Sunteți pe pagina 1din 3

Ferestre din templul meu

Cândva meditam simplu: “Noi suntem opusul


materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura între
ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde piatra rece şi
inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră
sau alţii care cu ea caldă se sting, cu viaţă”. Am rămas
încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare
timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu
întrebarea “de ce trebuie să fie aşa?”, mai ales în serile
răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în
întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine.
Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi
le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe
necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem
despărţiţi de distanţe necuprinse?

Gândurile sapă în mine şi în sufletul meu, cu întrebări care sunt scoase şi aruncate la suprafaţa,
a ceea ce reprezint Eu. Eu care mă îndrept să găsesc întodeauna răspunsul spre stele. Oare de
acolo venim? Întrebare ce-şi poate găsi răspunsul în piramidele Egiptene, în deşertul Nazca, în
stâlpul de fier din Delhi care nu conţine nici sulf, nici fosfor, în triunghiul Bermundelor, dar
uităm de multe ori să căutăm răspunsul în noi. Să incercăm să intram în noi, acolo unde suntem
începutul. Meditând seara târziu, ochi-mi sunt înlăcrimaţi de cerul care se zăreşte printre copacii
care îşi trimit către pământ, încetişor, aripioare ruginii ce le-au adus seva peste an şi uşor cobor
în albumul amintirilor mele. Săgeţile stelelor prin trecutul lor de lumină şi spaţii, intră în
întunericul meu luminând cărările şi drumurile de viaţă străbătute. Răcoarea serii muşcă din
fruntea găndurilor mele.  

Mă văd răsadul primăverii din iarna trecută, mă văd frunze verzi trecute prin vara fierbinte, mă
văd acum ploaie de frunze ruginite. Una câte una clipele-frunze cad şi-mi aduc acum în/spre
toamnă, duioase clipe de amintiri. Ele sunt goana vântului dispre iarnă-primvară spre toamnă,
care îmi aduc aminte, şoptit, sunete de renaştere şi trezire la viaţă, cântări de fluturi în vibraţii şi
unduiri de aripi transmise prin fire de gânduri. Îmi aduc fărâme de imagini disecate în felii de
clipe din pomul plin de florile vieţii, pom al renaşterii vieţii lumii, pom cu cregile lui uriaşe
sprijinind raze de soare primăvăratec, în apusuri şi răsărituri dinspre începuturile noastre.  

Aud parcă şi acum, spre toamnă, gheaţa rămasă în petece care a surâs cu tristeţe şi a plâns cu
lacrimi topite în culori de cristale de raze de soare în primăvară. Îmi aduc aminte că a fost
trezirea încă a unui an la viaţă, la o nouă speranţă ce si-a găsit liniştea odihnei într-o altă toamnă.
Primăvara, ultima din amintire, o văd soră cu alte multe în şir, în timpul din trecut iar eu un actor
trecut pe pelicula timpului, actor în această primăvară trecută pentru care fiecare zâmbet de
floare, îmi spunea să caut şi să regăsesc clipele şi gândurile trimise în căutarea fericirii. 

Caut şi caut în toamna albumului amintirilor prima senzaţie de ochi orbiţi de puternica lumină a
zilei răcoroase care în sunet de ştreşini ce picurau lacrimi din zăpadă, dispre iarnă-n primăvară,
clipeau tremurat în raiul de afară. În primăvara trecută am căutat şi adunat apa limpede şi
cristalină, cu care am udat verdeaţa din poiana sufletului meu, pentru încă o vară toridă. Am găsit
într-o amintire, într-un căuş de pumn mic, o lacrimă mare în care razele lunii sau oglindit, auzind
şoapte: sunt pură, sunt oglinda ta, şoptea imaginea către steaua de lângă cornul lunii.
Mă simt prin amintire pictat în tabloul primăvăratec, iar acum mă regăsesc trecând cu privirea
prin frunza ruginie ce o ţin în palmă, ca printr-o fereastră deschisă spre trecutul–primavară, ea,
frunza ruginie, povestidu-mi sărutările vântului cu cele ale îndrăgostiţilor. Tot prin fereastra
ruginie de toamnă, văd lacrimile de fericire şi seva ce mi-au trecut prin vară, amintirea pictată.
Ascult culorea ruginie ce parcă-mi şopteşte dulce, du-te tu, cel ce mă privesti pe mine, în timpul
clipelor tale ce au fost trecute, găseşte-le şi retrăieşte-le, adunăle-n toamne aruncate în viitor. 

Numără secundele frunze-toamnă ruginite şi gândurile tale ce au fost fericite, dinspre


primăvară spre toamnă, prin ele. Du-te şi caută în Marele Timp verdele ierbii crude, melcul ce pe
piatră casa şi-o plimbă, micuţa furnică ce veselă caută drumuri, ori glasul şi ciripitul păsării ce
sus în văzduh îşi strigă perechea, pentru a te regăsi pe tine.  Închid ochii şi mă las purtat pe
aripile amintirilor vântului, văzând zările prin ochiul şoimului care de sus pământuri ţinteşte,
spre păduri şi dealuri şi-n spre munţi chemare simţind. Simt cum sunt gheara râsului din pădure
care scorţă de copac agaţă, să ridice spre înălţimi de copac, unduirile sale de felină. Mă simt vioi
ca ursul ce din hibernare se rostogoleşte în tufişuri, cu fllori dulci, pentru aşi regăsi vigoarea
pierdută în iarna trecută.

Prin fereastra frunzei de toamnă privesc întreaga-mi primăvară–vară, o simt, o ascult, o miros,
simt trecutul meu, simt adieri, soarele puternic şi vânturi de gânduri, sentimente alergând
nebune. Simt secolele care îmi şoptesc să caut să mă regăsesc. Ascult viaţa năvălind dispre
milenii trecute, spre prezent şi viitor. Ascult foşnetele, râsetele pletoasei sălcii de la margini de
ape, când frunzele se ceartă între ele sau chicotind în sclipirile apelor, fac ca pescarul să întoarcă
capul spre nimeni din dosul umbrei sale.

Mă simt margine de ogor, de pământ negru ce aburi spre soare trimite primăverii, să anunţe
toamna ce recoltă bogată va fi. Mă simt în închipuiri care mă dor. Aş vrea ca pe pamântul meu să
nu mai vină volburi de ape, case să ducă şi viaţă să distrugă. Aş vrea ca drumurile ţării să fie
curate, să fie pe ele scrise prin fapte numele celor care demult mângâiau cu mare dragoste, tot ce
era natură şi curăţenie sufletescă, pentru ţară şi om.

Vreu să gândesc prin cei care sunt valori de neam, de om, să dreagă răul care potopeşte
frumuseţea meleagurilor dragi nouă, celor care iubim acest pământ. Vreau prin fereastra ruginie
a toamnelor ce vor veni, să alungăm vremurile ce dor, să aruncăm ce este stricat şi urât, să ne
desprindem de margini de lume şi de sărăcie, prin drumuri şi sate cândva mândre şi bogate.

Fereastra frunzei de toamnă îmi deschide pagini din timpuri primăvară–vară, când dealurile şi
câmpile cântau de voioşie, prin chipuri laminate de darurile acestui ogor, al nostru pe veci. Vreau
să mă simt încă multe şi nenumărate primăveri–veri, în toamne regăsite, când căprioara la
margine de păduri netăiate, nestrivite, să adulmece zarea, răsăriturile şi apusurile, liniştea ce
pogoară peste sate bogate si drumuri curate, în căpiţe de fân mirositor şi-n veselia mustului
bolborosind dulce fierbător, prin sărbătorile şi tradiţiile noastre reînviate.   

Mă întorc în mine şi ascult zgomotul vieţii, îl plimb prin inima sufletuluii meu şi pun putere în
noul început ce va-să-vină. Privesc albina târzie pe floarea ce palidă şi tristă, acum în toamnă
ostenită şi trecută prin vară fierbinte, dă să cadă obosită. Mă uit şi iau aminte că începutul are
sfârşitul într-un nou încept, tot de clipe numărate, ce unele poartă regrete, dar multe din ele 
împlinite. Mă uit la pomul ce încet se dezbracă şi înţeleg că niciodată, el nuditatea lui nu o
regretă, pentru că ştie că noi straie îl vor face să fie din nou un şi mai puternic nou început. El
parcă îmi spune că are minunate clipe din primavară–vară şi acum, în toamnă, va înmbrăca o
scoarţă de amintiri mai groasă pentru gerul iernii ce va bate la poţile sale.
Noi de ce nu ne refacem mai puternice începuturile? Am amintiri care nu se lasă prinse, fug
răzleţe şi se opresc în clipe de imagini primăvară–vară. Unul răzleţ, gând de sus, se uită şi vede
uimit jos, doi ochi mari şi un păr cârlionţat, o faţă senină, privind cerul albastru dintr-o tufă de
flori gălbenele. Un zâmbet îi pleacă de pe buzele ochilor, ce privesc spre steaua din apus şi soare
răsare. Gândul meu răzleţ, întinde o mână şi prinde în căuşul palmei acea sărutare şi-o soarbe ca
apă de izvor. Sărutarea vieţii către viaţă, către soare, către mine în dulce amintire. Razele din
ochii jucăuşi şi veseli, se plimbă şi acum printre amintiri pe frunzele mele de toamnă ruginite. 

Crepusculul clipelor adunate şi împreunate în două pălmuţe a închinăciune, spre cerul


timpului, spre cerul primăvăratec, văd prin fereastra de toamnă ruginie, lumânarea vieţii aprinsă
ca o închinăciune şi ofrandă dată vieţii, care prin primăvară se regaseşte în toate lucrurile ştiute şi
neştiute, prin noul încept. 

Eu încă mai stau şi mă uit prin fereastra frunzei ruginite cum alte frunze ruginite se desprind
din pomul vieţii şi îmbrăţişează în zbor lin şi legănat, pământul mustind a toamnă. Undeva,
departe, un vânt si-un nor de ploaie se ceartă cu o rază de soare ce se vrea încă puternică. Un
cârd ordonat de pete minuscule şi negre, frâng raza mică şi-a ei putere. Ele, punctele, pleacă
acolo, departe, lăsând în urmă amintirile iernii ce-o să vină. Feliile mele de timp adună toate
florile din primăverile-toamne trecute şi fac un buchet dăruit tuturor femeilor, ficelor, mamelor
noastre, celor care au fost şi sunt încă, precum şi pentru cele care vor fi în viitor. Ele sunt de
fiecare dată oferite de la mine ca un dar al unui nou  început, pentru ca să treacă verile, iar în
toamne să se pregătescă pentru o nouă generaţie de începuturi, pentru  noi primăveri ce-o să vină.
Toate aceste noi începuturi să vină prin dragoste şi iubire.  

Cu ochii rămaşi în ruginiul frunzei şi plecat undeva departe, în lumea gândurilor amintiri, scap
jos frunza ruginie de toamnă ce repede se lipeşte de pământul părintele său. Eu, ca vrăjit, am
rămas pictat acolo departe, pictat şi uitat în acea amintire ruginie ce a fost odată o frunză din
primăvară trecută. În mine şi gândul meu o amintire frumoasă a rămas frunza verde şi veselă,
zâmbitoare, din primăvara amintirii mele.

Text de Viorel Muha

S-ar putea să vă placă și