Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
b. Difuzia facilitata se realizează prin utilizarea unor molecule transportoare existente în membrană sau introduse
artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au o anumită specificitate, recunoscând specia moleculară sau
ionică pe care o transportă. Există transportori pentru glucoză, colină, pentru diferiţi ioni (în acest caz transportorul se
numeşte ionofor)
- este un proces neselectiv, ce se poate realiza in cea mai mare parte a domeniului membranarrata de transport tine
de asoctiatiile structurale pe care membrana le realizeaza
- este IMPORTANT in: difuziunea gazelor respiratorii O2 si CO2, difuziunea unor molecule mici hidrofobe
(benzenul )
polare ( apa sau etanolul)
Canalele ionice sunt proteine specializate care străbat bistratul şi permit trecerea unor substanţe care nu sunt liposolubil
Permit trecerea ionilor în ambele sensuri şi sunt selective.
Porii sunt structuri neselective, contează doar diametrul particulei.
20.Acvaporine/ Apoporine
= Grup de proteine omologe ale membranei celulare, alcatuite din sase domenii transmembranare, care constitute
canale pentru transportul pasiv al apei si uneori al unor molecule organice mici, ca uree sau glicerolul
- directia de transport este dictata de gradientul osmotic
- cele 6 domenii transmembr. elicoidale inconjoara un por
- sunt continute indeosebi in tesuturi ce transporta cantitati mari de apa (rinichi, pulmoni – in membr. eritrocitara)
si in alte tesuturi ce nu participa direct la metabolismul fluidelor (muschii scheletici)
- nu se stie cum funtioneaza
- implicatii medicale:
explica mentinerea unei hidratari adecvate a cel. cailor aeriene
asigura resorbtia apei la nivel renal (in ramura descendenta, subtire a canalului Henle)
patologie: variatii ale genei care codifica prot. AQP-2 det diabetul insipid nefrogen
Pompe ionice
= structuri proteice transportatoare din clasa proteinelor integrale
- transportul materialului se face impotriva gradientului de C% (mica mare)
- energia e furnizata de hidroliza ATP
- exemple de pompe ionice:
pompa de H+, K+ din mucoasa gastrică,
pompa de Ca++ din reticulul sarcoplasmic
pompa protonică bacteriorodopsina
cea mai cunoscută pompă ionică este Na+,K+- ATP-aza:
Este alcătuită din patru subunităţi proteice (2 subunităţi a şi 2 subunităţi b); subunitatea a are activitate ATP-azică.
Hidroliza ATP furnizează energia care permite translocarea a 3 ioni de Na în exteriorul celulei şi a doi ioni de K în
interior.
Mecanism:
=> se leaga Na
=> se activeaza partea de enz. ce hidrolizeaza ATP-ul
=> se leaga o molecula de fosfat
=> cele 3 locuri de legare Na sunt intoarse spre exterior
=> la ext, ionii de K se prind pe cele 2 locuri libere si trec cu fata spre citosol
=> defosforilare => elib. K ce trece in mediul IC
=> scoate 3Na si introduce 2K - diferenta de potential electric de o parte si alta a memranei este necesara pt a elabora f
rapid un raspuns
- glicoproteina P: transporta diferite substante exogene
- glicoproteina G: persoanele bolnave de cancer, ce nu raspund la tratamentul cu citostatice prezinta un continut ridicat
de glicoprot. G ce recunoaste substanta straina si o scoate afara din cel, inainte sa-si faca efectul
Transport activ secundar - constă din pătrunderea speciilor transportate într-un compartiment (extracelular sau
intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic, prin asocierea cu molecule care se deplasează normal conform
propriului lor gradient de concentraţie
Sunt folositi cotransportori:
- simporteri: cele 2 tipuri de molecule sunt mutate in acelasi sens dar o substanta se transporta in virtutea
gradientului, iar cealalta impotriva
transferul e favorizat de un gradient (nu consuma ATP)
ex: glucoza in cel. mucoase intestinale se asociaza cu Na care intra pasiv; ionii sunt apoi eliminati activ prin transport
primar, iar glucoza ramane
- antiporteri: cele 2 tipuri de molecule sunt mutate in sens contrar, una cu gradientul cealalta impotriva
ex: muşchiul cardiac - antiport 3 Na+/ 1 Ca++
26.Etapele fagocitozei
-prin fagocitoza celulele transporta din mediul extracelular in citoplasma particule de natura foarte diferita,
utilizand regiuni specializate din membrana celulara purtatoare de receptori. Intr-o prima etapa complexul
antigen-opsonina este recunoscut de receptorii de la suprafata fagocitelor si fixat de membrana celulara
determinand activarea receptorilor. Activarea receptorilor duce la agregarea proteinelor contractile bogate in
actina de la niv citoscheletului si determina emiterea de pseudopode. Ele inconjoara strans particula si ca urmare
apar interactiuni receptor-particula pe toata suprafata ei, care fixeaza particula de membrana pseudopodelor.
Pseudopodele care inconjoara particula se unesc si la locul de unire fuzioneaza, favorizand formarea unei vezicule
care cuprinde particula fara lichid din fluidul extracelular, denumita fagozom. In citoplasma fagozomii se unesc
cu lizozomii care cuprinzand enzime de tipul hidrolazelor acide degradeaza sau digera particulele introduse in
fagozomi din mediul extracelular.
27.Jonctiunea stransa
-jonctiunile stranse sunt dispozitive de adezivitate cu o dispozitie „in panglica” impermeabile pentru markerii
intercelulari separand net compartimentele tisulare cu compozitii chimice diferite. In organizarea jonctiunilor
stranse, membranele adiacente se apropie complet una de alta pentru a edifica structuri pentalaminate impiedicand
astfel scurgerea moleculelor printre membranele angajate in organizarea dispozitivului jonctional. Principalele
proprietati ale jonctiunilor stranse sunt: a) dispozitive de adezivitate intercelulara flexibile si sigure; b) bariere
chimice si fizice intercelulare; c) confera polaritate celulelor angajate in astfel de jonctiuni; d)apar timpuriu intre
celulele embrionare de obicei sub forma de macule, pt ca apoi sa dispara sau sa se transforme treptat in zonule pe
masura diferentierii celulelor respective.
30.Filamente de actina
-actina se gaseste in cele mai multe celule in proportie de 10% din totalul proteinelor celulare. Cantitatea ei in
celule difera dupa gradul de activitate al acestora. Moleculele de actina apar sub forma polimerizata filamentoasa
(actina F) in microfilamente fie depolimerizata – monomerica (actina G) in citosol. Filamentele de actina se
asocieaza in parte cu endomembranele si se leaga de obicei de membrana celulara de suprafata.
31.Filamente de miozina
-miozina se gaseste in cantitate redusa in celulele nemusculare, fiind de forma si marime diferita in aceeasi celula.
Legarea microfilamentelor de membrana de suprafata se realizeaza prin diferite proteine (alfa-actinina si vilina).
Legarea microfilamentelor este esentiala pt formarea citoscheletului precum si pt unele procese celulare de baza
ca citokinezia, miscarile filopodiale si microvilare, etc.
33.Filamente intermediare
-sunt prezente in celulele eucariotelor superioare, fiind diferite de microfilamentele de actina si microfilamentele
de miozina. Sunt numite intermediare pt ca diametrul lor de aproximativ 10 nm este situat intre cel al
microfilamentelor mici de actina si cel al microfilamentelor mari de miozina 25nm. Dupa proteinele componente
sunt de mai multe tipuri: microfilamente formate din precheratina – cheratina; microfilamente ce contin
vimentina; microfilamente ce contin desmina sau scheletina.
35.Microtubuli
-sunt prezenti sub forma de cilindri subtiri in citoplasma celulelor animale si vegetale. In sectiune transversala au
un diametru cuprins intre 20 si 30 nm. Ca si microfilamentele, ei pot aparea grupati sau izolati in citoplasma.
Microtubulii sunt in general formatiuni labile datorita moleculelor de tubulina ce se agrega si se dezagrega
incontinuu in citoplasma, in functie de concentratia ionilor de Ca+ si a moleculelor de AMP ciclic din citosol. Ei
au rol in formarea citoscheletului impreuna cu microfilamentele, contribuind la mentinerea formei celulei,
participa deasemenea si la transportul axonal mai putand avea si functii speciale
39.Functiile ribozomilor
-aceste organite celulare reprezinta in citoplasma locul de sinteza al proteinelor. La nivelul poliribozomilor
neatasati membranelor reticulului endoplasmic se sintetizeaza proteinele de structura iar la nivelul ribozomilor
atasati membranelor reticulului endoplasmic se sintetizeaza proteinele de export (enzime hormoni anticorpi)
55.Exocitoză
Exocitoza este procesul prin care celulele transportă proteinele şi lipidele nou-sintetizate către membrana celulară.
Transportul proteinelor solubile ce vor fi secretate în mediul extracelular şi al componentelor membranei celulare
are loc în structuri veziculare (~50 nm în diametru) sau tubulare.
Tipuri:
În organismele multicelulare există două tipuri de exocitoză:
1. neconstitutivă, dependentă de Ca2+ ;are loc la sinapsele chimice neuronale , deserveşte semnalizarea
interneuronală
- are loc în toate celulele şi serveşte fie la eliberarea unor substanţe în afara celulei, fie la livrarea către membrana
celulară a unor proteine nou-sintetizate.
Roluri:
Exocitoza e necesară pentru:
secreţia enzimelor, hormonilor şi anticorpilor din celule,
menţinerea şi reînnoirea membranei celulare
eliberarea de neurotransmiţători din presinapsele neuronale,
transportul proteinelor membranare integrale
reacţia acrozomală în timpul fertilizării ovulului
prezentarea anticorpilor în timpul răspunsului imun
reciclarea receptorilor membranari.
Exocitoza e importantă şi pentru comunicarea dintre celule.
Etape ale exocitozei
1. Transportul veziculelor de-a lungul fibrelor citoscheletale
- proteinele sintetizate în reticulul endoplasmic sunt transportate în cărăuşi veziculari microscopici la aparatul
Golgi, unde suferă modificări secundare. -La ieşirea din aparatul Golgi, proteinele sunt din nou încorporate în
vezicule ce le vor transporta, de-a lungul fibrelor de actină sau tubulină, către periferia celulei. Încorporarea în
anumite tipuri de vezicule, ale căror membrane au compoziţii unice şi specifice, depinde de alcătuirea şi structura
proteinei în cauză (care îi permite interacţiunea cu o complicată maşinărie ce coordonează aceste procese).
2. Capturarea veziculelor lângă membrana ţintă
- ajunse lăngă membrana ţintă, molecule asociate acesteia interacţionează cu molecule asociate membranei
veziculare, limitând în acest fel mobilitatea cărăuşilor
.- Acest ancoraj iniţial al veziculelor nu este foarte rigid, el permiţând mişcarea pe distanţe de aproximativ 100
nm, şi este facilitat de complexe macromoleculare.
3. Ancorarea veziculelor la membrane
-descrie alăturarea la distanţe mai mici de 5-10 nm şi interacţiunea stabilă a unor membrane.
- Acest proces depinde de un complex (numit SNARE) alcătuit din molecule alungite, care se asociază temporar
alcătuind o structură asemănătoare a doi şerpi încolăciţi unul în jurul celuilalt, astfel fixând vezicula lângă
membrană.
4. Condiţionarea = modificările locale ce preced fuziunea
5. Fuziunea = unirea celor două membrane (veziculară şi ţintă), fiind finalizată prin:
- eliberarea conţinutului veziculei (enzime, hormoni, neurotransmiţători, toxine) în spaţiul extracelular, fie de
- încorporarea unor componente ale membranei veziculare (proteine, lipide) în membrana ţintă (de exemplu
membrana celulară).
Ultimul proces e important pentru menţinerea compoziţiei/dimensiunilor membranei celulare, sau dimpotrivă,
pentru schimbarea rapidă a acestora ca răspuns la semnale exterioare. Mai mult, în acest fel se asigură creşterea
suprafeţei membranei în timpul creşterii.
După fuziune, componente veziculare sunt reciclate către interiorul celulei prin endocitoză.
59.Mitocondria – biogeneza
-in celule, mitocondria se reinnoieste continuu, iar organitele iesite din functie sunt indepartate prin autofagie, cu
ajutorul lizozomilor. Alte noi mitocondrii apar prin condriodiereza, o mitocondrie functionala dand nastere la alte
doua organite asemanatoare.
68.Nucleol – rol, compozitie chimica, evidentiere la microscop optic, ultrastructura, localizare NOR
-nucleolul are rol in sinteza ARNr si biogeneza ribozomilor, rol in transferul ARNm si ARNs in citoplasma, rol in
pregatirea mitozei. Principalele componente chimice ale nucleolului sunt ADN, ARN si proteine, care se gasesc
in functie de tipul celular si momentul functional, in proportie de aprox. 3%, 7% si 90% din greutatea uscata. In
celulele vii, la microscopul cu contrast de faza, nucleolul este usor identificabil ca un corpuscul puternic
refringent, cu un contur discret neregulat si cu un continut heterogen. Asezarea nucleolilor in nucleu este de
obicei centrala sau paracentrala, dar poate varia in functie de momentul functional.