de trei ori. Trebuia să continui să loveşti
mai mult, până ai fi avut victoria deplină.”
Mulţi dintre noi nu lovesc destul, nu caută, nu plâng, nu se roagă şi nu cer destul.
Elisei a crezut, în mod evident, că afirmaţia sa profetică, “Aceasta este o săgeată de
izbăvire din partea Domnului împotriva Sirienilor,” îl va face pe Ioas să simtă în mod
clar că Domnul vrea să-i dea mult.

15
 De multe ori credincioşii pierd momentul profetic din cauza insensibilităţii, al
comodităţii sau neatenţiei, şi ajung să ceară prea puţin. Când Dumnezeu îţi spune să
loveşti—LOVEŞTE—şi continuă să loveşti. Ţi se pare că rugăciunea din adâncul inimii
tale este în mare parte imposibil de a fi împlinită? Aşa a fost şi rugămintea de a primi o
porţie dublă din duhul celui mai mare prooroc al vremii de atunci.

Ş I T O T U Ş I

Iată câteva lucruri de bază în legătură cu a cere lucruri grele:

1. Fii sensibil la “lucruri grele” care sunt importante. Solomon a cerut

înţelepciune, Iaebeţ binecuvântare, Caleb a cerut un munte întreg, iar Elisei a
cerut ungere de sus. Lasă-L pe Dumnezeu să pună în inima ta dorinţa după
“lucruri grele” şi pregăteşte-te să le ceri. (Vezi 1 Împăraţi 3; 1 Cronici 4:10;
Iosua 14; 2 Împăraţi 2).
2. Fii atent la momentul potrivit al lui Dumnezeu. Va fi un moment când uşa
divină către încăperea tronului se va deschide, şi tu vei ştii: Acesta este
momentul să cer un “lucru greu.” Ilie a spus, “Cere ce vrei să-ţi fac!” Cere!
Fără ezitare, prinde momentul prin credinţă.
3. Nu te lăsa distras. Întreabă-i pe cei mai mulţi din cei ce citesc Biblia, şi îţi vor
spune că Ilie s-a ridicat la cer într-un car de foc. Nu e aşa. Carul de foc a avut
rolul de a-i separa pe cei doi şi de a testa concentrarea lui Elisei. Dacă
privirea lui Elisei ar fi urmărit imaginea glorioasă a carului de foc şi a
bidiviilor de flăcări, el ar fi pierdut din ochi pe Ilie care s-a ridicat într-un
vârtej de vânt. Aminteşte-ţi, oricât de grozav ar fi carul de foc, dacă-ţi laşi
ochii, mintea şi credinţa să se abată de la ţinta rugăciunii tale, poţi pierde
vârtejul de vânt care urmează. Dorinţa din rugăciunea lui Elisei a fost să fie
uns cu puterea lui Ilie. Carul de foc era altceva. Ilie era ţinta. “Dacă mă vei
vedea când voi fi răpit de la tine...” a spus Ilie. Acel “dacă” este de importanţă
uriaşă când este vorba de un “lucru greu.” Deci fii atent la ţintă.
4. Aminteşte-ţi că termenul de lucru greu este omenesc. Ce poate fi “mai greu”
sau “mai uşor” pentru Dumnezeu? A fost “mai greu” pentru El să facă un
elefant decât un şoarece? Este pentru El “mai greu” să vindece o anumită
boală decât alta?
Cere “lucruri grele” de la Dumnezeu gândindu-te că Lui îi place credinţa, nu
gândindu-te că El ar fi intimidat când I se cer lucruri mari. “Greu lucru ceri...” a fost
părerea lui Ilie. “Greu lucru ceri...” se poate să fi fost mai degrabă un compliment la
credinţa lui Elisei, decât o plângere în legătură cu cererea lui.
Indiferent cum ar fi, cuvântul lui Dumnezeu prin Ilie a fost cu siguranţă clar.

Ş I T O T U Ş I

Cere-Mi.
Doamne, spui să cer; Îmi pare rău că Te deranjez.
16
Cere doar.
Doamne, n-aş vrea să fiu prea îndrăzneţ.
Fii îndrăzneţ. Hei, nu vrea cineva să fie îndrăzneţ în rugăciune?
Nu vrem, Doamne, să Te stresăm.
Ce-aţi spus?
Scuze. Cuvântul imposibil este un cuvânt mare.
Da, este mare. Dar există şi unul mai mare ca el.
Care, Doamne?

Ş I T O T U Ş I

17
 4

ŞI TOTUŞI... DESPRE BIRUINŢĂ

2 Samuel 5:1-7; 1 Cronici 11:4-9
David. Un geniu complex, multilateral, care ar putea excela—nu doar participa—
ci spulbera totul în competiţii la care ar participa, în diverse discipline fără legătură între
ele, apare poate odată într-o generaţie. Aşa a fost Împăratul David. A fost poet
comparabil lui Shakespeare, geniu militar de nivelul lui Patton, muzician, compozitor,
mistic şi, nu în ultimul rând, un politician desăvârşit.
Când la sfârşitul unui război civil lung şi sângeros a fost uns, în sfârşit, împărat
peste o naţiune unită, el a ştiut că Hebronul trebuie să rămână lui Iuda, seminţia lui.
Pentru perioada sângeroasă care a trecut, Hebronul fusese capitala perfectă, dar nu pentru
noua naţiune, nu pentru Israelul unit. O capitală regională, doar atât. David ştia că dacă
rămâne la Hebron, toate celelalte seminţii nu vor putea prinde viziunea sa despre un stat
evreiesc înnoit, unit.
Şi totuşi, care din celelalte centre ale diverselor seminţii ar fi mai bun să fie
capitală? Politicianul din David ştia că o nouă naţiune are nevoie de o nouă capitală.
Evreii împărţiţi în seminţii trebuia să înveţe să se considere cetăţeni ai naţiunii lui Israel.
Saul, cel dintâi împărat, a condus ţara de la Ghibea lui Beniamin, fiindcă era din seminţia
lui Beniamin. Toţi se aşteptau ca David să-şi stabilească reşedinţa la Hebron în Iuda.
O astfel de acţiune măreaţă, de a stabili o capitală nouă, neutră, trebuia să
transmită un mesaj politic care să nu fie ambiguu. David voia să fie perceput ca împărat
al tuturor. Nu să existe douăsprezece capitale ale celor douăsprezece seminţii, ci o
capitală naţională pentru o naţiune unificată. Un astfel de centru urma să fie un centru
naţional al religiei şi guvernării ebraice. Dar unde să fie? David a acceptat uleiul ungerii,
şi-a stabilit o guvernare “temporară” la Hebron şi în aşteptarea răspunsului lui
Dumnezeu, a început acţiunea dificilă şi sângeroasă de izgonire a Iebusiţilor, Filistenilor
şi altor popoare străine de pe teritoriul naţiunii care înmugurea. Pentru aşa ceva nu era
potrivită orice cetate. Un împărat ales de Însuşi Dumnezeu trebuia să conducă dintr-un
loc ales de Însuşi Dumnezeu.
După şapte ani, doar fortăreaţa de necucerit a Iebusului a reuşit să scape de
ascuţişul săbiei lui David. Fortăreaţa a rezistat cu o uşurinţă evidentă toturor atacurilor.
Masivă, inaccesibilă şi uşor de apărat, doar Iebusul, din toate cetăţile Iebusiţilor, îl sfida
pe David.
“Cetatea noastră este aşa de tare,” se lăudau Iebusiţii, “că chiar şi cel mai slab
dintre noi o poate apăra.”
18
 Când emisarii lui David au cerut armatei principale din Iebus să se predea,
răspunsul lor a fost iritant.
“Sunteţi încercuiţi,” a strigat trimisul lui David spre zidul cetăţii. “De ce să
suferiţi un asediu? Oricum veţi fi înfrânţi. David va intra în cetate mai devreme sau mai
târziu. Supuneţi-vă şi veţi trăi.”
“Orbii şi ologii noştri pot să apere această cetate,” au râs Iebusiţii. “Până nu trece
mai întâi de orbi şi de ologi... nu va intra David aici.”
“Mi-e teamă că au dreptate, Înălţimea voastră,” a şoptit discret un ofiţer la
urechea împăratului David.
“Se poate,” cugeta David. “Se poate.”
“Ar trebui să se întâmple o minune să putem cuceri Iebusul,” a mormăit un altul
cu pesimism.
Auzind aceasta David a părut că se luminează binişor. “Adevărat? Atunci poate că
acesta-i locul.”
“Ce loc?”
“Locul pe care-l caut de şapte ani.”
“Priveşte zidurile, domnule,” s-a tânguit un căpitan tânăr. “Această cetate nu va
cădea. Pur şi simplu nu va cădea.”
“Am auzit un cuvânt de la Domnul,” a şoptit David.
Toţi s-au aplecat către el. “Ce cuvânt, Maiestate?”

Ş I T O T U Ş I

Iebusul era o cetate de necucerit, garnizoana întărită a unei naţiuni războinice.

Soldaţii dinlăuntru nu erau orbi sau ologi, dar şi dacă ar fi fost tot l-ar fi putut ţine pe
David afară. Aveau sursă de apă, teren înalt, fortificaţii; timpul era de partea lor, nu de
partea Israeliţilor care erau în afara zidurilor, în corturi.
Este de remarcat că atât în relatarea despre căderea Iebusului din Cronici cât şi în
înregistrarea lui Samuel, există acest cuvânt semnificativ: “şi totuşi.” (2 Sam.5:7; 1
Cron.11:5 – Dar David a pus mâna pe cetate...)
Există câteva lecţii minunate referitoare la viaţă şi la conducere în cucerirea
Iebusului de către David. Prima este pentru toţi credincioşii. Cu fiecare nouă oportunitate
vin şi schimbările şi provocările. David a ştiut asta. Hebronul a fost acceptabil pentru o
perioadă, dar el a prevăzut că vine ziua schimbărilor. David a aşteptat momentul hotărât
de Dumnezeu şi a fost pregătit pentru schimbare. Nici nu s-a pripit, nici n-a urât
schimbarea.
Ţine minte, poţi să fii împărat sau poţi sta comod la Hebron, dar s-ar putea să nu
le ai pe amândouă pentru mult timp. Acceptă cu drag inevitabilul schimbării ca un pas
necesar avansării, dar aşteaptă călăuzirea lui Dumnezeu. Graba sau repulsia te pot costa
amândouă.
A doua lecţie este că noile “oportunităţi” pot să-ţi rezerve mari provocări şi
lucruri descurajatoare. Dacă nu eşti împărat, n-ai treabă cu Iebusiţii. Pune-ţi numai
coroana, şi imediat capul tău îngreuiat va trebui să găsească soluţii. La Hebron nu există
opoziţie notabilă. Mărşăluieşte numai către Iebus, şi întâlneşti lupta. Poţi să stai la
Hebron în siguranţă, dar fără şansa unei victorii glorioase. Poţi avea o mare biruinţă la
Iebus, dar nu dacă stai confortabil şi la căldurică la Hebron.
19
 A treia lecţie şi cea mai mare: nu există şansa producerii unui miracol până nu
este nevoie de el. Nu-i nici o nădejde de biruinţă grandioasă decât atunci când şansele de
reuşită sunt minime. Cei slabi şi fricoşi privesc la zidurile semeţe ale Iebusului şi văd o
înfrângere sigură. Cei plini de credinţă văd momentul lui Dumnezeu. Laşii mormăie
vorbe îndoielnice şi disperate. Cuceritorii spun, „Şi totuşi.”
David n-a fost inconştient de realitatea din faţa lui. Iebusul era acolo, era în mod
evident de necucerit, uşor de apărat chiar şi de orbi sau ologi. Negarea realităţii nu este,
aşa cum gândesc unii, acelaşi lucru cu credinţa. Observă punctele tari ale cetăţii
Iebusului şi enumeră motivele pentru care nu poate fi înfrântă. Haide, fii realist. Apoi,
după ce ai făcut asta, rosteşte cuvântul care biruieşte ceea ce este de nebiruit.
“Şi totuşi... aşa cum a căzut Iebusul, aşa va fi şi cu obstacolele care stau în faţa
mea.”
Satana vrea să te convingă că credinţa ta este pur şi simplu inutilă, la fel ca
planurile tale. El îţi va scoate în evidenţă cu mare bucurie toate punctele tari ale Iebusului
pe care le-ai remarcat şi tu—înălţimea zidurilor, rezistenţa porţilor şi tăria armatei
împotrivitoare.
Satana este dornic să-ţi explice situaţia ta deznădăjduită: Dependenţa de droguri
nu poate fi niciodată biruită. Nici o biserică nu s-a dezvoltat în oraşul ăsta. Reţelele de
bandiţi din jur nu pot fi oprite. Situaţia financiară este ireversbilă. Toate acestea sunt
doar variaţii ale aceleiaşi idei, că “orbii şi ologii ar putea ei singuri apăra Iebusul. David
nu va intra aici cu nici un chip.”
În faţa dificultăţilor de netrecut, a puterii superioare şi a opoziţiei peste seamă,
foloseşte vorba lui David, “totuşi.” După tot ce-ţi spune Satana pentru a te convinge de
înfrângerea ta, aminteşte-i de înfrângerea lui la Iebus.
În final, aminteşte-ţi că secretul căderii Iebusului poate fi o abordare creativă,
vizibilă doar ochilor credinţei. Frica îi orbeşte pe mulţi să nu vadă răspunsurile, dar în
faţa unei provocări la care raţiunea dă înapoi, există un răspuns dincolo de cuvântul
“totuşi.” Îndărătul unui punct tare al Iebusului era răspunsul către biruinţa lui David, şi
el l-a văzut.
Locuitorii din Iebus se simţeau în siguranţă chiar şi într-un asediu prelungit
pentru că aveau o sursă de apă. De pe Muntele Sionului, unde era zidită fortăreaţa era un
canal de apă secret până la izvorul Ghihon. Indiferent cât ar fi durat asediul, Iebusul n-ar
fi dus lipsă de apă. Dar acolo unde alţii au văzut un punct tare al Iebusului, David a văzut
toată slăbiciunea de care avea nevoie.

Oricine va ajunge la canal şi va bate pe Iebusiţi, pe şchiopi şi pe orbi...

va fi căpetenie şi domn.
—2 SAMUEL 5:8; 1 CRONICI 11:6

În orice proiect mare vor exista întotdeauna prietenii lui Iov să-ţi spună ce este
imposibil, ineficace, şi că, orice vrei să faci, vei sfârşi rău. Poate că este sau nu vorba de
preocupare sinceră cu privire la binele tău. Gelozia, invidia şi interesele ascunse pot
schimba asociaţi plini de preocupare în obstrucţionişti mânioşi.
Când Neemia s-a întors la Ierusalim şi a anunţat intenţia sa inspirată de
Dumnezeu de a reconstrui zidurile Ierusalimului, Sanbalat şi Tobia şi-au bătut joc de el
cu înverşunare (Neemia 4:2). În patru moduri diferite au atacat verbal visul lui Neemia:
1. Iudeii erau prea neputincioşi pentru o astfel de lucrare.
20
 2. Nu erau în stare să se întărească ei, dar să mai întărească şi zidurile.
3. Nu aveau resurse. Materialele din zidul anterior erau inutilizabile, îngropate
sub mormane de praf şi arse.
4. Era zadarnic să şi încerce. “Şi dacă veţi zidi la început,” ziceau ei, “tot nu se
va alege nimic până la urmă.”
Întotdeauna va fi cineva lângă tine care să-ţi spună cât de imposibil de realizat
este visul tău. Astfel de voci descurajatoare sunt cu sutele. De ce să le dai credibilitate?
Sfaturile înţelepte care te ajută să evaluezi costurile, riscul şi potenţialul profit sunt
valoroase, însă oamenii slabi şi geloşi ale căror vise proprii au murit nu doresc altceva
decât să ţi-l distrugă şi pe al tău.
Neemia, ca şi David, a cunoscut cuvântul potrivit unei astfel de lucrări şi unei
astfel de armate de împotrivitori.
“Totuşi, “ scrie el, “ noi ne-am rugat Dumnezeului nostru, şi am pus o strajă zi şi
noapte ca să ne apere împotriva loviturilor lor” (Neemia 4:9).
Eşti agasat de critici supăraţi care, văzându-şi propriile lor vise murind, îl
dispreţuiesc pe al tău? Drumul tău spre victorie este calea credinţei şi a perseverenţei.
Îndreaptă-ţi rugăciunea către Dumnezeu şi ţine-i pe Tobia şi Sanbalat departe.
Există undeva o mică biserică într-o clădire din metal cocoţată într-o poziţie mai
degrabă precară pe umărul unui munte, cu un drum şepuitor în partea de miazăzi. Nici
măcar nu este situată în intravilanul vreunei localităţi, dacă poţi numi aşa ciorchinele de
case nearanjate, depozite de mărfuri şi un oficiu poştal antic. Totuşi pe tabla din faţă poţi
citi, “World Outreach Centre” sau “Centrul de Evanghelizare a Lumii.”
La început am chicotit neştiutor la neruşinarea numelui. Ce atitudine de paradă!
Cu adevărat un Centru Mondial de Evanghelizare. Şi atunci mi-a venit gândul: Stai aşa,
cineva acolo vede ce eu nu pot vedea, visează dincolo de realitatea imediată şi refuză să
fie descurajat de unii ca mine.

Ce nume!
Îmi plac astea.
Îţi plac? Chiar?
Chiar Îmi plac. Îmi aminteşte de ceea ce am spus că trebuie să facă poporul Meu.
Doamne, Tu vorbeşti aşa?
Doar eu dau visele. Satana nu are vise şi nu poate naşte vise. Nu observi un vis în
acel nume?
Trebuie să recunoşti că este un pic prea grandios.
Şi totuşi.
Da, Doamne. Să fie binecuvântaţi ei şi visul lor în Numele Tău.
Aşa da.

Când bătălia pentru Iebus s-a terminat şi David a stat biruitor pe Muntele
Sionului, el a făcut anunţul uimitor că Iebusul va fi redenumit Ierusalim şi că va deveni
noua capitală a ţării.
Ceea ce a fost odată fortăreaţa de necucerit a Iebusului, a devenit Oraşul Sfânt
pomenit astfel în rugăciuni, amintit astfel în cântări, dorit de Diaspora şi rezidit mereu şi
mereu de poporul lui Dumnezeu.
Oamenii şi ofiţerii armatei lui David au considerat cucerirea Iebusului imposibilă,
în timp ce David vedea deja o cetate nouă pentru o naţiune nouă. Ei au privit fortificaţiile
21
invulnerabile ale Iebusului şi au văzut o înfrângere sigură. David a privit un canal de apă
şi a văzut o biruinţă sigură.
Iebusul era imbatabil.

Ş I T O T U Ş I

Ierusalimul este dar Iebusul nu mai este.

22
 5

ŞI TOTUŞI... DESPRE ASCULTARE

Luca 5:5
Porunca lui Isus suna ca o luare în râs o pescarului transpirat şi obosit. Era lumină
deplină. Chiar şi acest tâmplar trebuia să ştie că în Marea Tiberiadei nu se prinde peşte
ziua, pe lumină. Petru s-a străduit toată noaptea—la timpul potrivit—cu plasele ude şi
grele, până când spatele-i urlase de durere. De multe ori a avut impresia că plasele goale
sunt mai grele decât pline. Chinuindu-se să prindă peşte când era posibil să prindă peşte,
oare acum, în plină lumină, se mai cuvenea să întindă plasele când era în mod evident
fără rost să o facă?
Apoi, mai erau şi oamenii de pe ţărm. Marea, de fapt lacul, nu era prea lat şi de pe
ţărm se putea vedea barca cu pescarii şi cu pasagerul misterios. Petru ştia că arăta ca un
prost să arunce mrejele deasupra apelor strălucitoare. Îi şi auzea râzând, zeflemisindu-l pe
deasupra unduielilor zâmbitoare şi a peştilor. Şi nu-i plăcea să fie luat în râs.
Oricum, era trudit, foarte trudit şi descurajat şi nu-i venea deloc să urmeze
capriciile lipsite de sens ale rabinilor itineranţi. Până la urmă, nu era oare barca lui,
spatele lui şi timpul lui? Oare acest Nazarinean deranjant avea să pună mâna să-l ajute?
Mai mult ca sigur nu. Vizitatorului care tot învârtea de cârmă, ca şi când ar fi ştiut totul
despre pescuit, puţin părea să-i pese de muşchii lui Petru. Şi ce dacă? Ce dacă era obosit,
peste măsură de obosit, şi mort de foame? N-avea dreptul? N-ar fi trebuit să se ducă
acasă, ca orice pescar obosit, să mănânce şi să doarmă după noaptea fără peşte, fără să-i
ţină profeţii din satele de pe uscat lecţii despre cum se pescuieşte?
Bine, bine! O va face, dar nu înainte de a-şi spune părerea despre tâmpenia asta,
destul de tare ca să ştie toţi de pe mal că n-a fost idea lui. Bine, bine. Tâmplarul vrea
mreje—va primi mreje, ude, grele, goale în lumina soarelui. Dacă asta vrea, asta va avea.
"Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic," i-a explicat Petru, stăpânindu-şi
cu greu inima răzvrătită, ca să nu ridice tonul. Cum să fie de acord? Avea nevoie de un
cuvânt care să-l treacă din împotrivirea nerostită la ascultare. Şi totuşi... A lăsat el cumva
bunăvoinţa să-i pătrundă în inimă? Spera că nu. O îndoială tristă, epuizată, o repulsie?
Poate că da, puţin... Ceva s-a strecurat într-un colţ al inimii lui, şi cuvântul a ieşit.
"Totuşi, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile."
Da, a spus-o deja. Acum trebuia să o facă. Azvârlind mreaja şi întinzând-o fără
nădejde ca o reţea deasupra suprafeţei de azur a lacului, Petru zâmbea răbdător către
învăţătorul care privea fix la faţa lată şi decolorată a pescarului. N-a spus nimic nici când

23
plasa s-a scufundat, lăsând pe suprafaţa apei diamante de lumină. Să pescuieşti ziua! Asta
arată cât de mult ştiu tâmplarii şi rabinii despre meseria asta.
Petru a strâns coarda ca să închidă mreaja şi a început să o tragă, dar nu uşor cum
se aştepta ci cu un efort care-i îndoia spatele. Nu se poate. Mreaja se apropia de
suprafaţă, iar soarele, asemeni unui râs zglobiu, se juca şi dansa deasupra trupurilor
argintii care încercau nebuneşte să sară afară, departe unul de altul şi de mreajă. Petru era
încremenit. Niciodată, nici în cea mai grozavă noapte de pescuit n-a făcut o captură ca
asta. Nu era ceva normal; era ceva supra...
Pe deasupra umărului L-a privit pe Rabi. Zâmbea oare? Avea o sclipire în ochi
sau era doar soarele? Peştele e peşte, a hotărât Petru. Nu văzuse sensul pescuirii în
mijlocul zilei, Totuşi, cât a prins acum era muncă de o săptămână. Da, chiar aşa.

Ş I T O T U Ş I

Lucrăm uneori cu iluzia întrucâtva apăsătoare că ascultarea este întotdeauna

bucurie. “Să fiu răstignit cu susul în jos? Oh, Îţi mulţumesc, Doamne. Cum să nu, cu
bucurie. Ha, ha, poate fi ceva mai fain?” Să nu cădem în absurd. Există locuri în care El
ne duce sau ne cheamă, poveri pe care ne cere să le ridicăm şi obligaţii aşa de obositoare
încât nu au mai mult sens ca pescuitul în miezul zilei pentru Petru.
Ne este permis, în ciuda a ceea ce zic unii, să ne explicăm lui Dumnezeu. El nu se
supără. Se părea că Isus n-a înţeles situaţia, şi Petru s-a dat peste cap să-I explice. Şi tu
poţi face asta. Dumnezeu te va lăsa să-I vorbeşti. El este suveran, nu rudimentar.
“Doamne, biserica asta nu este potrivită pentru mine. Eu am nevoie de o biserică
care creşte, în centrul oraşului.” “Doamne, ştiu că Tu mi-ai spus să-mi chem colegul la
adunare, dar el este ateu, şi încă unul foarte morocănos, om de nimic.” “ Doamne, ştiu că
Tu vrei s-o iert pe soacră-mea, dar Tu încă n-ai întâlnit-o pe soacră-mea.” “Ridică-te şi
umblă? Nu vezi, Doamne, că am picioarele strâmbe şi nu le pot folosi?”
Dumnezeu e mare. El nu este afectat sau descurajat de obiecţiunile, comentariile
sau explicaţiile noastre. Spune-I Lui totul. Sigur... că Lui îi scapă nuanţele subtile ale
problemei; din punctul Lui de vedere atât de limitat nu poate vedea ramificaţiile atât de
evidente ţie... deci spune-I-le. Sunt sigur că va aprecia ajutorul tău!!!
Totuşi, după ce termini de spus totul şi El stă doar la celălalt capăt al bărcii şi te
priveşte, trebuie să iei o decizie. Dumnezeu te ascultă, dar nu se va certa cu tine. El doar
aşteaptă muindu-şi degetul în apă în timp ce îţi studiază fizionomia. El ţi-a spus deja ce
să faci. Tu i-ai spus motivele pentru care n-are rost. Acum, ce vei face?

Ş I T O T U Ş I

Şi totuşi al ascultării necondiţionate aduce mai multe minuni decât ne putem

imagina. Podul de legătură dintre descurajarea noastră şi voia lui Dumnezeu este şi
totuşi, iar de cealaltă parte ne aşteaptă plase bombate pline cu binecuvântările Sale.
C. T. Studd avea peste cincizeci de ani, bolnav şi cu o nevastă invalidă. Nici un
bord de misiune englez nu s-ar fi gândit măcar să-l trimită în misiune, şi încă în cea mai
periculoasă regiune a Africii. Studd şi soţia sa Priscilla lucraseră pentru Domnul în India

24
şi după orice logică aveau acum nevoie de odihnă în Anglia. Dar Studd a auzit chemarea
Domnului să plece în Africa Centrală.
Necunoscută, fără hărţi, cu tulburări în multe locuri, violentă şi plină de boli
tropicale, Africa Centrală din secolul al nouăsprezecelea era considereată un “cimitir al
misionarilor.” Dacă Dumnezeu chema pe cineva acolo, cu siguranţă nu pe un englez în
vârstă, infirm, fără sprijin din partea vreunui bord de misiune. Dumnezeu nu-l va chema
pe un astfel de om să-şi lase nevasta ţintuită la pat în Anglia să se roage, să scrie scrisori
şi să adune sprijin financiar pentru soţul ei.
Răspunsul lui Studd? Şi totuşi. Studd s-a dus acolo, şi Dumnezeu i-a asigurat
nevoile, şi trezirea spirituală a venit în Africa Centrală. Nu şi-a văzut soţia timp de
doisprezece ani. A fost frecvent criticat, subiect de controversă, dar folosit cu tărie de
Dumnezeu.
Există o altă realitate care aşteaptă după şi totuşi al ascultării. Nu trebuie s-o
facem tema centrală, dar este şi ea o componentă a întregului. Binecuvântările.
Binecuvântări miraculoase, supranaturale, abundente, aşteaptă să umple mrejele celui
trudit din cale-afară care, în ciuda tuturor lucrurilor, mai aruncă odată mreaja, exact cum
i se cere.
Când Petru şi-a tras mrejele afară, erau în mod miraculos pline. Petru a
recunoscut imediat că este vorba de o pescuire miraculoasă şi a fost mai deschis ca
niciodată să audă un cuvânt care să-i schimbe destinul. Asta nu înseamnă că trebuie să
facem cu Dumnezeu un târg de felul: “Bine, bine, Te voi asculta, dar fă bine şi umple-mi
plasele!”
Nonsens! El vorbeşte; noi ascultăm—punct. Cu toate acestea, trebuie să spunem
că ascultarea eliberează puteri miraculoase. Zidurile Ierihonului n-au căzut doar prin
credinţa din inima lui Iosua, ci şi prin credinţa din picioarele lui şi ale armatei sale. În
mod frecvent se întâmplă astfel: cu cât porunca este mai imposibilă cu atât minunea este
mai mare.
Nu ne uita la soarele care străluceşte luminând apele şi la improbabilitatea de a
prinde ceva. Uită-te dincolo de suprafaţă. Priveşte cu ochii credinţei, şi aruncă odată
mreaja. Mai întâi este şi totuşi. Doar apoi vine minunea.
Va veni un punct, un moment cumplit de dureros, când noi, de la un capăt al
bărcii, vom privi fix în ochii nemişcaţi ai Domnului Hristos şezând calm la celălalt capăt
şi cerându-ne să acţionăm, să ascultăm, să lucrăm sau să sacrificăm în ciuda tuturor
raţionamentelor fireşti. Nu, nu vor fi impulsuri nebuneşti ale unui om dezechilibrat din
punct de vedere emoţional. Un om religios dar cu gândirea rătăcită se poate duce
câteodată spre moarte lăsând în urmă, pe ţărmul mării, un bilet în care să afirme că
Dumnezeu i-a cerut să umble pe ape. Acela nu este “şi totuşi” al credinţei, ci doar o
presupunere.
Când, asemeni lui C. T. Studd, sfinţii maturi, căliţi, au primit un cuvânt de la
Dumnezeu şi apoi, după ce s-au luptat, după ce I-au spus lui Dumnezeu tot ce simţeau,
după ce I-au prezentat toate argumentele posibile şi obiecţiunile lor, El a rămas în
continuare neschimbat în cerinţa Lui, mai este un singur cuvânt care să-i treacă de la
rezistenţă la acţiune. Aminteşte-ti, tu nu trebuie să înţelegi ce ţi se cere, să fii încântat sau
măcar să-ţi placă. Tu doar trebuie să arunci mreaja, indiferent ce simţi.
Ai auzit vocea lui Dumnezeu să faci un lucru greu şi aparent nerealist? Nu-ţi face
probleme. Eşti într-o companie excelentă. Moise era un octogenar bâlbâit când
Dumnezeu l-a chemat să se întoarcă în Egipt, în Egiptul unde pe capul lui era pus un preţ.
25
Avraam era însurat cu obligaţii când Dumnezeu l-a chemat să iese şi să plece, fără să ştie
măcar încotro se va duce. David Wilkerson era păstorul unei adunări de sat, fără
experienţă în mediul urban, când Dumnezeu l-a chemat să lucreze între găştile din New
York. Părintele Damien a fost un preot tânăr şi sănătos, fără obligaţii bisericeşti, când
Dumnezeu i-a spus să se ducă să trăiască între leproşi, unde în cele din urmă a contractat
boala şi a murit. Şi nimănui, nici chiar la maica Teresa, nu i-a făcut plăcere să îngrijească
de nenorociţii murdari şi bolnavi în stadiu terminal din India. De ce a pus-o Dumnezeu
să-şi irosească energiile între muribunzi când cei vii au atâtea nevoi?
Doamne, Petru a fost diferit de noi.
Nu, nu era.
Nu era? Dar Iosua? El cu siguranţă era diferit, aşa e?
Nu.
Pavel, atunci.
Greşit.
Ilie?
Ca şi voi.
Ei bine, cum de au făcut atunci atâtea minuni?
Pentru că atunci când Eu am poruncit, ei au răspuns.
Ce Ţi-au răspuns, Doamne?

Ş I T O T U Ş I

Când eşti prea obosit, prea bătrân, prea tânăr, sărac sau prins cu obligaţii pentru
lucrarea Domnului, spune-i Lui despre acestea toate. Spune-i Lui despre nopţile lungi şi
negre de pescuit fără rezultat. Spune-i că te doare spatele şi braţele şi că, oricum, în lacul
unde te găseşti peştii nu muşcă ziua şi că eşti suprins că El nu ştie asta. Spune-i Lui toate
acestea.
Apoi priveşte în ochii Lui minunaţi, liniştiţi, senini, şi spune:

“Totuşi, la cuvântul Tău...”

26
 6

ŞI TOTUŞI... DESPRE LUCRARE

2 Timotei 1:12
Orbă şi şubredă, cu părul ei sârmos şi albit bătut uşor de briza slabă şi fierbinte,
misionara în vârstă, o femeie de origine germană, venea spre mine încet. Nu putea şti că
eu o aşteptam împreună cu doi africani care o priveau purtându-şi încet paşii de-a lungul
gazonului ars şi deteriorat al casei de oaspeţi.
“Cine este?” am întrebat.
“Traducătoarea Bibliei. Acum are orbire de râu.”
“Va muri?”
“Sigur că da. Se întoarce în Germania. Va muri acolo.”
“Ce a făcut aici?” am întrebat.
“A tradus Biblia în două limbi.”
“Ea singură?”
“Da, ea singură.”
“Acum se întoarce acasă să moară în Germania.”
“Da, singură.”
Nu e drept. Această convingere directă, oarbă şi dureroasă m-a copleşit. Am
rămas acolo cufundându-mă încet într-o mlaştină fără fund a nedreptăţii. Ar fi trebuit să
fie pe o platformă la masa de onoare, primind aprecieri şi aplauze şi recunoştinţa
nesfârşită a multora. Un zbor neobservat al companiei Lufthansa şi încă câteva luni
petrecute, fără să fie vizitată, într-un salon unde sfârşesc doamnele îmbătrânite şi sărăcite,
par să fie un sfârşit greşit pentru o viaţă sfântă plină de împliniri mari pe tărâmul
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Atunci, ca şi cum i-aş fi putut auzi gândurile—sau poate erau gândurile lui
Dumnezeu?—am găsit uşurare, chiar bucurie, în acel mare cuvânt...

Ş I T O T U Ş I

“Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar[totuşi] nu mi-e ruşine, căci ştiu în
cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până
în ziua aceea.”
Biblia nu promite niciodată ambasadorilor lui Hristos cărări presărate cu petale de
trandafiri, cărări ale siguranţei în lumea plină de suferinţă. În adevăr, există texte din
27
Scriptură care spun exact contrariul, de exemplu Psalmul 34:19: “De multe ori vine
nenorocirea peste cel fără prihană...” Chiar şi cei mai buni dintre noi mai spun uneori,
“sufăr aceste lucruri,” aşa ca şi Pavel.
Oricum am încerca să-i impunem lui Dumnezeu doctrinele noastre limitate despre
ce e corect sau nu, El nu se supune nouă. Mama a trei copii trebuie să aibă trei batoane
identice de ciocolată sau deloc. Dacă are doar unul, trebuie să-l împartă egal, măsurându-
l cu liniarul, în timp ce cei trei o privesc cu nerăbdare.
Nu ne-o putem imagina pe mama aceea punând pe cel mic înaintea celorlalţi doi
şi dându-i lui batonul întreg, dacă nu are vreun merit de necontestat.
“Priviţi,” să-i avertizeze mama pe cei doi mai mari fără batoane de ciocolată.
“Uitaţi-vă cum savurează fratele vostru ciocolata aia gustoasă. Se poate vedea plăcerea
în ochii lui şi în felul cum îşi linge buzele. Bucuraţi-vă împreună cu el şi fiţi fericiţi.”
Şi totuşi, exact asta face Dumnezeu. Îl ridică pe unul la mare vază înaintea
celorlalţi, îi pune picioarele la loc larg şi-i binecuvântează lucrarea în faţa lumii. Altul,
însă, îşi cheltuie viaţa în junglă, Forţele Aeriene Peruviene îi doboară avionul omorându-i
nevasta şi copiii. Lucrare, greutăţi, suferinţă, binecuvântare, miracole, semne, minuni şi o
agonie de nedescris sunt talmeş-balmeş în coşul lui zilnic, sfidând explicaţiile noastre
confortabile şi formulele noastre îngrijite dar mărunte despre credinţă.
Doar un singur cuvânt poate să le dea sens tuturor, să le dea un înţeles de biruinţă
şi bucurie, întrucât acest cuvânt împrăştie miezul de noapte al confuziei temporale şi-l
schimbă cu zorii unei semnificaţii eterne.

Ş I T O T U Ş I

Satana şi-a repetat argumentele, şi-a memorat bine lecţia, şi nu pierde niciodată
ocazia de a-şi înfinge pumnalul adânc în ţesutul moale, fără apărare, al durerii noastre.
“Vezi,” zice el, ”ce este Dumnezeul tău. Vezi cum e. Te lasă să munceşti ca un rob, să-şi
deşarţi inima, să predici până cazi, să te rogi fără încetare, şi apoi te răsplăteşte cu o
ruptură în biserică, cu bătrâni mânioşi şi oi turbate care sunt în stare să te rupă în bucăţi.
Poţi să zici că nu-i aşa?”
“Nu pot.”
“Suferi sau nu suferi?”
“Sufăr.”
“Şi ce ai de zis în faţa acestor încurcături fără capăt?” te ia el în râs.

Ş I T O T U Ş I

Dacă pe o parte a acestui mare cuvânt se află confuzia şi rana noastră, ce este oare
de cealaltă parte? Noi stăm neclintiţi lângă cuvântul “totuşi.” De o parte a cuvântului
este greutatea străduinţelor noastre aparent nerăsplătite, atât de copleşitoare în densitatea
lor. De alta este un adevăr biblic neschimbat şi care nu poate fi schimbat.
În 2 Timotei 1:12, Pavel ne prezintă un imn format din două părţi, care urmează
lui "dar [totuşi] nu mi-e ruşine." Fiecare din cele două părţi este, prin sine însuşi,
minunată. Împreună sunt magnifice:

28
 1. Pavel spune, “Ştiu în cine am crezut...” În mijlocul încercării focului, faptul
că ştii cine este Dumnezeu rămâne adevărul mare, infinit mai mare decât ceea
ce se întâmplă. Pune-ţi credinţa în minunile lui Dumnezeu, şi vei fi pregătit în
faţa atacului celui rău. Ancorează-ţi sufletul în Dumnezeul minunilor şi
împrejurările nu-ţi vor putea clinti nădejdea. Cel în care ai crezut s-ar putea
să-ţi fie într-o zi singurul sprijin. Dar îţi va fi de ajuns.
2. “...şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în
ziua aceea.” Viaţa ta, credinţa ta şi faptele făcute pentru Hristos din dragoste
nu sunt pierdute în faţa lui Dumnezeu, ca sub un morman de hârtii pe o masă
dezordonată. Indiferent de ce gândeşti chiar acum, sau ce-ţi ţipă Satana în
ureche, Dumnezeu, cu grijă şi dragoste, păstrează tot ce I-ai dat în mâini.
Nimic nu este pierdut. Nimic nu este nici măcar rătăcit pentru un timp. În acea
zi, în zorii minunaţi ai revelării depline a adevărului, totul va fi chiar acolo, în
mâinile Lui.

Această parte a pasajului poate fi foarte bine citită exact invers,”Ştiu în cine am
crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce mi-a încredinţat până în ziua
aceea.”
Citit astfel acest cuvânt aduce o asigurare dulce că Dumnezeu nu va pune peste
noi nici o povară, chemare, responsabilitate sau lucrare pe care să le lase din mâna Sa.
Responsabilitatea ultimă a rezultatului nu este a mea—ci a Lui. Responsabilitatea mea
este de a aşeza din nou, intenţionat, în mâinile Sale ceea ce El mi-a dat.
Acest lucru nu este valabil doar pentru misionarii care mor în lucrare, ci pentru
toţi cei care se simt fără apreciere în viaţă. Pentru mama ale cărei sacrificii zilnice sunt
nebăgate în seamă de cei pentru care trudeşte. Pentru tipul de soţ şi tată obişnuit, fără
strălucire şi creativitate deosebite, care plăteşte ratele, care sapă grădina din spatele casei
şi se duce la şedinţele cu părinţii. Pentru fostul şef care se întreabă dacă foştii săi
subalterni îşi mai amintesc sau apreciază eforturile sale de a-i ţine pe stalele de plată prin
trei perioade de recesiune. Pentru învăţătoarea plină de dedicare creativă, dintr-o şcoală
săracă, care-şi risipeşte energia cu nişte barbari ticăloşi cărora nici în cot nu le pasă de
eforturile ei eroice de a aprinde o scânteie de viaţă în ei.
În vacarmul batjocoritor al acuzaţiilor demonice de pierdere de timp, noi putem
şopti acel cuvânt măreţ care pune vrăjmaşul pe fugă şi transformă în sărbătoare vieţile
celor lipsiţi de apreciere.

Ş I T O T U Ş I

Eu ştiu cine este Dumnezeul meu, şi sunt pentru veci convins că El nu va lăsa
nimic să rămână nevăzut şi nerăsplătit. Când Satana înfăşoară încet vălul mohorât, dar
aşa de molatic, al auto-compătimirii în jurul umerilor noştri căzuţi în jos şi începe să ne
şoptească în ureche, nu trebuie să-l lăsăm să-şi sfârşească propoziţia.
“Ce zici de toate...?”
Totuşi.
“Cine-ţi va plăti toate...?”
Şi totuşi.
“Uită-te, au uitat toată...”
29
Ş I T O T U Ş I

30
 7

ŞI TOTUŞI... DESPRE SPERANŢA CELOR

PIERDUŢI
Fapte 17:34
Râsul acid al intelectualilor cădea asupra lui ca o cenuşă vulcanică—fierbinţeală,
uscăciune şi moarte. Cât a aşteptat acest moment şi s-a pregătit pentru el, nu doar de la
convertirea sa în Siria, ci întreaga lui viaţă. Puţini din generaţia lui erau aşa de pregătiţi
ca el. În stare să citeze din marii poeţi-filozofi clasici ai grecilor, cum numai unii membri
de excepţie ai Areopagului erau în stare, stătea acum faţă în faţă cu elita, la ei acasă, şi
făcuse şi pe unii scumpi la vedere să fie prezenţi.
În spatele său avea o viaţă de credinţă radicală şi suferinţă. A avut de a face şi cu
cei din Corint, imorali notorii. Însă aici, aici în Atena, aici în faţa acestei renumite galerii
intelectuale chiar pe Cîmpul lui Marte, Pavel a nădăjduit să ajungă la sufletul lor prin
intermediul intelectului, s-a aşteptat să găsească o identificare cu cultura lor şi să-i poată
întoarce la Mesia. În loc de asta, ei râd. Râd! Lovirea cu pietre, bătăile şi închisoarea nu
l-au durut atât de amarnic cât atitudinea acestor oameni străluciţi.
În comparaţie cu ce s-a întâmplat în Filipi, Efes şi Tesalonic, şi chiar mai târziu în
Corint, în haznaua ticăloşiei, batjocura obraznică pe care şi-a atras-o inteligenţa lui Pavel
la Atena a fost o înfrângere ironică şi un eşec. El n-a lăsat în urma lui o biserică la Atena.
N-a văzut treziri, convertiri în masă, minuni, şi n-a reuşit nici măcar să stârnească o
revoltă de calibru! Niciunde în Noul Testament nu găsim Prima sau A Doua Epistolă
către Atenieni. Nimic. Doar un oftat de dezamăgire şi hotărârea fermă de a-L predica
doar pe Hristos şi pe El răstignit la Corint, următoarea haltă şi una din cele mai stricate
cetăţi ale vremii de atunci sau a oricăror timpuri.
Tăcut, în faţa inutilităţii descurajante a efortului său evanghelistic atât de
pronunţat pentru Atena, Pavel rosteşte cuvântul-santinelă al nădejdii: “Totuşi, unii ... au
crezut” (Fapte 17:34).
Satana revendică pentru sine, ca robi ai lui, departe de orice eforturi de câştigare
pentru Împărăţia lui Dumnezeu, populaţii întregi a căror scăpare pare nu doar puţin
probabilă, ci practic imposibilă. În spatele zidurilor de înşelare demonică, de violenţă
tiranică sau de mândrie intelectuală aparent de nepătruns (mai ales ultimul, care este cel
mai teribil dintre toate), sufletele se ofilesc în gheara iadului, şi acei ce se roagă să fie
izbăviţi doresc cu înfrigurare un cuvânt de nădejde. Iată, există unul.
Totuşi, unii au crezut.

31
 Nu există nimeni undeva în lume, în orice circumstanţă de groază, la care să fie
imposibil să ajungă Duhul lui Dumnezeu şi Cuvântul Său. Un preot hindus L-a întâlnit pe
Domnul Isus într-un vis, a primit o minune de vindecare a soţiei sale şi a devenit
evanghelist creştin uns cu putere. Fiul unui lider al partidului comunist chinez, lucrând la
lucrarea de doctorat, a consultat nişte referinţe biblice care pentru el n-aveau nici un sens.
Singura Biblie la care a avut acces era cea păstrată în secţiunea pornografică a bibliotecii
de stat locale! Acolo în mijlocul murdăriei, zi de zi, a găsit curăţire şi mântuire. Astăzi,
din Filipine, el transmite Evanghelia în limba chineză pentru milioane de oameni care
aşteaptă în întuneric.
În New York am întâlnit o evreică în vârstă care L-a întâlnit pe Domnul Hristos
pe când stătea singură în faţa televizorului ascultând o predică rostită de cineva. Chiar
căderea morală ulterioară a acelui om n-a putut să zguduie siguranţa mântuirii ei. Era o
supravieţuitoare a Holocaustului, înconjurată de un zid cultural impenetrabil, a cărei
întreagă viaţă şi istorie şi toate relaţiile pe care le avea făceau categoric imposibilă
convertirea ei la creştinism. Cum putea ea să audă Cuvântul? Cum putea să creadă?

Ş I T O T U Ş I

Aceasta constituie o mare nădejde pentru toţi creştinii care se roagă, aşteaptă,
suferă pentru cei iubiţi care-şi urmăresc himerele prin străinătăţi. Observi mulţimea în
care se învârt, atmosfera şi timpurile, şi disperarea îţi loveşte ca un pumn credinţa.
“Uite,” spune tatăl minciunilor, “fiica ta este lesbiană, înconjurată de lesbiene şi ascultă
doar de lesbiene. Cum va ajunge să audă, cu atât mai mult să se pocăiască şi să se
întoarcă acasă?” Aminteşte-ţi, ea nu este o candidată mai puţin probabilă decât cei ce au
crezut mesajul lui Pavel pe Câmpul lui Marte.
Dionisie şi Damaris au oameni reali, indivizi cu nume adevărate, înconjuraţi de
eterul înăbuşitor al intelectualităţii care îngustează mintea, şi de lipsa de moralitate stoică.
În ciuda tuturor acestor condiţii, ei au crezut. De ce nu şi fiica ta? Aminteşte-ţi că fiica ta
are ceva ce Dionisie şi Damaris n-au avut—pe tine în rugăciune şi rostind cuvântul
credinţei.
Totuşi, unii au crezut.
Un milion de americani se ofilesc în închisoare în timp ce tu citeşti această frază.
Ei sunt îndărătul unor ziduri groase de îndoială, frică, violenţă, rău demonic, demenţă
zdrobitoare sau a unui sistem juridic dezumanizant. Dar acele ziduri nu-l pot ţine afară pe
Duhul Sfânt. Mulţi din spatele acelor ziduri vor trăi întreaga viaţă în crimă şi corupţie.
Cei mai mulţi nu vor scăpa poate de întunecimea şi sclavia care i-a făcut să ajungă aşa de
jos.
Totuşi, unii au crezut.
Ai pe cineva drag la închisoare? De ce nu ar fi el Dionisie din penitenciarul acela?
De ce n-ar fi fiica ta fugită de acasă Damaris de pe străzi, care lasă drogurile şi prostituţia
şi se întoarce acasă la tine şi acasă la Dumnezeu?
Unii vor crede. Nu este nici un motiv pentru care ai tăi să nu fie printre acei
“unii.” Când cel rău, sau când mintea ta foarte activă, îţi va pune în faţă tabloul oribil al
robiei de compătimit a copilului sau fiicei tale, întoarce-i-l în faţă. Da, cei mai mulţi din
Atena L-au respins pe Hristos. Cei mai mulţi de pe Câmpul lui Marte au râs. Cei mai

32
mulţi, aproape toţi, au întors spatele Evangheliei şi lui Pavel. Cu toate acestea, Dionisie şi
Damaris au crezut. Şi dacă ei au crezut, atunci oricine poate crede.
Doamne, vezi cum trăiesc ei?
Eu sunt Dumnezeu.
Evident că eşti. Îmi pare rău, dar păcatele lor şi necredinţa lor mă şochează.
Da, înţeleg. Aşa m-a şocat şi pe Mine viaţa ta.
Doamne, dar eu n-am fost niciodată ca ei, ce zici?
Exact la fel.
Va fi foarte greu să fie aceştia câştigaţi.
Şi totuşi.
Doamne, eu...
Şi totuşi.
Oh, înţeleg. Asta vrei să spun şi eu.
Da!
Îmi pare rău, Doamne. Şi totuşi, şi totuşi. Aşa?
Exact aşa.

În zilele vechi şi triste, când Cortina de Fier atârna încă deasupra Europei, am
călătorit odată lângă două fete de liceu din Cehia în avionul de la Amsterdam la Londra.
Am citit pentru o vreme Biblia, fără să realizez că una din ele mă observa. Când am
închis-o, a întins mâna şi cu vârful degetului a urmărit crucea aurită de pe copertă.
Uşor a şoptit un singur cuvânt care am presupus că însemna “cruce.” L-am repetat
în limba ei cât am putut de bine, apoi am arătat cu mâna către inimă şi am spus un cuvânt
în engleză: “Creştin.” În acel moment s-a apropiat şi colega ei, şi apucând-o de braţ a
început s-o certe ca o vânzătoare de tarabă. După care prima fată a păstrat tăcerea şi mi-a
evitat privirea tot timpul până la Londra.
În aeroportul din Londra, pe când ne adunam lucrurile ca să coborâm din avion,
prima din ele căuta de zor în poşetă în timp ce viespea ei de însoţitoare s-a repezit pe
culoar cu un avânt slavic. Fiind sigură că nu poate fi observată, cea dintâi s-a întors către
mine, şi-a pus mâna pe inimă şi a repetat singurul cuvânt englezesc pe care-l rostisem şi
eu: "Creştin."
Sovieticii se lăudau că au stârpit creştinismul îndărătul cortinei de fier. Satana nu
mai putea de bucurie că stăpâneşte un întreg continent în întunecime spirituală, iar
îndoielnicii au tras concluzia că întunericul întins în bloc pe întreaga Europă de Răsărit
era impenetrabil. Totuşi, unii—mulţi, mii şi mii—au crezut. Când a căzut Cortina de Fier
i-am găsit acolo, aşteptând întâlnirea cu fraţii lor din Apus.
Te rogi tu pentru o persoană, pentru o naţiune sau pentru un grup de oameni?
Încearcă să faci asta. În loc de o perdea de bombe la întâmplare, încearcă o bombă, una,
dar una de precizie. Dumnezeu ştie pe acel care aşteaptă mântuirea, de cealaltă parte a lui
“totuşi.” “Unii au crezut.” Concentrează-ţi rugăciunile credinţei spre acei “unii.” Dacă
fiul tău din închisoare a rămas împotrivitor Evangheliei, încearcă să te rogi pentru cineva
din apropierea lui—colegul lui de celulă, un duşman al lui sau chiar una din gărzi—ca
aceştia să fie atinşi de Cuvânt.
Te rogi pentru un grup de oameni neevanghelizaţi? Încearcă rugăciunea lui
“totuşi.”

33
 O, Doamne, Tu cunoşti cine din această ţară sau din acest grup este gata să
creadă în Tine. Cel rău a orbit pe mulţi, şi totuşi, unii vor crede. Doamne, ocupă-Te prin
puterea Duhului Sfânt, de acei “unii,” ca mai târziu şi cei mulţi să Te poată vedea şi să
poată crede în Tine.

Eşti descurajat de aparenta nerodnicie a lucrării tale? Au crezut doar foarte

puţini? Eşti într-o companie excelentă. În Atena Pavel a lăsat doar câţiva credincioşi.
Roagă-te această rugăciune a lui “totuşi.”

O, Doamne, efortul meu este aparent fără rezultat. Mărturisesc că mă simt

descurajat. Cel rău pare să fie mai tare. Şi totuşi, unii au crezut în Atena şi unii vor
crede şi aici. Condu-mă la ei şi pe ei la mine. Fie ca bucuria mea să nu fie în numărul
lor, ci în numele lor. Doamne, dacă nu pe toţi Atenienii, ajută-mă să-i câştig pentru Tine
măcar pe Dionisie şi pe Damaris.

Satana râde de o astfel de rugăciune, însă tu ai chiar cuvântul de care e nevoie ca

să-i închizi gura. Foloseşte-l.

Ş I T O T U Ş I

34
 8

ŞI TOTUŞI... DESPRE PĂCAT ŞI HAR

Psalmul 106
Cataloagele răzvrătirilor vinovate ale lui Israel împotriva lui Dumnezeu sunt
înşirate pe paginile Bibliei. Niciunul nu este însă mai direct şi mai izbitor decât acea
mărturisire a necredincioşiei numită Psalmul 106.
Departe de atitudinea de neasumare a vinovăţiei adoptată cu atâta hotărâre de
generaţia în care trăim, psalmistul îmbrăţişează o atitudine sinceră de racordare la istoria
comună a naţiunii, o atitudine care nu face distincţie între păcatele din trecut şi cele din
prezent.

Noi am păcătuit ca şi părinţii noştri,

am săvîrşit nelegiuire,
am făcut rău.
—PSALMUL 106:6

Apoi urmează o listă oribilă la vedere de nelegiuiri punctate de arătarea îndurării

lui Dumnezeu.

Părinţii noştri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, nu şi-au adus
aminte de mulţimea îndurărilor Tale, şi au fost neascultători la mare, la
marea Roşie.
—PSALMUL 106:7

Ş I T O T U Ş I

... El i-a scăpat, din pricina Numelui Lui, ca să-şi arate puterea. A
mustrat marea Roşie, şi ea s-a uscat; şi i-a trecut prin adâncuri ca
printr-un pustiu. I-a scăpat ...
—PSALMUL 106:8-10

Şi trista poveste reîncepe.

Dar au uitat curând lucrările Lui...

35
 şi n-au aşteptat împlinirea planurilor Lui...
I-a apucat pofta în pustie...
şi au ispitit pe Dumnezeu în pustietate...
În tabără au fost geloşi pe Moise...

Au făcut un viţel în Horeb şi s-au închinat...

au schimbat slava lor pe chipul unui bou...
Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor
Ei au nesocotit ţara desfătărilor...
n-au crezut în Cuvântul Domnului...

Au cârtit în corturile lor...

şi n-au ascultat de glasul Lui...
S-au alipit de Baal-Peor...
şi au mâncat vite jertfite morţilor...
Au mâniat astfel pe Domnul
Ei au mâniat pe Domnul la apele Meriba
S-au răzvrătit împotriva Duhului Lui...
Ei n-au nimicit popoarele, pe care le poruncise Domnul...
S-au amestecat cu neamurile...
şi au învăţat faptele lor...
Au slujit idolilor lor...
Şi-au jertfit fiii şi fiicele la idoli...
au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor şi fiicelor lor...
şi ţara a fost spurcată...
S-au spurcat prin faptele lor...
au desfrânat prin faptele lor...
s-au arătat neascultători...

Ş I T O T U Ş I

... El le-a văzut strâmtorarea, când le-a auzit strigătele.

—PSALMUL 106:13-44, PARAFRAZAT

De două ori în primele patruzeci şi patru de versete ale Psalmului 106 “şi totuşi”
al îndurării divine iese la suprafaţă în mod glorios în marea de murdărie şi păcat. Mocirla
păcatelor, urâciunea şi degradarea mustesc la suprafaţa psalmului. Ar fi un psalm
insuportabil, dacă n-ar exista cele două puncte din care se poate observa harul
răscumpărător, în versetele 8 şi 44.
“După tot ce am făcut,” zice psalmistul, “în ciuda mizeriei scârboase cu care ne-
am mânjit, în ciuda necredincioşiei noastre, a nestatorniciei, trădării şi alunecării,
Dumnezeu încă are un cuvânt de spus. După toate păcatele evreilor din timpul exodului,
urmează un cuvânt.”

Dar [Totuşi] El i-a scăpat, din pricina Numelui Lui...

—PSALMUL 106:8
36
 Să ne facem acum curaj să analizăm supa toxică şi oribilă a societăţii noastre şi a
celor care o compun. Duhoare cumplită. Prostituţie, poftă carnală, idolatrie, răzvrătire şi
sacrificii de copii se rotesc cu repeziciune în malaxorul istoriei umane până când din el se
ridică miasmele vătămătoare ale lipsei de nădejde şi disperării. Apoi ascultaţi cuvântul.

Dar [Totuşi] El le-a văzut strâmtorarea, când le-a auzit strigătele. Şi-a
adus aminte de legământul Său şi a avut milă de ei, după bunătatea Lui
cea mare: a stârnit pentru ei mila tuturor celor ce-i ţineau prinşi de
război.
—PSALMUL 106:44-46

Poate că cel mai plin de nădejde şi încurajator totuşi din întreaga Biblie este acela
al harului lui Dumnezeu în ciuda păcatului nostru. Dacă Dumnezeu ar fi orb sau senil,
disponibilitatea Lui de a ne ierta şi a ne răscumpăra n-ar fi nici pe departe atât de
minunată. Dar Dumnezeu ne spune că vede totul, ştie totul, nu-i scapă nimic, urăşte
păcatul pe care-l înfăptuim, şi cu toate acestea, sau în ciuda tuturor acestor lucruri, El
găseşte în caracterul Său divin un “şi totuşi” care ajunge la noi în gunoiul şi mocirla
omenească.
Din păcate există în Scriptură şi un “şi totuşi” invers.“ Dumnezeu spune, “În
ciuda păcatului lor, Eu îi iert.” Într-o mare varietate de texte, bunătatea lui Dumnezeu
este celebrată în liste detaliate şi glorioase, fiind urmate în schimb de...

Dar [Şi totuşi] copiii lui Israel n-au izgonit pe Gheşuriţi şi pe Maacatiţi
[cum li se poruncise]...
—IOSUA 13:13

[Şi totuşi] Poporul n-a vrut să asculte...

—1 SAMUEL 8:19

Numai că [şi totuşi] înălţimile n-au fost îndepărtate: poporul tot mai
aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi.
—1 ÎMPĂRAŢI 22:43

Dar [Şi totuşi] nu s-au abătut de la păcatele casei lui Ieroboam...

—2 ÎMPĂRAŢI 13:6

[Şi totuşi] Poporul jertfea tot pe înălţimi...

—2 CRONICI 33:17

Totuşi, ei s-au răsculat şi s-au răzvrătit împotriva Ta. Au aruncat Legea

Ta la spatele lor, au ucis pe proorocii Tăi, care-i rugau fierbinte să se
întoarcă la Tine, şi s-au dedat la mari ocări faţă de Tine.
—NEEMIA 9:26

...Solomon, împăratul lui Israel...era iubit de Dumnezeul lui... Totuşi,

femeile străine l-au târât şi pe el în păcat.
37
 —NEEMIA 13:26

Dar [Şi totuşi] Îl înşelau cu gura, şi-L minţeau cu limba.

—PSALMUL 78:36

***** Notă: În traducerea în limba română, acelaşi cuvânt, “totuşi” sau “cu
toate acestea” este tradus uneori cu “dar” sau “însă.”

Poate că un episod monstruos şi criminal este cel mai edificator exemplu. În

Evanghelia după Matei, în capitolul 14, găsim că împăratul Irod, mistuit de pofta lui
incestuoasă pentru propria nepoată, cu a cărei mamă, Irodiada, el avea deja aventuri
amoroase, i-a făgăduit fetei “cu jurămînt” că îi va da orice va cere (Mat.14:7).
Ce scenă. Irodiada pur şi simplu şi-a împins fata în braţele cumnatului ei cu care
ea însăşi era în raporturi scandaloase. Evident, capacitatea acestei femei pentru desfrâu
capricios era fără limite. A îndemnat-o pe fiică-sa să ceară capul lui Ioan Botezătorul pe
o tavă.
Următoarea frază este fantastică (v.9): “Împăratul s-a întristat...”
Până aici e foarte bine, nu? “Să nu mi-o iei în nume de rău, dar...” ar fi fost
continuarea. Sau, “Cred că ştii că nu-mi face plăcere să te refuz, dar...” Sau, “Îmi
displace să fiu nevoit să-ţi spun asta, dar...”
Excelente scenarii de continuare! Încercări strălucite de raţionalizare. “Împăratul
s-a întristat...” Îi plăcea Ioan Botezătorul. Nu voia să-l ucidă. Simţea că aşa ceva ar fi fost
aberant, extrem. Personal nu sprijinea o astfel de politică. Etc., etc., Bla, bla, bla.
Apoi vine cuiul: “Totuşi din pricina jurămintelor sale, şi de ochii celor ce şedeau
la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea” (v.9).
Şi totuşi al păcatului este precedat totdeauna de justificări cu jumătate de gură şi
urmat de raţionalizare. „Personal nu sunt de acord cu cei frecventează barurile; totuşi,
aceştia sunt prietenii mei.” „Cu siguranţă, lucrul ăsta e foarte periculos; totuşi este şi
foarte distractiv.” „Ştiu că nu este chiar etic sau legal şi asta-mi displace; totuşi, toţi
ceilalţi fac aşa, şi dacă nu mă adaptez s-ar putea să-mi pierd afacerea.”
Pentru Irod, factorul raţionalizare a combinat jurământul făcut cu mândria lui
împărătească şi cu frica de ceilalţi. Nu voia să nu-şi onoreze pariul—cel puţin nu în faţa
unei săli pline cu oaspeţi. Îi părea rău. Părea rău? Sunt convins că Ioan Botezătorul s-a
simţit mai bine auzind asta!!!

Ş I T O T U Ş I

Cât de asemănător este şi totuşi al lui Irod şi cele din Psalmul 106 cu ale noastre.
Dureroasă şi alarmantă, această listă este ca o palmă usturătoare peste faţă, ca un cui în
coastă pentru a ne aminti că după fraza, “Ştiu că nu e bine să fac (greşeala) (păcatul)
(tâmpenia) (pune cuvântul tău propriu aici)—NU trebuie să mai punem nici un totuşi.

Doamne, ştim că ai spus să ne iertăm unii pe alţii; totuşi...

Vorbeşti prea multe...
Prea multe, Doamne?
Foloseşti prea multe cuvinte.
38
 Pe care să-l las deoparte?
Ultimul.
Credeam că-Ţi place cuvântul ăsta.
Cuvântul e bun. Fraza în care-l foloseşti nu e bună.
Da, Doamne. Totuşi...
Ce-ai spus?
Scuze.

Vestea bună este că după ce am terfelit orice cuvânt, Domnul îl poate răscumpăra
şi recupera. Noi îl folosim pe totuşi pentru a ne scuza păcatul; Dumnezeu îl foloseşte
pentru a-şi arăta îndurarea şi harul.

Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea, şi nu vor umbla după poruncile
Mele, dacă vor călca orânduirile Mele şi nu vor păzi poruncile Mele,
atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua, şi nelegiuirile cu lovituri;

Ş I T O T U Ş I

nu-Mi voi îndepărta deloc bunătatea de la ei, şi nu-Mi voi face

credincioşia de minciună.
—PSALMUL 89:30-33

Dar [Şi totuşi] Îmi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu tine în
vremea tinereţii tale, şi voi face cu tine un legământ veşnic.
—EZECHIEL 16:60

Au lepădat poruncile Mele şi n-au urmat legile Mele... au pângărit

Sabatele Mele, căci inima nu li s-a depărtat de la idolii lor. Dar [Şi
totuşi] m-am uitat cu milă la ei, nu i-am nimicit, şi nu i-am stârpit în
pustie.
—EZECHIEL 20:16-17

Psalmul 106 nu lasă dubii în problema păcatului. Dar după expunerea păcatelor,
psalmistul ne aminteşte că există o speranţă. După toată ticăloşia noastră, după ce păcatul
este înfăptuit şi înregistrat, totuşi „El i-a scăpat, din pricina Numelui Lui” (v.8) este
rostit aşa de simplu şi înfăptuit aşa de grandios!

Doamne, am păcătuit.
Am văzut totul.
Ne simţim aşa murdari.
Sunteţi murdari.
Nu ai să ne spui ceva mai bun?
Am.
Ce, Doamne?

39
Ş I T O T U Ş I

40
 9

ŞI TOTUŞI... DESPRE DUHUL

Ioan 16:7, 13
Capitolul 16 din Ioan începe mai degrabă ca glumele cu veste bună / veste
proastă. "Ştiţi—îi spune doctorul pacientului—vestea proastă este că trebuie să vă
amputez picioarele. Dar vestea bună este că pacientul din patul de alături vă dă banii pe
şoşoni."
Isus spune: Vestea proastă este că vă vor da afară din sinagogi, veţi fi urâţi, chiar
ucişi, şi acei care vă vor face aceste lucruri vor crede că aduc o slujbă lui Dumnezeu.
Aproape că îi auzim pe apostoli întrebând, “Dar care este vestea bună?”
“Oh, vestea bună,” răspunde Domnul. “Aproape că am uitat de asta. Vestea bună
este că Eu plec de la voi.”
Cum? Asta este vestea bună? Nu poate fi asta o veste bună. Vom îndura suferinţe,
vom trece prin foc şi vom răbda să fim măcelăriţi ca oile, dar nu dacă pleci Tu. Asta pur
şi simplu nu poate fi o veste bună.

Ş I T O T U Ş I

Oh, iar acel cuvânt. Doamne, este minunat felul în care Tu îl foloseşti, însă de
data aceasta n-ai nimerit-o prea grozav. Ne-ai înşirat o listă de lucruri teribile care vor
veni asupra noastră. OK, OK—suntem pregătiţi. Suntem gata să trecem prin orice alături
de Tine. Şi apoi ne spui, “Totuşi.” Suntem încă pe aceeaşi pagină, dar cu siguranţă parcă
ai vrea să ne spui că...

Totuşi, nu veţi suferi.

Nu, nu vreau să spun aşa ceva.
Oh, totuşi, la fel ca Iov, veţi ieşi din încercare mai bogaţi decât înainte. Asta n-ar
fi chiar rău. Ne place. Asta vrei să ne spui?
Nu. Nu asta.
Atunci ce, Doamne? Cred că nu vrei să spui ce am auzit noi.
Ba da, totdeauna Eu spun exact ce se aude. Totuşi este oportun, vă este de folos
să Mă duc.
Cum să ne fie de folos să pleci, mai ales când ne-ai avertizat că va trebui să
trecem prin atâtea? Suntem în stare de orice, vom răbda oricât de mult câtă vreme Te
41
putem vedea şi suntem cu Tine. Dar dacă pleci şi vin asupra noastră toate acele rele, nu
vom fi în stare să le purtăm.
Mă veţi vedea arestat, răstignit, mort şi îngropat. Să continuaţi a Mă vedea nu vă
va face mai tari. Slăbiciunea şi laşitatea voastră vor fi şi mai mari. Nu vă va fi de folos
să Mă vedeţi.
Doamne, niciodată, niciodată nu Te vom trăda!
Credeţi-Mă, Mă veţi trăda. Totuşi, nu-i nimic. Vă voi arăta astfel cât de slabi şi
fireşti sunteţi. După o astfel de auto-dezamăgire veţi dori să primiţi Duhul Meu cel Sfânt.
Aveţi atâta nevoie de acest Duh, nu exterior, nu extra-personal, ci să fie înlăuntrul
vostru, ca suflarea, să vă dea putere şi autoritate. Vă este deci de folos, chiar dacă
înţelegeţi asta sau nu, să Mă duc de la voi.
Nu suntem de acord. Nimic nu e mai bine decât Tu cu noi, aici.
Totuşi.
Ai mai spus odată acest cuvânt.

Nu este în ciuda a ceea ce trebuie să suferim, ci chiar din cauza asta, că plecarea
lui Hristos dintre ucenici era necesară Bisericii, şi nouă, tuturor celor credincioşi care
trebuie să trecem prin respingeri şi moarte, moarte de diferite feluri, după cum a prevestit
Isus în Ioan 16:1-2. De fapt, nimic, nici un alt cuvânt în tot Noul Testament, nu
descoperă mai bine importanţa pe care a dat-o Isus primirii de către noi şi umplerii
noastre cu Duhul Său cel Sfânt decât cuvântul...

Ş I T O T U Ş I

Isus, omul, persoana istorică, fizică, nelimitat în putere, a fost profund limitat în
spaţiu şi timp. Pe când era în trup nu putea fi decât într-un loc odată. Da, era cu apostolii
în Ierusalim. Bine de ei, dar ce putem spune despre Britani, care pe acele vremuri se
vopseau cu albastru şi se închinau la copaci, sau de poporul Maya care practicau
sacrificiile umane? Un Isus fizic în Ierusalim însemna că nu putea fi nici un Isus în
Mazatlan sau în altă parte în lume.
A fost şi este de folos pentru întreaga lume pierdută să se ducă Isus şi să trimită
Duhul Său cel Sfânt. Oriunde este biserica umplută de Duhul, este Isus. Soarele nu apune
niciodată deasupra trupului lui Hristos. Mai întâi lumea avea nevoie de un Mântuitor, Dar
odată sfârşită această lucrare, Isus ştia că lumea—întreaga lume, nu doar Ierusalimul sau
Betleemul sau Samaria sau un alt loc în care putea El fi la un moment dat—întreaga lume
avea nevoie de prezenţa Sa, de Trupul Său, de atingerea Sa, de Cuvânt, de Kerygma, de
Harul lui Hristos. Asta însemna că el trebuia să moară, să fie semănat în pământ ca o
sămânţă, apoi să fie ridicat, înviat, sculat ca un trup cu multe mădulare.

Nişte Greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au

apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat, şi au zis:
"Domnule, am vrea să vedem pe Isus." Filip s-a dus şi a spus lui
Andrei, apoi Andrei şi Filip au spus lui Isus. Drept răspuns, Isus le-a
zis: "A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat, vă
spun, că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare,
rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.
42
 —IOAN 12:20-24

Evident, în acest pasaj “roadă” înseamnă Trupul Său plin de Duh Sfânt, Biserica
Sa, care să slujească aşa cum El, în trup, n-ar fi putut sluji în toată lumea în acelaşi timp.
Acum, din pricina Duhului Sfânt, nici unul dintre Neamuri, de oriunde de pe pământ, nu
trebuie să stea afară dorind să-L vadă pe Isus.
Însă aici nu este vorba doar de geografie. Implicaţia mai importantă, mai
profundă, se află în cuvintele care urmează imediat după “Totuşi.” “Vă este de folos.”
“Vă este” se referă la apostoli, la comunitatea credincioşilor de la momentul răstignirii şi
la toţi credincioşii din decursul veacurilor.
Nu doar pentru cei păcătoşi, ci şi pentru cei mântuiţi, era de folos să se ducă
Hristos şi să trimită Duhul Sfânt. Pentru două motive. Primul este că, la fel ca şi în cazul
celor pierduţi, pe câţi credincioşi ar fi putut el să-i mustre zilnic, să-i înveţe, să-i mângâie
sau să-i încurajeze? Cât de mare ar fi trebuit să fie încăperea sau cât de mare ar fi trebuit
să fie templul care să-i cuprindă pe toţi care ar fi avut nevoie de învăţătura sau atingerea
Sa la un moment dat?
Mai mult, şi încă mai important, Hristos cu noi, chiar vizibil, prezent fizic cu noi,
n-ar fi putut face tot ce poate face duhul în noi. Atât este de mare lucrarea interioară a
Duhului Sfânt, atât de extraordinară puterea Sa, atât de generoase darurile Sale, atât de
sfinţitor focul Său încât era de folos pentru noi ca Hristosul fizic să se reîntoarcă în cer.
Asta înseamnă că pentru toţi cei care întreabă, “De ce să mă rog să fiu umplut cu
Duhul Sfânt?” răspunsul este mai mult decât evident. Răspunsul scurt este, pentru că Isus
a privit acest lucru ca fiind aşa de important încât a socotit de folos ca El Însuşi să plece,
chiar dacă astfel nu mai putem vorbi cu El gură către gură, nu-L mai putem vedea şi nu-L
mai putem atinge.

Doamne, nu ne părăsi. Te implorăm. Nu putem fără Tine.

Nu veţi fi singuri.
Vei fi cu noi? Aşa ca acum?
Da.
Promiţi?
V-am promis deja.
Dar spuneai că pleci. Cum poţi pleca şi să rămâi în acelaşi timp cu noi?
Nu este asta grozav?
Doamne, ne va învăţa Duhul Sfânt la fel ca Tine?
Da. Înlăuntru, El vă va vorbi în voi.
Despre ce ne va vorbi?
Mai întâi, despre păcat.
Despre asta?
Da, şi despre neprihănire. Şi despre judecata care vine. Mai am multe lucruri
despre care am vrut să vă învăţ, dar nu sunteţi pregătiţi acum. Lucruri aşa de mari încât
nu le puteţi purta, nu le puteţi înţelege, dar El vă va învăţa.
Am vrea mai bine să ni le spui Tu acum.
Ş I T O T U Ş I

Ah, din nou acest cuvânt.

43
 Totuşi, când El, Duhul Adevărului, va veni la voi, vă va călăuzi în tot adevărul.

O frică excesivă a credincioşilor că „vor auzi un cuvânt” contrar Bibliei, sau care
vine din firea lor pământească sau chiar de la cel rău, şi că vor urma acest cuvânt, îi face
pe mulţi din ziua de azi să nu mai asculte deloc şoapta Duhului Sfânt. Totdeauna vor
exista şarlatani şi excroci, dar să nu-i lăsăm să ne intimideze astfel încât să devenim surzi
din punct de vedere spiritual. Cazurile de filfizoni super-spirituali care cred că au acces la
telefonul roşu direct cu cerul, nu invalidează promisiunea Domnului Isus că Duhul Sfânt
va fi învăţătorul nostru. Duhul Sfânt n-a plecat nicăieri şi n-a amuţit.
În cursul unui zbor recent din Los Angeles, pasagerul de lângă mine a fost
încântat să afle că amândoi suntem lucrători. S-a întunecat însă când a auzit că eu
fusesem ordinat într-o adunare penticostală. Într-un moment a fost în ofensivă şi a
început o serie de interogări.
“Te rog,” l-am rugat, “să nu ne certăm. Nu vreau o dezbatere teologică chiar
acum.”
“Nu,” a insistat el, “răspunde-mi doar la o întrebare. Crezi sau nu crezi că de la
încheierea canonului (completarea Bibliei) Duhul Sfânt încă vorbeşte? Noi credem că
Scripturile sunt întregul echipament pentru călăuzire şi instruire. Credeţi că oamenii încă
pot să audă astăzi glasul lui Dumnezeu?”
“În regulă,” am oftat eu. “Dacă-mi răspundeţi şi dumneavoastră la o întrebare vă
voi răspunde şi eu. Sunteţi slujitor al Evangheliei. Aţi fost chemat să predicaţi, sau v-aţi
luat singur această slujbă?”
“Am fost chemat,” mi-a răspuns el.
“Cine v-a chemat?” l-am întrebat.
Răspunsul lui a fost memorabil. Nimic, nici un cuvânt. Nada, ar zice spaniolul.
Doar şi-a întors privirea către geam şi nu mi-a mai adresat nici un cuvânt. Ei bine, cel
puţin am avut parte de o călătorie liniştită.

Mai am multe lucruri să vă spun, dar nu le puteţi purta acum. Totuşi...

Dar, Doamne, putem să avem încredere în Duhul Sfânt?
El este într-adevăr Duhul Adevărului. După cum Tatăl Mi-a spus ce să vorbesc,
tot aşa Eu îi voi spune Lui. El nu va spune niciodată ceva care să nu fie de la Mine. El
Mă va proslăvi, va repeta ce v-am spus Eu şi vă va arăta ce am vrut Eu să vă învăţ.
Ne-ar place mai degrabă să stăm la masă cu Tine şi să-Ţi punem întrebări.
Totuşi, Mângâietorul va veni la voi.
Dar, Doamne, noi...

Ş I T O T U Ş I

Da, Doamne, să vină. Vrem să-L primim şi să-L ascultăm.

Bună idee.

44
 10

ŞI TOTUŞI... DESPRE MÂNGÂIERE ŞI

COMUNIUNE
2 Corinteni 7:6
În a doua epistolă a lui Pavel către adunarea din Corint există o multitudine de
cuvinte care exprimă dureri de diferite feluri—cuvinte ca mâhnire, chin, bătăi, necaz,
posturi, luptă, osteneli, primejdie, prigoană, întristare, nuiele, suferinţe, lacrimi,
răscoală, slab şi slăbiciuni. Ele izbesc auzul cititorului şi-l şochează prin ferocitatea lor,
sugerând un chin evident şi imposibil de consolat, în care mângâierea este de neimaginat.

Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o
odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinlăuntru
temeri.
—2 CORINTENI 7:5

Chiar şi în mijlocul epistolei cele mai pline de durere din tot Noul Testament,
există cuvântul... totuşi.

Dar [Totuşi] Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat

prin venirea lui Tit; şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mângâierea
cu care a fost mângâiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa
voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră pentru
mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare.
—2 CORINTENI 7:6-7

Cu siguranţă Duhul Sfânt este Mângâietorul, dar persoanele umplute de Duhul într-
o comunitate aduc mângâiere celorlalţi.
Un prieten care şi-a trimis fetiţa la culcare a auzit-o scâncind şi s-a dus să vadă ce
este.
“Care-i necazul, iubiţica mea?”
“Tati, mi-e frică aici singură.”
“Dar nu eşti deloc singură,” i-a explicat el. “Domnul Isus este chiar aici lângă tine.”
“Ştiu,” s-a plâns ea mai departe. “Dar vreau aici lângă mine pe cineva la care să-i
pot atinge faţa.”

45
 Toţi dorim asta. Scriptura spune că Dumnezeu locuieşte în mijlocul laudelor
poporului Său (vezi Psalmul 22:3). El este de asemenea mângâierea poporului Său.
Bătut, îndurerat, prigonit, în suferinţă şi slăbiciune, Pavel apostolul a găsit mângâierea lui
Dumnezeu—prin venirea lui Tit şi prin raportul adus de el despre dragostea şi purtarea de
grijă a creştinilor din Corint. Dumnezeu l-a mângâiat pe Pavel? Sau Tit? La amândouă
întrebările răspunsul este “Da.”
Comunitatea celor credincioşi n-o ia peste picior pe o văduvă mâhnită în durerea ei,
nici n-o alungă repede. Oamenii lui Dumnezeu nu spun celorlalţi dintre ei care suferă:
“Nu vă doare, n-aveţi dreptul să vă doară.” Cu toate acestea, noi nu suntem muţi în faţa
durerii lor. Avem un cuvânt de spus.
Totuşi, noi suntem aici.
La fel ca Tit, noi suntem aici. Dumnezeu este în noi, şi la fel ca El noi suntem cu
voi, şi vă mângâiem la fel cum Dumnezeu l-a mângâiat pe Pavel prin venirea lui Tit.
În 2 Corinteni 7:6 Pavel scrie că Dumnezeu “mângâie pe cei smeriţi,” adică pe cei
aruncaţi la pământ. Dacă, aşa cum cred unii, Dumnezeu ar fi înfuriat pe cei căzuţi şi dacă
ar fi iritat de lipsa lor de credinţă, atunci i-ar dojeni, nu i-ar mângâia. Noi, comunitatea
credincioşilor, la fel ca Dumnezeul nostru, trebuie să-i mângâiem ce cei care sunt jos,
care aşteaptă un cuvânt, o mână întinsă, o atingere caldă.
Dincolo de “totuşi” al lui Pavel a fost un Tit foarte uman. În acelaşi fel, pentru o
altă persoană aflată în necazul cel mai adânc, noi putem fi de cealaltă parte a lui “totuşi.”
John Wesley a spus odată, “Nu cunosc o altă sfinţenie decât sfinţenia socială.” A
vrut să spună prin aceste cuvinte că nu ne putem trăi pietatea în relaţie cu Dumnezeu
singuri, ci doar în comuniune , în legătură cu alţii. Această comuniune are, însă, două
aspecte. Partea neplăcută este că nimeni nu-ţi poate testa sfinţenia aşa de bine ca
“antihristul” de alături. Partea luminoasă este că chiar în momentul când eşti gata-gata să
te prăbuşeşti sub povara durerii şi întristării, vine la tine Tit şi-ţi aduce veşti bune şi
scrisori de dragoste din Corint.
Unii credincioşi tind să supra-spiritualizeze aşa de mult credinţa lor încât aspectul
relaţional începe să se piardă în aureola lor strălucitoare. Domnul Isus, spre deosebire de
toţi ceilalţi învăţători ai vremii, a făcut un lucru dureros: a decojit pieliţa superficială de
religiozitate şi spiritualitate pentru a da la iveală realităţile interioare adânci ale sfinţeniei
relaţionale sau lipsa acesteia. Se poate ca acesta să fi fost motivul principal care I-a atras
moartea.
Tema de aur din întreaga ţesătură a Predicii de pe Munte este sfinţenia relaţională.
În toată această învăţătură măreaţă, scopul Domnului Isus n-a fost teologia (teoria
spirituală). Scopul Său a fost aplicarea umană (faptele spirituale). El nu ne-a învăţat
despre ceea ce ar trebui să credem, ci despre felul cum ar trebui să acţionăm, să iubim, să
trăim şi să iertăm. Dacă vrei să-i superi într-atât pe oameni încât să caute să te omoare,
lasă la o parte tărâmul teoretic şi ocupă-te de realitatea orizontală, relaţională. Dacă
predici despre dragoste, vei fi decorat. Dacă-i vorbeşti unui om despre cum să se poarte
cu soacră-sa vei sfârşi ţintuit cu faţa la perete.
Isus a învăţat pe oameni că totul—chiar şi, sau în mod deosebit, dărnicia pentru
Dumnezeu—trebuie văzută în lumina relaţiilor umane. “Aşa că, dacă îţi aduci darul la
altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo
înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul”
(Matei 5:23-24).

46
 Biblia nu ne vede niciodată împăcaţi cu Dumnezeu dacă nu suntem împăcaţi cu
semenii. Limbajul spiritual, oricât de mult şi frumos, nu poate schimba această realitate.
Cu adevărat, există un alt şi totuşi relaţional în epistola către Efeseni care face legătura
minunată între lucrurile spirituale şi cele pragmatice.
Pavel ne aduce o expresie drăguţă a relaţiei cu adevărat spirituale şi tainice dintre
Hristos şi Biserica Sa, apoi adaugă repede—“Totuşi, această realitate trebuie să fie
‘întrupată’ în căsătorii trupeşti întemeiate.” Pavel a înţeles că nici o relaţie umană nu
poate fi separată de relaţia noastră cu Dumnezeu, la fel cum şi legământul nostru cu
Hristos nu poate fi separat complet de legămintele noastre relaţionale de pe pământ.

Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică).

Încolo [cu toate acestea], fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe
sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.
—EFESENI 5:32-33

Bărbaţii răspund în cor: Doamne, Te iubim.

Iubiţi-vă şi soţiile.
Iar soţiile răspund înapoi în cor: Doamne, Tu vezi. Tu vezi cum sunt soţii noştri.
Sunt aşa de nespirituali, atât de fireşti şi... ei, bine... atât de omeneşti. Ei nu înţeleg că
nouă ne place să-Ţi aducem Ţie laudă.
Trebuie să învăţaţi să vă placă să-i lăudaţi şi pe ei. Ei au nevoie de asta. Doresc
asta.
Şi soţiile răspund: Nu ni se pare prea spiritual să facem asta, Doamne.
Credeţi-Mă pe Mine: este.
Şi soţii, ca un ecou, răspund înapoi: Acum, Doamne... Acum vezi cum sunt ele?
Ştiu cum sunt ele.
Evident că ştii, Doamne. Ştii că nu-i prea uşor să le iubeşti câteodată.
Dar voi? Voi sunteţi întotdeauna uşor de iubit?
Acum, şi bărbaţi şi femei strigă la unison: Doamne, fă-ne mai spirituali. Asta-i tot
ce dorim.
Practicaţi dragostea şi lauda.
Noi suntem Biserica Ta. Noi Te iubim şi Te lăudăm pe Tine.
Iubiţi-vă şi aduceţi-vă laude şi unii altora.
Dar soţiile răspund în cor: Doamne, e atât de greu să-i iubim şi să-i lăudăm.
Iar soţii se aud şi ei spunând: Noi nu ştim cum să le iubim şi să le lăudăm.

Ş I T O T U Ş I

La urmă, şi soţii şi soţiile răspund: Da, Doamne.

47
 11

ŞI TOTUŞI... DESPRE PĂMÂNTUL CEL NOU

2 Petru 3:13
Când echipajul de pe Enola Gay a dat drumul acelei bombe unice la Hiroshima, ei
n-au putut să-şi imagineze distrugerea pe care o dezlănţuie. Probabil că nici alţii nu şi-au
putut imagina. Nici măcar geniile ştiinţifice şi militare de departe, la White Sands, nu
puteau şti care va fi cu adevărat amploarea nimicirii provocate de noul tip de bombă
aruncată din Enola Gay.
Mai târziu, descriindu-şi emoţiile, membrii acelui echipaj istoric al bombardierului
au povestit de tăcerea stranie care a cuprins avionul pe când făceau nişte rotaţii în aer
pentru a evalua distrugerea. Muţi, blocaţi de mirare, au scrutat oraşul întreg devastat de o
singură explozie, o explozie de o magnitudine fără precedent. Sosise bomba atomică.
Acum ştiam că avem puterea de a distruge întreaga lume.
Poate că până în acel moment anumite pasaje biblice, care deşi trebuia să fie
acceptate prin credinţă erau totuşi de necrezut, începeau să-şi facă loc în sfârşit în
imaginaţia omului.

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece
cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu
tot ce este pe el, va arde.
—2 PETRU 3:10

Asta nu înseamnă că în 2 Petru este descrisă bomba atomică sau bomba cu hidrogen
sau cine ştie ce dispozitiv infernal va mai descoperi omul. Ci înseamnă doar că, dacă
mintea mostruoasă a omului căzut a putut inventa un instrument de o aşa putere
înfiorătoare de distrugere precum bomba atomică, nu trebuie să ne mai forţăm
credulitatea pentru a ne închipui ce poate face Dumnezeu.
Poate că acum chiar oamenii muritori ar putea face să se aprindă cerul şi să se
dizolve elementele. Ce reacţii în lanţ am putea declanşa, care să topească structurile
moleculare a tot ce vedem? Poate chiar o invenţie umană ar putea declanşa o energie care
să treacă de la neutron la neutron dezvoltându-se într-o conflagraţie globală în care apa să
ardă ca oxigenul şi metalul ca lemnul.
Apostolul Petru a scris despre “ziua Domnului în care cerurile aprinse vor pieri, şi
trupurile cereşti [elementele] se vor topi de căldura focului” (2 Pet.3:12).

48
 Înainte de Enola Gay nu ne puteam imagina cum ar fi asta. Acum putem. Şi ne
cutremurăm.
Secolul trecut a fost un secol al vărsării de sânge. Două războaie mondiale şi
uciderile în masă făcute de Stalin, Mao şi Hitler sunt cu siguranţă evenimentele centrale
ale măcelului acestui secol, dar ele nu au fost în nici un fel sfârşitul măcelului. Alexandru
cel Mare sau Gingis Han sau Nebucadneţar nu s-au comparat măcar cu râul de sânge
eliberat în secolul al douăzecilea. Caligula a fost un amator, comparat chiar şi cu
criminali în masă mai măruni, ca Idi Amin sau Pol Pot.
De la ridicarea şi destrămarea Imperiului Roman lumea n-a mai avut parte de un
seism social şi geopolitic asemănător colapsului Uniunii Sovietice. Timp de şaptezeci de
ani Ursul Rusesc a ţinut captivă în ghearele lui Europa, ca până la urmă să se prăbuşească
pe podeaua istoriei omenirii în dureri de moarte cumplite, lăsând în urmă războaie civile,
epurări etnice şi un continent în derivă.
În tot decursul acestui secol Africa, America Centrală sau de Sud şi Asia de Sud-
Est au fost şi sunt încă sfâşiate de războaiele dintr-o ţară sau alta. În acest secol dureros
Statele Unite s-au zbătut în Vietnam, barbariile au spintecat Indonezia şi oprimarea s-a
cuibărit în Sudan. Chiar şi astăzi persecutarea Bisericii în China continuă să fie o rană
deschisă care are nevoie de balsam. Lumea este sătulă de crime, corupţie şi tulburare. Şi
nu există pace în Ierusalim.
Cu fiecare titlu nou apărut în ziare în cursul acestui secol am tremurat.
Nesiguranţa economică, războiul mondial, foametea şi SIDA au fost produse reale
ale secolului al douăzecilea. Statele Unite şi Apusul s-au mândrit cu tehnologia, confortul
şi “standardul înalt de viaţă,” dar crima stradală, uciderile în şcoli şi potopul uriaş al
drogurilor au fost ororile din spatele erei computerelor. Pornografia infantilă, sinuciderile
în rândul adolescenţilor şi dezintegrarea familiilor au cauzat sau au venit din alienarea în
masă (cine ştie care din care). Alienarea a cauzat mânie, mânia a dus la turbare şi furie pe
străzi, turbare şi furie rasială, şi tot felul de alte furii. Mânia, ca un gaz periculos, s-a
prelins peste tot din canalele de scurgere şi a otrăvit comunităţi întregi.
Ca şi cum secolul XX n-ar fi fost destul de înfricoşător, al XXI-lea a răsărit cu
teroare pe aripi. Întreg globul a urmărit şocat cel mai groaznic act de terorism din istorie
când clădirile World Trade Center s-au prăbuşit în ruine şi mii de oameni au murit. Ne-
am pus două întrebări. Ce se va mai întâmpla? Ce mai putem spune?
La prima întrebare nu este nimeni care să răspundă, dar ştim ce trebuie să spunem.

Ş I T O T U Ş I

Doamne, am distrus totul.

Da, este adevărat.
Am murdărit cerul, am otrăvit râurile şi noi înşine ne-am stricat.
Totul e murdar.
Totul. Mărturisim acest lucru.
Cu toate acestea...
Cu toate acestea, ce, Doamne? Ce? Mai există vreo nădejde?
Există, în Mine.
Doamne, Te rugăm... Am transformat pământul acesta într-o groapă de gunoi
toxică. Spune-ne un cuvânt de nădejde.
49
 V-am spus.
Când, Doamne? N-am băgat de seamă.
L-aţi uitat.
Te rugăm, Doamne, spune-l din nou.

Ş I T O T U Ş I

Şi totuşi... ce?
Şi totuşi, tot ce v-am promis Eu.

După ce am privit până ce ochii ni s-au săturat de privit, un cuvânt, un cuvânt

mare, ne face cu ochiul să privim dincolo de veacul prezent cu toate coşmarurile sale şi
să vedem ce există dincolo. În ciuda murdăriei şi păcatului febril care ne înconjoară
există un cuvânt măreţ...

Ş I T O T U Ş I

El străpunge prin iarna nemulţumirilor prezente şi ne promite că, în ciuda a ceea ce

vedem, lucruri mai bune ne stau în faţă.
Când l-am uitat? Când am decis noi, în biserică, că lumea este atât de bună, că noi
suntem atât de buni încât putem pune totul la punct, putem repara totul, putem conduce
totul atât de bine pe acest pământ încât nu mai avem nevoie de promisiunea unui nou
pământ? Când am hotărât asta?
Indiferent ce cred sau propovăduiesc unii, Scripturile sunt clare. Pământul acesta
nu va merge din bine în mai bine, ci din rău în mai rău. Lucrul care ne sperie de moarte
este că am trecut în noul secol şi n-avem nici un motiv să credem că va fi mai bun. Există
însă multe motivaţii logice să credem că va fi mai rău.
Spre mai rău, nu spre mai bine—aşa este istoria reală a lumii. Lucrurile nu vor
merge spre bine. Vor merge spre mai rău. Mai rău şi mai rău şi mai rău, şi apoi vor
deveni perfecte şi aşa vor rămâne. Aceasta este promisiunea Scripturii.
În ciuda a tot ce suntem noi în stare să facem pentru a murdări şi a corupe pe alţii,
lumea noastră şi pe noi înşine, Dumnezeu rămâne tare şi neschimbat. Privim cu disperare
la coşmarul pe care noi înşişi l-am provocat, şi, asemeni unor copii înfricoşaţi în faţa unei
case bombardate, ne spunem unii altora că nimic nu se mai poate îndrepta. Păcatul şi
stricăciunea sunt prea mari, nebunia conflictelor prea violentă şi drogurile prea peste tot
ca să mai putem spera că lucrurile se vor îndrepta. Orfanii nemângâiaţi nu se pot mângâia
unii pe alţii.
În acest moment de uimire, înspăimântător, lumea poate îşi îndreaptă ochii infectaţi
spre biserică şi întreabă, “Voi n-aveţi nimic de spus la toate astea?”
Noi trebuie să răspundem cu marele cuvânt prin care am primit şi noi un răspuns
glorios.

Ş I T O T U Ş I

50
 Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în
care va locui neprihănirea.
—2 PETRU 3:13

Ne amintim distrugerea de la World Trade Center şi rămânem ca şi echipajul de pe

Enola Gay, muţi de uimire şi oroare. Va mai putea exista vreodată dreptate, pace şi
frumuseţe? Nu ne putem imagina cum s-ar putea aşa ceva.

Ş I T O T U Ş I

51