Sunteți pe pagina 1din 96

ETICA PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL

(CURS)
CAPITOLUL I

SCHIŢĂ INTRODUCTIVĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII ETICII

Etica a avut mereu tendinţa de a se diferenţia în cadrul corpusului filosofiei şi în


raport cu celelalte discipline filosofice. Această tendinţă ţine de faptul că etica s-a format ca
disciplină cu un dublu statut încă din antichitatea clasică greacă, prin crearea ei de către
Aristotel. Acest dublu statut, cel de ştiinţă şi cel de parte componentă a filosofiei, reprezintă,
în cele din urmă, travaliul gândirii etice din Europa sau complexul etic al omului de tip
european. Se cuvine ca înainte de a dezbate acest „complex”, aşa cum rezultă el în ordine
istorică, să amintim câteva elemente ale dezvoltării ideilor etice înainte de civilizaţia
europeană occidentală care s-a dezvoltat din antichitate încoace.
1.1. Originile eticii
Originile eticii sunt legate de întregul complex de factori care au determinat
dezvoltarea culturală a omului, în contrarietate dar şi în completitudine cu natura din care
acesta a provenit şi de care este legat existenţial. Cu mult înainte de apariţia scrisului s-au
dezvoltat miturile etice care fundamentează atitudinile omului faţă de elementele
contradictorii, cum sunt Binele şi Răul. Aceste atitudini sunt un mod de a face, un mod de a
crede, un mod de a fi, ele definind fiinţa umană sub toate aspectele care constituie drama
devenirii. Originea etică a omului are părţile ei credibile din punct de vedere istoric, dar şi
extrapolările care-l aşează pe om în orizonturi transcendentale, extramundane. Această origine
poate fi deductibilă din dorinţa mai generală de ordine, din dorinţa de a răspunde tendinţelor
egoiste naturale prin reguli care să rezolve conflictele interindividuale şi să găsească cel mai
important argument al datoriei individului. A analiza aceste origini ar fi o întreprindere la fel
de temerară ca şi prezentarea completă a dezvoltării culturale a omului şi a felului în care s-a
născut şi a evoluat ideea de Dumnezeu. Omul cultural este o succesiune a atitudinilor faţă de
această idee, pentru că datoria morală are în spatele ei idealuri semnificante de raportare la
suprauman. Originile cele mai îndepărtate ale eticii trebuie atribuite posibilităţii de dezvoltare
a mecanismelor de control asupra egoismului individual în favoarea egoismului colectiv. În
cele din urmă, originile cele mai îndepărtate ale eticii nu sunt de ordin istoric, ci ele ţin mai
mult de modelarea naturii umane, de semnificarea pe care omul a dat-o prezenţei colective şi
care nu este străină de instinctul de conservare.
1.2. Consemnarea scrisă a normelor etice în antichitate
Societatea umană este caracterizată prin normativitate pe care şi-o impune la un
moment dat. Normativitatea cu specific etic funcţionează ca o paradigmă gata să acapareze un
mod specific de gândire şi să interiorizeze opţiunile care devin apoi comportamente.
Consemnarea scrisă a normelor etice nu este pură, pentru că moralitatea ca fenomen nu este
izolată de celelalte fenomene ale vieţii. Aşa se explică de ce normele etice sunt amestecate cu
cele juridice sau cu alte categorii de norme care dau împreună imaginea omului societal şi
creează logica unei societăţi stabile. Probabil că primele forme ale scrisului, care premerg
scrierea „modernă”, au apărut la sfârşitul mileniului IV î. Hr. în cele două mari civilizaţii
riverane, Mesopotamia şi Egiptul1, datorită schimbărilor care s-au produs în viaţa oamenilor
prin trecerea la un mod de viaţă citadin. Oraşele-state au impus o altfel de normativitate
datorită unei convieţuiri prin aglomerare, printr-o mai mare apropiere fizică de ceilalţi. Se vor
forma treptat conceptele etice, pe care le găsim în nuce în codurile de legi, în documentele
comerciale, în sentinţe, în mituri şi poveşti care descriu viaţa exemplară a eroilor civilizatori.
Unul dintre aceste concepte este cel de valoare, care va constitui un reper mental cu o
capacitate recuperatorie. Valoarea vieţii este cea mai generală, dar şi cea mai stringentă, într-
un moment în care formarea şi dezvoltarea marilor imperii produce spaimă pentru unii şi
satisfacţia dominării pentru alţii. Unul dintre primele texte scrise care dezvăluie valoarea
vieţii este Epopeea lui Ghilgameş, rege al Urukului, probabil în mileniul III î. Hr. Acest text
reprezintă prin excelenţă drama vieţii omului, el fiind mereu actual ca idee, şi urmărind
traseul de la încrederea oarbă în propriile-i puteri până la deziluziile dezvăluite de conştiinţa
morţii. Acest fapt se petrece în viaţa lui Ghilgameş în paralel cu Enkidu, un alter-ego al
primului. Ambii înfăptuiesc rolul de erou civilizator şi intră în conflict cu zeii în momentul în
care depăşesc orizontul în care este înscris omul. Moartea lui Enkidu produce conştientizarea
perisabilăţii fiinţei omului de către Ghilgameş care intră în contratimp cu destinul uman
pentru a obţine viaţa nesfârşită ca şi a zeilor. În cele din urmă, el greşeşte prin neatenţie,
greşeşte prin somnul care precede pierderea singurei soluţii a unei vieţi nesfârşite, planta mitic
regeneratoare.
Principiile etice din Epopeea lui Ghilgameş „nu au fost menţionate, ci sugerate” 2, ele
fiind prezente în îndeplinirea datoriei regelui faţă de supuşii săi, pe care-i protejează prin
construirea zidurilor de apărare a Urukului, prin restaurarea templelor zeului Anu, protectorul
oraşului, a zeiţei Iştar, zeiţă a fertilităţii şi iubirii. „Muncile” lui Ghilgameş se înscriu în
normalitatea care este redată de „contractul” dintre rege şi supuşii săi, creându-se o etică a
muncii prin achitarea de responsabilităţi. Toată acţiunea lui Ghilgameş este de civilizare,

1
Gerald A. Larue, Etica în antichitate, în Tratat de etică, editor Peter Singer; Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.
55
2
Ibidem, p. 57
până în momentul în care se produce spaima morţii şi începe epopeea căutării unui antidot.
Din acel moment avem o altă etică, cea care redă drama eternă a trecerii omului de la o stare
de optimism exagerat şi încredere oarbă în sine la deziluzie şi nefericire. Pe această trecere se
va fundamenta o etică a conştiinţei morţii şi a finitudinii implacabile care este moştenirea
culturală cea mai grea a omului.
În spaţiul geo-istoric al Mesopotamiei, între văile fertile ale fluviilor Tigru şi Eufrat,
s-au dezvoltat culturi şi civilizaţii puternice, imperii care au cunoscut momentele lor de graţie,
unde măreţia umană s-a împletit deseori cu decăderea. Justiţia omului a căutat să copieze
mereu pe cea divină şi respectul pentru lege s-a fundamentat în timp, el fiind la fel de puternic
şi de necesar ca şi zidurile care au apărat populaţiile oraşelor-state. Respectul pentru lege,
pentru ordine socială, care să o copieze pe cea divină, este redat de Codul de legi al regelui
semit Lipit-Iştar al oraşului Isin, din secolul al XIX-lea î. Hr., dar mai ales în celebrul Cod
al lui Hammurabi din Babilon (1728-1646 Î. Hr.). Aceste coduri juridice scrise au promovat
o morală care favoriza pe cei puternici, înscriindu-se în ordinea socială de atunci, dar au
reglementat şi relaţiile din familie, în care bărbatul avea putere deplină. Totodată codurile
scrie au păstrat prin lex talionis tradiţiile arhaice ale dreptului.
Etica egipteană poate fi considerată şi ea „un dar al Nilului”, pentru că Herodot ne
spune că Egiptul nu ar fi fost posibil fără revărsările fertile ale marelui fluviu. Conceptul care
desenează activitatea etică este ma’at, termen care desemna dreptatea, echilibrul, norma,
ordinea, adevărul, acţiunea dreaptă şi corectă (s.n.) , toate stabilite de la început de către
zei şi garantate acum de către faraoni”3. Conceptul de ma’at nu era deloc vag pentru că se
aplica într-un mod concret la întreaga viaţă socială, religioasă, familială. Respectul faţă de
normele etice pe care-l aveau egiptenii rezultă şi din faptul ca ma’at se preda în şcolile de
scribi, ca o dovadă a respectului faţă de o ordine necesară în lumea omului care o copia pe cea
divină. Etica egipteană are toate caracteristicile ce rezultă din existenţa statelor antice, în care
există o ierarhie precisă asupra căreia intervenţia omului este inutilă şi blasfematorie. Ea a
promovat supunerea tuturor oamenilor faţă de zei şi păstrarea ierarhiilor sociale stricte.
Etica evreilor antici, redată în Scripturi, descrie o atitudine morală a unui regat,
format probabil în secolul al X-lea î. Hr., care s-a constituit în împrejurări istorice nu suficient
de certe, ceea ce a permis, ca şi în cazul altor state antice, amestecul divinităţilor în alegerea
regilor. Zeul evreu Iahve impune ca rege pe Saul, apoi pe David, ultimul deschizând linia
iudaică de conducători. Legile iudaice sunt influenţate indubitabil de cele mesopotamiene.
Iahve dezvălui lui Moise, alesul sau, legile pe Muntele Sinai. Conceptul care dezvălui
conţinutul moral al acţiunilor umane este sedeq, care poate însemna dreptate, virtute, cale

3
Ibidem, p. 59
dreaptă4. În strânsă legătură cu perceperea relaţiei dintre jurisprudenţă şi obligaţie, vechii
evrei au dezvoltat o etică bazată pe cartea legii, în care are loc un schimb între unicul zeu şi
oameni pe baza principiului do ut des (îţi dau ca să-mi dai)5: Iahve oferă poporului său hrană,
haine, binecuvântare, dar cere în schimb supunerea. Nesupunerea însemna un comportament
neetic şi atrăgea mânia zeului. Aceasta are o formă aparte , în condiţiile unei „personalităţi
comune”, când pedepsele divine pentru păcatele oamenilor se pot aplica generaţiilor ulterioare
sau pot fi expresia unor pariuri6. Istoria evreilor nu este deloc lineară, ci cuprinde momente de
cumpănă şi de îndoială a acestora faţă de propria lor divinitate. Pe fondul unei astfel de istorii
apare Etica lui Qoheleh care sugerează să „trăieşti clipa”, pentru că viaţa de apoi nu există ca
atare.
În general sunt acceptate următoarele mari tradiţii etice:
Etica indiană, etica budistă, etica chineză clasică, etica evreiască, etica creştină, etica
islamică.
Fiecare dintre acestea are o lungă reprezentare istorică, aşa cum reiese din textele
care au ajuns până la noi. Analiza acestor texte ar constitui obiectul unei alte lucrări decât cea
de faţă. Vrem să urmărim în continuare, conform scopului acestui curs, o scurtă istorie a eticii
filosofice occidentale. Această istorie poate fi apreciată pe următoarele etape: etica în
antichitatea greco-romană, etica Evului Mediu şi Renaşterii, filosofia morală modernă, etica
actuală sau contemporană.
Etica în Grecia antică se bazează pe o lungă tradiţie presocratică, dar momentul ei
cel mai clar de continuitate şi de expresie logică începe cu Socrate (469-399 î. Hr.) şi este
desăvârşit de Platon (427-347 î. Hr.) şi Aristotel (384-322 î. Hr.). Cei trei filosofi au influenţat
întreaga perioadă postaristotelică (elenistică), romană şi medievală, dar au influenţe foarte
clare până azi. Se pare că Socrate nu a scris nici o operă, dar concepţia lui, cât şi metodele lui
de aflare a adevărului (metoda maieutică) sunt cunoscute din dialogurile de tinereţe ale lui
Platon sau dialogurile socratice. Platon se va separa de maestrul său în dialogurile scrise mai
târziu, cum este cazul dialogului Republica. El dezvoltă o teorie a formelor (o teorie a
ideilor) şi, strâns legată de aceasta, o teorie a guvernării. În ceea ce-l priveşte pe Aristotel, el
este considerat adevăratul creator al eticii, ca disciplină de sine stătătoare, prin cele două
tratate etice: Etica eudemică şi Etica nicomahică, în care păstrează tradiţia sa academică dar
respinge teoria platoniciană a ideilor.

4
În Deuteronom (16, 20) scrie: „Sedeq, sedeq vei trăi şi vei moşteni pământul pe care Iahve, Domnul
Dumnezeul tău, ţi-l dă”
5
Gerald A. Larue, Etica în antichitate, p. 62
6
A se vedea Cartea lui Iov
Principalele teme şi probleme în cadrul eticii greceşti clasice au gravitat în jurul a
doi termeni: eudaimonia (fericirea) şi arete (virtutea)7.
1.3. Etica în Evul Mediu şi în Renaştere
Dezvoltarea eticii în această perioadă este strâns legată de evoluţia activităţii
filosofice. Se remarcă o strânsă legătură cu scolastica, printr-o terminologie adecvată, ce ceea
ce a impus teologia creştină în această perioadă, în care filosofia în genere a fost considerată o
„slujnică a teologiei”. Cultura occidentală, în ansamblul ei, este legată de evoluţia ordinilor
religioase, în special de ordinele dominican şi franciscan. S-a remarcat o degenerare a
filosofiei, a gândirii libere, în secolul XIV, când nu se remarcă nici-un filosof, cu excepţia lui
John Wyclif (1320-1384)8.
Remarcăm o etică teistă, între secolele II şi V, în scrierile Părinţilor Bisericii, sub
influenţa directă a filosofiei greco-romane, de provenienţă orientală şi occidentală. Sfinţii
Părinţi au fost preocupaţi de facultatea gândirii raţionale, pe care au susţinut-o şi clasicii
filosofiei greceşti. Acest lucru este demonstrat de utilizarea conceptelor ratio practica
(gândirea practică), recta ratio (în latină) şi orthos logos (în greacă), ambele forme
însemnând „gândire corectă”9. Această „gândire corectă” presupune şi un mod corect de a
acţiona. Virtutea morală este rezultanta acţiunii virtuţii intelectuale a gândirii practice –
phronesis (în greacă) sau prudentia (în latină). Conţinutul şi folosirea acestor concepte au în
primul rând o motivaţie religioasă care trebuie să ducă spre o verticalitate morală
premergătoare planului educaţiei publice.
Discernerea binelui de rău este privită ca o realitate, ca o înzestrare pe care o au
oamenii, fie că această discernere se realizează pe cale raţională sau prin intuiţie. Sfântul
Ieronim (347-420) introduce termenul de synderesis, ceea ce se referă la puterea înnăscută de
a deosebi binele de rău (o „scânteie de conştiinţă” – conscientia = conştiinţă). În scrierile
diverşilor autori din această perioada, ca Sfântul Ieronim sau Sfântul Augustin (354-430),
„conştiinţa este o facultate înnăscută care revelează legea morală a lui Dumnezeu aşa cum
este ea înscrisă în sufletele oamenilor”10. Sfântul Augustin, sub influenţa Republicii lui
Platon, a lui Plotin (204-269), a lui Origene (185-255) a susţinut ideea unei purificări morale
printr-un „zbor al sufletului” către Dumnezeu, ca posibilitate a cunoaşterii legii morale prin
intermedierea conştiinţei. Intricaţia eticii în viaţa omului este un efect al acţiunii „dreptului
natural” (ius naturale), ale cărui prescripţii sunt un set de reguli (porunci) pe care Dumnezeu
le-a dat omenirii prin decalogul lui Moise.

7
Christopher Rowe, Etica în Grecia antică, în Tratat de etică, editor Peter Singer, pp. 151-161
8
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 164
9
Clement Alexandrinul (150-215) introduce primele noţiuni morale
10
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 165
Un moment important pentru evoluţia eticii medievale îl reprezintă scrierile
Sfântului Anselm, arhiepiscopul de Canterbury, considerat părinte al „scolasticii şi autor al
celebrului „argument ontologic” al existenţei lui Dumnezeu. Sub influenţa lui Augustin,
Anselm consideră că graţia divină care se coboară asupra omului induce sufletului dispoziţia
de a se orienta şi înainta spre bine (affectio justitiae)11. Aceasta se face prin intermediul
voinţei (voluntas), ca legătură dintre om şi criteriul bunătăţii. Viciul, care este non-etic, este
un consimţământ conştient de a păcătui, după cum afirmă Abélard, reprezentând o intenţie a
omului de a încălca legile lui Dumnezeu12. Pe această linie interpretativă se situează Ansel,
Abélard, Henry de Ghent (1217-1293), Duns Scotus (1266-1308), William Ockham (1290-
1350), Francisco Suárez (1548-1617).
Un loc aparte în evoluţia ideilor eticii medievale îl au scrierile Sfântului Toma de
Aquino, considerat de unii exegeţi cel mai mare filosof de la Aristotel până la Descartes. El
este reprezentantul cel mai important al filosofiei scolastice, încercând să obţină o sinteză a
filosofiei creştine între filosofia greacă şi doctrina catolică. Ideile etice ale Sfântului Toma
sunt dezvoltate în monumentala lucrare Summa Theologiae, dar şi în alte tratate ale acestui
autor. Plecând de la Aristotel, Sfântul Toma dezvoltă o formă de eudemonism logic13, în care
acţiunea corectă se identifică întotdeauna cu conduita, virtuţile fiind obiceiuri de a acţiona şi
care duc la împlinirea naturii raţionale a omului. Trebuie subliniată dimensiunea religioasă a
eticii Sfântului Toma, prin transformarea supranaturală a scopului virtuţii de la stadiul de
eudaimonia la stadiu de beatitudo (binecuvântare), realizat în unirea eternă cu Dumnezeu 14.
Paralel cu gândirea Sfântului Toma au evoluat concepţii de sorginte augustiniană, cum este
cazul misticii Sfântului Bonaventura (1217-1274), a lui Raymundus Lullus (1235-1315) sau a
lui Maister Eckhardt (1260-1327), pentru care iluminaţia divină joacă cel mai important rol în
„întoarcerea voinţei sufletului spre Dumnezeu”15.
La fel de importanţi pentru evoluţia concepţiei morale a evului mediu sunt şi Duns
Scotus şi William Ockham, ultimul localizând sursa moralei în voinţa divină, Dumnezeu fiind
omnipotent şi putând să facă orice „în afară de ceea ce este imposibil din punct de vedere
logic”16.
Renaşterea a adus, alături de marile tendinţe de schimbare spirituală şi de creaţie, o
reacţie împotriva scolasticii şi aristotelismului în favoarea doctrinei platoniciene. Aceste
evenimente au avut şi un mobil istoric în disensiunile din cadrul Bisericii Occidentale şi dintre

11
Ibidem, p. 170
12
Această situaţie pune în discuţie problema „liberului arbitru” care va fi criticată vehement de către Friedrich
Nietzsche la sfârşitul secolului al XIX-lea
13
John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 171
14
Ibidem, p. 172
15
Idem
16
Idem
Biserică şi monarhia laică, cât şi în redescoperirea autorilor antichităţii clasice, artişti, filosofi
şi scriitori care puteau să dea un suflu nou timpului de atunci. Se naşte o nouă etică, cea a
Renaşterii, care-i are ca principali reprezentanţi pe Nicolaus Cusanus (1401-1464), Marsilio
Ficino (1433-1499), Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), ultimii doi aparţinând Şcolii
neoplatoniciene de la Florenţa, patronată de Cosimo de Medici. Principala idee etică este că
„umanitatea reprezintă o valoare morală primară”17. Este o perioadă propice pentru
dezvoltarea utopiilor în scrierile lui Thomas Morus (1478-1535, Utopia) şi Tommaso
Campanella (1568-1639, Cetatea Soarelui). Sfârşitul Renaşteri din punctul de vedere al
dezvoltării eticii se prezintă astfel: se dezvoltă în continuare doctrine etice de sorginte tomistă
şi augustiniană, fructificându-l pe Aristotel în diverse moduri; apar doctrine etice din
perspectivă homocentrică cu implicaţii politice laicizate.
1.4. Etica modernă
Spre deosebire de etica medievală, etica modernă este prin excelenţă o etică laică,
chiar dacă intricaţiile religioase nu dispar definitiv. Filosofia morală modernă a apărut
raportată la întrebările noi puse în legătură cu natura şi Dumnezeu. Se pot identifica trei etape
majore în evoluţia acestei perioade18:
1. O îndepărtare graduală de dogma tradiţională, prin care este abandonată ideea că
morala are ca sursă autoritară o realitate extramundană şi înlocuită că morala se originează în
natura umană. Pot fi citate, în acest sens, Eseurile lui Montaigne (1595), opera lui Kant
(1785), lucrările lui Reid şi cele ale lui Bentham (1789).
2. A doua etapă este preocupată de elaborarea şi susţinerea tezei conform căreia
oamenii îşi conduc singuri viaţa. Această perioadă se întinde de la Reid, Bentham şi Kant
până la în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
3. A treia etapă este cea actuală, în care filosofia morală „s-a transferat de la
problema individului autonom la noi aspecte care ţin de morala politică”19.

1.5. Semnificaţia conceptelor


Termenul de „etică” provine din gr. ethos, care înseamnă „morav”, „obicei”,
„caracter”. Termenul de „morală” are aceeaşi semnificaţie ca şi cel de etică, dar rădăcina
etimologică o găsim în limba latină, în mores.
Accepţiunile care s-au dat eticii au fost următoarele:
1. Disciplină filosofică ocupată cu studierea problemelor practice şi teoretice ale
moralei.

17
Ibidem, p. 174
18
J.B. Schneewind, Filosofia morală modernă, în Tratat de etică, p. 176
19
Idem
2. Concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui curent filosofic,
fie reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de desfăşurare a vieţii
morale
3. Morală20.
Etica este ştiinţa moralei. Definirea "eticii" este o problema complexa având în
vedere pluralismul societăţii în care trăim, multitudinea de opinii şi varietatea de norme
morale, legale, culturale şi sociale pe care acest concept le include. Chiar daca standardele
etice se creează şi respecta la nivel personal, ele au impact asupra întregii societăţi, ale cărei
atribute şi tradiţii pot diferi de cele individuale. Valorile personale nu coincid întotdeauna cu
codul de conduita profesionala şi/sau cu valorile sociale, după cum dreptatea sociala nu este
echivalentă întotdeauna cu cea legala. Exista însa şi situaţii când o persoana cu integritate
morală, sau cel puţin acceptabilă social nu are motivaţia sau nu deţine valoarea care să
motiveze o acţiune morala. Societatea de exemplu considera repugnantă omuciderea sau
încarcerarea, dar justificarea lor drept autoapărare aparţine sistemului legal. De aceea,
principiile şi teoriile etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci când situaţia este
dilematica, iar valorile controversate. Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a
determina dacă o acţiune sau un comportament se derulează în concordanţă cu preceptele
sociale. O acţiune poate fi corectă sau nu, daca este acceptată legal, comunitar sau religios.
Atunci când ceea ce ar trebui făcut se suprapune peste ceea ce trebuie făcut şi peste ceea ce se
poate face atunci dilema etică este rezolvata. Până a ajunge însa la aceasta concordanţă
perfectă, aplicarea principiilor etice urmează un drum sinuos, dominat de tradiţii, controverse
şi de prejudecăţi.
Între etică şi morală s-au făcut însă şi anumite distincţii, cum sunt cele de mai jos:
1. Etica este o ştiinţă a comportamentului, moravurilor şi a principiilor care
guvernează problemele practice; morala reprezintă totalitatea mijloacelor pe care le folosim
pentru a trăi în societate, ea fiind alcătuită din prescripţii concrete pe care le adoptă indivizii şi
colectivitatea în ansamblul ei.
2. Etica este ansamblul regulilor de conduită rezultate pe baza distincţiei dintre bine
şi rău, pe care o comunitate dată le acceptă; morala este un ansamblu al principiilor de
dimensiune universal-normativă, bazate pe distincţia dintre bine şi rău21.
Deontologia provine din gr. deon, deontos („ceea ce se cade”, „ceea ce este
necesar”) şi logos (ştiinţă). Semnificaţiile care se dau azi termenului sunt:

20
Dicţionar de filozofie, Editura politică, Bucureşti, 1978, p. 246
21
J.J. Wunenburger, Questions ď éthique, Presses Universitaires France, 1993, p. XIV, în Mihaela Miroiu,
Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 11
„1. Cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice pe care
le implică exercitarea unei anumite profesii. Acesta poate fi un cod scris sau transmis prin
tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicanţii unei profesii (ex.: Jurământul
lui Hipocrate).
2. Sensul dat de J. Bentham, cel care a folosit pentru prima oară noţiunea de
deontologie, este următorul: disciplină al cărei scop ar fi evaluarea preliminară a consecinţelor
unei acţiuni, pentru a putea stabili, în funcţie de cantitatea de plăcere sau durere pe care acea
acţiune o procură, dacă ea merită sau nu să fie îndeplinită (un sens utilitarist).
3. În sens larg, deontologia este o parte a eticii care se ocupă cu studiul datoriei
morale, al originii, naturii şi formelor acesteia, în calitate de componentă de bază a conştiinţei
morale”22.
4. În sens restrâns, deontologia reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează
o organizaţie, instituţie profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor
profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor
reguli. Legat de această definiţie a deontologiei, „moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să
facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi”23.

CAPITOLUL II

STATUTUL ETICII CA GEN. IMPLICAŢII ETICE ÎN VIAŢA PUBLICĂ

2.1. Determinările morale în viaţa publică


Implicaţiile etice în viaţa publică sunt de o extremă diversitate şi de o importanţă
majoră. După Mihaela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae24 principalele implicaţii etice pentru
viaţa publică ar fi:

22
Dicţionar de filozofie, Editura Politică, 1978, p. 189
23
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, p. 11
24
Ibidem, pp. 16-18
a) Definirea raţională a criteriilor de evaluare morală în cazul: instituţiilor, regulilor,
legilor, alegerilor colective, comportamentului guvernanţilor şi politicienilor, al funcţionarilor
publici (mai larg, al managerilor publici), comportamentului profesional sau pur şi simplu al
celui cetăţenesc.
b) Evaluarea dreptăţii legilor (pentru cine sunt drepte legile).
c) Relevarea modului în care instituţiile şi organizaţiile pot să faciliteze libertatea şi
împlinirea persoanelor.
În sfera publică are loc o confruntare a participanţilor care dau viaţă acesteia.
Libertatea şi împlinirea personală nu se produc în mod absolut, pentru că acestea ţin de
conjuncturile numeroase în care ne aflăm.
După cele două autoare, cei mai importanţi factori care îi determină pe oameni să-şi
pună probleme etice la nivelul vieţii profesionale, civice, politice sunt următorii:
1. Rezistenţa individuală la normele comune, norme care sunt restrictive şi pot fi
contrare cu dorinţele personale.
2. Conflictele de roluri care impun stabilirea a ceea ce primează la un moment dat.
de exemplu, rolul de soţ cu cel de judecător.
3. Alegerea între modurile de viaţă implică dilemele morale legate de asumarea
responsabilităţii.
4. Atitudinea faţă de schimbările sociale, fie că acestea se petrec într-un timp mai
lung, cum este cel al succesiunii perioadelor istorice, fie că se petrec într-un timp mai scurt,
cum este cazul tranziţiilor de la o perioadă la alta.
5. Pluralismul social implică influenţe legitime din partea mai multor factori, cum
sunt: familia, grupurile de interese, comunitatea locală, cultura tradiţională, sfera politică.
Pluralismul social este specific pentru societăţile deschise, în care acţionează libertatea
democratică.
6. Responsabilitatea pentru standardele care se impun în cadrul societăţii, grupului
presupune o reacţie a indivizilor faţă de norme şi nu doar acceptarea acestora.
7. Într-o societate pluralistă, democratică, standardele trebuie să fie drepte. Există o
tendinţă a oamenilor spre normele care au obiectivitate şi care corespund pentru cei mai mulţi
dintre ei. Trebuie aplanat conflictul dintre libertatea personală şi interesele grupului, iar acest
lucru se poate realiza prin faptul că indivizii au nevoie de recunoaşterea socială tocmai pentru
întărirea stimei de sine.
2.2. Statutul eticii ca gen
De la apariţia sa ca disciplină, chiar dacă a fost încorporată filosofiei, etica a avut un
anumit statut pe care l-a întărit în timp. Pe de o parte, etica a demonstrat că este o disciplină
filosofică, filosofia fiind matca la care mereu se întoarce discursul etic, pe de lată parte, etica
s-a dezvoltat ca o ştiinţă despre normativităţile morale. Etica ştiinţifică implică psihologia
morală, sociologia morală, antropologia morală, etologia etc. Ea este teologică (cazul eticii
creştine) şi normativă, fiind considerată de ordinul I (utilitarismu, kantianismul). Aspectul
practic al eticii ştiinţifice îl constituie etica aplicată (de exemplu, cea care se ocupă de
problemele morale ale avortului, eutanasiei etc.). Etica filosofică este o meta-etică şi se ocupă
cu teoriile etice, fiind după unii o etică de ordinul II.
R. M. Hare (anii 1930-1940) consideră, ca şi Kant, că etica este echivalentă cu o
filozofie morală ia5r moralitatea este echivalentă cu acţiunile morale, limbajul moral,
raţionamentele morale, gândirea morală, convingerile morale, deciziile morale. Etica pură
întemeiază etica empirică , adică “etica de substanţă” (normativă). După R. M. Hare, etica se
împarte în:
Etica teoretică este o ramură a logicii modale (deontice): „Înţeleg prin teorie etică
(de ordinul II) studiul conceptelor morale, adică, dacă vreţi, studiul felului în care utilizăm
cuvintele morale, al înţelesului lor în sens larg, sau a ce anume facem atunci când punem
întrebări morale. ... Unul dintre cele mai importante lucruri care se cer de la filosoful moralei
este ca el să facă ceva pentru a ne ajuta să discutăm în mod raţional chestiunile morale; iar
aceasta presupune să ne supunem regulilor logice care guvernează conceptele. Dacă nu
respectăm aceste reguli nu vom fi niciodată capabili să argumentăm raţional despre
problemele morale. Prima sarcină a filosofiei, de la Socrate încoace, este studiul
argumentelor; şi prima sarcină a filosofiei morale este studiul argumentelor morale,
deosebirea celor bune de cele rele. Teoria etică este un instrument esenţial în ducerea la bun
sfârşit a acestei sarcini prin dezvăluirea logicii conceptelor morale”25.
Etica normativă reprezintă un canon de raţionare morală derivat din meta-etica sa:
“Filosofia morală este un exerciţiu de studiere a unor asemenea cuvinte înşelătoare (cuvintele
morale: “corect”, “trebuie”, “bun” ) şi a proprietăţilor lor logice pentru a stabili canoane de
argumentare sau raţionare (morală) validă şi pentru a-i face capabili, astfel, pe cei care le
stăpânesc să evite greşelile de raţionare (confuziile sau erorile logice) şi să răspundă
întrebărilor morale (concrete, de etică aplicată) cu ochii deschişi”.
R. M. Hare propune un proiect unificaţionist, despre care A. W. Pirce spune:
“Ambiţia sa de a fi unificat elemente din Aristotel, Kant şi Mill într-o manieră logic
inteligibilă e cea care rezolvă problemele fundamentale ale eticii; şi el a crezut fără încetare că
a înfăptuit acest obiectiv”26.
2.3. Aspecte teoretice ale profesionalismului şi eticii profesionale
25
R. M. Hare, Sorting Out Ethics, Clarendon, 1997, p. 44
26
A. W. Price, Bigraphical Memoirs of Fellows
Societatea din perioada ei modernă încoace a pus tot mai mult accent pe
profesionalism pentru că s-a transformat într-o societate profesională. Principalele cauze care
au determinat această transformare majoră sunt reprezentate de transformarea economiei
naturale, specifice pentru Evul Mediu, în economie de piaţă care este dominată de legi
obiective. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără revoluţia industrială care a început în Anglia, în
secolul XVII, şi care a adus cele mai mari beneficii pentru unele dintre ţările Europei.
Persoanele care vor să urmeze o anumită carieră o fac în virtutea unor satisfacţii pe care speră
să le obţină de pe urma practicării unei profesii. Cei care ajung să stăpânească bine o profesie
sau mai multe profesii dau dovadă de profesionalism. Se înţelege că nu numai stăpânirea
profesiei înseamnă şi profesionalism, ci şi practicarea acesteia în condiţiile normelor pe care
le impune.
2.3.1. Profesia
Există mai multe definiţii care se dau profesiei:
1. Profesia este o formă de organizare a muncii, un tip de orientare în muncă (ca
experienţă subiectivă a muncii) şi, respectiv, un proces foarte eficace de control exercitat de
un grup de interese. Sub formă organizată, o profesie cuprinde:
- un anumit corp central de control care să asigure standardul de performanţă al
membrilor luaţi individual;
- un cod de conduită;
- un management atent al cunoaşterii vis a vis de competenţa care formează
fundamentul activităţilor profesiei respective;
- controlul efectivului, selectarea şi instruirea noilor veniţi27.
2. „O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar
să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal într-un mod moral permisibil,
dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună”28.
Profesia nu trebuie confundată cu ocupaţia care este limitată de către unii sociologi
la conceptul de muncă din economia de piaţă.
Profesiile au cunoscut şi cunosc o dinamică permanentă care ţine de dezvoltarea
societăţii în ansamblul ei. Orice profesie implică necesitatea unui cod etic care se poate
realiza prin consimţământul explicit sau tacit al celor care practică profesia respectivă.
Caracteristicile ideale ale profesiei în general sunt:
1.Orice profesie presupune o pregătire fundamentală, mai mult sau mai puţin
permanentă, printr-o adaptare corespunzătoare din punct de vedere teoretic.

27
Gordon Marshall (editor), Dicţionar de sociologie, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 446-447
28
M. Davis, în Mirela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae, op. cit. p. 51
2. Iniţierea, menţinerea şi avansarea unei persoane în competenţa profesională este
stabilită de către corpul profesional.
3. Delictele profesionale sunt pedepsite în funcţie de gravitatea lor, mergându-se în
cazurile extrem de grave la eliminarea din comunitatea profesională (retragerea dreptului de a
practica profesia respectivă).
4. Profesiile au rolul de a satisface anumite nevoi sociale.
5. Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un anumit cod etic care impune
printre dezideratele lui şi slujirea altruistă a societăţii.
6. Practicanţii unei profesii trebuie să aibă între ei relaţii colegiale, normale din
punct de vedere al comportamentului profesional şi civilizat.
7. Altruismul profesional impune, în ultimă instanţă, în cazul unor catastrofe, chiar
şi sacrificiul maxim pentru binele comunităţii29
Orice profesie implică, de asemenea, profesionalismul. Acesta este socotit ca fiind o
ideologie relevantă pentru practicanţii unei profesii. Profesionalismul se caracterizează prin
următoarele aspecte:
„1.Expertiza în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).
2. Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei (protejarea
de amatorism şi diletantism).
3. Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu (profesia devine element al
identităţii profesionale).
4. Dedicaţi pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă (recunoaşterea şi
prestigiul se capătă în timp).
5. Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoţională
excesivă (dar nu şi empatia), arbitrarul şi tratamentul preferenţial nejustificat prin politicile
domeniului.
6. Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a standardelor
profesionale”30.
2.3.2. Consideraţii generale asupra eticii profesionale
„Etica profesională precizează practicile, drepturile şi datoriile unui grup
profesional, critică şi sancţionează malpracticile profesionale”31. Deşi nu există un consens
clar asupra tuturor regulilor etice care trebuie respectate de către cei care practică o profesie,
totuşi anumite principii de etică profesională sunt acceptate ca nucleu al unei normativităţi.
Etica profesională presupune respectarea unor principii de tipul:

29
H. Gortner, în Mirela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae, op. cit. p. 51
30
Ibidem, p. 52
31
Ibidem, p. 54
1. Necesitatea de a proteja, în condiţii normale, intimitatea subiecţilor, prin
practicarea consimţământului celui informat.
2. Subiecţii care sunt implicaţi prin practicarea unei profesii nu trebuie supuşi unui
stres inutil, manipulării sau riscului.
3. Practicantul profesiei poartă răspunderea pentru confidenţialitatea oricărei
informaţii care poate duce la identificarea subiecţilor.
4. Protecţia şi folosirea datelor reprezintă obiectul unor cerinţe legale.
Practicarea unei profesii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă respectarea unor
norme legale şi anumite norme etice care vizează probleme ca: autoritatea profesională,
practicile paternaliste, drepturile clienţilor.
Etica profesională reprezintă o specie a eticii generale, dar este gen pentru eticile
specifice fiecărei profesii în parte. Necesitatea introducerii normelor etice în practicarea
profesiilor este impusă de faptul că există tendinţa nerespectării normelor legale pentru care
legea acţionează, de obicei tardiv. Etica profesională are, în primul rând, un scop de
atenţionare şi prevenire.
Sunt menţionate deseori două tipuri de etică profesională:
1. Etica pentru situaţii încurcate care se axează pe cazurile negative, pe ceea ce
poate fi dramatic în cadrul concret al unei profesii (ex.: corupţia din administraţie, neglijarea
pacienţilor în medicină, înşelarea clienţilor în afaceri, abuzul de autoritate şi încredere în
educaţie, cinism şi compromitere în politică, dezinformarea în jurnalism etc.). Acest tip de
etică nu se axează pe coduri etice oficiale şi neglijează faptul că etica trebuie orientată în
primul rând pozitiv.
2. Abordarea etică standard se concentrează pe trăsăturile care definesc o profesie,
prin drepturi şi îndatoriri (ex.: medicii au datorii mai mari decât alţi oameni să-i ajute pe
ceilalţi, poliţişti au dreptul să uzeze de violenţă etc.).
Profesioniştii urmăresc atingerea a trei obiective importante care poartă amprenta
binelui: binele public, binele clienţilor, binele propriu. Ca urmare a necesităţii atingerii
acestor obiective, etica profesională are un caracter contractual, cu o marcantă latură
utilitaristă. Aceasta presupune încheierea unui contract între profesionist şi client care
reglementează relaţiile dintre aceştia. Contractul presupune ajustarea celor două perspective:
cea a profesionistului şi cea a clientului. Orice profesionist crede că profesia lui este utilă, în
timp ce clientul are pretenţia că obligaţia profesională include şi aspectele altruiste, morale.
Adică profesionistul să renunţe întotdeauna la interesele lui personale în favoarea intereselor
clientului. Contractul trebuie să fie determinat de o înţelegere reciprocă în beneficiul tuturor
părţilor care sunt implicate.
CAPITOLUL III
DEONTOLOGIA MUNCII DE ASISTENT SOCIAL

Istoria etimologică a termenului deontologie, nu depăşeşte o vechime de două sute de


ani, dar ea nu vine să dea forma unui conţinut ale cărui origini sunt simultane cu apariţia
culturii umane. Cu toate acestea, analiza istorică a originii conceptuale a deontologiei
demonstrează că paternitatea termenului îi revine lui Jeremy Bentham, cunoscutul fondator al
utilitarismului, o doctrină etică ale cărei implicaţii pentru toate disciplinele socioumane sunt
la fel de relevante şi astăzi.
Deontologia benthamiană este, înainte de toate, un produs al spiritului mecanicist
specific perioadei postrenascentiste, întrucât ea apare sub semnul dezvoltării mecanicii pi a
tehnicii bazate pe principiile fizicii matematizate.
Deontologia se referă la imperativele morale ale unei profesii, la valorile proprii ale
acesteia, dar care nu îşi aroga jurisdicţia asupra celor din afara profesiei respective. Pe de altă
parte, membrii unei profesii nu se supun doar codului deontologic specific profesiei lor, ci
trebuie să respecte de asemenea jurisdicţia civilă şi penală. Prin prezentarea acestor repere
conceptuale asupra deontologiei, nu se încearcă altceva decât să se realizeze introducerea la o
încercare intelectuală care-şi propune să delimiteze ce anume este deontologia asistenţei sociale
şi cum este posibilă construcţia unei paradigme profesionale în acest domeniu.
„Prinsa în relaţia tensionala dintre dreptul disciplinar şi etica profesională, deontologia
ni se înfăţişează ca o disciplină ale cărei obiect de studiu se constituie la confluenţa dreptului
cu morala. Sarcina ei principală este de a stabili principii, reguli şi norme de conduită
profesională, în cadrul diferitelor relaţii implicate de exercitarea unei profesiuni. Relaţiile
interne, specifice fiecărui gen de activitate profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu
beneficiarii direcţi/indirecţi ai serviciilor/bunurilor realizate ".
Desigur, pe măsura evoluţiei sale istorice şi a apariţiei unei largi palete de ocupaţii
profesionale specifice, deontologia s-a transformat într-o adevărată ştiinţă care, în opinia lor,
implică o interrelaţionare consecventă între etica profesională şi valorile ce delimiteză sistemul
axiologic ale unei profesii.
Profesia de asistent social se caracterizează printr-o bază echilibrată de teorie şi
experienţă profesională practicată decurgând din valorile care dau însăşi natura acestei
profesii: o profesie înalt umanistă, cu responsabilităţi deosebite faţă de natura umană şi
destinul unor vieţi omeneşti.
Asistenţa socială este, în primul rând, o artă, este de asemenea, o ştiinţă şi este cu
siguranţă o profesie. Ideea este susţinută de teoreticieni de valoare, specialişti în domeniu,
care au adus contribuţii importante la dezvoltarea conceptelor teoretice ale Asistenţei sociale.
Asistenţa socială modernă s-a dezvoltat pornind de la nevoia oamenilor de a se sprijini
unii pe alţii, de a se aj~uta în momente dificile, dar şi cu ajutorul oamenilor de ştiinţă
„sensibilizaţi la problemele umane".
Modul în care asistentul social se orientează în lucrul cu cele două sisteme şi adoptarea
conduitei potrivite faţă de persoanele aflate în nevoie sunt decise de către asistentul social, în
consens cu prevederile coduiii deontologic al profesiei. Codul deontologic îl ghidează pe
asistentul social în varietatea rolurilor şi relaţiilor, la nivele diferite de responsabilitate, în
raport cu situaţiile în care intervine.

3.1. Scurt istoric al deontologiei în România

Din cele mai vechi timpuri, omul a stabilit relaţii cu semenii săi pentru că şi-a dat
seama că împreună, organizat, se poate realiza mai mult decât singur, mai bine decât la
întâmplare. Un rol important în dezvoltarea societăţii l-au avut relaţiile stabilite în procesul
muncii.
Documentele istorice atestă faptul că în viaţa economică a Daciei romane primele
asociaţii cu caracter profesional au fost colegiile constituite după sistemul militar roman.
Dintre aceste colegii mai cunoscute erau cele ale fierarilor (fabrii), postăvarilor (centenarii),
luntraşilor (nautae), a purtătorilor de bagaje şi lectici (lecticarii), precum şi cel al corăbierilor
şi negustorilor din Dobrogea.
Extinderea şi consolidarea feudalismului, avântul economic al unor aşezări,
dezvoltarea meşteşugurilor, a generat, în prima etapă, apariţia unor asociaţii profesionale
simple care nu aveau reglementări deosebite, participarea nu era îngrădită, iar membrii lor nu
aveau privilegii.
Breslele au adus cu ele organizarea profesională pe baza unor reglementări scrise, ce
acordau de privilegii membrilor, asigurau obţinerea unor drepturi de participare la conducerea
treburilor publice. Observăm că, la început, normele se refereau doar la aspectele profesionale,
ele se mărgineau doar la reglementarea relaţiilor din rândul acestor grupuri. Cu timpul, la
acestea se adaugă şi alte aspecte de ordin general ce privesc şi probleme de integrare socială a
indivizilor.
Sub aspect teoretic, începuturile deontologiei de la noi din ţară sunt legate, probabil, de
numele lui Nicolae Iorga. Acesta, în 1916, în tipografia "Neamul Românesc" de la Vălenii de
Munte publică lucrarea "Onestitateaprofesională" în care semnala valoarea socială înaltă a
muncii profesionale: "Nu există ocupaţie pe lume care să nu te ceară întreg şi, orice ocupaţie
în care nu te dai întreg este, să-mi iertaţi cuvântul, o linciureală. Linciureala înseamnă a
umbla cu lingura sau furculiţa prin mâncare fără a te hrăni cumsecade; înseamnă a.te spăla
cu vârful degetelor numai. Şi cine linciureşte în mâncare rămâne flămând; cine se linciureşte
în spălat, rămâne murdar cum era şi înainte; cine se linciureşte într-o ocupaţie socială, acela
e un netrebnic care îşi bate joc de banul cu care îl răsplăteşte societatea şi de cinstea cu care
această societate îl înconjoară".
în lucrarea amintită, N. Iorga deosebeşte onestitatea de exactitatea profesională. El
scrie: "Onestitatea profesională este întâi o datorie faţă de societate. Fiecare om este dator să
se dea întreg profesiunii sale şi, prin profesiunea sa, societăţii, ţării, neamului. Onestitatea şi
exactitatea în îndeplinirea profesiunii se află în raporturile interne (onestitatea existând în
exactitate) şi respectiv externe (exactitateapresupunând şi onestitate)".
Mai târziu, Constantin Rădulescu-Motru, cunoscut teoretician al vocaţiei, deosebeşte
profesionistul obişnuit de cel cu vocaţie pentru profesiunea sa. După părerea lui "Este un
simplu specialist acela care face munca din interes egoist; este un om de vocaţie acela care
găseşte în muncă întregirea sa ca personalitate multiplă. La simplul profesionist omul şi felul
muncii staufaţă-n faţă, adeseori se duşmănesc; la profesionistul de vocaţie munca este o
prelungire a omului, este o umanizare intrată mai adânc în mtfwra"(C.Rădulescu-Motru,
1932).
Referindu-se la vocaţie, ca factor hotărâtor în activitatea profesională, Constantin
Rădulescu-Motru scrie: "Vocaţia se susţine pe o tensiune de natură specială, care colaborează
cu un sentiment de responsabilitate pentru viitorime. Omul de vocaţie munceşte, oarecum,
sub perspectiva judecării viitorului, pe când profesionistul obişnuit munceşte în perspectiva
interesului său propriu; este mulţumit sau nenorocit după cum interesele sale sunt sau nu
mulţumite; omul de vocaţie munceşte fără a ţine seama de interesele sale proprii, fiindcă el se
identifică întru totul cu scopul însuşi al muncii sale ".
Problematici asemănătoare l-au preocupat şi pe D.D. Roşea, care sublinia calitatea
celor "care caută adevărul, probitatea, măsura, buna credinţă etc". EI pune pe acelaşi plan şi
piedicile ce stau în faţa cercetătorului: frica, vanitatea, fuga cu orice preţ după originalitate,
modul impropriu de a discuta etc, şi separă "... ceea ce înseamnă o vedere nouă asupra
realităţii desprinsă din contact real şi controlat cu existenţa (ideea originală) de ceea ce
poate fi orice idee inedită, care poate fi originală ca în sensul de mai sus, dar poate fi şi
falsă"(ideea personală).
Romeo Poenaru, un autor cu o bogată activitate teoretică şi practică, pornind de la
lucrările lui M.Terbangea, Gh.Scripcaru, T.Ciornea, C.Popa, M.FIorea şi alţii, a aprofundat în
mod deosebit problemele legate de deontologie, fiind o autoritate recunoscută în acest
domeniu. De asemenea, R. Poenaru este un autentic promotor al introducerii deontologiei în
plantaSte de învăţământ ale facultăţilor, precum şi în programele de perfecţionare ale tuturor
specialiştilor.
Având în vedere importanţa cunoştinţelor deontologice în formarea viitorilor
profesionişti, implicaţiile acestora în activitatea profesională şi creşterea numărului celor care
recunosc şi acţioneazaln sensul creşterii rolului deontologiei profesionale în sporirea eficienţei
activităţii desfăşurate, se impune ca în planurile de învăţământ ale tuturor facultăţilor şi
specializărilor să fie introdusă deontologia ca disciplină de sine stătătoare.

3.2. Responsabilitatea profesională

Activitatea de Asistenţă socială este o activitate de binefacere şi are în vedere


prevenirea disfuncţionalităţilor şi reinserţia socială etc.
Scopul echipei pluridisciplinare este acela de a interveni pentru rezolvarea problemelor
sociale ale asistaţilor.
Din păcate, şi în profesiunea de asistent social se poate întâlni şi situaţia neplăcută de a
greşi sau a lucra superficial.
Greşeala se poate defini ca încălcarea regulilor de conduită profesională în raport cu
cazul dat şi cu conduita altui asistent social dintr-o situaţie similară.

Concluzii
Profesionalismul trebuie să sş manifeste în permanenţă. Prevenirea greşelilor şi
erorilor medicale se face printr-o pregătire continuă la locul de muncă şi prin cursuri
organizate pe profile, specialităţi.

3.3. Etica şi deontologia în context internaţional şi naţional


Standardele Etice Internaţionale ale Asistenţilor Sociali au fost stabilite în consens cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu alte convenţii care derivă din aceasta.
Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali încurajează specialiştii fiecărui stat să
discute şi să clarific-e problemele particulare, relevante pentru fiecare ţară.
Astfel, Federaţia Internaţional^ a Asistenţei Sociale recomandă „Etica Asistenţei
Sociale. Principii şi Standarde", ca un ghid general pe baza căruia specialiştii fiecărui stat
membru îşi pot stabili principiile etice profesionale proprii. Plecând de la acest principi,
Asociaţia Română pentru Promovarea Asistenţei Sociale, membră a Federaţiei Internaţionale
a Asistenţilor Sociali, a elaborat primul Cod deontologic al asistentului social în România
(Anexa 4).
In elaborarea Codului, realizat de un colectiv de specialişti, membri ai Asociaţiei
Române pentru Promovarea Asistenţe%ftSociale, sub îndrumarea prof. univ. dr. Cătălin
Zamfir, Decanul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, a folosit ca model codul
deontologic profesional al unor ţări cu experienţă avansată în domeniu (Olanda, Spania,
SUA). De asemenea, a fost utilizat Codul deontologic profesional al Federaţiei Internaţionale
a Asistenţilor Sociali şi al Asociaţiei Europene de Asistenţă Socialăa.
Codul deontologic a fost discutat şi aprobat. în 1997 de comunitatea profesională a
asistenţilor sociali şi de delegaţii altor organizaţii profesionale de asistenţă socială din ţară în
cadrul Conferinţei Asociaţiei Române pentru Promovarea Asistenţei Sociale.
Codul deontologic al asistentului social oferă un set de valori, principii şi standarde
profesionale pentru a-1 ajuta pe asistentul social să ia deciziile adecvate persoanei asistate şi
contextului său de viaţă. Pe lângă acest cod, asistentul social trebuie să utilizeze şi alte surse
de informare pentru delimitarea activităţilor sale, cum ar fi: legislaţia, metodologia cercetării
sociale, politica agenţiei în care lucrează, alte coduri etice relevante, consultarea
supervizorului sau consilierului legal al agenţiei, consultarea colegilor.
Acest cod nu privează nici un asistent social de libertatea practicii, cu condiţia ca
acţiunile sale să fie în consens cu principiile codului deontologic.
Codul deontologic este structurat pe patru capitole: principii etice, standarde,
responsabilitatea comunităţii profesionale pentru respectarea şi cunoaşterea profesiei de către
ceilalţi şi nu în ultimul rând, insuşirea, respectarea şi mecanisme de sancţiune ale codului
deontologic.
La rândul lor, aceste capitole sunt structurate pe alte subteme în care sunt evidenţiate
anumite principii cum ar fi faptul că vocaţia profesională a asistentului social este de a
contribui la bunăstarea şi realizarea de sine a fiinţei umane; să asiste persoanele care
traversează momente dificile ale vieţii să-şi dezvolte propriile capacităţi personale de a face
faţă creativ şi eficace problemelor, să mobilizeze resursele comunităţii pentru sprijinul celor
aflaţi în dificultate; să participe la iniţierea, dezvoltarea şi aplicarea măsurilor de politică
socială în domeniu; să participe activ la viaţa socială.
Lucrând cu fiinţa umană, de regulă în momente critice ale existenţei, realizarea cu
succes a profesiei de asistent social necesită îmbinarea unei arii largi de cunoştinţe despre om
şi societate cu dragoste de aproape şi, în mod special, cu o atitudine morală exemplară.
în concluzie, putem spune faptul că, codul deontologic al asistenţei sociale încearcă să
anticipeze anumite situaţii, aspecte ale muncii de asistent social tocmai cu scopul de a le putea
preîntâmpina.

3.4. Dimensiuni ale profesionalizării în domeniul asistenţei sociale

Pregătirea asistenţilor sociali în România impune o triplă raportare: la trecut, la


prezent şi mai ales la viitor, adică introducerea în sistemul de educaţie şi instrucţie atât a
problematicii actuale, a realitîţilor şi ecourilor vechii societăţi, câfcşi a noilor probleme şi
fenomene, îndeosebi a valorilor şi cerinţelor „statusului profesional adecvat unui asemenea
domeniu într-o societate modernă şi democratică.
Profesionalizarea cadrelor necesare Asistenţei sociale în Româania, după Revoluţia din
1989, trebuie să includă elemente formative şi informative privind următoarele dimensiuni:
A. Cadrul actual, instituţiile şi legislaţia în vigoare privind Asistenţa
socială şi protecţia individului, prezentate şi analizate critic în dezbaterile şi
activităţile didactice.
B. Cadrul social-politic necesar, instituţiile, reţeaua de agenţii adecvată şi
desigur sistemul legislativ în măasură să asigure realizarea obiectivelor
asistenţei şi protecţiei sociale.
C. Standardele Internaţionale privind asistenţa socială, referitoare atât la
valorile şi deprinderile profesionale ale celor care-tecrează în acest domeniu,
cât şi la calitatea infrastructurii proprii.
Interesul serviciilor specializate de Asistenţă socială pentru drepturile individului
trebuie să se manifeste chiar înainte de naşterea acestuia, prin asigurarea unei condiţii optime
de maternitate viitoarelor mame. Dreptul individului la o naştere normală, evitându-se factorii
de rise în „perioada prenatală", dreptul individual la familie, la inocenţă în faţa ofensivei
primejdiilor, capcanelor şi disfuncţiilor sociale. Copiii sunt în acest sens, cele mai frecvente
victime; dreptul individului la o dezvoltare normală atât fizică cât şi psihică, morală sau
intelectuală dreptul individului la educaţie şi cultură (inclusiv când se află, din anumite motive
în „instituţiile speciale") la formarea propriei „personalităţi spirituale", „asistenţă sanitar-
medicală" şi la „asistenţă juridică" potrivit standardelor Internaţionale.
Asistentul social nu trebuie să vadă în toate aceste simple drepturi constituţionale mai
mult sau mai puţin teoretice sau abstracte ci exigenţe funcţionale deosebit de practice, a căror
urmărire constituite raţiunea, propria rol şi propriul statut.
Există însă multe alte dimensiuni şi drepturi individuale care trebuie să se afle în
atenţia asistentului social. Pe unele le vom identifica la nivel comunitar şi la nivel social adică
la nivelul grupurilor şi al societăţilor globale.
Asistenţa socială la nivel comunitar prevede şi ea următoarele drepturi: dreptul
comunităţii la o „viaţă normală", liniştită şi funcţională, lipsită de violenţă „tensiuni psihice",
mizerie materială şi morală; dreptul comunităţii la sănătate publică, fapt care obligă asistenşii
sociali să identifice „focarele de infecţie" sanitară sau morală-comportamentală (din cartiere,
blocuri, inclusiv din mediul rural) şi factorii locali să intervină pentru diminuarea sau lichidarea
acestora; dreptui comunităţilor la viaţă culturală şi la o „atmosferă psihică" potrivit propriilor
opţiuni şi aspiraţii în măsură să favorizeze realizarea obiectivelor Asistenţei sociale locale şi
să frâneze apariţia disfuncţiilor şi a „cazurilor problemă".
Dreptul comunităţii la asistenţă juridică în deplin acord atât cu „tradiţiile locului", cât
şi cu standardele moderne de asistenţă socială; dreptul oricărei comunităţi locale, cu o
populaţie semnificativă la asistenţa socială. Altfel, spus, nici o comunitate umană şi nici un
primar nu se poate lipsi de serviciile asistentului social.
Comunităţile umane locale au şi alte drepturi şi prezintă şi alte existenţe în domeniul
Asistenţei sociale, în deosebi daca ne raportăm la standardele internaţionale.
Societatea trebuie să garanteze, prin organismele ei, respectarea îlfefapt a drepturilor şi
intereselor individului şi ale comunităţii şi să asigure condiţiile materiale, legislative şi
profesionale pentru constituirea şi funcţionarea întregului sistem de asistenţă socialăa necesar
întregii populaţii.
In perioada de tranziţie prin care trece România consideram ca prioritate la nivel social,
următoarele probleme: recunoaşterea rolului şi statului de asistent social, începând cu
Nomenclatorul de profesii şi ocupaţii" al ţării şi terminând cu „Statele de funcţiuni" ale
primăriilor şi diverselor instituţii, întreprinderi şi servicii sociale; adaptarea unui sistem
legislaţii! modern, adecvat domeniului integrând atât experienţa tradiţională românească cât şi
exigenţele impuse de practica internaţională, în normele şi valorile asistenţei sociale actuale.
Organizarea unei reţele adecvate de servicii, unităţi sau agenţii de Asistenţă socială,
asigurarea în practică a respectării drepturilor şi intereselor individuale şi comunicarea şi
adaptarea periodică a legislaţiei şi a formelor de intervenţie exigenţele noi ale realităţii sociale,
exercitarea unui control permanent privind funcţionalitatea Sistemului de Asistenţă socială.
Cooperarea inter-instituţională şi inter-individuală atât pe plan intern, cât şi
internaţional, prin confruntarea de idei şi transfer de experienţă în vederea modernizării
funcţionării şi perfecţionării tehnicilor, formelor mijioacelor de Asistenţă socială practicată la
un moment dat.
Problematica socială a Asistenţei sociale este mult mai complexă şi mult mai
„incitantă" realităţile dramatice ale lumii contemporane punându-se faţă în faţă (cel mai adesea
prin mijiocirea imaginilor oferite de TV) cu fenomene şi fapte zguduitoare, tot atâtea zone de
interes şi obiective de intervenţie socială.
Particularităţile şi sarcinile prioritare ale perioadei de tranziţie în care se află România
ne-au determinat să sintetizăm să selectăm şi să ierarhizăm problemele şi obiectele Asistenţei
sociale.

3.5. Profilul psiho-profesional al asistentului social

Etimologia termenului „asistenţă" provine din latinescul „asistens"care înseamnă a


asista, a fi de faţă, a sta lângă cineva pentru a-l ajuta.
Asistenţii sociali îşi desfăşoară activitatea practică în medii foarte diferite şi modalităţi
foarte diverse. In ciuda unicităţii fiecărei situaţii în parte toţi asistenţii sociali împărtăşesc
ţeluri comune care constituie baza scopului şi obiectivelor profesiei. Scopul comun este
reprezentat de funcţiile muncii sociale. Există patru funcţii de bază:
- Să ajute oamenii să-şi mărească competenţa şi capacităţile de abordare şi
rezolvare a problemelor. Persoanele care vin să solicite ajutor sunt deseori copleşite de
problemele lor şi nu simt că ar mai avea alternative sau resurse. Asistenţii sociali intervin
pentru a-şi ajuta clienţii în dezvoltarea unor metode alternative de definire a problemelor de
înţelegere mai bună a soluţiilor, pentru a ajuta să dea persoanei sau persoanelor speranţa că
lucrurile se vor îmbunătăţii şi pentru a ajuta clientul sau clienţii să identifice puterile pe care le
au şi cum pot ei contribui la efectuarea schimbărilor necesare.
- Să ajute oaxneniiuiă obţină resurse şi să faciliteze interacţiunea între anumiţi
indivizi şi ceilalţi existenţi în mediul lor înconjurător.
Clienţii se simt de multe ori neajutoraţi în faţa unei situaţii şi nu se înţeleg pe ei inşişi
îndeajuns sau servicii sociale pentru a putea să folosească ca efect ceea ce este disponibil.
Mulţi clienţi pe care-i servim fac parte din grupul celor săraci sau victime ale discriminărilor şi
câteodată lor li se refuză accesul la serviciile sociale datorită apartenenţei lor la acel grup.
Munca asistentului social este să ofere asistenţă fie în calitate de „agent intermediar" fie de
mediator.
- Să determine organizaţiile şi instituţiile să fie sensibile la nevoile
oamenilor şi să influenţeze interacţiunea dintre organizaţii şi instituţii.
- Să influenţeze politica socială.

2. Rolurile asistentului social

Pentru a realiza funcţiile muncii sociale, asistenţii sociali au anumite roluri pe care le
îndeplinesc:
- Rolurile de servicii directe: asistentul social lucrează direct cu clientul sau
grupul de clienţi în cadrul unui contract direct. Tipurile de roluri pe care asistentul social le
poate îndeplini sunt: rolul de consilier individual, rolul de consilier marital şi familial, rolul de
lucrător cu un grup, rolul de educator-profesor.
- Rolurile de conectare la sistem: acestea sunt roluri de practică indirectă în care
clientul sau grupurile de clienţi sunt conectate la resurse. Tipurile de roluri pe care asistentul
social le poate îndeplinii sunt: rolul de agent inermediar; rolul de mediator; rolul de avocat.
3.6. Personalitatea şi stilul de munca al asistentului social

Un bun asistent social trebuie să aibă o pregătire complexă să fie în acelaşi timp un
specialist, să aibă aptitudini, un larg orizont cultural precum şi capacitate de analiză, sinteză,
expunere şi decizie. Asistentul social este dator înainte de toate să cunoască legile ţării, actele
normative; să înţeleagă răspunderea socială a muncii de asistent social. In ceea ce priveşte
pregătirea profesională trebuie menţionat faptul că eficienţa muncii asistentului social se
bazează pe o pregătire profesională de specialitate, dar şi o orientare de ansamblu asupra
disciplinelor conexe: psihologie, sociologie, medicinăa, drept pedagogic etc.
O asemenea pregătire îl ajută să ia hotărâri în cunoştiinţăa de cauză, să orienteze şi să
îndrume cu competenţă asistenţii, să controleze activitatea în unitate, să facă observaţii
obiective şi să dea îndrumări pertinente.

4. Caracteristicile care formează profilul psiho-social şi moral al


asistentului social

Aptitudini psiho-pedagogice:

* înţelegere şi dăruire pentru problematica pe care o ridică individul sau


colectivitatea cu care se intră în contact;
* Implicarea în rezolvarea cazurilor ca şi cum acestea i-ar aparţine;
* Sociabilitatea, comunicativitate şi spontaneitate;
* Capacitate de analiză, sinteză, expunere şi decizie;
* Principialitate şi obiectivitate în toate acţiunile înterprinse;
* Capacitate de apreciere justă a raporturilor dintre oameni şi de
manifestare de atitudini corespunzătoare faţă de diferite persoane şi întreaga
grupă.
* Moralitatea, spiritul de corectitudine, de jertfa, de altruism, optimism în
viaţa, puterea de muncă şi seriozitatea cu care priveşte problemele vieţii,
influenţează în mod favorabil şi benefic comportamentul asistaţilor.
* Asistentul social trebuie să fie o personalitate bine adaptată, pozitivă şi atrăgătore şi
să aibă o ţinută decentă.
Pentru ca relaţia de ajutorare să fie eficientă trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii:
1. Empatie
Ca abilitate de a intelee cu acurateţe experienţa si sentimentele altor persoane,empatia
este considerata o condiţie a reltiilor de ajutorare,intmcat prin ea se acorda sens si semnificasie
mesajelor transmise de client.
2. Perceperea pozitivă
Constă în convingerea pe care toţi clienţii ar trebui să o aibă referitoare la valoarea lor
ca indivizi. Problema demnităţii şi a respectului trebuie să fie corelată cu perceperea pozitivă a
subiectului aflat în dificultate.
3. Căldura(afectivitatea)
Căldura exprimată de asistentul social prin zâmbete, voce plăcută, expresie faciala
degajată, poate să sugereze înţelegere şi receptivitate pentru problemele clientului.
4. Sinceritatea
Nu echivalează cu lipsa răspunsurilor defensive sau negative ci presupune realism,
deschidere, utilizarea binelui în mod empatie, profesionalism. Prin profesionalism în
construirea unei relaţii de ajutorare nu trebuie înţeles un rol jucat ci autodisciplna, motivaţie,
responsabilitate.
De către clienţi sunt apreciate căldura, perceperea pozitivă, sinceritatea, empatia, la
care se adaugă şi alte calităţi cum ar fi: toleranţa, gradul de implicare, naturaleţea, competenţa,
obiectivitatea şi înţelegerea altor persoane.
CAPITOLUL IV
VOCAŢIE Şl ETICĂ PROFESIONALĂ

Înainte de a prezenta această temă este util să arătăm semnificaţia noţiunilor de


vocaţie şi etică profesională.
Profesiunea reprezintă o „ ocupaţie, îndeletnicire cu caracter permanent pe care o
exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare ".
Vocaţia este „o aptitudine deosebită, chemare, predispoziţie pentru un anumit
domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie "(Dicţionarul explicativ al limbii române,
1975).
Şansele maxime de realizare ale unui statut profesional sunt legate de acel atribut pe
care îl numim vocaţie. Vocaţia se găseşte la intersecţia cerinţelor vieţii sociale cu cele ale
profesiunii, ea uşurând datoria etică de valorizare a calităţilor profesionale proprii. Vocaţia
este „slujirea profesiunii fără să te slujeşti de ea" (Terbancea, M., Scripcaru, G., Coordonate
deontologice ale actului medical, 1989). Este o chemare simţită de subiect în vederea realizării
unui destin propriu; ea reprezintă o exercitare a profesiunii din devotament şi generozitate.
Omul, cu ajutorul vocaţiei, transformă facil convingerile etice în deprinderi comportamentale şi
în pasiuni. Vocaţia cuprinde un aspect general de abnegaţie, credinţă şi slujire a omului şi un
aspect specific diferitelor profesiuni, în acest fel putem considera vocaţia ca o şansă de a
conferi actelor proprii o priză permanentă de conştiinţă a responsabilităţii profesionale.
Componenta etică a vocaţiei exprimă conştiinţa profesională care îşi are izvorul în
generozitate şi devotament şi care se converteşte în abnegaţia slujirii profesiunii prin conştiinţa
etică, competenţă, aptitudini şi talente. Specialiştii sunt de părere că vocaţia are următoarele
componenţe:
a) cognitive - de cunoaştere a profesiunii;
b) afective - de alegere, opţiune şi motivaţie a alegerii;
c) volitive - de mobilizare a tuturor energiilor, aspiraţiilor profesionale.
In relaţiile de muncă ale omului se făuresc nu numai valori materiale sau spirituale, ci
se făureşte însăşi personalitatea umană.
Viaţa profesională a individului reprezintă o structură complexă în care omul apare ca
o personalitate cu multiple valenţe: el este membru al unui colectiv; este participant activ la
realizarea unor relaţii morale; el stabileşte relaţii sociale cu ceilalţi oameni, în cadrul muncii,
eticul are un loc foarte important, fiind implicat în conştiinţa şi conduita profesională a
fiecărui individ. Aceste relaţii şi acest tip de activitate umană sunt cele care contribuie la
dezvoltarea dragostei faţă de muncă, a spiritului de întrajutorare, a celui de echitate şi dreptate,
de cinste, corectitudine, omenie etc. Aceste valori, în cazul conştientizării lor, devin forţe
pentru manifestarea energiilor creatoare ale individului, cât şi ale colectivităţii.
În acest sens, pedagogul S.L.Rubinstein scria: "Dezvoltarea personalităţii omului este
strâns legată de aptitudinile sale, iar profesiunea este un adevărat test de personalitate ".
Rezultatele profesionale devin criterii valorice principale de apreciere a împlinirii
personalităţii sociale. Aceasta implică cucerirea competenţei profesionale ca opţiune şi
angajare, iar responsabilitatea morală apare ca o trăsătură de personalitate.
Progresul economico-social a determinat un evantai profesional deosebit de larg.
Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.) distinge peste 1300 de profesii, iar calităţile psihologice
şi morale fiecărei profesiuni fac obiectul profesiogramelor specifice. Un rol deosebit în
acestea îl au criteriile etice.
Astfel, astăzi se cunosc un mare număr de tipuri etice: a medicului, a conducătorului, a
politicianului, a cercetătorului, a cadrului didactic, a asistentului social, a studentului etc.
Problematica acestor tipuri etice constituie obiectul de studiu al deontologiei de ramură:
deontologia medicului, deontologia conducătorului, deontologia politicianului, a
cercetătorului, a dascălului, a asistentului social, a studentului etc.
In cele ce urmează ne vom referi la câteva tipuri de etică profesională, în mod deosebit
la cele care se referă la activitatea asistentului social şi la cea de student.
Orice activitate, pentru a se desfăşura în bune condiţii, trebuie organizată, condusă şi
controlată. Un rol deosebit în asigurarea bunei derulări a diferitelor faze ale unui proces îl are
modul în care el este condus.
Şi asistentul social este în postură de conducător, în întreg procesul de asistenţă
socială, el trebuie să conducă activitatea de asistare a unui individ, grup sau comunitate, să le
acorde diferitelor categorii sociale asistenţă în diferite probleme personale sau sociale.
Nu oricine poate fi un bun conducător. Un bun conducător trebuie să aibă o serie de
calităţi, o bună pregătire profesională, cunoştinţe de management, psihologie, sociologie etc;
în mod deosebit este necesar să aibă uşurinţa de a lucra cu oamenii. Activitatea
conducătorului este guvernată de o serie de principii, care au, pe lângă altele, şi multiple
implicaţii etice.
Pentru a sublinia aceste aspecte prezentăm cele zece porunci ale conducătorului:
1.Păzeşte-ţi limba. Nu spune tot ce gândeşti.
2.Promite puţin, îndeplineşte promisiunile.
3.Nu pierde prilejul să spui o vorbă bună.
4. Arată preocupare faţă de ceilalţi, faţă de dorinţele lor, faţă de activitatea lor,
faţă de familiile lor.
5. Gândeşte pozitiv, nu te lăsa dominat de nemulţumiri şi dezamăgiri mărunte.
6. Păstrează-ţi mintea limpede; discută, nu te certa; dezaprobă fără să fii
dezagreabil.
7. Nu încuraja bârfa. Ea este dezgustătoare.
8. Fii atent faţă de sentimentele celorlalţi.
9. Nu da atenţie criticilor răutăcioase la adresa ta. Trăieşte în aşa fel ca nimeni
să nu le creadă.
10. Nu alerga după încrederea altora, aşteaptă să ţi-o ofere ei. Munceşte cum poţi
mai bine şi ai răbdare.
Studenţia, această "profesiune" pe care fiecare tânăr şi-o doreşte într-un anumit
moment al vieţii sale, şi-a dobândit, în decursul timpului, o etică specifică bazată pe calităţi de
ordin moral, implicând aptitudinea de a şti, de a şti să faci. Pe baza conştiinţei studentul
trebuie să realizeze principiile deontologice, care au la bază disponibilitatea intelectuală,
cooperarea permanentă, unitatea dintre informare şi formare, independenţa în gândire şi
acţiune, credinţa în el şi în posibilităţile lui.
Studentul (cel care studiază) trebuie să pună la baza activităţii proprii cerinţele
convingerilor morale şi ale studiului permanent. Prin aceasta el va satisface nevoia de
curiozitate tinerească, va procura plăcerea prin dezvoltarea gândirii creatoare, a independenţei
şi a iniţiativei, îşi va conferi autonomia profesională, context în care aptitudinea profesională a
studentului va conferi sens valorilor pe care viitorul profesionist le va sluji şi va fi o şansă
esenţială de ascensiune morală şi profesională.
Drepturile şi obligaţiile studenţilor sunt cuprinse în "Regulamentul activităţii
profesionale a studenţilor". Respectarea liber consimţită a acestora creează premisa dezvoltării
cerinţelor cognitive, afective, psihomotorii şi mai ales morale în sensul abnegaţiei, a bunătăţii,
a frumosului, a muncii dezinteresate în slujba intereselor generale etc.
Intre cele două Războaie Mondiale, în România au circulat, pe o anumită arie,
jurăminte ale studenţilor care erau rostite la absolvirea studiilor:
"Eu,....................... , jur în faţa lui Dumnezeu şi mă leg pe onoare şi conştiinţă în
faţa oamenilor că voi păstra o amintire scumpă universităţii, un devotament neţărmurit
autorităţilor ei diriguitoare şi o legătură trainică cu facultatea, căreia îi datorez cea mai
însemnată parte a cunoştinţelor mele, îndatorându-mă pururea a le da sprijinul meu; că
voi considera ca datorie sacră să păstrez demnitatea funcţiei ce voi ocupa şi a misiunii ce mi
se va încredinţa şi voi păzi cu sfinţenie toate regulile ce ştiinţa şi morala îmi impun; că voi
pune toată silinţa spre a mă desăvârşi, pe cât posibil, în specialitatea mea pentru binele
omenirii şi pentru gloria patriei noastre române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"
Pentru conştientizarea într-o mai mare măsură a studenţilor, a viitorilor asistenţi
sociali, considerăm că ar fi util să ne referim la aspectele etice ale activităţii asistenţilor
sociali.
Profesiunea de asistent social, implică prin excelenţă, un ideal moral în măsură să
determine trecerea de la cunoaştere la convingere morală şi de aici la faptă, ca o consecinţă a
unui model educativ cu mare eficienţă educativă, idealul educativ al formării unui om apt de
autoperfecţionare capabil de a rămâne liber prin câştigarea autonomiei profesionale şi de a-şi
confrunta permanent conduita cu valorile moral sociale.
Acest ideal exprimă cerinţele idealului general şi un model de conduită în care trebuie
să se constate coordonata deplină dintre ideea şi fapta morală.
Modelul asistenţilor sociali trebuie să devină un ghid de comportament etic şi tehnic
pentru ceilalţi profesionişti şi un criteriu de referinţă al aprecierii muncii acestuia.
Calităţile etice, cuprinse în Statutul asistenţilor sociali (Anexa 5) implică aptitudini de
competenţă, de transfer de convingeri, de disciplină, de autoritate, de responsabilitate şi altele.
Asistentul social trebuie să stimuleze creativitatea asistaţilor, să le dezvolte aptitudinea
descoperirii şi cunoaşterii adevărului. El trebuie să devină un mediator al ştiinţei, al omeniei, al
valorilor etc.
Profesiunea de asistent social este o profesiune frumoasă care nu se părăseşte odată
cu hainele de lucru, o profesiune aspră dar plăcută, utilă şi mândră, exigentă şi liberă, o
profesiune în care mediocritatea nu este permisă şi în care pregătirea excepţională este abia
satisfăcătoare, o profesiune care epuizează şi înviorează, în care a şti nu înseamnă nimic fără
emoţii şi în care dragostea devine sterilă fără forţa spirituală şi morală care o transformă în
misiune. Au fost şi sunt multe încercări de a sintetiza etica profesională în jurăminte. Dintre
acestea redăm pe cel propus de pedagogul Robert Dottrens: îmi voi exercita misiunea cu
conştiinţă şi demnitate. Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei
Colegii mei vor fi prietenii meu In colaborare cu ei, mă voi strădui să
ameliorez în mod constant mijloacele pe care statul le pune în mişcare ca
să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la justiţie socială. Fac aceste promisiuni
în mod solemn, liber, pe onoare.
Privită creator, orice profesie va educa viitorii specialişti în spiritul analizei ştiinţifice, a
dilemelor şi a acceptării riscurilor profesionale. Se ştie că o profesiune cu cât este mai activă,
cu atât şi riscurile ei vor fi mai mari.
Privind aceste aspecte sub raport deontologic, riscurile imprevizibile trebuiesc
transformate în riscuri previzibile, acestora acordându-li-se anumite utilităţi sociale. Prin
puterea competenţei profesionale, prin prudenţă profesională şi prin celelalte atribute morale,
riscurile conştiente trebuie analizate, prevenite şi înlăturate.
Forma superioară a oricărei etici profesionale este aspiraţia profesională care da sens
vieţii prin profesiune şi prin slujirea ei. Specialiştii domeniului, în lucrările lor, abordează tot
mai mult aspectele legate de etica aspiraţiei profesionale.

1. Dimensiunile morale ale personalităţii profesionale


Aspiraţia profesională este unitatea permanentă dintre principii şi fapte, dintre
anticipare şi realizare, este "nevoia de a acţiona în aşa fel încât faptele proprii să fie
compatibile cu păstrarea vieţii omeneşti autentice, încât nici azi, nici mâine prin deciziile luate
să nu se prejudicieze existenţa umană pe pământ" (V. Marcu, Introducere în deontologia
profesiunii didactice, Ed. INTER-TONIC, Cluj-Napoca, 1995).
Morala devenirii şi aspiraţiei profesionale se constituie ca cea mai autentică morală, ea
include tendinţa de obţinere a competiţiei profesionale desăvârşite ce nu poate fi compensată
de bunătate. Aspiraţia trebuie să fie continuă spre bine, spre adevăr, spre frumos etc. O
cugetare spune: "Suntem născuţi spre a gândi şi a lupta pentru mai bine şi faptul că nu vom
atinge niciodată perfecţiunea este salvarea şi justificarea existenţei noastre în infinit".
Personalitatea se realizează cu precădere sub influenţa dezvoltării sociale în cadrul
căreia profesiunea îi dă conţinut şi şanse de împlinire atât prin subiectivarea condiţiilor social-
umane de exercitare profesională, cât şi prin obiectivarea sa în realităţi sociale.
Şcoala ca instituţie, învăţământul ca proces instructiv-educativ deţin un rol principal în
formarea personalităţii profesionale concepută praxiologic prin muncă şi acţiune conştientă.
Aici se formează trăsăturile moral-sociale ale specialistului şi componentele etice ale statutului
socio-profesional.
Succesul profesional dă sens vieţii, creează cadrul general de îmbogăţire şi ajustare
permanentă a personalităţii la nevoile sociale, dând astfel posibilitatea realizării aspiraţiilor ce
caracterizează viaţa şi activitatea umană.
Rezultatele activităţii profesionale devin criterii valorice de apreciere a împlinirii
personalităţii. Această transformare explică şi ea de ce în multe profesiuni normele etico-
profesionale s-au constituit în deontologii profesionale cu rolul de a potenţa efortul
profesional.
Imperativele etice ale unei profesiuni relevă rolul trăsăturilor deontologice de
personalitate profesională care creează cadrul aspiraţiei legitime către cele mai înalte idealuri
profesionale. Nu mai constituie o noutate că împlinirea deplină a omului se realizează prin
profesiunea lui, prin specialitatea lui.
Majoritatea autorilor sunt de acord că realizarea personalităţii profesionistului se
asigură prin:
Competenţa profesională desăvârşită care să aibă la bază responsabilitatea
profesională; - Atitudinea conştientă faţă de muncă şi transformarea acesteia în pasiune
izvorâtă din vocaţie profesională. Pe bună dreptate se poate spune că acolo unde este
conştiinţă profesională încetează legislaţia; Capacitatea de a lua decizii prin conjugarea
specialistului cu responsabilitatea sa, prin asumarea rolului de a-şi conduce activitatea.
Această capacitate de a lua decizii rapide, prompte şi spontane implică automat şi aspectele
prudenţei şi riscurilor profesionale;
Devotamentul faţă de profesiune şi faţă de mesajele sale sociale constituind atât
climatul, cât şi garanţia realizării profesionale. Aceste deziderate presupun transformarea
deontologiei într-o adevărată cale a vieţii profesionale în care munca devine un cult, în care
idealurile se stabilesc pe termen lung, în care se asumă deplina responsabilitate.
Libertatea etică a profesionistului trebuie să decurgă din pasiunea sa, căci un autentic
profesionist va fi permanent nemulţumit de prestaţia sa profesională. Profesionistul
conştiincios va converti munca sa în adevărate valori sociale, dând dovadă de adevărate fapte
de eroism cotidian, transformând persoana sa în model profesional. Aceasta fi va conferi
autoritate şi exemplaritate umană.
In acest sens Gheorghe Marinescu scria: "Mi-am creat din muncă o a două natură. Cu
toate că sunt bătrân, mă simt integrat în aceeaşi mişcare universală a vieţii care te reclamă
spre creaţii neîncetate. Sensul vieţii nu este de a te lăsa dus, ci de a lucra cu toată puterea
iniţiatiwi pentru a lărgi orizontul acestui univers care ne pasionează pe toţi. Viaţa mea a
devenit un ceasornic şi este singurul mod de a mă simţi bine, până într-o zi când inima va
înceta de a mai bate"(m V. Marcu, Introducere în deontologia profesiunii didactice, Ed.
INTER-TONIC, Cluj-Napoca, 1995, pg.28).
Relaţia cu etica generală şi cu morala este o relaţie de reciprocitate şi că unele fapte
din activitatea profesională aduc importante contribuţii la justificarea principiilor etice şi a
normelor morale.
Principiile etice reprezintă norme sau cerinţe morale formulate de societate în ceea ce
priveşte comportamentul oamenilor. Ele exprimă necesităţi sociale generale cu valoare
indicativă şi imperativă. Principiile etice condiţionează progresul social şi individual, fiind
criterii de apreciere şi referinţă în evaluarea activităţii oamenilor. Sunt incompatibile cu
atitudinile imorale şi faptele antisociale. Prin transformarea lor în probleme de conştiinţă,
principiile etice au o influenţă majoră asupra comportamentului oamenilor. Dintre principiile
etice cele mai importante, amintim:
a. Situarea datoriei morale între aspiraţie şi realizare, prin datorie
profesională care implică responsabilitate, perfecţionare permanentă.
b. Atitudinea faţă de muncă prin conferirea echilibrului uman, prin
realizarea demnităţii în vederea asigurării succesului aspiraţiilor
umane.
c. îmbinarea armonioasă a intereselor generale cu cele personale, prin
angajarea echilibrului dintre individ şi colectivitate.
d. încrederea în om şi în desăvârşirea sa, respect faţă de demnitatea
umană, dragoste faţă de om şi faţă de valorile create de el.
e. Cinstea şi principialitatea în toate acţiunile.
f. Patriotismul şi credinţa în ceea ce are mai bun poporul din care face
parte.
Realizarea practică a acestor principii este posibilă numai într-un cadru de libertate, de
respect pentru om şi condiţia sa, iar, precum scria Albert Camus "dacă această condiţie este
injustă el trebuie să o depăşească prin a fi el însuşi just, prin a înţelege imperativele sociale".
Astfel privind lucrurile, etica ajută pe om să se realizeze ca om, valoarea ei euristică
multiplicând puterile omului în eforturile sale de perfecţionare.
Majoritatea autorilor sunt de acord că morala generală presupune cunoştinţe,
convingeri, sentimente şi deprinderi comportamentale şi că ea se particularizează la specificul
unei profesii prin deontologiile de ramură.
Legăturile dintre morala generală şi cele profesionale sunt reciproce. Influenţele nu
sunt numai de la morala generală către cele profesionale; la rândul lor şi aspectele legate de
etica unei anumite profesii îmbogăţesc prin conţinutul lor morala generală, profesionistul fiind
convins că va trăi mai intens faptul moral legat de activitatea sa, valorificându-şi mai adecvat
aptitudinile profesionale, în aceeaşi măsură datoria moral-profesională reprezintă o cale mai
concretă de realizare a binelui moral general. Pe de altă parte, responsabilitatea concretă
devine mai exigentă prin prisma cerinţelor diferitelor profesiuni.
Astfel, deontologia include atât cerinţele moralei generale faţă de o profesiune, cât şi
nevoile sociale faţă de o profesiune. In acest mod se anulează orice caracter închis, de grup
profesional al unor deontologii care ar putea rămâne impenetrabile nevoilor şi normelor
generale.
Este acceptată ideea că acţiunile omului se manifestă predominant în muncă, în
exercitarea profesiei, în acest context valorile morale apar ca fiind „tribunalul în faţa căruia
răspund intenţia şi acţiunea umană" (M.Terbancea, G.Scripcaru, 1989).
Rolul social al fiecărui individ se realizează prin statutul său profesional, fapt ce
permite slujirea valorilor profesionale şi prin acestea a valorilor social-morale generale ce
asigură progresul social. Din acest punct de vedere, în cadrul deontologiilor de ramură, în
care „în flecare om trebuie văzută umanitatea întreagă", trebuie inserată ideea că slujind
devotat omul, contribuie la realizarea valorilor generale ale societăţii. Aceste valori de bine, de
adevăr, de frumos etc, constituie valorile fundamentale ale axiologiei.
Aşa după cum arată şi Constantin Noica "prin profesiune omul se consumă fizic în
fiecare zi, dar renaşte axiologic".
Dacă morala a apărut odată cu primele relaţii dintre oameni, morala profesională apare
cu primele îndeletniciri umane. Regulile şi cerinţele morale s-au proiectat în multiple
profesiuni, existând iniţial, printr-o înţelegere mutuală, generozitatea pentru vraci, dreptatea
pentru judecători etc. Apar apoi primele coduri etice pentru diferite profesii. Tot de atunci
datează şi primele jurăminte care condensează cerinţele morale generale ale societăţii la
nevoile morale profesionale ^Jurământul judecătorilor", "Jurământul lui Hipocraf etc. vezi
anexa).
In ceea ce priveşte cugetările unor personalităţi autohtone referitoare la aceste
probleme sunt de menţionat eforturile cărturarilor români ai anului 1848: Ion Heliade
Rădulescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu şi alţii, care în opera lor au considerat că
pregătirea profesională şi ştiinţifică a omului este calea către afirmarea personalităţii umane,
este calea spre adevăr.
Astfel, Ion Ghica scria: "Cea mai onorabilă profesiune este aceea pe care un om se
simte în stare a o îndeplini bine şi prin care poate aduce mai mare folos societăţii sale".
La fel au gândit şi Vasile Conta, Petre Andrei, Constantin Rădulescu-Motru.
Pentru ei omul se poate personaliza la maximum numai prin unirea valorilor morale cu cele
ştiinţifice şi profesionale. Constantin Rădulescu-Motru considera ca profesiunea este "acea
preocupare în care omul găseşte satisfacţia în muncă". De aceea, profesiunea nu trebuie
privită în primul rând "ca un mijloc de câştig, ci ca o chemare hotărâtoare de întregire a
rostului vieţii" (C.Rădulescu-Motru, 932).

2. Deontologia - ramură a ştiinţelor socio-umane


Preocupările deontologice constituie un prilej de apreciere a marilor probleme sociale
şi morale ale societăţii contemporane. Acestea determină scoaterea în evidenţă a unor valori
care se constituie într-o axiologie specifică ce are ca principal obiectiv susţinerea condiţiei
umane în eforturile de mai bine. In acest fel, în studiul unor profesiuni operăm cu valorile
morale supreme: de adevăr, de bine, de frumos. Adevărul că omul este ceea ce devine sau ce el
aspiră să devină şi că el se caracterizează prin valorile autentice pe care le acceptă prin
educaţia pentru solidaritate umană, determină formarea lui în spiritul bunătăţii şi al
altruismului, "în acelaşi timp omul se caracterizează prin contestarea şi depăşirea
permanentă a posibilităţilor sale limitate, prin valorizarea oricărui act profesional în sensul
afirmării umanităţii sale proprii" (M.Terbancea, G.Scripcaru, 1989).
A susţine condiţia umană în efortul ei de perfecţionare continuă este scopul sublim al
oricărui profesionist care lucrează cu oamenii. Obiectivarea esenţei activităţii profesionistului
în valori educaţionale şi sociale presupune stabilirea unor idealuri profesionale adevărate
pentru slujirea cu perseverenţă şi fără rezerve a omului şi a societăţii.
Primordialitatea valorilor morale în activitatea profesională rezidă şi în adevărul că,
alături de componenta profesională, componenta social-relaţională şi conştiinţa morală, cu
toate implicaţiile pe plan psihologic, asigură randamentul şi eficienţa autentice. Pentru a
studia problematica drepturilor şi datoriilor profesioniştilor s-a simţit nevoia constituirii unor
cugetări teoretice cu profunde aplicaţii practice.
Această nouă ramură a ştiinţei a fost denumită deontologie, ea propunându-şi
constituirea unui ghid de norme şi valori care, însă, nu conferă automat şi succesul în cazul
respectării lor.
Deontologia oferă o permanentă aspiraţie spre sursele de succes profesional şi social,
de formare a conştiinţei etice profesionale.
Deontologia, ca filozofie a profesiei, a lucrului bine făcut, se bazează pe ideea că
individul aparţine societăţii şi că el are raporturi de muncă cu semenii săi, raporturi ce
presupun drepturi şi îndatoriri.
In acest context, deontologia operează cu teoria generală a acţiunii eficiente,
praxiologia.
Tadeus Kotarbinski consideră că praxiologia are datoria de constituire a unei
taxonomii (legea principiilor de clasificare) de recomandări, principii şi sugestii cu caracter
general pe baza cărora se stabilesc norme ale acţiunii eficiente. Din punct de vedere
praxiologic acţiunea umană este "o schimbare deliberată a obiectelor mediului natural sau
social în conformitate cu scopul dinainte stabilit; ea. diferită, deci, de simpla mişcare
mecanică sau biochimică; ea este conduita teleologică cu motivaţie socială" (C.Popa, 1969).
Pornind de la importanţa şi rolul praxiologiei în activitatea fiecărui om, Kotarbinski,
solicita, încă în 1963, introducerea ei în programa de studiu a şcolii de cultură generală. După
opinia sa "flecare profesionist trebuie să devină un propagator al lucrului bine făcut şi, ca
urmare, trebuie să posede o pregătirepraxiologică"( M.Terbancea, G. Scripcaru, 1989).
Potrivit specialiştilor, elementele constructive ale acţiunilor umane sunt: „agentul
(subiectul uman, colectivitatea), scopul sau obiectivele, obiectul acţiunii şi mijlocul de
acţiune care face legătura între agent şi obiect "(M.Terbancea, G. Scripcaru, 1989). Practic nu
există profesie sau meserie care să nu aibă elaborate reguli ce se cer a fi respectate.
Astfel, există regulamente de ordine interioară, statute, coduri etice şi alte
reglementări care constituie sistemul normativ referitor la domeniul respectiv.
Sistemul normativ este o înşiruire de reguli care descriu obligaţiile, interdicţiile şi
permisiunile tuturor agenţilor cuprinşi într-un gen de activitate şi care se înfăţişează acestora
fie ca obligaţie, fie ca datorie.
După M. Florea (1981) un sistem normativ cuprinde următoarele elemente:
a) criteriul .distinctiv al acţiunii fiind sistemul de norme, el clasifică acţiunile
umane;
b) sistemul de norme precizează numai cazurile extreme ale acţiunii posibile în
diferite domenii, precizează numai ceea ce este obligatoriu şi ceea ce este interzis;
c) normele nu se referă la acţiunile permise în mod neobligatoriu, acestea
depinzând de iniţiativă şi de libera alegere a agentului; pentru acţiunile posibile, dar care nu
sunt normate şi care nu fac parte nici dintre cele interzisei nici dintre cele obligatorii,
agentul nu este răspunzător, ci responsabil, această atitudine înfăţişăndu-se ca datorie;
d) domeniul acţiunilor permise în mod neobligatoriu nu poate fi luat cu cel al
obligaţiilor, deoarece acestea, la fel ca şi interdicţiile, formează un corp comun de norme
care este opus domeniului acţiumi permise neobligatorii;
e) sub aspect praxiologic, domeniul obligaţiilor şi al interdicţiilor formează acel
corp comun care este impus agentului şi care se opune iniţiativei şi liberei alegeri; normele
sociale ce definesc comportamentul impus dau naştere răspunderii, înfăţişându-se agentului
ca obligaţii;
f) răspunderea şi responsabilitatea sunt raporturile dintre oameni întemeiate pe
norme care se înfăţişează agentului fie ca obligaţie, fie ca datorie; când ele nu coincid ca
sens şi ca obiective, când agentul nu aderă la sistemul de norme oficiale, juridice, coercitive
si politice, agentul este răspunzător şi nu responsabil; când ele coincid, responsabilitatea
include răspunderea, în viaţa individului apărând autoreglarea normelor, reglarea externă şi
coercitivă devenind de prisos; responsabilitatea include şi influenţează pozitiv răspunderea,
la fel cum datoria include obligaţia;
g) societatea tinde ca membrii săi să depăşească condiţia răspunderii şi să ajungă la
condiţia mai matură şi mai eficientă a responsabilităţii.
Astfel, putem concluziona că, obiectul de studiu al deontologiei îl constituie
problematica preocupărilor referitoare la teoria şi practica datoriilor celor ce exercită o
meserie sau o profesie.
Fiecare profesie, din punct de vedere deontologic, operează cu valori ce se constituie
într-o axiologie specifică cu scopul de a susţine condiţia umană în eforturile ei de progres
social, de realizare a culturii şi civilizaţiei, întotdeauna valorizarea social-umană a actelor
profesionale au impus drept judecată de valoare un criteriu axiologic de referinţă în virtutea
căruia profesionistul a trebuit să dea răspuns marilor probleme de conştiinţă morală.
Axiologia profesională este o componentă a filozofiei valorii şi culturii, a filozofiei
atitudinii profesionistului faţă de profesia sa şi care include filozofia şi cultura privind viaţa,
omul şi condici umană.
Profesionistul adevărat are datoria de a iradia permanent corectitudine şi modele de
conduită profesională, civică şi morală. El trebuie să-şi formeze convingerea că dezvoltarea
proprie este condiţionată de angajarea sa activă, de depăşirea dificultăţilor, de modul de a
acţiona pentru a deveni "unic şi de neînlocuit", de a-şi asigura prin valorile create permanenţa
în conştiinţa semenilor. Responsabilitatea sa, autentică şi nelimitată, decurge tocmai din
libertatea de acţiune care, trăită la intensitate maximă, convinge despre valoarea permanentă a
aspiraţiilor profesionale în detrimentul conformismului rigid, în această lumină chiar şi eşecul
profesional capătă o semnificaţie axiologică ce obligă la convertirea sa în succes prin efortul de
conştiinţă.
Axiologia convinge că autentica morală profesională se află la "intersecţia valorilor
individuale cu cele instituţional-sociale, acestea se află acolo unde instituţia tinde să se
încorporeze în personalitatea şi aspiraţiile individului"{ M.Terbancea, G. Scripcaru, 1989).
Pentru aceasta este necesară, însă, o angajare fermă a individului pe calea perfecţiunii
profesionale, prin interiorizarea convingerii că valoarea sa profesional-socială nu este ceva
intrinsec rezultând din modul ei de exercitare pe baza dictonului cartesian că "cea mai mare
libertate naşte din cea mai mare rigoare".
în acest context, personalitatea profesionistului trebuie să capete trăsături superioare
de independenţă şi responsabilitate, de generozitate şi bunătate, de frumuseţe şi onestitate.
Numai într-un astfel de gjjpiat se va putea forma sentimentul competenţei proprii şi depline, se
va putea obţine evitarea oricăror discordanţe între aspiraţii şi randamentul performanţelor
profesionale. Este de la sine ştiut că cel ce are numai drepturi şi dreptate şi cel ce consideră că
nu mai are nimic de învăţat, nu va putea desfăşura o activitate creatoare şi ca atare se va
plafona. Toate valorile trebuie condensate creator în norme de comportament profesional, iar
aceste valori trebuie să ne ajute să ne ridicăm la cele mai înalte cote ale profesiei pe care o
exercităm. „ Să fim demni de ea, pentru ca astfel să fim demni de destinul nostru; şi deoarece
nici nu se poate altfel, trebuie să depindem numai de conştiinţa noastră, să ascultăm vocea ei
suverană, şi anume că ţinem în mâinile noastre răspunderea unui destin uman...Să coborâm
în noi înşine şi să urmăm fără regrete şi fără slăbiciuni această voce interioară, această voce,
în acelaşi timp puternică şi tăcută, care urcă din străfundurile noastre şi comandă datoria
noastră".
Implicarea eticii şi a vocaţiei în activitatea profesională a omului solicită deontologia
să dezbată probleme generale referitoare la datoriile şi drepturile profesioniştilor şi dincolo de
contextul concret al profesiunii, indiferent în ce domeniu îşi vor găsi aplicare, tăcând abstracţie
de particularităţile practicării profesiunii.
Abordarea deontologică a acestora se realizează dintr-o perspectivă predominant
teoretică. Analiza particularităţilor relaţiild^înterumane, comune şi specifice, din punct de
vedere al datoriilor şi drepturilor pe care lranplică o profesie fac obiectul deontologiei de
ramură. Aici abordarea este concretă şi cu precădere orientată înspre practica propriu-zisă a
profesiei. Trăsăturile comune exercitării profesiilor cum sunt dragostea faţă de profesie,
dorinţa de a munci, probitatea profesională, spiritul inovator şi altele, îmbracă unele contururi
particulare, concrete în diferite ramuri.
Legat de aceste trăsături pot să apară şi aspecte strict specifice. Deontologia de
ramură, în analiza problematicii teoretice şi practice a diferitelor profesii, se bazează pe
deontologia generală. Aceasta permite specialiştilor unitatea demersului teoretic şi metodologic
în universul datoriilor şi drepturilor practicării profesiilor. Deontologia generală, în elaborarea
concluziilor, foloseşte datele obţinute prin intermediul practicii profesionale.
In preocupările deontologice sunt cuprinse şi instituţiile care consacră anumite
profesii: şcoala pentru profesori, armata pentru militari, biserica pentru preoţi, spitalul
pentru medici etc. Fiecare profesie şi fiecare instituţie ridică probleme de organizare, de
pregătire, de perfecţionare, probleme ce constituie tot atâtea preocupări pentru deontologia
generală cât şi pentru deontologia de ramură.
Putem deci concluziona că deontologia este o ştiinţă pluri şi interdisciplinară care are
legături directe cu filozofia, cu etica, cu axiologia precum şi cu toate ştiinţele muncii.
Legătura cu morala este atât de profundă încât, deseori, deontologia se confundă cu aceasta.
CAPITOLUL V
SISTEMUL DREPTURILOR ASISTENTULUI SOCIAL

In general, drepturile profesioniştilor sunt constituite în autentice sisteme, ele având la


bază prevederile Constituţiei şi ale legilor care reglementează domeniul respectiv, precum şi
întreaga problematică a sistemului drepturilor omului.
Constituţia României din 1991, apreciată de mulţi specialişti din lumea întreagă ca
fiind una dintre cele mai democratice, consacră, printre altele, dreptul la muncă şi dreptul la
învăţătură ca fiind drepturi fundamentale, în baza prevederilor din titlul I, Capitolul 1, articolul
15 "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte
legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea". La articolul 16 se precizează "cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări" iar în capitolul II,
intitulat: "Drepturile şi libertăţile fundamentale"', sunt prevăzute:
- Garantarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (nimeni nu poate
fi supus torturii);
- Garantarea libertăţii individuale;
- Dreptul la apărare şi liberă circulaţie;
- Respectarea vieţii intime, familiale şi private;
- Inviolabilitatea domiciliului;
- Secretul corespondenţei;
- Libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare (fără cenzură);
- Dreptul la informaţie.
Considerăm că toate aceste drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei trebuie să fie
foarte bine cunoscute de către toţi asistenţii sociali, ele referindu-se nu numai la persoana lor, ci
şi la cei asistaţi.
Pe lângă cele arătate sunt stipulate şi alte garanţii constituţionale:
- Dreptul la ocrotirea sănătăţii;
- Dreptul la vot liber;
- Libertatea întrunirilor;
- Libertatea asocierii;
- Dreptul la muncă şi protecţie socială;
- Libertatm alegerii profesiunii şi a locului de muncă;
- Interzicerea muncii forţate;
- Protecţia proprietăţii private, protecţia familiei, în mod special a copiilor şi
tinerilor;
- Protecţia persoanelor handicapate şi a vârstnicilor;
- Dreptul la moştenire.
Alături de cadrul general oferit de prevederile din Constituţie, drepturile asistenţilor
sociali fac obiectul unor legi, hotărâri guvernamentale, norme, ordine, a unor statute şi
coduri, a unor jurăminte, declaraţii solemne, a unor recomandări metodologii etc. Aceste
drepturi pot îmbrăca un aspect coercitiv-juridic ori pot fi incluse în forţa opiniei publice, a
tradiţiei sau pot avea caracterul angajamentelor statelor.
Există numeroase reglementări internaţionale care privesc deontologia profesiunii de
asistent social:
- Recomandarea UNESCO din anul 1975 privind rolul şi influenţa specialiştilor
în cadrul procesului muncii, cu referiri la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din
1948 şi Declaraţia drepturilor copilului, din 1959; A

- In Declaraţia Forumul Naţional al Organizaţiilor Neguvernamentale "Trecerea


de la asistenţa de urgenţă la strategii pe termen lung"
De asemenea, unele drepturi ale asistenţilor sociali sunt reamintite sau consemnate în
cele câteva tentative de ordonare a normelor profesiei în coduri deontologice sau în cele de
formulare a unor jurăminte profesionale care, împreună cu celelalte drepturi, formează un
sistem ce rămâne mereu deschis practicii profesionale eficiente.
Organizaţiile guvernamentale oferă garanţii economice, politice, juridice sau culturale
pentru realizarea deplină a drepturilor. Cu toate acestea, factorul nemijlocit pentru garantarea
dreptului profesional îl reprezintă comunitatea asistenţilor sociali însăşi. Dintre cele mai
reprezentative drepturi consemnăm:
A. Dreptul de ocupare şi exercitare a funcţiei publice sau de specialitate. Acest drept
îl au cei care au absolvit cursuri specifice pentru aceasta potrivit legii şi care îndeplinesc
condiţiile de sănătate corespunzătoare. Astăzi, cu toată lipsa acută de specialişti din diferite
domenii, aceste considerente par a fi de la sine,ffi$elese, în trecut, însă, oricine avea ceva
cunoştinţe în domeniu putea fi asistent social.
Spre exemplu, într-o lucrare din anul 1719 consacrată ştiinţei, capacităţilor şi
drepturilor pe care trebuie să le aibă profesioniştii, se scrie: "Cine spune maestru într-o artă
sau profesie, spune un om experimentat care posedă ştiinţa acestei arte sau a acestei profesii
".
La începuturi, în multe privinţe Asistenţa socială a luat drept modele deontologiile din
Vest. Pentru a onora "arta şi ştiinţa" asistentială era suficient să desfaşori acţiuni de caritate.
Astăzi, exercitarea profesiei fără a avea studiile necesare este în afara deontologiei, iar
persoanele respective n^vpot ocupa posturi publice în serviciile sociale, în aceeaşi măsură este
amendabilă ocuparea posturilor de asistenţi sociali de către unii specialişti cu altă pregătirea
decât cea de asistenţă socială: ingineri, jurişti sau alte persoane necaKficate, precum şi deţinerea
unor posturi necâştigate prin concurs.
B. Cele mai importante drepturi care ţin de specificul profesiei sunt stipulate Legea
466 din 2004 privind Statutul asistenţilor sociali şi în Legea 47 din 2006, privind Sistemul
naţional de Asistenţă socială.
Menţionăm câteva din drepturile asistenţilor sociali prevăzute în aceste documente:
- Să ocupe funcţii, potrivit pregătirii profesionale şi specialităţii;
- Să fie retribuit după responsabilitatea socială a muncii prestate, după calitatea
şi cantitatea acesteia;
- Să participe la formele specifice de perfecţionare profesională şi să beneficieze
de avantajele ce decurg din această perfecţionare;
- Să folosească pentru pregătirea şi desfăşurarea activităţii întreaga bază
materială a serviciului;
- Să aleagă şi să fie ales în Juneţii de conducere la orice nivel, de la director, la
inspector sau ministru;
- Să ia parte activă la dezbaterea şi coordonarea problemelor privind
perfecţionarea activităţilor profesionale;
- Să participe la conferinţe, sesiuni, congrese ştiinţifice; să valorifice rezultatele
activităţii de cercetare şi creaţie ştiinţifică; să publice cărţi şi lucrări de specialitate;
- Să facă parte din asocWţii profesionale ori culturale- sau din orice asociaţii
guvernamentale sau neguvernamentale prin care ar putea contribui la sporirea prestigiului
profesiunii didactice;
- Să facă parte din comisii de concurs pentru ocuparea diferitelor funcţii;
Lista acestor drepturi de care beneficiază asistenţii sociali nu poate fi
considerată închisă, ea fiind mult mai cuprinzătoare.
In ţara noastră istoria drepturilor asistenţilor sociali are o veche tradiţie. După anul
1989 Sistemul de Asistenţă socială traversează o perioadă de prefaceri, motiv pentru care
"Legea Asistenţei sociale" nu se poate aplica în întregime.
Sistemul drepturilor profesionale nu este un scop în sine, el este formulat pentru a
spori eficienţa întregului sistem, iar drepturile trebuiesc confirmate prin activitatea practică
cotidiană.
DATORIILE ASISTENŢILOR SOCIALI

Realizarea în activitatea profesională a preceptelor privind trecerea de la răspundere la


responsabilitate, de la obligaţie la datorie a căpătat, în etapa actuală, un context mult mai larg
deoarece sistemul de Asistenţă socială este tot mai mult ancorat sistemului social general.
In analiza datoriilor asistenţilor sociali trebuie să pornim de la ideea că "prin munca pe
care o îndeplineşte, asistentul social este permanent în funcţie, în exercitarea profesiei sale; el
intervine la toate nivelurile societăţii (individ, grup, comunitatejşi în fiecare din momentele
vi$j$ persoanelor aflate în dificultate, pe stradă, în societate, în activitatea comunităţii.
Analiza datoriilor din sfera profesiunii de asistent social, datorii ce se prezintă
specialiştilor sub aspectul acţiunilor permise (obligatorii şi nonobligatorii) şi a celor interzise,
este de competenţa deontologiei profesionale din sistemul social, asistenţii sociali, pe lângă
relaţiile cu persoanele aflate în nevoi, grupuri, colectivităţi cu care vin în contact în
desfăşurarea activităţii lor, relaţionează cu colegii. In acelaşi timp, ei sunt sub periscopul viu şi
permanent atent al opiniei publice.
In toate aceste ipostaze activitatea asistentului social trebuie să fie într-o deplină
concordanţă cu statutul şi rolul său.
In România, primele reglementări privind îndatoririle cadrelor didactice datează din a
doua jumătate a secolului al XlX-lea. Aceste reglementări sunt cuprinse în statute,
regulamente, legi etc. «
Principalele îndatoriri ale asistentului social prevăzute în Legea privind Sistemul de
Asistenţă socială, din anul 2006 şi Legea 466 din 2004 privind Statutul de asistent social
sunt:
- Să se conformeze jurământului depus;
- Să respecte şi să aplice legile ţării, prevederile regulamentelor, programelor
şi instrucţiunilor;
- Să-şi desfăşoare activitatea conform programului stabilit de conducerea
instituţiei şi să dea exemplu de punctualitate, ordine şi stăruinţă pentru rezolvarea
problemelor asistaţilor;
- Să întreţină relaţii bune cu toţi colegii; să respecte pe toţi cei cu care vine în
contact;
- Să militeze pentru sporirea prestigiului instituţiei; să aibă o comportare
demnă atât în instituţiei, cât şi în societate, să nu săvârşească fapte care i-ar
ştirbi prestigiul şi ar compromite activitatea şi autoritatea sa.
în conţinutul acestor legi, pe lângă permisiunile prezentate, sunt prevăzute şi o seamă
de interdicţii:
- Se interziceau aprecierile jignitoare la adresa asistaţilor;
- Erau interzise atitudinile şi afirmaţiile neprincipiale la adresa instituţiei, a colegilor;
se interziceau relaţiile duşmănoase între colegi sau cele faţă de alţi specialişti.

In momentul de faţă sunt aprobate Legea Sistemului naţional de Asistenţă socială şi


Statutul asistenţilor social", motiv pentru care putem să abordăm problematica datoriilor din
punctul de vedere al acestor documente.
Pentru a putea prezenta aspecte ale datoriilor asistenţilor sociali, aşa cum sunt
prevăzute într-o societate democratică, am apelat şi la Codul Deontologic elaborat în Statele
Unite ale Americii, la Codul Etic Internaţional şi la Codul britanic. Aceste document
structurează permisiunile şi interdicţiile pe baza a cinci principii care sunt conforme cu sfera
de activitate a asistenţilor sociali şi cu incidenţa muncii acestora cu sectoarele vieţii sociale.
Primul principiu statorniceşte obligaţiile asistenţilor sociali. Acest principiu are la
bază ideea că "puterea naţiunii constă în responsabilitatea socială, componenta economică şi
tăria morală a indivizilor ei".
Al doilea principiu prevede că "asistenţii sociali sunt datori ca ..., în conformitate cu
cerinţele sociale şi în funcţie de aspiraţiile şi posibilităţile proprii indivizilor, grupurilor şi
comunităţii. Este subliniată ideea că eficienţa întregului proces de asistenţă depinde, în mare
măsură, şi de relaţiile de colaborare dintre toţi actorii sociali, asistaţi şi specialişti.
Al treilea principiu se referă la faptul că asistenţa sociâfă ocupă o poziţie de interes
public naţional, fapt ce implică relaţia directă dintre instituţiile şi serviciile sociale şi
societate. Eficienţa ei, imaginea asistenţilor sociali în societate este dată şi de relaţia
constructivă ce se statorniceşte între sistemul naţional şi cel social.
Al patrulea principiu se referă la faptul că cei ce lucrează în domeniul asistenţei
sociale au obligaţii cu privire la angajare. Aceste obligaţii se bazează pe respect mutual şi
încredere, pe relaţii de tipul angajator-angajat. Criteriile de ocupare a unor funcţii trebuie să
fie pe bază de competenţă. Asistenţii sociali au datoria să nu admită nici un fel de
discriminare sau abatere de la prevederile legale. Ei sunt datori să-şi desfăşoare activitatea
respectând în totalitate prevederile contractuale.
Al cincilea principiu stabileşte că respectul şi recunoaşterea socială a profesiunii
depinde în mare măsură de valoarea profesională şi morală a asistenţilor sociali. Profesioniştii
au datoria să apere şi să sporească acest prestigiu prin contribuţia lor ia îmbunătăţirea calităţii
procesului asistenţial, prin statornicirea unor relaţii colegiale. Exercitarea profesiunii se
deosebeşte de toate celelalte activităţi prin unicitatea şi calitatea relaţiilor profesionale dintre
specialişti. Asistentul social, prin trecerea de la răspundere la responsabilitate, conturează
autentica datorie a profesiunii, aceea care oferă libertatea responsabilităţii, mai ales în cadrul
permisiunilor nonobligatorii.
Aceste acţiuni permise, dar care nu sunt obligatorii, rămân la libera alegere şi iniţiativă
a fiecărui specialist, în cazul permisiunilor nonobligatorii se realizează autentica datorie a
asistentului social, se pun în valoare tactul, măiestria, capacitatea empatică etc.
Tactul apare numai în activitatea comună, în interacţiunea dintre asistentul social şi
asistat. El reprezintă "grija pentru a nu leza demnitatea asistatului şi a-l influenţa pozitiv, fără
duritate şi evitând conflictele "(P. Popescu-Neveanu, 1979). Tactul are o serie de aspecte
generale care sunt legate de integritatea morală, de un comportament omenos, sensibil,
prietenos, atent, manierat, civilizat, calm, echilibrat etc, care trebuie să caracterizeze nu numai
asistentul social, ci pe fiecare individ.
Poate răspunde în mod eficient acestor cerinţe numai acel asistent social care are o
bună pregătire profesională, stăpâneşte la un înalt nivel cunoştinţele profesionale şi are
capacitatea de a relaţiona, comunica şi empatiza cu asistaţii. Un asemenea comportament este
determinat de conştiinciozitate, tenacitate, perseverenţă în muncă, de iniţiativă în îndeplinirea
sarcinilor, de spirit de răspundere de care trebuie să dea dovadă în întreaga sa activitate.
Pentru fiecare problemă pe care o ridică practica - asistentul social care manifestă tact - găseşte
rapid şi sigur soluţii care dau cele mai bune rezultate, fără ca prin aceasta să scadă exigenţa
faţă de asistaţi.
Dintre caracteristicile care privesc activitatea de Asistenţă socială, una dintre cele mai
înseninate este cea legată de relaţiile asistentului social cu asistaţii, de modul în care
asistentul social reuşeşte să înţeleagă personalitatea complexă a asistatului, comportamentul
acestuia, măsura în care asistentul social este dispus să colaboreze cu cel asistat, să aibă grijă de
el şi să-1 îndrume eficient. Un alt aspect al tactului este cel care se referă la respectarea
personalităţii asistatului. Din acest punct de vedere, activitatea asistentului social îmbracă un
mare grad de responsabilitate. Fiecare asistat este o entitate, are o personalitate a sa proprie, cu
părţile sale bune şi rele, motiv pentru care asistentul social este dator să aibă o atitudine
diferenţiată faţă de fiecare.
Pornind de la acestea, asistentul social are datoria de a se preocupa pentru a cunoaşte
trăsăturile individuale ale fiecărui asistat, problemele cu care se confruntă. Asistatul trebuie
apreciat la justa sa valoare, fără a fi subapreciat sau, dimpotrivă, apreciat peste calităţile,
posibilităţile şi prestaţiile sale. El trebuie privit ca un colaborator cu opiniile sale, căruia avem
datoria de a-i acorda încrederea cuvenită. Asistatul are personalitatea sa şi, în rela$ile cu el, nu
putem să-1 ironizăm să-1 poreclim, să-1 înjosim, să-1 Haiilim prin vorbe sau fapte.
în întreaga sa activitate, asistentul social trebuie să fie călăuzit de dorinţa de a institui
spiritul de dreptate. Considerăm că atitudinea corectă în relaţia cu asistatul este condiţionată
şi de principialitatea şi consecvenţa asistentului social pe parcursul întregii activităţi. O
asemenea atitudine nu poate fi realizată decât de cei care sunt echilibraţi, cumpătaţi, manifestă
stăpânire de sine, siguranţă, sunt obiectivi în aprecierea şi în luarea deciziilor.
Un aspect deosebit de manifestare a tactului este legat de aprecierea activităţii
asistaţilor, dar şi să-i aprecieze în mod obiectiv, să-i stimuleze, să le creeze o motivaţie
corespunzătoare.
Etica profesională a asistentului social, umanismul său, îl determină să manifeste un
interes deosebit faţă de copiii defavorizaţi, cei cu nevoi speciale sau cu probleme deosebite.
Grija faţă de această categorie, comportamentul prin care să compenseze nevoile lor, acţiunile
prin care să amelioreze suferinţele lor insuflarea încrederii în semenii care îi sprijină, redarea
poftei de viaţă prin întronarea unei atmosfere de optimism, constituie o datorie etică ce îşi are
originea în umanismul profesiunii. Numai astfel va putea dobândi deplină mulţumire şi
satisfacţie a activităţii lui.
Este unanim recunoscut că tactul este în strânsă legătură cu măiestria, cea mai înaltă
cotă a dezvoltării aptitudinilor specifice, de multe ori numite şi artă. "Măiestria constă în
dezvoltarea plenară a tuturor componentelor personalităţii asistenţilor sociali, concomitent
cu integrarea lor într-un tot unitar. Ea este o sinteză a tuturor însuşirilor general umane, care
determină o performanţă ridicată a acţiunii pe linia înfăptuirii idealului. Ea nu se însuşeşte
din cărţi, dar nici nu se poate forma fără cunoaşterea temeinică a psihologiei, a sociologiei şi
a teoriei specifice. Ea se formează în contactul permanent cu asistaţii, în activitatea continuă,
prin preocuparea neîncetată de perfecţionare a muncii şi de îmbunătăţire a experienţei
personale.
O altă caracteristică a personalităţii asistentului social este empatia. Ea reprezintă
"capacitatea de transpunere a unei persoane într-un model uman exterior, condiţionând
înţelegerea şi comunicarea implicită şi o retrăire afectivă a stărilor emoţionale ale
modelului" (S.Marcus, 1987). Empatia înseamnă, deci, acea disponibilitate a asistentului
social de a-1 înţelege atât de mult pe asistat încât să fie în stare, fără a neglija distanţarea faţă
de acesta, să trăiască stările acestuia. Are un comportament empatic acel asistent social care
respectă şi înţelege asistatul, cel care caută să se identifice cât mai mult cu problemele
acestuia, este ataşat, legat de el, trăind împreună cu el bucuriile şi necazurile. Cele câteva
referiri la comportamentul empatic al asistentului social ne conduc la concluzia că empatia
reprezintă un corolar al caracteristicilor sale, o însuşire fără de care este de neconceput să se
obţină eficienţă maximă în profesiunea de asistent social.
Profesia de asistentului social este una dintre cele mai nobile, mai frumoase şi mai
umane profesii, în egală măsură ea face parte dintre acele îndeletniciri care te solicită total.
Asistentul social de vocaţie nu poate să se sustragă niciodată cu totul imperativelor profesiei
sale. Asistentul social adevărat nu poate fi asistent social "numai şase ore pe zi, cinci zile pe
săptămână şi mai puţin de patruzeci de săptămâni pe an, ci în cea mai mare parte a
momentelor care alcătuiesc existenţa sa, iar funcţia îl solicită până şi în clipele vieţii sale
particulare'' (R. Dottrens, 1971).
Poate face faţă acestor cerinţe numai cel care îşi iubeşte profesia, cel care simte cu
adevărat o dragoste pentru oameni, cel care are o chemare puternică pentru a fi asistent social.
Această capacitate a asistentului social de a-şi iubi profesia, mergând până la identificarea cu
funcţia, reprezintă etosul profesional. Nu este profesionist adevărat cel care nu are această
caracteristică. "Nu posesiunea unei metode sau aplicarea ei rutinară, ci etosul îl fac pe
asistentul social". In cadrul formării şi manifestării personalităţii asistentului social etosul
reprezintă una dintre caracteristicile cele mai importante. El consideră că "întregul proces se
desfăşoară pe fundalul de afectivitate, factorul afectiv fiind predominant în activitatea
comună a asistentului social cu asistaţii". Etosul se manifestă prin:
- Acceptarea cu plăcere a rigorilor profesiunii;
- Considerarea profesiunii ca o adevărată misiune;
- înclinaţia iubirii pentru oameni în scopul ajutorării lor;
- Promptitudinea şi necesitatea interioară de a da ajutor semenilor;
- Capacitatea nelimitată de sugestibilitate, de transfer de cunoştinţe, de formare
de priceperi şi deprinderi;
- Aptitudinea şi atitudinea de obţinere a încrederii asistatului în capacitatea
sa de a-l ajuta.
Complexitatea procesului de asistenţă socială face ca şi factorii care concură la
realizarea lui să fie în număr mare. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt asistentul social şi
asistatul. Indiferent de numărul acestora, de gradul de influenţă a lor, rolul determinant, cel
care orientează, conduce acest proces şi are principala responsabilitate este asistentul social.
El este cel care hotărăşte ce, cât şi cum trebuie acţionat pentru intervenţia eficientă. Privind
rolul asistentului social problema nodală este de a şti, a intui când şi cât să intervii ca să ajuţi
asistatul şi, în consecinţă, când şi cât să-i laşi libertatea de a-şi rezolva în mod independent,
prin propria activitate problema.
In activitatea asistentului social, buna dispoziţie trebuie creată fără ironie şi fără a atinge
demnitatea asistaţilor. Gluma, vorba bună, zâmbetul trebuie să fie prezente în fiecare moment
al desfăşurării activităţii.
Toate aceste caracteristici ale personalităţii profesionale ale asistentului social, îl
definesc pe profesionistul adevărat, cel care îşi face datoria, îşi asumă responsabilitatea propriei
activităţi.

ASPECTE DEONTOLOGICE ALE PERFECŢIONĂRII ASISTENŢILOR


SOCIALI

Se ştie că pentru însuşirea unei meserii sau a unei profesii este necesară o pregătire
prealabilă, o formare iniţială privind sistemul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi specifice, în
plus, este de datoria formatorilor să-i înveţe pe discipoli că, pentru a obţine rezultate într-un
anumit domeniu, alături de bagajul de cunoştinţe, trebuiesc însuşite şi regulile de muncă.
Nimeni nu s-a născut cu meseria sau cu profesiunea învăţată. Fără a minimaliza rolul
talentului, a înclinaţiilor pentru un domeniu sau altul, trebuie să fim conştienţi de faptul că
pentru însuşirea unei meserii şi mai cu seamă a unei profesii sunt necesare eforturi multiple,
este nevoie de o muncă stăruitoare. Referindu-ne strict la profesiunea de asistent social
trebuie să admitem că nimeni nu s-a născut asistent social, ci a devenit, s-a format prin studiu,
prin muncă stăruitoare.
Una dintre sarcinile cele mai importante ale şcoli este aceea de a forma la elevi
obişnuinţa de a se informa, de a învăţa continuu chiar şi la vârsta adultă când nu mai este
cuprins într-o formă organizată de învăţământ. Există păreri, chiar convingeri ale unora, că
învăţarea este un atribut al copiilor şi al celor tineri, că de la o anumită vârstă adultul nu mai
poate învăţa, fapt subliniat cu diferite argumente, unele mai convingătoare, altele mai puţin
demne de luat în seamă. Chiar şi în popor există proverbe în acest sens: "C&tnele bătrân nu-l
poţi dresa", "Calul bătrân nu-l mai înveţi să tragă" etc. Sunt adevăruri parţiale.
Posibilităţile de a învăţa depind de particularităţile individuale, de obişnuinţe, de
situaţiile concrete în care se află fiecare individ. Tot în urma experienţei de viaţă, poporul a
găsit un răspuns foarte sugestiv la această problemă: "Nevoia te învaţă multe".
In societatea de astăzi nu se poate concepe ca un om care exercită o meserie sau o
profesie să se mulţumească, să rămână doar la cele învăţate în şcoală sau universitate. Fiecare
profesionist este dator să înveţe, să se perfecţioneze în permanenţă pentru a se integreze în
epoca sa dar şi pentru a o depăşi. Poate oare să răspundă eficient acestei cerinţe cel care a căzut
pradă rutinei şi a dezinteresului pentru nou? în mod categoric nu!
Dar volumul mare de cunoştinţe de specialitate nu rămâne printr-o simplă pregătire
iniţială, ci este necesară o permanentă împrospătare a cunoştinţelor şi de lărgirea orizontului
profesional, o continuă perfecţionare în domeniul de activitate al fiecăruia.
Perfecţionarea asistenţilor sociali se află în atenţia atât a unor organisme internaţionale,
dar şi a guvernelor din fiecare ţară. Astfel, în Statutul asistentului social, la numeroase
congrese, conferinţe, simpozioane internaţionale privind perfecţionarea, este
recunoscută importanţa perfecţionării ca mijloc ce "asigură o îmbunătăţire a calităţii
prestaţiei.
La noi în ţară perfecţionarea asistenţilor sociali se desfăşoară după programe de
specialitate şi s-au statornicit următoarele forme de perfecţionare:
a) studiul individual;
b) activitatea de informare ştiinţifică;
c) participarea la instruiri;
d) participarea la sesiuni sau congrese ştiinţifice;
e) susţinerea examenelor de treaptă şi gradaţii.

Din punct de vedere deontologic, perfecţionarea apare ca o obligaţie juridică şi


morală a fiecărui specialist, acea obligaţie de a fi la curent cu toate noutăţile în specialitate.
Perfecţionarea trebuie să fie permanentă nu numai ca o obligaţie, ci ca o datorie de ordin
deontologic. Acel asistent social care nu-şi perfecţionează permanent şi continuu cunoştinţele
este un plafonat, nu va desfăşura o activitate creatoare, iar rezultatele muncii sale vor fi pe
măsură, împotriva unui astfel de specialist societatea celorlalţi profesionişti trebuie să ia
atitudine în consecinţă.
Tot în cadrul acestei idei a perfecţionării continue a activităţii trebuie să includem şi
aspectele deontologice ale îndrumării şi controlului, respectiv al evaluării prestaţiei
profesionale.
In acest sens la nivel naţional, în cadrul ministerelor de resort există consilieri privind
îndrumarea şi controlul activităţii asistenţilor sociali, iar la nivel local această sarcină revine
Direcţiilor de Asistenţă Socială, care au servicii pentru perfecţionarea şi evaluarea asistenţilor
sociali, şi care urmăresc:
• să stăpânească la un înalt nivel tehnologia din specialitate şi să aibă
cunoştinţe temeinice în privinţa strategiei de intervenţie;
• să aibă o deplină competenţă morală, cu o conduită demnă şi pertinentă;
• să fie un profesionist în deplinul înţeles al cuvântului, cu aptitudini bine
conturate în acest sens.
De asemenea, trebuie să avem în vedere şi unele aspecte deontologice ale cercetării
ştiinţifice. De obicei asistentul social este apreciat ca specialist în procesul de intervenţie
pentru rezolvarea de probleme sociale. Dar el trebuie apreciat şi pentru munca sa de cercetare
ştiinţifică, ca specialist ce caută noul pentru a spori eficienţa domeniului său de activitate. Este
adevărat că activitatea de cercetare ştiinţifică se situează în domeniul permisiunilor
facultative, nonobligatorii, dar care are o greutate deosebită atât în eficienţa muncii, cât şi în
aprecierea sa generală, ca specialist. Este de preferat ca activitatea de cercetare ştiinţifică să
înceapă din şcoală/universitate prin experienţa de rutină, prin practica curentă, dar trebuie să
continue cu experienţa înaintată care să-şi propună ca ipoteză perfecţionarea practicii,
îmbunătăţirea întregului proces de asistenţă.
Şi în cercetarea ştiinţifică, pe lângă aspectele metodologice trebuie cunoscute şi
respectate o serie de cerinţe deontologice. Cercetarea ştiinţifică nu poate fi făcută de oricine şi
oricum. Este necesar ca cercetătorul să aibă o anumită competenţă în acest domeniu, el trebuie
să respecte o serie de reguli. Cel ce face cercetare ştiinţifică are drepturi, dar şi obligaţii.
Acestea sunt cuprinse în regulamente, protocoale, contracte, recomandări; anumite aspecte ale
cercetării sunt cuprinse în acte normative, legi, dar foarte multe aspecte fac şi obiectul unor
legi nescrise.
Referitor la activitatea de cercetare ştiinţifică se fac următoarele precizări: Orice
cercetare, orice experiment trebuie să fie concepute şi desfăşurate în aşa fel încât să nu
aducă nici un prejudiciu asistaţilor care suntisfapuşi studiilor întreprinse... Este important ca
experimentele întreprinse să se datoreze unor profesionişti cu calificare specială, care să
primească îndrumări tehnice atât în ceea ce priveşte metodologia cercetării sociale.
; Principiile deontologiei profesionale îi interzic oricărui profesionist care desfăşoară o
activitate de cercetare ştiinţifică "sa întreprindă o experienţă care va merge împotriva
principiilor morale, care ar risca să traumatizeze asistaţii, o experienţă ale cărei consecinţe
riscă să prezinte un pericol pentru subiecţi".
Pentru a răspunde normelor, cerinţelor deontologice legate de cercetarea ştiinţifică este
necesar ca această activitate să fie organizată de persoane competente. Astfel, referitor la
natura şi modul de desfăşurare a investigaţiei, cercetătorul trebuie să se asigure de faptul că
experimentul propus de el nu contravine principiilor profesionale normale şi nu cauzează nici
un fel de neajuns, nu prezintă nici un pericol pentru cei angajaţi în această activitate. în
desfăşurarea oricăror forme de activităţi de cercetare ştiinţifică, trebuie să avem în vedere
faptul că subiecţii - copii, adolescenţi, adulţi, elevi, cadre didactice, părinţi, alte persoane -
sunt fiinţe umane şi au anumite drepturi. De aceea, pentru a face o cercetare în care sunt
angrenate persoane este necesar să avem consimţământul subiecţilor; să avem grijă să nu-i
afectăm negativ sub nici o formă; să nu-i punem în situaţii neplăcute; să participe benevol, fără
a fi constrânşi; în timpul şi în urma experimentului să nu sufere nici un rău.
Pentru a cunoaşte drepturile pe care le au subiecţii în cazul solicitării pentru a participa
la o cercetare, prezentăm aceste drepturi:
1. Dreptul la intimitate sau neparticipare, inclusiv faptul că cercetătorul nu trebuie
să-i ceară informaţii inutile, acesta trebuind să obţină consimţământul direct al adulţilor, al
părinţilor pentru copii şi al copiilor înşişi;
2. Dreptul de a rămâne anonim. Cercetătorul va explica faptul că cercetarea
priveşte grupul şi că numărul de identificare serveşte numai la recoltarea datelor;
3. Dreptul la secretul confidenţial, spunându-li-se cine va avea acces la
datele originale prin care subiecţii ar putea fi identificaţi;
4. Dreptul de a se încrede în responsabilitatea cercetătorului, de a-1
considera binevoitor şi atent faţă de demnitatea umană. Dacă
subiecţilor nu li s-a comunicat scopul cercetării, la sfârşitul ei trebuie
să fie informaţi despre ce s-a realizat.

Restricţii speciale sunt necesare atunci când este vorba de utilizarea ca subiecţi a
persoanelor cu disabilităţi.
Aspecte de natură deontologică sunt prezente şi în faza de alegere a colaboratorilor, a
îndrumătorilor lucrărilor de diplomă, în activitatea de elaborare a proiectului de cercetare, la
stabilirea autorilor unei lucrări, la redactarea materialelor pentru a fi susţinute la manifestări
ştiinţifice sau pentru a fi publicate.
In cazul în care o cercetare ştiinţifică se realizează împreună cu alţi specialişti, trebuie
să avem în vedere faptul că ei sunt colaboratorii noştri, relaţiile în această activitate trebuie să
fie deschise, colegiale, de respect, de recunoaştere a competenţei, a meritelor şi a contribuţiei
reale a fiecăruia.
Aspecte interesante, complexe şi deosebit de sensibile sunt cele care se referă la
profesorul îndrumător şi student în activitatea de cercetare şi participare la manifestările
ştiinţifice; a cadrului didactic îndrumător şi studentul absolvent care îşi elaborează lucrarea de
diplomă. Studentul este viitorul nostru coleg şi trebuie tratat ca atare. Dacă l-am acceptat
colaborator într-o cercetare, în elaborarea unei lucrări înseamnă că i-am remarcat afinităţi şi
capacităţi pentru această activitate. Prin această colaborare îl pregătim pentru munca de
cercetare ştiinţifică.
Dacă vrem ca el să devină cercetător după absolvire, atunci se impune să îl tratăm, încă
din primele momente ale colaborării noastre, ca pe un cercetător şi în acest fel să-şi câştige
această calitate prin muncă şi nu primind un titlu. Se impune de la sine faptul că în această
activitate tânărul colaborator este dator să dovedească pasiune, gândire creatoare,
responsabilitate, să desfăşoare o muncă de calitate.
Probleme de natură etică ridică şi stabilirea autorilor unei lucrări. Se pune întrebarea
firească: Cine are dreptul de a fi autori Etica cercetării stabileşte că nu este necesar ca
tehnicienii, cei care culeg date să fie autori, îşi câştigă dreptul de autor numai cei care
contribuie în mod direct la realizarea cercetării.
In cazul în care lucrarea se face în colaborare şi, deci, ea are mai mulţi autori, ordinea
acestora se stabileşte în raponslrde contribuţia fiecăruia la realizarea cercetării şi la redactarea
materialului. Este trecut ca prim autor cel care a avut paternitatea ideii şi contribuţia cea mai
importantă în elaborarea planului de cercetare şi dezvoltare a temei. Ceilalţi autori sunt
consemnaţi în ordinea contribuţiei lor. în situaţia în care colaboratorii au contribuţii sensibil
egale, ordinea înscrierii lor ca autori se poate face fie prin tragere la sorţi, fie în ordine strict
alfabetică.
Cercetarea trebuie să servească la mai buna cunoaştere, să ducă la perfecţionarea
activităţii, să asigure progresul. In munca pe care o desfăşoară, cercetătorul trebuie să fie
animat de dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele, pentru că prin activitatea pe care o face
cunoaşte mai bine realitatea şi prin intermediul lui o vor cunoaşte mai bine şi alţii. In recoltarea
datelor el trebuie să dea dovadă de cinste şi să lucreze cu precizie, iar în prelucrarea datelor şi
valorificarea rezultatelor să se bazeze pe fapte reale, să nu denatureze realitatea, să nu uzeze
de speculaţii pentru a-şi confirma ipoteza de lucru.
Etica cercetării ne obligă să respectăm prioritatea ideilor. In munca ştiinţifică este
necesar să recunoaştem activitatea, meritele în raport cu realizările fiecăruia. In redactarea
unei lucrări cir^caracter ştiinţific, ideile împrumutate trebuiesc utilizate prin consemnarea
provenienţei: autorul, lucrarea, locul publîdarii, pagina. Este de datoria autorului ca în cazul
citării surselor de documentare pe care le-a folosit să facă distincţie între informaţia emisă şi
informaţia utilizată de el ca sursă de inspiraţie. Pentru cazurile în care sunt preluate texte, fraze
sau paragrafe din alte lucrări, este corect şi necesar ca acestea să fie puse între ghilimele şi să se
indice cu exactitate provenienţa lor.
In lista bibliografică de autori şi titluri de lucrări se vor trece numai cele consultate şi
care au fost utilizate pentru elaborarea şi realizarea cercetării, în redactarea materialului.
Constituie o încălcare a eticii cercetătorului, un comportament incorect, practica de a adăuga Ia
bibliografie autori şi titluri care nu au fost consultate.
Perfecţionarea, în care am inclus şi activitatea de cercetare ştiinţifică, din punct de
vedere deontologic, în mare parte, este o chestiune de vocaţie şi exercitare a profesiunii cu
responsabilitate. Dacă eşti tentat să renunţi să înveţi, să nu faci cercetare, considerând că
perfecţionarea şi cercetarea nu sunt probleme personale, motivând că nu te interesează
persoana ta, nu poţi să adopţi un asemenea comportament din respect pentru profesiune, din
responsabilitate pentru asistaţi, care cred în tine, speră că ai mijloacele cele mai bune pentru a-
i călăuzi, pentru a-i ajuta să se integreze în societate.
CAPITOLULVI
CODURILE DEONTOLOGICE

Ansamblul de cerinţe, de atitudini, de obiceiuri specifice determinate de


caracteristicile particulare ale practicării unor profesii au fost grupate în sisteme normative sub
forma unor coduri deontologice specifice. Unul din cele mai vechi coduri profesionale a fost cel
al judecătorilor hitiţi: "Nu face dintr-o cauză dreaptă una nedreaptă şi din una nedreaptă una
dreaptă. Judecă întotdeauna după dreptate"(R. Poenaru, 1989). Din antichitate, când au apărut
primele norme privind exercitarea unei profesiuni, şi până în zilele noastre, au fost elaborate
coduri deontologice pentru numeroase profesii.
La noi în ţară primele încercări de reglementare a activităţii unor meseriaşi au fost cele
ale meşteşugarilor. La început ele au fost formulate şi transmise pe cale orală, iar apoi au luat şi
o formă scrisă, în ultimii ani au existat mai multe încercări de elaborare a unor coduri
deontologice. Dintre acestea amintim "Proiectul codului românesc de deontologie medicală"
elaborat de Zoltan Ander, în anul 1968 şi propunerea pentru un "Cod deontologic al
educatorilor" a lui Romeo Poenaru, lucrare care pentru dascăli prezintă un interes deosebit.
Prin prevederile codurilor deontologice ale diverselor profesii se insistă mai cu seamă
asupra aspectelor etice ale activităţii, pe conştientizarea profesioniştilor domeniilor respective
că latura morală este cea care dă intensitate profesiunii respective. Există şi o seamă de coduri
deontologice operante, care au fost adoptate de profesioniştii domeniilor respective: "Norme
deontologice ale psihologului practicant", "Codul deontologic al asistenţilor sociali", "Codul
deontologic al sociologilor", "Codul eticii sportive" etc.
Codurile deontologice nu se substituie jurămintelor profesionale, acestea din urmă
reprezentând doar esenţa codurilor. Ele nu se confundă nici cu regulamentele de ordine
interioară, acestea referindu-se la aspectele limitative, la disciplină etc.
Un cod deontologic trebuie să cuprindă mai multe momente, dintre care enumerăm:
a) un preambul sau o expunere de motive în care se exprimă idei referitoare la
necesitatea normării activităţii din profesiunea respectivă;
b) condiţiile de studiu, de pregătire şi de activitate/practică specifică profesiei
respectiv;
c) principiile generale de realizare a profesiunii;
d) obligaţiile, restricţiile şi normele pentru practicarea profesiunii.
Această structură este orientativă, în elaborarea codurilor deontologice pot
fi adoptate şi alte modalităţi de sistematizare şi expunere a conţinutului documentelor
respective.
Complexitatea muncii pe care o desfăşoară asistenţii sociali face ca, într-un anumit sens,
să fie consideraţi şi pedagogi sociali în probleme psihopedagogice. Din acest punct de vedere
considerăm util a expune câteva aspecte privind „Codul deontologic al asistenţilor sociali".
In partea introductivă este motivată necesitatea elaborării unui cod deontologic al
asistenţilor sociali. Faptul că asistenţii sociali îşi desfăşoară activitatea în contact nemijlocit cu
persoane, grupuri, colectivităţi umane etc. implică şi importante considerente de natură etică.
Asistenţii sociali trebuie să răspundă unor standarde etice.
După preambul, partea întâi cuprinde "Standarde ale conduitei etice şi profesionale" şi
se precizează că: ţinând cont de faptul că fiecare individ are o valoare unică indiferent de rasă,
origine, etnie, sex, vârstă, credinţă religioasă, statut economic şi social; având în vedere că
oricărei persoane îi sunt recunoscute drepturi fundamentale cuprinse în declaraţii, legi şi în
Constituţie; apreciind că orice individ are dreptul la autorealizare şi că orice societate,
indiferent de forma sa de guvernământ, trebuie să funcţioneze pentru a crea beneficii pentru
fiecare membru al său, sunt formulate principiile care trebuie să guverneze activitatea
asistentului social;
1. Conduita morală impecabilă.
2. Conduita profesională bazată pe competenţă.
3. Conduita morală şi profesională pentru angrenare în cercetarea ştiinţifică şi
învăţământ.
4. Comportarea corectă faţă de asistaţi.
5. Comportare demnă, corectă şi colegială faţă de ceilalţi profesionişti ai
asistenţei sociale şi ai educaţiei.
6. Conduită impecabilă la locul de muncă.
7. Responsabilitate faţă de societate.
In partea a II-a sunt prezentate procedurile de judecare a abaterilor de la normele
prevăzute şi modalităţile de sancţionare a acestora. Codul constituie îndrumarul de
comportare a asistenţilor sociali în toate ipostazele în care îşi exercită profesia.
Considerăm că elaborarea şi adoptarea unor asemenea documente, dar mai ales
aplicarea lor ar fi benefice sub multiple aspecte: pentru sporirea eficienţei activităţii, pentru
creşterea prestigiului domeniului respectiv.
Codul deontologic al asistenţilor sociali adoptat de Asociaţia Română pentru
Promovarea Asistenţei Sociale (A.R.P.A.S.) şi elaborat după "Codul Etic al Asociaţiei
Americane a Asistenţilor Sociali", revizuită în 1990 şi adoptat de Federaţia Internaţională a
Lucrătorilor Sociali în anal .1993. Codul este adaptat situaţiei din România şi are la bază
"Manualul de asistenţă socială" a lui Henri Stahl şi Ioan Matei, lucrare apărută în anul 1959.
Rezumat: Calitatea de asistent social
A. Drepturi
Asistentul social are dreptul, potrivit Legii 466/2004:
a. la liberă practică, potrivit legii;
b. la apărarea şi reprezentarea intereselor profesionale de către Colegiu;
c. la pregătirea continuă în domeniul Asistenţei sociale.
B. Obligaţii
a. Asistentul social este obligat să păstreze confidenţialitatea în legătură
cu situaţiile, documentele şi informaţiile pe care le deţine în scop
profesional, cu respectarea legislaţiei în vigoare şi a metodologiilor
adoptate de către Colegiu.
b. Instituţiile şi organismele publice sau private au obligaţia de a asigura
condiţiile necesare pentru păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi
documentelor de către asistentul social, în condiţiile legii.
C. Incompatibilităţi şi interdicţii
D. Statutul asistentului social este incompatibil cu:
a. desfăşurarea oricărei activităţi de natură să aducă atingere
demnităţii profesionale;
b. folosirea cu bună ştiinţă a cunoştinţelor sau metodelor profesionale
în defavoarea persoanei sau în scop ilegal;
c. apartenenţa sau promovarea intereselor unor formaţiuni politice ori
grupări scoase în afara legii.

Nu poate beneficia de statutul de asistent social persoana care:


1. nu este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;
2. a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea
cu intenţie a unei infracţiuni în împrejurări legate de exercitarea profesiei de asistent social şi
pentru care nu a intervenit reabilitarea;
3. are stabilită pedeapsa complementară a interzicerrhlâreptului de a exercita
profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească definitivă;
4. are suspendat temporar avizul de exercitare a profesiei, ca sancţiune
disciplinară, pe durata suspendării.

Cele mai importante cerinţe deontologice de care trebuie să ţină cont un eventual
angajat sunt:
Să respecte programul de lucru şi să aibă o atitudine pozitivă faţă de sine şi faţă de
muncă;
Să înţeleagă scopurile echipei cu care lucrează şi să contribuie la realizarea lor;
Să lucreze eficient şi fără rebuturi, respectând termenele;
Să desfăşoare o activitate susţinută în raport cu sarcinile de serviciu înscrise va fişa
postului;
Să facă dovada teoretica si practica a calificării;
Să arate interes, seriozitate, responsabilitate faţă de muncă;
Să respecte prevederile şi normele de protecţia muncii, să utilizeze în siguranţă
echipamentele, instalaţiile tehnice;
Să contribuie la apărarea proprietăfij firmei şi Ia utilizarea raţională a materialelor,
energiilor şi maşinilor;
Să fie capabil să-şi asume riscuri şi să manifeste rezistenţă la stres;
Să fie creativ în rezolvarea problemelor de serviciu;
Să nu aibă prejudecăţi cu privire la muncă;
Să exercite calităţi necesare demarării unei iniţiative profesionale: motivaţie,
entuziasm, implicare personală, perseverenţă, autocontrol, nivel ridicat de flexibilitate şi
adaptabilitate, capacitatea de a lua decizii în situaţii de risc sau presiune, aptitudini de
comunicare şi de soluţionare a conflictelor, sensibilitate la nevoile colegilor de lucru,
receptivitate la dinamica pieţei,
O parte din aceste cerinţe, cât şi extracte din profilul ocupaţional se regăsesc în fişa
postului, un document întocmit la angajare de către angajator, care sintetizează sau
detaliază o sumă de date personale, norme, cerinţe profesionale solicitate de postul ocupat.
Vă oferim, spre exemplificare, un model orientativ al unei astfel de Fişe (Anexa 6, 7).

CAPITOLUL VII
VALORI Şl PRINCIPII ALE ASISTENŢEI SOCIALE. ETICA
PROFESIONALĂ

7.1. Valorile muncii sociale ca domeniu de activitate profesională

In centrul activităţii de Asistenţă Socială este OMUL ca valoare supremă a Asistenţei


Sociale.
Ex.: există o diferenţă între mine ca individ (credinţa mea şi valorifamele) şi asistentul
social care mă obligă să mă comport în raport cu valorile Asistenţei Sociale.
Definiţia valorilor:
1. WEBSTER defineşte valoarea ca fiind "aceea calitate care determină ceva anume să
devină mai mult sau mai puţin dorit sau util".
2. Valorile reprezintă preferinţe durabile pentru anumite scopuri (ceea ce ar trebui să
urmărească cineva) şi pentru anumite mijloace (cum ar trebui să se realizeze respectivele
scopuri).
3. Valorile pot fi de asemenea definite ca standarde şi modele de decizie care conduc
persoanele şi grupurile la obţinerea satisfacţiei, a împlinirii, la găsirea unui sens.
4. Enunţate, valorile sunt acele lucruri pe care le preţuim, despre care avem o părere
bună sau pe care le preferăm. Ele reprezintă concepţii sau atitudini despre ceva anume, acţiuni
sau comportamente preferate.
5. In evaluarea propriu-zisă a valorii, există anumite criterii care trebuie îndeplinite: "
ceea ce o persoană consideră a fi valoros trebuie să fie bine ales, preţuit, afirmat în public,
respectat în acţiunile întreprinse şi demn de sacrificiul persoanei respective ".
Valorile sunt convingeri despre oameni, despre viaţă, despre ţelurile oamenilor în
societate şi despre mijloacele de atingere a acestor ţeluri. Valorile sunt idei selecţionate despre
modul în care este sau ar trebuii să fie societatea, idei acceptate de un grup de indivizi sau de
societatea în ansamblu.
Valorile sunt concepute ca obiceiuri, conduite şi principii considerate dezirabile de către
societate, (o cultură), un grup de oameni sau de individ. Ele pot fi clasificate după următoarele
criterii:
a. după gradul de complexitate putem vorbi de valori mai generale, cu
pretenţia de valori universal - valabile şi de valori restrânse la un grup de
indivizi;
b. după operaţional stătea lor, unele valori incită la acţiune (sunt valori
operaţionale "sperăm, lucrăm, trăim");
c. valorile profesionale care delimitează o profesiune de alta. Valoarea unei
profesiuni nu se limitează doar al sensul de ocupaţie ci implică nişte valori
care definesc profesiune respectinvă.
Asistentenţii Sociali, ca şi grup social profesional, şi-au definit unele din valorile general
valabile (în The N.A.S.W.- National Association of Social Workers - Standards for the
Classification of Social Work Practice - Silver Spring, M.D., N.A.S.W. 1982), după cum
urmează:
1. angajametul faţă de importanţa primară a individului în societate;
2. respectul pentru confidenţialitatea relaţiei cu asistaţii;
3. angajamentul faţă de schimbările necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale
depistate;
4. dorinţa, stăruinţa de a separa sentimentele şi nevoile personale de relaţiile
personale;
5. disponibilitatea de a transmite mai departe cunoştinţele şi deprinderile acumulate;
6. respectul şi aprecierea pentru diferentele existente între indivizi şi grupuri;
7. angajamentul pentru dezvoltarea capacităţii asistaţilor de a se ajuta singur;
8. dorinţa de a continua eforturile depuse pentru asistaţi, în ciuda frustrărilor apărute;
9. angajametul faţă de dreptatea socială şi bunăstarea economică, fizică şi mentală a
tuturor membrilor societăţii;
10. angajamentul faţă de un alt standard de conduită personală şi profesională. Referitor
la sistemul de valori umane (privind modul cum trebuie să acţioneze oamenii în societate)
asistentul social ca profesionist consideră că:
1. Oamenii trebuie să aibă acces la resursele esenţiale de care au nevoie în
confruntarea lor cu viaţa socială şi să aibă posibilităţi reale (materiale) pentru a-şi realiza
potenţialităţile lor;
2. Fiecare persoană e unică şi reprezintă o valoare în sine, omul este valoare unică. De
aceeea acţiunea de Asistenţă Socială trebuie să crească demnitatea individuală. Interacţiunea
dintre oameni trebuie să respecte demnitatea şi individualitatea umană;
3. Oamenii au dreptul la libertate, cu observaţia că acest drep este valabil atâta timp cât
nu încalcă/afectează libertatea altora. Acţiunile de Asistenţa Socială trebuie să crească
libertăţile individuale şi capacitatea de decizie individuală;
4. Realizarea acestor valori este responsabilitatea comună a membrilor societăţii atât
ca indivizi cât şi a societăţii însăşi, ca amsamblu. Astfel, responsabilitatea societăţii se
concretizează în crearea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor cât şi pentru crearea condiţiilor
pentru participarea democratică (a tuturor cetăţenilor) la viaţa socială.

7.2. Valorile fundamentale ale profesiunii de asistent social

Profesiunea de asistent social a fost văzută ca una care sporeşte bunăstarea persoanelor
care întâlnesc probleme ca: sărăcia, probleme de sănătate mentală, de angajare, adăpost,
vârstă, copilărie, foame etc.
Ea nu trebuie să urmărească numai satisfacerea nevoilor asistaţilor ci şi felul în care
societatea, comunitatea răspund acestor nevoi ale unor membrii ai ei.
De aceea se poate considera că Asistenţa Socială este o valoare, respectiv este
"conştiinţa naţiunii" (raţiunea politică care vizează categorii nevoiaşe).
în intervenţia sa, asistentul social ţine seama de 4 valori fundametale ale profesiei:
A. Accesul legal al asistaţilor la resurse;
B. Respectarea individualităţii (demnitatea şi unicitalitatea individului);
C. Favorizarea autodeterminării asistaţilor;
D. Confidenţialitatea (păstrarea secretului profesional).

7.3. Principii ale filosofiei muncii sociale


1. Omenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri şi să ia decizii. Deşi se află sub
influenţe diferite ale mediului în care trăiesc ei au responsabilitatea deciziilor pe care le asumă
în mod liber (sunt capabili să-şi conducă existenţa mai bine decât îşi dau seama);
2. Persoanele care răspund de asistenţa unor indivizi, trebuie să acţioneze în sensul
acordării de maximă responsabilitate şi independenţă persoanelor asistate. Astfel, persoanele
asistate, devin mai puternice şi pot mai bine să se confrunte cu realităţile vieţii dacă îşi asumă
responsabilitatea deciziei;
3. Asistentul social are responsabilitatea să intervină şi să modifice influenţele de mediu
cu efect limitator şi negativ asupra individului;
4. Asistentul social trebuie să încerce să clarifice scopurile/ţelurile de viaţă ale indivizilor
cu care lucreză şi să lărgescă, să adauge noi orientări. în majoritatea cazurilor cei asistaţi sunt
lipsiţi de ţeluri, sunt dezorientaţi;
5. Asistenţii sociali cred că oamenii sunt capabili să schimbe, să înveţe noi
comportamente, de progres, de schimbare, de dezvoltare. Ei au responsabilitatea să-i ajute pe
asistaţi să se schimbe, să se dezvolte (în sensul dezvoltării personalităţii lor);
6. Majoritatea problemelor indivizilor au legătură cu experienţele de viaţă anterioare,
dar în munca de asistenţă socială accentul trebuie pus pe posibilităţile şi necesităţile prezente,
în mobilizarea puterilor individului în prezent şi în viitor (depăşirea istoriei personale trecute);
7. Problemele de viaţă se datoresc mecanismului de reglare şi adaptare
(cooperare) inadecvate. De aceea persoanele asistate au capacitatea să-şi însuşească noi
deprinderi de acţiune şi noi cunoştinţe necesare în rezolvarea situaţiilor/problemelor în
scopul integrării lor sociale;
8. Multe probleme sociale provin din societate, din sistemul social. Cauzalitatea
nu se poate limitata individ, prin urmare, rezolvarea problemelor sociale necesită
implemetarea de strategii sociale adecvate, adaptate la schimbări la nivelul socităţii.
9. Problemele din viaţa unui om, sunt o parte inerentă a vieţii fiind legate de
condiţia iimană. Asistentul social consideră crizele ca un prilej de dezvoltare, ca nişte
momente în care individul învaţă să se controleze (omul poate ieşi mai puternic din lupta
cu viaţa);
10. Toţi oamenii au nevoie de stimă şi de respect de sine (respectul pentru sine însuşi)
care se dobândesc în viaţă socială. Ca să le dobândească ei au nevoie de confirmarea valorii
lor din partea celorlalţi. In primul rând din partea unor persoane de referinţă pentru ei: părinţi,
rude, profesori, prieteni. Nu toţi indivizii au şansa să fie apreciaţi de aceştia;
11. Dezvoltarea umană apare în contextul relaţiilor cu ceilalţi "instrumentele
dezvoltării" în relaţia de asistenţă sunt dragostea şi sentimetele menifestate sub forma:
- acceptării individului ( respectului);
- grija pentru el;
- încurajarea lui în ansamblul relaţiilor individului cu ceilalţi oameni;
- afirmării valorii asistatului.

12. Pentru ca asistentul social să fie o persoană pe care să se poată baza cel asistat,
modul de comportare al asistentului social trebuie să fie consecvent,deschis şi autentic. In tot
ceea ce face şi spune asistentul social trebuie să fie sincer. Acest fapt are ca rezultat tot un
astfel de comportament din partea asistatului;,-
13. Mijloacele pe care le foloseşte asistentul social trebuie să respecte demnitatea
individului, principiul autodeterminării şi confidenţialităţii.
14. în toată munca de Asistenţă Socială, asistenţii sociali profesionişti trebuie să fie
conştienţi, în primul rând, de valorile lor profesionale, de capacităţiile şi de limitele lor (la fel şi
asistatul);
15. Oamneii au dreptul la propriile valori şi sisteme de convingeri. Responsabilitatea
etică a asistentului social faţă de asistaţi, când valorile asistatului conduc la disfuncţii, trebuie să
conştientizeze opoziţiile de valori. Cea mai mare responsabilitatea a asistentului social este
cea faţă de asistat astfel că primează interesele asistaţilor în sensul că:
a. asistentul social trebuie să servească pe cei asistaţi cu devotament şi loialitate,
punându-şi în valoare competenţele profesionale (cunoştinţe şi deprinderi);
b. asistentul social nu trebuie să-şi folosească relaţiile cu asistaţii pentru obţinerea
unor avantaje personale;
c. asistentul social nu trebuie să practice sau să faciliteze, în nici un fel, nici o
formă de discriminare (rasă, religie, etnie, vârstă, statut marital, profesional, crez
politic, handicap fizic sau mental);
d. asistentul social trebuie sa evite orice fel de angajamente în acţiuni care contravin
intereselor asistaţilor;
e. asistentul social nu are voie să întreţină relaţii sexuale cu clienţii;
f. asistentul social trebuie şa-şi informeze clienţii cât mai clar şi mai concret în
privinţa naturii şi limitelor serviciilor de Asistenţă Socială pe care le poate oferi
şi la care are dreptul asistatul;
g. asistentul social va trebui să informeze asistaţii în privinţa riscurilor, a
drepturilor, posibilităţilor şi obligaţiilor care-i privesc în cadrul unui anumit
serviciu social;
h. asistentul social va căuta sfaturi şi îndrumări din partea colegilor, supervizorilor, ori de
câte ori astfel de consultaţii sunt necesare în interesul celor asistaţi;
i. asistentul social va încheia relaţia de Asistenţă Socială când consideră că aceasta şi-a
atins scopul şi continuarea ei nu mai serveşte intereselor asistatului;
j. asistentul social se poate retrage brusc dintr-o relaţie de asistenţă doar în condiţii
excepţionale având grijă să reducă la minimum posibil reacţiile adverse. înainte de încheierea
relaţiei de Asistenţă Socială, asistentul social trebuie să ia în considerare toţi factorii situaţiei
respective;
k. asistentul social care prevede terminarea relaţiei de Asistetă Socială cu un asistat
trebuie să-şi avertizeze din timp asitaţii iar dacă e cazul să caute transferarea, amânarea relaţiei
de asistenţă socială în funcţie de nevoile şi preferinţele asistaţilor.
Vom analiza pe rând aceste principii:
a) realitatea - este principiul prin care asistentul social trebuie să-i acorde asistatului
suficient respect pentru a-i dezvălui adevărul şi a nu exagera protecţia acordată.
Realitatea nu înseamnă încurajarea omuluPascunzându-i adevărul. Aceasta presupune
b) empatia - nu este un dar prea răspândit, ea confundându-se uşor cu "sora" ei,
mult mai puţin dificilă, simpatia, şi uneori chiar cu o "rudă" mai apropiatiphila.
c) sprijinul - Este dimensiunea îndepărtată a empatiei dar este în acelaşi timp
tangibil şi intangibil, manifestându-se atât material cât şi moral (şi în vorbirea curentă,
termenul se foloseşte cu ambele sensuri). Este util să se insiste asupra faptului că nimeni nu-şi
poate impune ajutorul, dar cheia sprijinului moral rezidă din termenii "sunt aici, orice veţi face,
eu nu vă părăsesc" şi evident prin declaraţia "nu vă pot ajuta, dar voi respecta hotărârea
dumneavoastră şi mă voi ocupa în continuare de dumneavoastră ".
d) confidenţialitatea - este un principiu important, căruia trebuie să i se dea atenţia
cuvenită de către întregul personal specializat în munca de asistenţă socială, în
raporturile cu asistaţii.
"Păstrarea confidenţialităţii informaţiei despre asistaţi, personal sau despre alte acţiuni
din cadrul Serviciului de Asistenţă Socială este conform Codului de Confidenţialitate a
datelor Personale de Asistenţă Socială, a raportului Korner asupra Confidenţialităţii şi a
Actului Protecţiei datelor din 1984".
Păstrarea confidenţialităţii este un act important al prestării unei munci de calitate.
Confidenţialitatea presupune respectarea sferei intime a asstâtului şi păstrarea încrederii,
aspecte considerate a fi parte integrantă din structura relaţiei asistent social - asistat. In linii
generale există două modele diferite constituind obiectul de studiu privind confidenţialitatea
informaţiei asisteiîţei sociale personale.
Primul model ne spune că informaţia prezentată de asistat este confidenţială pentru un
singur angajat din sfera asistenţei sociale, care apoi decide asupra a ceea ce va păstra şi care
dintre informaţii le va transmite, pe baza conceptului "necesitatea de a ştii".
Al doilea model ne spune că informaţia adusă de asistat este confidenţială în cadrul
echipei sau al serviciului, toate informaţiile relevante fiind înregistrate şi puse la dispoziţia
celor din echipă care o solicită, dar niciodată în afara echipei. Astfel se creează un "Cordon al
Asistenţei Sociale" în jurul echipei sau serviciului. Nici unul dintre principiile enunţate
anterior nu este uşor de respectat. Cu toţii am prefera evitarea realităţii pentru că ni se pare
greu să îi lăsăm pe oameni să vorbească deschis despre sentimentele lor reale, mai ales când
aceste sentimente sunt ostile, şi în special când ostilitatea este îndreptată împotriva noastră. In
faţa unui om care refuză să se ajute singur, suntem tentaţi să renunţăm la orice efort.

CAPITOLUL VIII
FORMAREA PERSONALULUI DE SPECIALITATE ÎN DOMENIUL
ASISTENŢEI SOCIALE

8.1. Preocupări în domeniul învăţământului superior de Asistenţă Socială

Un rol deosebit în organizarea instituţiilor de Asistenţă Socială l-a avut, încă din cele
mai vechi timpuri comunităţile bisericeşti. Cu timpul, dar mai ales Ia începutul sec. al XlX-lea,
numărul instituţiilor şi aşezămintelor cu profil de asistenţă socială, particulare şi de stat, a
crescut, dar s-a remarcat lipsa acută a personalului de specialitate din acest domeniu, personal care
să cerceteze şi să organizeze asistenţa socială şi, în mod deosebit, să asigure desfăşurarea acestor
activităţi, la un nivel ştiinţific corespunzător standardelor internaţionale, atât în teritoriu, cât şi
în unităţile de profil.
Ideea fondării unei şcoli superioare de asistenţă socială a fost pusă de Asociaţia
Creştină a Femeilor din România (A.C.F.R.). în acelaşi timp profesorul Iuliu Moldovan,
directorul Institutului de Igienă şi Secretar general în Ministerul Sănătăţii şi Asistenţei Publice
(M.S.A.P.) din acel timp, este primul care şi-a dat seama de necesitatea de a deschide asistenţei
sociale posibilităţi de desfăşurare. El considera Asistenţa Socială ca unul dintre factorii
importanţi ai prosperităţii psihice şi morale a unui popor. In opera sa de legislaţie sanitară,
prof. Iuliu Moldovan a acordat un loc de frunte asistenţei sociale, pe care a subliniat-o şi i-a
extins posibilităţile de înţelegere la toate reuniunile de politică sanitară. Au fost trimişi în
străinătate pentru specializare personalităţi interesate în a acunoaşte cât mai mult în domeniul
Asistenţei Sociale printre care şi d-na Veturia Manuilă (în S.U.A) care, revenită în ţară, s-a
adresat A.C.F.R. pentru a fonda o şcoală superioară de Asistenţă Socială în România.
In toamna anului 1929, doamna Veturia Manuilă, la propunerea Principesei Ileana, s-a
ocupat de organizarea acestei şcoli asumându-şi sarcina ca în 5 ani să organizeze şcoala şi să
formeze personalul necesar acestei noi activităţi profesionale.
Studiul posibilităţilor de organizare a scos în evidenţă prima dificultate: lipsa
profesorilor specializaţi în acest domeniu. Şcoala trebuia totuşi să înceapă şi să funcţioneze.
Asociaţia Creştină a Femeilor din România a pus Ia dispoziţia noii instituţii un local pentru cursuri
şi un cămin pentru studenţi, iar prof. Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român şi
titularul catedrei de sociologie de la Universitatea Bucureşti, a sprijinit direct organizarea
acestei şcoli.
Directoarea şcolii, doamna Veturia Manuilă, a recrutat cea mai mare parte a
profesorilor, dintre colaboratorii şi elevii profesorului Dimitrie Guşti: Xenia Costa-Foru,
doctor în drept, sociologie şi filosofie, licenţiată şi în psihologie, specializată în asistenţă socială
la Universităţile din Chicago şi New York (S.U.A.), Henri N. Stahl, profesor de sociologie şi
drept civil, Mircea Vulcănescu, profesor de economie politică,
Traian Herseni, profesor de etică, EmanuiI Bucuţa, profesor de propagandă şi publicitate,
părintele Toma Chiricuţă, doctor în teologie şi Georgescu Constanţa, licenţiată în litere, secretara
A.C.F.R.
Astfel, prima şcoală românească de nivel universitar în domeniul Asistenţei Sociale a fost fondată
la 1 nov. 1929, sub denumirea: Şcoala Superioară de Asistenţă Socială "Principesa Ileana" din
Bucureşti.
Principala direcţie de acţiune prevăzută în Regulamentul de organizare şi funcţionare al
acestei noi instituţii era: instruirea teoretico-practică a studenţilor. Alte obiective propuse vizau
consultarea şi elaborarea de lucrări şi periodice din domeniul Asistenţei Sociale precum şi îmbogăţirea
bibliotecii de specialitate.

Toţi profesorii menţionaţi reprezentau personalităţi de prestigiu din domeniul sociologiei,


psihologiei, pedagogiei, dreptului şi altor domenii conexe Asistenţei Sociale Dintre problemele ce se
studiau în cadrul acestor cursuri amintim:
a. Evoluţia Asistenţei Sociale trata fazele şi evenimentele importante în
dezvoltarea Asistenţei Sociale şi personalităţile marcante din domeniu;
b. Psihologia generală trata evoluţia modurilor de comportament, conştiinţa ca
funcţie de orientare în mediul social, stările afective şi procesele psihice cât şi elemente de psihologie
socială;
c. Sociologia generală trata problemele teoretice ale societăţii explicând noţiuni
precum cele de grup,categorie socială,clasă socială etc;
d. Sociologia familiei trata problemele de coeziune biologică precum căsătoria şi
relaţiile dintre soţi, mijloacele materiale ale vieţii de familie, bugetul familiei,
felul de viaţă în familie, cauzele conflictelor membrilor familiei cu societatea
etc.
e. Patologia socială trata probeleme de dependenţa socială şi cauzele acesteia:
- infirmităţi psihice;
- infirmităţi cu caracter permanent (de vedere, auz, limbaj, fizice);
- maladii sociale (alcoolism, tuberculoză, boli venerice);
- infirmităţi morale (caracter, tipuri morale, raportul inteligenţă şi caracter,
consecinţele greşelilor de caracter).
Dintre cauzele ce influenţează dependenţa socială erau amintite: «d&-{ pauperismul
(dezechilibrul muncii: şomaj, salarii insuficiente);
- dezastrele naturale (inundaţii, cutremure, războaie etc);
f. Tehnica Asistenţei Sociale individualizate se referea la sistemul de
investigaţie socială, respectiv la demersul investigaţiei, care consta în:
- contactul cu dependentul social şi cu familia acestuia, prin care asistentul
social aflat la prima întâlnire cu asistatul culege informaţii privind datele personale şi sociale,
istoricul dependentului şi familiei;
- verificarea datelor iniţiale;
- interpretarea datelor;
- stabilirea diagnosticului social, în funcţie de care se elabora programul
socio-terapeutic în raport cu problemele sociale semnalate.
In acest tip de asistenţă socială, o importanţă deosebită o avea tehnica de întocmire a
cazierelor sociale: amănunţite, sumare, cronologice, pe probleme etc.
g. Asistenţa Socială a colectivităţii avea în vedere grupul şi comunitatea,
instinctul şi nevoia de cooperare socială. Această tehnică viza principiile de
cooperare a organismelor de asistenţă colectivă, modul de constituire a
fondurilor: subvenţiilor, donaţiilor, cotizaţiilor şi chetelor.
h. Asistenţa familiei trata:
- problemele privind tensiunile şi dezorganizarea familiei;
- cauzele care le-au produs: infirmităţi psihice şi fizice, diferenţa concepţiei de
viaţă, de religie, de rasă, de naţionalitate, de vărstă, de clasă socială sau de cultură, de caracter
sau de temperament, nepotrivirea sexuala, cauze economice sau juridice etc;
- văduvia, divorţul, abandonul, concubinajul, mama necăsătorită etc.
i. Puericultura trata etapele creşterii, anomaliile în dezvoltare, igiena individuală,
alimentaţia etc;
j. Statistica socială studia metodele şi tehnicile statistico-matematice în vederea
analizei situaţiilor şi proceselor sociale. k. Administraţia socială cuprindea
modalităţile de întocmire a corespondenţei,
a rapoartelor de activitate, a registrelor de evidenţă a asistaţilor etc. 1. Elemente de
drept public şi privat- trata următoarele aspecte:
- noţiuni generale de drept;
- analiza vieţii juridice în ansamblul vieţii sociale;
- organizarea democratică a drepturilor individuale;
- organizarea juridică a familiei;
- constituirea familiei;
- efectele căsători(Sf#&
- îndatoririle reciproce ale soţilor;
- adopţia;
- organizarea instituţiilor juridice pentru protecţia familiei aflate în
situaţiignomice;
- dreptul de proprietate, legislaţia succesiunii testamentare;
- principalele infracţiuni etc.

Alături de aceste cursuri, în Şcoala Superioară de Asistenţă Socială "Principesa


Ileana" se punea un accent deosebit pe seminarii şi lucrări practice în domeniul Asistenţei
Sociale. Dintre principalele sectoare ale activităţii practice de atunci, amintim

a. Tehnica asistenţei individuale consta din introducerea studenţilor, încă din anul
I în familii dezorganizate, spre a constata personal fiecare, care sunt cauzele care au
condus la dezechilibrul respectiv în familie, cunoscând bine pe fiecare membru al
familiei din punct de vedere psihosocial. Datele culese de fiecare student, erau perfectate
în cadrul Centrului de Demonstraţie pentru asistenţa familiei, organizat în cadrul şcolii.
b. Tehnica asistenţei de colectivitate consta în punerea în practică a principiilor
şi metodelor de lucru în domeniul asistenţei sociale colective.
c. Serviciul social de spital urmărea ca studenţii să deprindă abilităţi de stabilire de
relaţii cu asistaţii / pacienţii şi cu medicii, conexiune care să conducă în final la cunoaşterea
amănunţită a cauzelor care au determinat îmbolnăvirea. Studenţii lucrau pe grupe în serviciile
sociale ale spitalelor şi urmăreau modul cum individul trăieşte în familie, ce comportament
familial are, aspecte ce trebuie relevate în diagnosticul medico-social.
d. Asistenţa copiilor urmărea:
- depistarea copiilor care au carenţe familiale şi internarea lor în unităţile de profil
(cămine de copii);
- internarea în unităţi speciale a copiilor delincvenţi în vederea educării sau reeducării
acestora.
Se recomanda ca directorul unui cămin pentru copii sau al unei şcoli pentru reeducare
să fie asistent social, care să poată cunoaşte astfel multiplele probleme sociale ce se pun în
legătură cu un sistem optim de viaţă şi educaţie al copiilor problemă, care au nevoie de
asistenţă socială.
e. Stagii la institutele şi clin ici le cu profil psihiatric în care studenţii vizitau
periodic unităţi pentru deficienţi mintali (minori şi adulţi) şi diverse clinici de profil.
Aici învăţau practic cum se lucrează în aceste instituţii cu astfel de categorii de bolnavi.
f. Asistenţa industrială realizată practic prin serviciile sociale din întreprinderi
unde studenţii cunoşteau sistemul de organizare a intreprinderii şi relaţia funcţională a
serviciului social cu conducerea întreprinderii şi cu sindicatele în vederea rezolvării
problemelor sociale ale angajaţilor.
g. Statistică socială urmărea punerea în practică a metodelor statistico-matematice
importante în analiza problemelor de asistenţă socială pe profile, unităţi, judeţ etc.
Aceste date erau folosite apoi în anuare, rapoarte şi materiale de analiză a fenomenelor
de asistenţă socială.
In ultimul semestru al anului IV se făceau lucrări practice pentru a definitiva şi împleti
armonios cunoştinţele teoretice cu cele pr^gţice.
învăţământ superior a funcţionat astfel timp de 19 ani (în perioada 1929-1948), cînd
printr-un decret s-a reprofilat luând denumirea de Institut de Asistenţă Socială iar după alţi 3
ani, când Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale se transformă în Ministerul Prevederilor
Sociale, ia denumirea de Institutul de Prevederi Sociale. Acesta din urmă va fî desfiinţat în
anul 1952, din motive doctrinare socialiste conform cărora într-o societate socialistă, neexistând
probleme de asistenţă socială nu se justifica formarea de cadre specializate în acest domeniu.
Pentru pregătirea cadrelor de nivel mediu în perioada 1948-1952 au funcţionat două
şcoli medii tehnice de prevederi sociale, iar între anii 1960-1969 au mai funcţionat doar secţii
de asistenţă socială în cadrul grupurilor şcolare sanitare, grupuri care în anul 1969 şi-au încetat
activitatea definitiv concomitent desfînţându-se şi posturile de asistenţi sociali din reţeaua
Ministerului Sănătăţii.
Punctul final şi maxim al acestei anomalii legiferate este marcat de desfinţarea
activităţii de asistenţă socială pe teritoriul României la 25 decembrie 1969. Urmarea acestor
măsuri haotice a fost suferinţa generalizată la nivelul arnei naţiuni, prin efecte directe asupra
tuturor instituţiilor de protecţie şi ocrotiri sociale: - căminelor de copii abandonaţi;
- căminelor de copii cu infirmităţi morale şi fizice;
- unităţilor pentru delincvenţi minori;
- căminelor de bătrâni.
După anul 1989, respectiv în ianuarie 1990, un grup de specialişti, dintre care fac parte
Florica Mănoiu şi Viorica Epureanu, ţinând seama de carenţele deosebit de grave înregistrate de
Asistenţa Socială în ţara noastră au înaintat Guvernului un material de analiză şi propuneri
privind:
- reorganizarea învăţământului în domeniul Asistenţei Sociale prin:
- învăţământ superior de 4-5 ani;
- învăţământ mediu de 3 ani (colegii);
- specializare post universitară de 1 an (masterat/studii aprofundate);
- reorganizarea reţelei de instituţii de Asistenţă Socială în ţară.
Acest impuls pozitiv a conştientizat necesitatea formării de specialişti în Asistenţă
Socială şi prin H.G.R. 586/17.05.1990 se aprobă înfiinţarea, începând cu anul universitar 1990-
1991 la Universităţile din Bucureşti, laşi, Cluj, Alba Iulia, a unor secţii de "psihopedagogie
specială şi asistenţă socială" sau teologie-asistentă socială precuim şi de cursuri post
universitare cu durata de un an.
Prin H.G.R.1141/25.10.1990 completată cu H.G.R 521/17.05.1991 s-a aprobat
învăţământul post-liceal cu durata de 3 ani pentru formarea de cadre medii pentru
specializările "lucrători sociali" şi "asistenţi medico-sociali".
Anul 1994 a însemnat prima promoţie de absolvenţi cu studii medii iar 1995 prima
promoţie de absolvenţi cu studii superioare. Până la aceste date rezolvarea problemelor de
asistenţă socială a revenit absolvenţilor cursurilor post universitare de 1 an, cursuri urmate
numai de specialiştii din domeniile: sociologie, psihologie, drept, economie, teologie.

8.2. Conţinutul pregătirii asistenţilor sociali

Având în vedere faptul că asistenţii sociali activează în domenii diverse, trebuind să


asigure o diversitate de servicii precum: servicii sociale fundamentale, supraveghere,
îndrumare, munci administrative, cercetare etc. se impune cu necesitate o pregătire complexă
teoretică şi practică.
De aceea programele de învăţământ cuprind cunoştinţe ştiinţifice în trei domenii
principale care să asigure o bună pregătirea teoretică:
a. studiul individului, grupului şi comunităţii (psihologie, psihologie socială,
psihopedagogie);
b. studiul societăţii şi al serviciilor sociale (dezvoltare comunitară, politici
sociale);
c. teoriile şi metodele serviciului social.
Aceste domenii sunt tratate în cursuri teoretice de specialitate (asistenţa socială
individuală, de grup şi a colectivităţilor) care urmează să fie finalizate cu aplicaţii şi studii
practice. în acest fel se urmăreşte formarea unei baze generale de pregătire pe care să se
realizeze specialităţile specifice Asistenţei Sociale.
Astfel pregătiţi asistenţii sociali cu studii superioare trebuie să ocupe posturi în
domenii ca:
- administraţia publică;
- protecţia copilului;
- învăţământ de masă şi special;
- sănătate;
- conducerea serviciilor sociale;
- cercetare.
Se constată pe plan mondial o evoluţie a tipurilor de Asistenţă Socială (în cadrul acelor
instituţii care dispun de servicii de asistenţă socială) trecând de la semnificaţia tradiţională de
alocaţie cu caracter administrativ atribuită după criterii birocratice, la aceea de acţiune
încredinţată asistenţilor sociali cu funcţii "operative", ca să ajungă în fine la un nou statut,
fondat pe cunoaşterea nevoilor umane şi pe evoluţia parţială a metodelor şi a tehnicilor folosite.

8.3. Formarea iniţială a asistenţilor sociali

In contextul socio-politic şi economic al învăţământului contemporan o problemă de o


deosebită importanţă rămâne eficienţa pregătirii profesioniştilor diferitelor domenii de activitate.
In domeniul muncii sociale, care a redevenit la noi prioritară, problematica formării cadrelor de
specialitate a căpătat o amploare fără precedent, dar se confruntă cu o serie de neajunsuri: fie că
se caută o reînnodare a firului rupt acum câteva decenii, tradiţia românească fiind deosebită în
acest domeniu, fie că se fac "importuri de dulce otravă", de soluţii gata "preparate" prin alte părţi
şi care au fost bine primite la noi după decembrie 1989, fie că se încearcă soluţii
proprii^originale,l)"fn contextul condiţiilor concrete din ţara noastră. Cine ar putea spune care
este soluţia cea mai eficientă ?
Realitatea este că au absolvit primele promoţii ale colegiilor de asistenţă medico-socială
şi ale facultăţilor de asistenţă socială. Cum s-au integrat aceşti tineri absolvenţi ? Răspund ei
solicitărilor deosebite ale practicii, ale nevoilor sociale concrete ? Care este soluţia cea mai bună
pentru sporirea eficienţei pregătirii ioiţiale a acestor categorii de profesionişti ? Cum se vor
perfecţiona ei în continuare ? Cum vor organiza universităţile perfecţionarea continuă a pregătirii
lor ? Ce competenţe sunt prioritare în formarea lor iniţială ? Dar pe parcurs ? etc.
Nici nu ne propunem şi nici n-am putea formula răspunsuri pertinente la aceste
întrebări/probleme şi nici la multe altele care s-ar putea pune. Ne propunem doar să realizam
o "trecere în revistă" a modului în care formarea iniţială a asistenţilor sociali realizată în facultăţi
ţine cont de codul deontologic specific, în curs de adaptare de către A.R.P.A.S. Pentru aceasta s-
au studiat panurile de învăţământ actuale ale tuturor facultăţilor de profil din ţară. în paralel s-
a analizat proiectul "Codului deontologic al asistenţilor sociali", propunere a A.R.P.A.S,
precum şi "Codul etic" al Asociaţiei Naţionale a Asistenţilor Sociali din SUA (NASW).
Codul etic/deontologic este stabilit în funcţie de obiectivele/finalităţile activităţilor de
asistenţa socială, în corelaţie cu acestea fiind întreaga pregătire iniţială a specialiştilor. In acest
sens pregătirea de specialitate a asistenţilor sociali se realizează prin forme diferite de
învăţământ, cu durata studiilor diferită de la o formă la alta, în funcţie de titlul obţinut prin
studii şi sectorul de activitate pentru care se pregătesc.

8.4. Funcţiile asistenţilor sociali în diferitele servicii sociale

Baza intervenţiei Serviciilor Sociale rezidă într-o deficienţă socială sau o lipsă,
individuală sau colectivă, ce trebuie suplinită prin intervenţia unor profesionişti calificaţi care se
situează în exteriorul (nu aparţin grupului) în raportul cu persoanele interesate.
In acest context CONSILIUL EUROPEI, având în vedere prevederile cuprinse în
CHARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ, progresul legislaţiei sociale şi noile cercetări privitoare la
om şi mediul său cât şi numărul insuficient de specialişti sociali existenţi în Europa, a
stabilit*priorităţile în ceea ce priveşte nevoia pregătirii asistenţilor sociali, a specialiştilor în
acest domeniu, subliniind interdependenţa strânsă între funcţiile, pregătirea şi statutul
personalului din serviciile sociale.
In lucrarea sa "De ce sunt necesari asistenţii sociali" (Toulouse, ed. Privat, 1969), C.
Manger consacră un capitol important "competenţei profesionale" a asistentului social care
"trebuie să-şi sacrifice o bună parte din timpul său întâlnindu-se cu asistaţii, cercetându-le
problemele, ascultându-i, în sensul cel mai larg al termenului" şi arată că "rolul specialistufc&în
acest dialog şi modul acestuia de a comunica de la om la om", constituie expresia de bază a
activităţii sale. Pornind de la aceste afirmaţii consideră că "fiecare asistent social îşi are
personalitatea sa, tendinţele sale, o concepţie proprie cu privire la viaţaîn societate şi la locul care
trebuie acordat oamenilor." Astfel, încercând să precizăm funcţiile principale ale serviciilor
sociale, trebuie să arătăm că acestea reprezintă o activitate profesională specifică, având ca scop
promovarea unei mai bune adaptări reciproce a indivizilor, a familiilor, a grupurilor şi a
mediului social în care trăiesc, şi dezvoltarea sentimentului de demnitate şi responsabilitate a
indivizilor, făcând apel la capacitatea personală, la relaţiile dintre indivizi şi la resursele
coelctrviiăţii.
Formele de intervenţie din cadrul serviciilor sociale sunt încă limitate, fie ca o
consecinţă a unei structuri inadecvate, fie datorită imposibilităţii specialiştilor din domeniul
Asistenţei sociale de a-şi îndeplini rolul lor în diferitele situaţii ivite.Cu toate acestea, eficienţa
activităţii serviciilor sociale a condus la necesitatea extinderii profesiunii de asistent social, mai
ales în administraţia publică. Majoritatea problemelor de care se ocupă asistentul social, sunt de
fapt "probleme sociale" cu o etiologie complexă şi o terapie socială specifică.Astfel, având în
vedere ansamblul de probleme cu privire la acest subiect legat de viaţa de familie, de
raporturilede muncă şi de relaţiile în societate sau faţă de societate, problematica socială care
intră în sfera de activitate a asistenţilor sociali se grupează în:
A.Probeleme sociale legate de relaţiile familiale - detereminate uneori de
familia dezorganizată, care şi-a pierdut funcţionalitatea normală. în acest complex de
probleme intră :orfanajul, abandonul familial, divorţurile cumulate cu cu probleme de
integrare în relaţiile sociale(de ordin economic, privitoare la venitul nesatisfacător sau
la lipsa locuinţei; educativ, datorate nesupravegherii sau nepăsării părinţilor; sau afectiv,
cauzate de neânţelegere, tensiune, maltratare).
B. Probleme sociale legate de relaţiile de muncă referitoare la lipsa calificării
profesionale, calificării incomplete, neâncadrării în muncă sau instabilităţii în încadrare;
C. Probeleme sociale de integrare în ansamblul relaţiilor sociale reprezentate
de dificultăţile de adaptare la viaţa sociala: promiscuitatea, vagabondajul, cerşetoria,
prostituţia, delicventa, concubinajul, imoralitatea, beţia, tulburările de comportament,

Alături de aceste probleme specifice se înscriu şi problemele medico-sociale referitoare


la delicvenţi, invalizi, bolnavi cronici, cu toate consecinţele lor în sfera relaţiilor de familie,
muncă şi sociale, implicate d starea de dependenţă. O problemă distinctă o constituie
bătrâneţea, în situaţiile în care persoanele ajunse în vârstă înaintată nu au venituri proprii, fiind
lipsiţi de susţinători legali şi de capacitatea de autoservire. Putem sublinia astfel că asistenţii
sociali au de îndeplinit sarcini multiple în diverse şi felurite domenii cum sunt: supravegherea,
consultarea, administraţia, controlul, învăţământul şi cercetarea, in realizarea acestora sunt
organizate diferite servicii sociale în care asistenţilor sociali le revin sarcini specifice:
- SERVICIUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ TERITORIALĂ cu atribuţii polivalente
în rezolvarea problematicii sociale a colectivităţii.
- SERVICIUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ A COPILULUI cu atribuţii privind copiii
abandonaţi, orfani, deficienţi sau delicvenţi care nu au cămin sau nu se pot menţine în căminul
lor natural, necesitând plasarea într-o instituţie specializată sau într-o familie adoptivă.
- SERVICIUL SOCIAL PENTRU ASISTENŢA FAMILIEI cu contribuţii privind
reconstruirea familiilor dependente, care prin asistenţă se pot menţine în căminul lor natural.
- SERVICIUL SOCIAL DE ÎNTREPRINDERE cu atribuţii în cunoaşterea şi
rezolvarea problemelor sociale pe care le ridică salariaţii, în vederea uşurării vieţii proprii şi a
familiilor lor cât şi armonizării relaţiilor sociale la locul de muncă.
- SERVICIUL SOCIAL PENTRU OCROTIREA BĂTRÂNILOR organizat în
unităţile de acest profil - cu atribuţii în cunoaşterea probelemelor medico-sociale ale
bătrânilor, ţinerea legăturii cu familiile acestora (când există şi este posibil) şi organizarea
activităţilor de ergoterapie.
- SERVICIUL MEDICO-SOCIAL organizat în spitale (când tratamentul medical
este de lungă durată) şi în unităţile de ocrotire (cămine spital, cămine atelier, şcoli profesionale
speciale, etc.) cu atribuţii în cunoaşterea comportamentului bolnavilor şi a problemelor pe care
le ridică starea de boală pentru a întregi şi susţine asistenţa medicală prin cea socială.
- SERV1CUL SOCIAL ÎN UNITĂŢI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ CU PROFIL
SOCIAL cu atribuţiuni în investigarea problematicii sociale complexe a dependenţilor sociali
de toate categoriile în vederea elaborării normelor de organizare şi desfăşurare a acţiunilor
sociale şi elaborarea metodologiei de aplicare a lor.
Fiind însă la începuturile sale , în ce priveşte reorganizarea activităţilor de Asistenţă
socială, şi dispunând de un număr mic de specialişti, nu toate serviciile sociale prezentate
funcţionează astăzi. De asemenea, alături activitatea desfăşurată în instituţiile de învăţământ
social, în viitor este necesar să se dezvolte serviciile sociale şcolare şi în cadrul învăţământului
de masă şi în special în cadrul centrelor de asistenţă psiho-pedagogică în care asistentul social
să facă parte din echipa tehnică a centrului având sarcina să intervină, fie printr-o acţiune
individuală sau colectivă (de ansamblu) în vederea orientării şcolare şi profesionale, în scopul
informării şi prevederii în favoarea celor care întâmpină probleme privind şcolarizarea,
integararea în viaţa activă, reorientarea profesională, asistentul social pregătind, completând şi
prelungind astfel acţiunile consilierilor de orientare şcolară şi profesională. în acelaşi timp,
având în vedere teoriile segraţioniste şi o viitoare integrare a deficienţilor în învăţământul de
masă, asistentul social va completa preocupările de orientare şcolară cu cele specifice în
unităţile de învăţământ special.
De asemenea, în viitor, asistenţilor sociali le revine sarcina de a influenţa
colectivităţile în promovarea serviciilor preventive şi curative deopotrivă, dezvoltând astfel
participarea populaţiei la astfel de acţiuni.
Studiul funcţiilor asistenţilor sociali arată implicit şi sarcinile ce le revin acestora
corespunzător tipului de serviciu social. Având în vedere complexitatea problemelor umane şi
interdependenţa elementelor lor, este important să se dea asistenţilor sociali posibilitatea de a
lucra în colaborare ocazională sau permanentă cu reprezentanţii altor profesiuni ca de pildă:
medici, psihologi, cadre didactice etc.
La baza întregii activităţi desfăşurate, indiferent de domeniul concret de acţiune, aistentul
social trebuie să respecte o serie de principii fără de care reuşita nu ar fi posibilă.Dintre acestea
amintim EMPATIA ca principiu de bază în contactul cu asistatul, în scopul cunoaşterii corecte a
problemelor sociale care se cer rezolvate. Aceasta presupune păstrarea unei diferenţe esenţiale
între cei care ajută şi cel ajutat, diferenţă situată în cadrul similitudinii. Persoana cu empatie
SIMTE CU o altă persoană, pe care nu o judecă.
La baza relaţiilor dintre asistent şi asistat se situează un complex de atitudini şi emoţii. In
toate cazurile asistatul trăieşte un sentiment de insatisfacţie care face necesar ca el să fie tratat
într-un spirit de apropiere şi confidenţă, să fie respectat oricare ar fi situaţia sa şi în final să
decidă el însuşi(canalizat de aistent) în legătură cu propria sa viaţă.
Caracterul confidenţial al informaţiilor date de asistat are în vedere natura delicată a
muncii şi este exprimat în termeni juridici prin "păstrarea secretului profesional" care aduce
după sine câştigarea încrederii asistatului în asistent. Relaţia de confidenţă este determinantă în
activitatea de asistenţă socială deoarece ea conduce la o corectă investigare, diagnosticare şi
terapie eficientă.
Respectarea particularităţilor individuale ale asistaţilor presupune acordarea unui
suficient respect acordat necesar în a dezvălui adevărul şi a nu exagera în protecţia acordată,
principiu ce incubă prudenţă şi mult tact din partea asistentului în prezentarea realităţii "aşa cum
este" fără a ocoli adevărul.
CAPITOLUL IX
STATUTUL PROFESIONAL AL ASISTENTULUI SOCIAL

Fundamentele statutului de asistent social

I. Sistemul cunoştinţelor de bază: teorie, metodă, norme juridice şi morale:


1. Teorie şi metodă), obiective şi modele;
2. Principii şi valori ale cunoaşterii;
3. Principii "juridice" şi "obligaţii legale";
4. Forme empirice şi "aplicaţii practice";
5. "Organigrama, structura şi context formal/organizaţional".

II. Sistemul de valori specifice Asistenţei Sociale


1. Valori orientate spre individ;
2. Valori orientate spre comunitate;
3. Valori centrate spre practica Asistenţei Sociale;
4. Valorile Asistenţei Sociale şi statusul asistentului social.

III. Sistemul de abilităţi şi "deprinderi practice"


1. Abilităţi cognitive;
2. Abilităţi "relaţionale" interpersonale;
3. Abilităţi în adoptarea deciziilor;
4. Abilităţi administrative;
5. Abilităţi în valorificarea resurselor (materiale, umane).

IV. Sistemul competenţelor practice (sinteza sistemelor I, II, III.)


1. Evaluarea problemelor Asistenţei Sociale (nevoi, riscuri);
2. Elaborarea planurilor de acţiune;
3. Stabilirea "primului ajutor";
4. Implementarea "acţiunilor de Asistenţă Socială" în practică;
5. Evaluarea/măsurarea rezultatelor Asistenţei Socială;
6. "Transferul" de cunoştinţe şi abilităţi;
7. Responsabilitatea faţă de implicaţiile/efectele acţiunii de Asistenţă Socială.

1. Probleme de teorie şi metodă în asistenţă socială


A. "Teoria drepturilor umane", îndeosebi a "grupurilor specifice" cum
ar fi:
a. grupurile vulnerabile;
b. grupurile dezavantajate social (în diferite forme);
c. grupurile stigmatizate;
d. în general "grupurile marginalizateiy.
B. Metode de cunoaştere în Asistenţa Socială, îndeosebi
a. prospectarea, descrierea şi "observarea directă";
b. înregistrarea exactă a faptelor;
c. identificarea, evaluarea şi diminuarea erorilor;
d. ierarhizarea tehnicilor de teren;
e. "cadrul obiectiv" al informării şi "confruntării" sau
verificării datelor";
f. metodologia diferenţiată, specifică obiectului şi obiectivului
vizat:
- la nivel individual (mai ales "copilul problemă");
- la nivel de grup (mai ales "familia problemă");
- la nivel comunitar (mai ales "cartierul problemă").

C. Teoria scopurilor sau a ţelurilor Asistenţei Sociale


a. identificarea factorilor transculturali ai Asistenţei Sociale
(care afectează "nevoile asistaţilor" şi practica în Asistenţa
Socială);
b. formarea abilităţilor de "sfatuire", "avocatură", "sprijin",
"negociere", "centrate pe scop" ( pe ceva prioritar sau
semnificativ), cum ar fi:
- intervenţia în perioada de criză (cazuri critice);
- probleme de "terapie familială";
- anchete şi diagnostic privind "viaţa de grup";
- promovarea "educaţiei sociale" etc.
D. Comunitatea şi "teoria cadrului organizaţional" al Asistenţei
Sociale
a. formele locale ale serviciilor de Asistenţă Socială de stat,
b. tipologia "agenţilor particulari'''',
c. iniţiativele voluntare;
d. "zonele albe" în asigurarea Asistenţei Sociale;
e. cooperarea cu învăţământul de Asistenţă Socială (modelul
ales cu
studenţii practicanţi).
E. Asistenţa Socială ca subsistem al "Sreviciilor Sociale"
a. Asistenţa Socială şi unităţile sănătăţii publice;
b. Asistenţa Socială şi "justiţia criminală”;
c. Asistenţa Socială şi organele "ordiniipublice"',
d. Asistenţa Socială şi „subsistemul educaţional;
e. Teoria şi perspectiva sistemică a Asistenţei Sociale.
Asistenţii sociali trebuie să dispună de o solidă pregătire teoretică privind ansamblul
"sistemului social", dinamica problemelor şi fenomenelor sociale, îndeosebi aspectele negative,
disfuncţionale, cazurile de "marginalizare" sau degradare socială etc. şi totodată de o cunoaştere
cât mai exactă a metodologiei sociologice, a tehnicilor principale şi secundare inclusiv a celor
de psihologie socială, fără de care nu vor putea fi înţelese şi aplicate corect metodele şi
tehnicile (procedeele) specifice Asistenţei Sociale.
Parafrazându-1 pe Titulescu, putem spune că "cea mai bună practică este o bună
teorie''', fapt ce nu trebuie ignorat în elaborarea Curriculumului (plan, programe, cursuri) şi în
orientarea profesionalizării specifice domeniului Asistenţei Sociale. Viitorul specialist şi
practician trebuie:
# să cunoască, "teoria problemei" (sau a cazului). Soluţionarea unei probleme sociale
prin acordarea unei anumite asistenţe (economice, juridice, afective, morale etc.) presupune,
în prealabil, înţelegerea acesteia fnsiţ într-un sistem social de probleme asemănătoare
"învecinate" sau implicate într-un context şi într-o experienţă "specifică" şi universală, adică
într-o teorie;
# să mânuiască cu uşurinţă conceptele implicate (potrivit sistemului de
conceptei specifice Asistenţei Sociale);
# să operaţionalizeze atât teoria, cât şi conceptele, respectiv să transforme teoria
şi conceptele în elemente empirice, în variabile, indici, indicatori şi itemi ("ultimele particole"
ale realităţii sociale - în cazul domeniului Asistenţei Sociale ), care constituie baza elaborării
instrumentelor de anchetă: (formulare, tabele, ghiduri de observaţie, întrebări, îndrumătoare
etc);
# să analizeze faptele (cantitativ şi calitativ);
# să conceptualizeze datele de teren. Raportul de anchetă elaborat de asistentul
social trebuie să fie un adevărat studiu ştiinţific, care să cuprindă concluzii şi propuneri
fundamentate şi argumentate pa baza unui volum de date atât obiective cât şi reprezentative,
supus unei corecte conceptualizări. Această operaţie încheie demersul (drumul) ştiinţific al
celor "trei niveluri" teoretice şi empirice (operaţionalizarea, ancheta de teren,
conceptualizarea) ale anchetei sociale;
# să elaboreze modele, paradigme, ipoteze, "teorii cu rază medie de generalizare
(Robert Merton) şi desigur concluzii şi propuneri de intervenţie destinate factorilor politici locali
sau centrali, oficiilor sau agenţiilor de Asistenţă Socială.
2. Principii şi valori ale cunoaşterii în Asistenţă Socială:
A. Rolul, sensul şi motivaţia valorilor implicate în Asistenţă Socială;
B. Dilemele şi "consecinţele etice", inclusiv potenţialul "conflict de interese"
şi drepturi apărut în rândul familiei (prin impactul cazului vizat);
C. Importanţa cunoaşterii impactului conflictului (potenţial) dintre valoriile
individuale, profesionale, organizaţionale (un aşa-zis "conflict de valori")
etc.
3. Principii juridice şi "obligaţii legale" în Asistenţa Socială
A. Respectul faţă de:
a. libertatea individuală;
b. "justiţie naturală";
c. drepturi umane;
d. drepturi legale.
B. Asigurarea unor servicii legale în procesele juridice (asistenţă acuzaţilor);
C. Legea să îndeplinească o funcţie socială ( preventivă, formativă şi
coercitivă);
D. Asistenţa Socială trebuie să asigure condiţiile fundamentale de existenţă:
a. dreptul la fericire;
b. dreptul la locuinţă;
c. dreptul la un "venit material";
d. dreptul la "bunăstare".
E. Responsabilităţi legale ale asistentului social faţă de asistaţi (individ sau
grupul asistat);
F. Cunoaşterea detaliată a "cerinţelor legale" privind rezolvarea "cazurilor speciale ".

4. Formele empirice şi "aplicaţiile practice" în Asistenţa Socială:


A. Comportamente, schimbări, "identităţi" umane specifice vârstelor;
B. Structuri familiale şi structuri comunitare, " ciclurile vieţii familiale";
C. Cazuri de discriminare în funcţie de sex, rasă, origine socială, religie,
handicap etc;
D. Formele concrete ale "bunăstării sociale" şi a politicii sociale comparative:
a. relevanţa "securităţii sociale" (a protecţiei şi asistenţei sociale);
b. siguranţa "locului de muncă";
c. locuinţa şi "starea gospodăriei;
d. "politica penală" sau natura justiţiei;
e. "şanse egale" în societate (educaţie, profesie etc);
f. "condiţii echitabile" de acordare a asistenţei sociale.
E. Cauzele şi consecinţele fenomenelor vizate în Asistenţă Socială:
a. alcoolismul, tabagismul, "dependenţa" de droguri;
b. violenţa, abuzul fizic, criminalitatea;
c. bolile psihice, "stările depresive" etc;
d. "dificultăţi de învăţare" sau de adaptare;
e. incapacitate, invaliditate, handicap etc.
F. Impactul practic al evoluţiei "societăţii globale":
a. tendinţele demografice şi economice, (îndeosebi fenomenele negative
care vizează populaţia: decăderea "capitalului genetic", scăderea
natalităţii, originile cazurilor de malformaţii Ia copiii nou- născuţi,
"îmbătrânirea" populaţiei etc);
b. constatări ale anchetelor sociale;
c evaluarea implicaţiilor concrete ale faptelor ( serviciile de Asistenţă Socială).

5. Organigrama, structura, "contextul formal/organizaţional":


A. Model - ipoteza de organigramă pentru domeniul Asistenţei Sociale;
B. "Teoria organizaţiei" şi a structurii aplicată Asistenţei Sociale;
C. Sistemul instituţional local, zonal, central, (reţeaua institiţiilor);
D. Sisteme sau subsisteme paralele/ "învecinate":
a. subsiatemul "justiţie criminale";
b. subsistemul "sănătăţii publice";
c. subsistemul "îngrijirii, educării şi protecţiei copilului, fără familie".
E. Cooperarea şi inter - relaţiile dintre aceste subsisteme;
F. Computerizarea informaţiei şi accesul la date - factori relevanţi pentru
practică;
G. Teoria schimbării sistemelor şi subsistemelor Asistenţei Sociale (rolul
"setului de factori" - politici, economici, culturali).

II. Sistemul de valori specifice asistenţei sociale

1. Valori orientate spre individ;


2. Valori orientate spre comunitate;
3. Valori centrate pe practica Asistenţei Sociale;
4. Valorile Asistenţei Sociale şi statusul asistentului social.
1. Valorile orientate spre individ:
A. Demnitatea individuală
B. Respectul faţă de persoană;
C. Intimitatea sau viaţa privată;
D. Dreptul la opinie;
E. Confidenţialitate

2. Valori orientate spre comunitate:


A. Respectul faţă de tradiţiile şi modelul cultural local;
B. Cooperarea cu actorii locali ai Asistenţei Sociale "moştenite" (tradiţiile în
domeniul Asistenţei Sociale româneşti, a individului şi a comunităţii: satului,
familiei, practicată cu mijloace simple, locale, naturale, transmise din
generaţie în generaţie, îndeosebi prin bătrânele sau "moaşele" satului, prin
învăţători şi preoţi şi "perfecţionate" prin procedee empirice). Mai mult
decât "confruntarea cu sistemul modera de protecţie socială se impune
cooperarea legitimă cu acesta, îndeosebi prin "transfer" şi aculturaţie;
C. Adaptarea în comunitate a abilităţilor Asistenţei Sociale moderne;
D. Dreptul de alegere (opţiune) al familiei;
E. Dreptul la autonomie al comunităţii;
F. Dreptul la protecţie socială faţă de orice risc, abuz, violenţă etc.
3. Valori centrate pe practica Asistenţei Sociale:
A. Contracararea impactului discriminării eventuale în raport cu sexul, vârsta,
handicapul, "starea materială" etc, asupra formei de intervenţie a serviciului
de Asistenţă Socială;
B. Conştientizarea rolului inter-relaţiilor dintre factorii şi domeniile implicate,
în activitatea de Asistenţă Socială;
C. Conştientizarea pericolului comportamentului rasist individual şi de grup
şi găsirea formelor de combatere printr-o "practică antirasistă" (antietnică);
Exemplu: Cazul "succesiunii specifice " de populaţie din zona Sibiului
>■ Populaţia germană migrează, în pondere semnificativă, definitiv spre alte părţi ale
lumii.
Cauze: - incitaţii negative în zona de plecare; - "iluzii pozitive " în zona de primire-
sosire. > "Locurile libere "(case, anexe, grădină, o infrastructură în general modernă
"occidentală") sunt ocupate mai ales de rromi. Consecinţe:
- schimbarea cu totul defavorabilă a "structurii socio -profesionale ";
- reducerea substanţială a "potenţialului productiv", creativ inclusiv
genetic;
- "însingurarea ", chiar stresarea populaţiei germane rămase (mai ales a
bătrânilor) care impune asigurarea unei Asistenţe Sociale calificate şi rapide;
> Propuneri locale:
- stoparea penetraţiei rromilor prin "imigrarea controlată";
- sprijinirea populaţiei de origine, locale.
D. Identificarea alegerilor comportamentului discriminatoriu şi cultivarea
atitudinii antidiscriminatorii în practica de Asistenţă Socială (ex. antisexism)
E. Recunoaşterea necesităţii de a promova politici anti/nondiscriminatorii şi de a
le practica în Asistenţa Socială etc.
4. Valorile Asistenţei Sociale şi statusul asistentului social
A. Setul de valori ale Asistenţei Sociale exprimă în esenţă:
a. obligaţia de a asigura "justeţea socială";
b. protecţia şi "bunăstarea socială";
c. ridicarea "calităţii vieţii" individuale, familiale şi de grup în cadrul
comunităţii;
d. repudierea tuturor formelor de discriminare, marginalizare sau
"opresiune"
B. Statusul profesional al asistentului social depinde de competenţa pe care
acesta o manifestă iar aceasta, la rândul ei, depinde de gradul de înţelegere
şi "interiorizare" a valorilor specifice Asistenţei Sociale;
Practica pune faţă în faţă, cel mai adesea, asistentul social cu situaţii conflictuale în
chiar interiorul sistemului, cu aşa numitele "conflicte de valori" sau de interese (mai ales între
cele individuale şi comunitare/individuale şi sociale).y$a aceste situaţii asistentul social trebuie
să opteze sau să selecţioneze o soluţie dintr-o serie întreagă, multe dintre ele "prea diferite"
sau chiar opuse/divergente.
Numai o cultură solidă, o bogată experienţă de viaţă şi convingeri ferme (privind
domeniile implicate) îl pot salva de la greşeli şi deci de la încălcarea valorilor "propriului
statut", ale propriei profesii. Sunt păreri care consideră că învăţământul de Asistenţă Socială
trebuie să fie cu precădere (dacă nu în întregime) un învăţământ postuniversitar, adică
studenţii, viitori asistenţi sociali, să aibă deja o cultură formată şi chiar o "profesie
învecinată"( ex. Anglia - program post-graduat de 2 ani după alţi 4-5 ani de facultate - studii
superioare în : Sociologie, Drept, Psihopedagogie, Politologie, Ecologie, Filosofie etc.)
Confruntarea valorilor Asistenţei Sociale cu "sistemul general" al valorii umane
constituie o cale esenţială de rezolvare a conflictelor menţionate şi de evitare a "situaţiilor
ambivalenţe" din Asistenţa Socială, generatoare de stres şi tensiuni în desfăşurarea
activităţilor specifice domeniului.

Exemplu.: O anchetă sociologică realizată de un institut din Londra în 8 ţări privind


atitudinea cetăţenilor faţă de principalii factori ai vieţii (adevărate valori umane): munca,
familia, politica, drepturile şi libertăţile individului etc. a evidenţiat printre concluzii:
- munca este considerată principala valoare (suport al "auto-respectului", al
bunăstării şi "sănătăţii publice");
- discrepanţe mari între săraci şi bogaţi;
- statul trebuie să controleze preţirile şi profiturile deoarece "populaţiile sărace
suportă povara cea mai grea a sistemului de impozite", a cheltuielilor publice etc.
Se impune totodată a se avea în vedere particularităţile comunităţii sau ale societăţii în
ansamblul ei (nivelul de dezvoltare, gradul de civilizaţie, "definirea sărăciei"), pentru a lua o
decizie corectă în soluţionarea unei probleme de Asistenţă Socială.
Exemplu.: Cazul în care avem de-a face cu 2 probleme-situaţii care implică soluţii
ambivalenţe:
a. pe cine trebuie să ajutăm? Pe cel care are nevoie sau care cere?
b. un cerşetor câştigă în câteva ore 500.000 lei?
Evaluaţi prin valorile Asistenţei Sociale aceste "cazuri empirice'''.

III. Sistemul de abilităţi şi "deprinderi practice"


1. Abilităţi cognitive;
2. Abilităţi "relaţionale" interpersonale;
3. Abilităţi în adoptarea deciziilor;
4. Abilităţi administrative;
5. Abilităţi în valorificarea resurselor (materiale, umane).
1. Abilităţi cognitive:
A. Analiza şi evaluarea experienţei existente;
B. Clarificarea conceptelor şi rezultatelor;
C. Aplicarea cunoştinţelor în practică;
D. Valorificarea datelor şi constatărilor
obţinute în urma investigaţiilor.
2. Abilităţi în relaţiile interpersonale (dominarea şi "mânuirea "afectivităţii)
A. Identificarea şi evaluarea "câmpului relaţional";
B. Promovarea unor relaţii şi stări afective funcţionale pozitive;
C. Recunoaşterea impactului "câmpului afectiv" asupra existenţei individuale
şi sociale;
D. Diagnosticarea naturii relaţiilor întâlnite în practica Asistenţei Sociale:
a. de prietenie sau ostilitate;
b. sinceritate sau minciună;
c. cooperare sau conflict;
d. altruism sau egoism;
e. egalitate sau discriminare;
f. toleranţă sau agresiune;
g. anti-rasism sau rasism;
h. autoritarism sau egalitarism; comportament totalitar sau democratic.
E. Stabilirea rolului diferenţelor sociale, culturale, educaţionale, rasiale,
psihice;
F. Capacitatea de a manifesta autoritate în raport cu "ceilalţi", dreptate şi
înţelegere;
G. Prevederea şi grija de a ajuta la timp pe cine trebuie şi în modul în care
trebuie;
H. Observarea, înţelegerea şi interpretarea corectă a atitglyJlinilor şi
comportamentelor; I. Capacitatea comunicaţională verbală, non-verbală şi prin scris,
analitică,
sintetică şi semnificantă; J. Experienţa intervievării "în variate circumstanţe"; K.
Practica muncii în echipă şi a negocierii interindividuale cu partenerii
implicaţi în Asistenţă Socială; ^^L. Transformarea fiecărei acţiuni sau intervenţii într-
un sprijin dat celor vizaţi.
3. Abilităţi în luarea deciziilor
A. Alegerea momentului potrivit, când decizia este necesară,"obiectiv
impusă"sau subiectiv solicitată";
B. Responsabilitatea de a lua decizia în numele asistatului( individ, familie,
grup etc);
C. Identificarea deciziilor care impun consultări prealabile cu alţi actori sociali;
D. Implicarea în sistemul Asistenţei Sociale sau în organizarea procesului
decizional (privind problemele globale ale Asistenţei Sociale: buget alocat,
reţeaua de servicii necesare, învăţământul de profil, dotările tuturor tipurilor
de unităţi implicate, relaţiile internaţionale privind Asistenţa Socială etc);
E. Capacitatea de cooperare sau colaborare cu ceilalţi factori în elaborarea deciziilor.

4. Abilităţi administrative (de teren, birou, organizare)

A. Elaborarea de materiale, procese verbale, rapoarte etc. cât mai exacte, sintetice şi
sistematice;
B.Realizarea sarcinilor în deplină confidenţialitate şi, în cazurile speciale,
cu consimţământul asistaţilor (în cazul transferului de date);
C.Capacitatea comunicatională şi înclinaţie spre "public releiions", forţa
de convingere, negociere, intervievare etc;
D."Spirit organizat", talent în organizarea raţională a timpului, în
planificarea cazurilor şi în stabilirea priorităţilor;
E. însuşiri monitoriale, de îndrumare, sfatuire, conducere, supraveghere şi
control;
F. Talent în a obţine informaţii prin formele cele mai simple, obişnuite şi prin
tehnologiile disponibile (deprinderi birotice şi informatice) etc.

5. Abilităţi în valorificarea resurselor şi rezultatelor muncii din Asistenţă Socială:


A. Demonstrarea nevoii de servicii de Asistenţă Socială;
B. Punerea în lumină a impactului pozitiv al acţiunilor de Asistenţă Socială
asupra funcţionării întregului sistem social;
C. Conştientizarea la nivelul societăţii a generalizării sau creşterii permanente
a cererii de Asistenţă Socială şi a obligativităţii intervenţiei;
D. Profesionalismul adecvat Asistenţei Sociale şi investigaţiei ştiinţifice;
E. Punerea în valoare a mediului înconjurător prin creşterea calităţii vieţii
asistaţilor sau rezidenţilor;
F. Identificarea şi folosirea creativă a resurselor serviciilor de Asistenţă Socială
a întregii reţele de unităţi cu care intră în contact asistentul social în munca
sa.

CAPITOLUL X
PSIHOLOGIE Şl ETICĂ PROFESIONALĂ

1. Caracteristicile pshihologice ale personalităţii asistentului social

Pornind de la vechile imperative, "Cunoaşte-te pe tine însuţi" (Socrate) şi "Oameni, fiţi


umani, este prima noastră datorie" (JJ.Rousseau), dar mereu în actualitate, cât şi de la rolul
proceselor psihice în activitatea umană şi implicit necesitatea cunoaşterii, educării şi
dezvoltării lor, le-am considerat cerinţe primordiale ale desfăşurării cu succes a muncii de
Asistenţă Socială.
O Asistenţă Socială modernă şi eficientă, desfăşurată în condiţiile actuale de tranziţie,
se poate realiza numai cu specialişti şi tehnicieni bine selecţionaţi, formaţi şi pregătiţi dintr-o
multitudine de puncte de vedere: psihologic, sociologic, pedagogic şi nu în ultimul rând
teologic, care ştiu şi pot să adopte atitudini adecvate diferitelor situaţii, care dispun de
capacitatea de cunoaştere rapidă şi corectă a celor pe care-i îndrumă şi ajută.
In acest domeniu complex de activitate socio-umană, izvorul unei atitudini adecvate faţă
de asistaţi, trebuie să îl constituie formarea şi dezvoltarea conştiinţei profesionale,
înţelegerea rolului asistentului social în ridicarea nivelului de trai şi gradului de civilizaţie
naţională, căci orice ţară se prezintă în faţa umanităţii şi prin modul în care funcţionează
acest sector de activitate extrem de important al vieţii social-economice care este Asistenţa
Socială a cetăţenilor.
Aşa după cum s-a afirmat "testul oricărei societăţi care se doreşte a fi civilizată, este
analizarea modului în care ea îşi tratează persoanele vulnerabile'''.
In acest context, Consiliul Europei, având în vedere prevederile cuprinse în Charta
Socială Europeană (CSE), progresul legislaţiei sociale şi noile cercetări privitoare la om şi mediul
său de viaţă, cât şi numărul insuficient de specialişti existenţi în acest domeniu în Europa, a
stabilit priorităţile în ceea ce priveşte nevoia pregătirii asistenţilor sociali, subliniind
interdependenţa strânsă între funcţiile, pregătirea şi statutul personalului din serviciile sociale.
Astfel, începând cu anul 1990 au fost iniţiate la noi în ţară de către numeroase
organizaţii şi instituţii internaţionale, în colaborare cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi cu
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, ample proiecte privind dezvoltarea învăţământului în
domeniul muncii sociale având ca scop să ajute instituţiile şi persoanele implicate în probleme
legate de politica socială în vederea pregătirii viitorilor specialişti pentru domeniul muncii
sociale.
Alături de o bună pregătire profesională de specialitate, care să cuprindă ansamblul
cunoştinţelor teoretice din multiple domenii ale vieţii sociale cât şi de pregătirea practică necesară
formării aptitudinilor cerute de profesie, asistentul social trebuie să dovedească o serie de calităţi
psihice fără de care nu-şi poate desfăşura activitatea zilnică în condiţii optime. Cunoaşterea
rolului lor în desfăşurarea muncii socialeface ca ele să fie educate şi dezvoltate permanent de
fiecare lucrător social.
Având în vedere specificul muncii şi persoanele cu care intră în contact pentru a le
ajuta, asistentul social trebuie să aibă o sensibilitate foarte dezvoltata. Dacă luăm în
considerare afirmaţia conform căreia orice cunoaştere începe prin senzaţii şi percepţii,
atunci putem arăta că din categoria senzaţiilor, cele vizuale şi cele auditive joacă un rol
hotărâtor, auzul şi simţul vizual determinând într-o bună măsură calitatea actului de conlucrare
cu asistatul, de înţelegere a problematicii acestuia, ştiut fiind faptul că senzaţiile auditive au rolul
de percepere a limbajului.
Pentru a realiza o bună percepţie a obiectelor, persoanelor şi fenomenelor în condiţiile
acţiunilor directe ale acestora asupra analizatorilor, un rol important îl are îmbinarea strânsă a
proceselor de analiza şi sinteză. Selectivitatea perceptivă, ce trebuie să-1 caracterizeze pe
asistentul social şi prin care se "fixează" pe un obiect sau individ, detaşându-1 de restul
imaginii perceptive, depinde de experienţa exterioară, asistentul social percepând cu atât mai
mult cu cât pregătirea sa în respectivul domeniu este mai bogată şi mai temenică.
Un rol deosebit în perceperea obiectelor şi fenomenelor îl are limbajul care, ca
instrument al gândirii, contribuie la buna înţelegere a fenomenelor. Funcţionarea corectă a
aparatului fono-articulator înlătură posibilitatea unui defect, facilitând astfel o exprimare
corectă, inteligibilă, un timbru al vocii agreabil, cu intonaţii corespunzătoare, dicţie şi claritate,
îniăturânnd barierele de comunicare. Dar pentru asistentul social, cea mai importantă formă de
percepţie o reprezintă observaţia în sensul că acesta trebuie să dispună de un bun spirit de
observaţie, calitate care se formează de-a lungul desfăşurării activităţii.
Alături de senzaţii şi percepţii, reprezentările sunt puncte de plecare şi în acelaşi timp
un suport intuitiv pentru judecăţile şi raţionamentele ce trebuiesc făcute de asistentul social,
când are în vedere rezolvarea unei situaţii sau a unei probleme concrete, cotidiene. Ele fac
astfel trecerea de la senzorial la logic. în scopul înţelegerii şi orientării rapide în orice situaţie, al
rezolvării în timp optim a problemelor apărute, al găsirii celor mai potrivite măsuri şi
recomandări pentru fiecare caz în parte, este necesară educarea şi dezvoltarea gândirii care
alături de limbaj, se poate dezvolta printr-o cultură temenică, aptă să asigure un vocabular
bogat, o stăpânire cât mai completă a sensului cuvintelor de specialitate folosite de asistaţi, dar
şi prin exerciţiu şi manifestarea interesului pentru cunoaştere.
Limbajul, însoţit de cele mai multe ori de mimică şi gestică, trebuie să respecte
regulile logico-gramaticale, să selecţioneze adecvat combinaţii de cuvinte, deoarece asistentul
social intră în relaţii cu persoane din diferite categorii sociale,( personalităţi şi niveluri de
pregătire profesională sau cultură generală). Dialogul cu asistaţii este determinat şi de cerinţele
domeniului în care asistentul social îşi desfăşoară actifftatea: copii, adulţi, delicvenţi, bătrâni
etc. Alături de forma orală este necesară şi educarea formei scrise a limbajului, care să-ţi ofere
acurateţe, claritate şi corectitudine în întocmirea documentelor şi rapoartelor, prin încadrarea
lui în regulile de formulare şi pronunţare a termenilor de specialitate prin lizibilitate,
corectitudine gramaticală şi logică, astfel încât conţinutul redactat să devină edificator şi
convingător în acelaşi timp.
Operând cu un volum mare de informaţii profesionale cât şi legate de problemele
asistaţilor, asistentul social trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a acumula informaţiile primite,
de a realiza rapid întipărirea lor, de a le păstra corect pe perioade de timp mai îndelungate, de a
reda fidel şi de a reproduce rapid, ori de câte ori este solicitat, informaţiile de care are nevoie.
De aceea asistentul social este dator să-şi cunoască calităţile memoriei şi să le educe
permanent, memoria constituind alături de celelalte procese psihice cognitive una dintre
condiţiile necesare unei bune desfăşurări a activităţii de asistenţă socială. Alături de memorie,
imaginaţia, ca proces cognitiv complex, face posibilă transpunerea asistentului social pe planul
gândirii asistatului, intuindu-i adevăratele necesităţi, dorinţe, intenţii, pentru a-şi adapta astfel
argumentele, măsurile şi acţiunile în mod corespunzător fiecărui caz în parte. In faţa unei situaţii
noi, a unui caz neântâlnit anterior, specialistul se întreabă: Cum să fac? Experienţa acumulată până
la acel moment nu se portiveşte întotdeauna cu noua situaţie şi de aceea el trebuie să încerce mai
întâi să pregătească în minte executarea practică, să-şi facă un plan în legătură cu ea, să
combine în forme noi ideile şi imaginile pe care le are pentru a găsi soluţia, a proiecta în minte
acţiunile şi a le prevedea urmările posibile. în acest travaliu intervin însă toate însuşirile psihice
ale personalizaţii asistentului (emoţii, interese, aptitudini, cunoştinţe, voinţa, deprinderile). De
aceea putem cdllISdera imaginaţia ca un proces psihic absolut necesar în munca de asistenţă
socială, deoarece pe baza ei asistentul îşi poate proiecta, prefigura şi anticipa munca.
Alături de procesele psihice de cunoaştere amintite, un aport substanţial în bunul mers
al acţiunii de asistenţă îl aduc procesele afective şi voliţionale, deoarece prin specificul său,
profesiunea de asistent social nu se poate desfăşura cu succes de acele persoane care nu iubesc
pe semenii lor. Dragostea faţă de om, respectul faţă de persoana sa, grija pentru satisfacerea
nevoilor oamenilor sunt cerinţe atitudinale de bază ale acestei meserii formate şi dezvoltate pe
baza proceselor afective. Astfel calitatea principală a unui asistent social trebuie să fie
afecţiunea.Totodată asistentul social exercită o puternică influenţă asupra asistaţilor prin
întreaga sa personalitate, prin puterea de convingere şi prin adoptarea unor atitudini care să
determine din partea celor cu care intră în relaţie un comportament moral adecvat.
Dintre caracteristicile afectivităţii, expresivitatea şi mobilitatea trebuie să însoţească
permanent specialistul, capacitatea de exteriorizare prin expresii emoţionale jucând un rol
hotărâtor în reuşita întrevederilor. Stăpânirea şi controlul mimicii, pantomimei şi gesticii,
modificările vocii şi repiraţiei au un ro?%iportant în relaţia faţă în faţă cu asistaţii aceasta fiind
totodată primul element pe care asistenţii îl oferă asistaţilor. Prin aceste manifestări se
realizează contactul interuman ele decizând sensul şi fluxul ulterior al relaţiei de asistenţă
socială. Mobilitatea afectivă, ca expresie a treeerii rapide de la o fază la alta a stării
emoţionale, trebuie de asemenea educată la asistenţii sociali, în sensul dezvoltării capacităţii
de a stăpânii discuţia şi adaptării la fiecare caz în parte , având în vedere faptul că unii înţeleg
mai uşor alţii mai greu explicaţiile oferite.
în activitatea desfăşurată în general dar mai ales în munca de convingere a asistatului,
asistentului social i se cere mult tact şi amabilitate în abordarea relaţiilor interumane,
cunoaştere şi stăpânire desăvârşită a variantelor modalităţi de a proceda în funcţie de situaţiile
concrete şi de categoriile de oameni cu care intră în contact. Un bun asistent social nu se
formează dintrodată, ci el reprezintă rezultatul unei pregătiri practico- profesionale şi moral
volitive complexe, dobândite prin muncă, perseverenţă şi pasiune. Voinţa ca proces psihic
specific uman, caracterizat prin stabilirea conştientă a unui scop înainte de începerea unei
acţiuni, devine o necesitate a activităţii asistentului social. De multe ori acesta este pus în situaţia
de a alege din mai multe scopuri doar unul ce urmează a fi realizat. In faţa unui asistat exasperat
asistentul social va reacţiona spontan sau va oscila între diferite moduri de acţiune (forţată,
indiferentă, amabilă). în ultima situaţie va trebui să ia o decizie, să-şi facă un plan de acţiune
ulterioară pe care apoi îl va pune în aplicare. Astfel intervine voinţa, care exprimă prin luarea
consistentă a unei decizii, prin planul de acţiune pe care-1 pune în aplicare, prin modul în care
se comportă în faţa obstacolelor pe care le întâmpină în activitate.
De asemenea interesul pentru profesie, dorinţa de a fi util, atracţia faţă de munca
desfăşurată cu oamenii, convingerile şi idealurile proprii, într-un cuvânt, motivaţia,
facilitează procesul formării şi consolidării deprinderilor şi priceperilor profesionale, dirijând
întreaga conduită şi viaţă, dând totodată satisfacţii profesionale depline.
Hotărârea, perseverenţa, dârzenia şi stăpânirea de sine, independenţa şi puterea
voinţei, constituie calităţi pe care terbuie să le aibă orice asistent social.
Dar activitatea desfăşurată de asistenţii sociali este alimentată şi facilitată şi de o serie
de condiţii dintre care formarea unor deprinderi practice are un rol important.
Utilizarea eficientă a deprinderilor pe care le posedă, exprimă priceperea la care a
ajuns asistentul social în desfăşurarea activităţii. Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile
profesionale, aplicate cât mai bine în diferite situaţii de activitate, arată nivelul măiestriei
profesionale a lucrătorului social. Alături de ele, aptitudinile reprezintă nu doar o condiţie de
bază a efectuării cu succes a acţiunilor, ci şi ceva fără de care asistentul social nu se poate
impune, ele reprezentând scheletul pe care se construieşte întrega lui personalitate.
O altă condiţie care se impune cu necesitate o constituie educarea atenţiei de a cărei
calitate depinde recepţionarea optimă a mesajelor asistaţilor, formularea de răspunsuri şi
recomandări pentru asistaţi pe baza observaţiile comportamentale ale asistaţilor. Dar, aşa cum
se ştie, activitatea psihică se dezvoltă ca un întreg, dobândind inevitabil şi unele particularităţi
ce o caracterizează în întregime.Omul, ca fiinţă bio-psiho-socială dispune de particularităţi ce-
l deosebesc de alţii, este o personalitate. Structura personalităţii se determină după conţinutul
părţilor componente, în funcţie de care distingem; temperamentul, aptitudinile şi
caracteristicile omului. Cunoaşterea particularităţilor temperamentale permite aistentului
social să deosebească tipurile de temperament cărora aparţin diferiţii asistaţi, ştiind astfel cum
să se adreseze fiecăruia, cum să-1 trateze şi în acelaşi timp, putând să-şi educe propriul
temperament, în sensul adaptării optime la condiţiile de mediu şi de muncă oferite de
specificul fiecărei activităţi în parte.
Principalele trăsături temperamentale necesare asistentului social sunt:
sociabilitatea, operativitatea în rezolvarea sarcinilor, mobilitatea, optimismul,
capacitatea de adaptare la diferitele situaţii, calcmul şi răbdarea în relaţiile cu oamenii.
In acelaşi timp, în viaţa de zi cu zi, un om este apreciat frecvent ca fiind cinstit, integru, sincer,
modest sau opusul acestora.Toate aceste trăsături se exprimă prin fapte şi conduite dezvăluind
tipul caracterial.
Având în vedere profesia de asistent social se apreciază ca fiind necesare o serie de
trăsături de caracter, concretizate în:
- atitudinea faţă de asistat (respect, politeţe, amabilitate, sinceritate, empatie,
tact, înţelegere şi stăpânire de sine);
- atitudinea faţă de muncă şi faţă de profesia de asistent social (cinstea,
corectitudinea, disciplina, ordinea şi seriozitatea, conştiinciozitatea, exigenţa faţă de calitatea
muncii, profesionalismul în muncă);
- atitudinea faţă de colectivul din care face parte;
- atitudinea faţă de propria persoană, aceasta din urmă manifestată prin
exigenţa faţă de propriul comportament.
Cunoaşterea tuturor acestor aspecte ale personalităţii asistentului social constituie
condiţie necesară pentru o eficientă activitate şi profesionalism în muncă, contribuind în egală
măsură la selecţia şi pregătirea profesională a viitorilor specialişti şi la o bună autocunoaştere în
vederea adaptării lor eficiente la toate situaţiile ivite.
Pentru realizarea unei bune autocunoaşteri asistentul social trebuie să utilizeze metode
ca autoobservaţia şi autoanaliza precum şi o gamă largă de teste psihologice care să
evidenţieze calităţile/lipsurile, pe baza acestor date urmând a intervenii în dezvoltarea,
respectiv înlăturarea lor. Ca un corolar al competenţei şi succesului în muncă, etica
profesională îşi pune amprenta puternic asupra activităţii de asistenţă socială. Prin normele şi
valorile morale promovate, etica profesională are un rol formativ şi integrativ, atât pentru
asistentul social cât şi pentru asistâlf?^1
In munca de asistenţă socială, normele morale de conduită sunt concretizate în codul
etic profesional, conturând deontologia acestei specialităţi. Acest sistem de reguli şi norme
morale cuprinde cerinţele şi recomandările privitoare la îndatoririle ce revin specialiştilor în
cadrul relaţiilor interumane. Astfel etica profesională a asistentului social reprezintă o suită de
comportamente raportate la obeictul muncii, mijloacele de muncă, colectivul de specialişti cu
care lucrează, societate şi nu în ultimul rând propria persoană. Dintre acestea, etica în raport
cu obiectul muncii (respectiv cu asistaţii), reprezintă conştientizarea faptului că orice om este o
personalitate, cu nevoi şi trebuinţe proprii, cu drepturi stabilite prin legi universale. De aceea
asistentul social trebuie să manifeste o maximă grijă şi atenţie pentru respectarea
particularităţilor individuale şi demnităţii umane, să respecte principiul de viaţă exprimat acum
aproape 2000 de ani pe colinele Iudeii, de Mântuitorul nostru lisus Hristos: "să faceţi altora
aşa cum vreţi ca ei să vă facă vouă>\
Astfel, din punct de vedere etic, respectul pentru tine însuţi ca om, ca valoare, se
fundamentează obligatoriu pe respectul pe care ceilalţi membrii ai societăţii ţi-1 arată.
S-a afirmat, şi nu fără temei, că ne cunoaştem prin alţii iar pe alţii îi cunoaştem prin noi.
Trebuinţa de autocunoaştere şi implicit autoevaluare, dă măsura corectă a ceea ce este sau nu
este un individ, a ceea ce poate sau nu poate realiza. Cei care se autoounosc, care în mod practic
îşi fac timp pentru a se uita din când în când în "glindă", încercând să se vadă pe sine în
imaginea altora, pătrund mai uşor în profunzimea sufletelor acelor pe care trebuie să-i cunoască
pentru a-i ajuta.
Setul de valori ce defineşte personalitatea asistentului social se circumscriu într-un fel
bunului simţ, despre care marele nostru gânditor Mircea Eliade scria că: "este forma dominantă
în viaţa spirituală a românilor ".

2. Profilul socio-profesional şi moral al asistentului social

In conturarea profilului deontologic al asistenţilor sociali trebuie să avem în vedere faptul


că Asistenţa socială decurge din idealurile şi fîlosofiile umanitare, religioase şi democratice şi
are aplicabilitate universală pentru satisfacerea nevoilor oamenilor, nevoi apărute în interacţiunea
nevoi-societate, dar şi pentru a satisface dezvoltarea potenţialului uman. In acest context
asistenţii sociali sunt dedicaţi serviciului pentru bunăstarea deplină a oamenilor, dezvoltării şi
folosirii cunoştinţelor ştiinţifice privind individul şi comportamentul social, dezvoltării
resurselor pentru satisfacerea nevoilor individuale, de grup, naţionale şi internaţionale şi
aspiraţiile acestora, realizării dreptăţii sociale. Subliniind rolul şi sarcinile asistenţilor sociali se
conturează astfel profilul acestei profesiuni, în două direcţii principale, profesional şi juridic.
Pentru îndeplinirea sarcinilor profesionale specialistul asistent social trebuie să
întrunească o serie de caracteristici psiho-sociale, fără de care nu ar putea face faţă cu succes
cerinţelor profesionale ale acestei specialităţi "în care trebuie găsite cele mai corespunzătoare
căi şi metode spre a te apropia cât mai mult de cel ce intră în cadrul de rezolvare a anumitor
probleme de asistenţă socială, în aşa fel încât să nici nu se simtă cum s-a rezolvat cazuV,
caracteristici care formează profilul psiho-moral şi profesional al asistentului social. In acest
sens asistentul social trebuie să dovedească anumite aptitudini psiho-pedagogice, dintre care
subliniem:
- înţelegere şi dăruire pentru problematica pe care o ridică individul sau
colectivitatea;
- implicarea în rezolvarea cazurilor ca şi cum acestea i-ar aparţine;
- sociabilitate, comunicatvitate şi spontaneitate;
- capacitate de analiză, sinteză, expunere şi decizie;
- capacitate de apreciere justă a raporturilor dintre oameni;
- capacitate de manifestare a unei atitudini corespunzătoare faţă de persoane,
grupuri şi comunităţi.
Toate acestea contribuie în ultimă instanţă la câştigarea încrederii asistaţilor în
asistenţi. încrederea oamenilor nu se obţine însă decât de cei care sunt efectiv demni de
încredere, care dovedesc prin "toate faptele, gesturile şi vorbele" o deplină seriozitate, o
maturitate deosebită, amabilitate şi o experienţa de viaţă mai mare decât a altora.
Altfel spus, nu poate fi un bun asistent social acela care este el însuşi incapabil să-şi
organizeze viaţa, cel care duce individual şi în sânul familiei lui o viaţă care lasă de dorit sau care
nu ştie să-şi rezolve propriile lui dificultăţi.
Totodată trebuie să manifeste o bună moralitate şi o justă încadrare în viaţa socială,
calităţi pe care de altfel le cere şi le formează celor cu care lucrează. In acest domeniu
nu există simulare, asistentul social trebuind să fie efectiv sincer, deoarece pretinde şi
altora acelaşi lucru. Moralitatea, spiritul de corectitudine, de jertfa, de altruism, de
optimism în viaţă şi încredere în viitor, puterea de muncă şi seriozitatea cu care priveşte
problemele vieţii, influenţează în mod favorabil şi benefic comportamentul asistaţilor.
De asemenea sistentul social trebuie să fie o personalitate bine adaptată şi atrăgătoare
atât ca aspect fizic cât şi ca vestimentaţie. Având în vedere aceste cerinţe în
exercitarea profesiunii, la desemnarea candidaţiilor pentru astfel de funcţuVtrebuie să se
ia în considerare deci complexul calităţilor intelectuale, caracteriale şi morale, concretizate în:
a) capacitatea de organizare a muncii;
b) capacitatea decizională;
c) operativitatea In activitate.
Astăzi există multe aspecte care demonstrează faptul că Asistenţa Socială trece printr-
o criză de identitate. Forme de ajutorare bine intenţionate dar autoritare, măsuri de asistenţă
bazate pe intuiţie şi păreri, pierd din prestigiul şi eficienţa asistenţilor sociali.
Legate de răsturnările sociale, pătrund în vidul creat prin pierderea identităţii şi opinii
noi care se cer concretizate. Nu este însă suficient să se folosească metodele "model" aplicate
în străinătate. In esenţă este necesară o comparaţie a principiilor de bază şi a rezultatelor
practice din străinătate, cu situaţia actuală din ţara noastră, o analiză a posibilităţilor de
transpunere, respectiv de aplicare a acestora în condiţiile actuale de la noi din ţară şi de
adaptare la un concept de asistenţă socială adecvată acestei perioade de tranziţie. Acest fapt
presupune o fundamentare teoretică a unui nou stil de muncă şi dezvoltarea unor tehnici
adecvate, obţinute pe baza cunoştinţelor ştiinţifice acumulate în urma investigaţiilor concrete de
teren asupra realităţilor concrete din ţara noastră.

3. Aptitudinile psiho-sociale necesare asistentului social

Această nobilă specialitate, în care trebuie găsite cele mai corespunzătoare căi şi
metode spre a te apropia cât mai mult de cel ce intră în cadrul de rezolvare a anumitor probleme
de asistenţă socială, în aşa fel încât nici să nu se simtă cum s-a rezolvat cazul, cere ca specialistul
în problemele de asistenţă socială să aibă anumite aptitudini psiho-profesionale, dintre care
subliniem:
a. înţelegere şi dăruire: pentru problematica pe care o ridică individul sau
colectivitateacu care se intră în contact - şi implicare în rezolvarea cazurilor, ca
şi cum acestea i-ar aparţine;
b. Sociabilitatea, comunicativitatea şi spontaneitatea;
c. Capacitatea de analiză, sinteză, expunere şi decizie necesare spre a fi în
măsură să rezolve cu competenţă dificilele cazuri cu care lucrează.;
d. Capacitatea de apreciere a raporturilor dintre oameni precum şi de
manifestare a unei activităţi corespunzătoare faţă de diferitele persoane şi
întreaga grupă.
e. Capacitatea de a lua contact cu oamenii pe de o parte cu membrii colectivului
de reabilitare precum şi cu lucrători ai altor instituţii - cadre didactice, medici,
psihologi, sociologi, jurişti, etc.
f. Principialitate şi obiectivitate în toate acţiunile întreprinse în domeniul
asistenţei sociale.
Toate aceste calităţi profesionale, îmbinate cu o temenică pregătire în domeniu cât şi cu
dragostea pentru această profesiune şi nu în ultimul rând cu dragostea pentru oameni, duce la
rezolvarea cu succes a multiplelor probleme, dovedind profesionalitate şi competenţă
profesională.
Din cele prezentate până acum se poate deduce că rolul unui cadru de specialitate în
asistenţă socială nu este unul uşor dacă se vor lua în considerare:
a. Complexitatea problemelor care apar acestea obligă la o formare
profesională complexă şi multilaterală în domeniul tuturor ştiinţelor socio-
umane, precum şi din domeniile conexe celui al asistenţei sociale, medicină,
drept, psihologie, pedagogie.In ceea ce priveşte bagajul de cunoştinţe, acesta se
referă la la o serie de domenii ca: pedagogia, psihologia, sociologia, medicina,
statistica, economia, politică socială şi economică, probleme de asistenţă socială
recuperatorie, dreptul muncii, dreptul civil, management. De asemenea trebuie
stăpânită cu exactitate legislaţia muncii, a familiei, a persoanelor handicapate,
etc, precum şi numeroase alte domenii ale ştiinţei. Aceasta presupune
cunoaşterea şi mânuirea perfectă a metodelor ştiinţifice particulare ale fiecărei
specialităţi în parte. De aceea asistentul social este dator să se pregătească
continuu, ţinându-se astfel la curent cu întreaga problematică socială la acre
participă în mod activ cât şi cu teoria care o însoţeşte. Din biblioteca personală
nu trebuie să-i lipsească lucrări de drept, de psihologie, de pedagogie, de
ocrotirea sănătăţii, de securitate şi igiena muncii, de organizare şi planificare;
b. Colaborarea cu specialiştii din alte domenii, o latură importantă a formării
profesionale fiind studiul şi colaborarea;
c. Necesitatea medierii, propagării şi organizării acţiunilor de asistenţă
socială. Asistentul social trebuie să posede arta de a antrena pe alţii în muncă,
aceasta urmând a fi completată cu cunoştinţe practice, cunoştinţe rezultate din
practica de asistenţă socială dar şi din participarea activă la viaţa socială;
d. Situaţiile speciale în care se află asistaţii. Asistaţii consideră că pregătirea
profesională a asistentului social îi îngăduie acestuia din urmă să judece
limpede problemele lor şi să le găsească cele mai bune soluţii, potrivite cu
dispoziţiile legii şi cu întreg mecanismul de asistenţă socială organizat de stat.
Aceasta presupune încrederea acordată de asistaţi. "încrederea oamenilor nu se
impune ci se câştigă"(G.P.). Câştigarea încrederii înseamnă seriozitate,
maturitate, amabilitate, experienţă de viaţă. Deci nu poate fi un bun asistent acela ce
este el însuşi incapabil să-şi organizeze viaţa, cel care duce în sânul familiei sale o viaţă care
lasă de dorit sau care nu ştie să-şi rezolve propriile dificultăţi.
e. Dovedirea unei bune moralităţi şi a unei juste încadrări în viaţa socială.
Aceasta deoarece nu se pot cere anumite lucruri de la asistaţi, lucruri pe care
asistentul nu le posedă. Nu pot fi formate anumite cerinţe la asistat dacă
mecanismele lor nu sunt cunoascute direct de asistent. In acest domeniu nu
există simulare. Este necesară sinceritatea gesturilor, vorbelor, gândurilor.
Moralitatea, spiritul de corectitudine, de optimism în viaţă, spiritul de jertfa, de
altruism, de încredere în viitor, puterea de muncă, seriozitatea cu care asistentul
priveşte problemele vieţii sunt "contagioase". Cele mai mărunte lipsuri din
personalitatea sa psihosocială vor fi văzute sau simţite şi vor duce la eşecuri
sistematice, prin lipsă de încredere în primul rând.
f. Necesitatea dovedirii umanitarismului, a unui sentiment de răspundere faţă
de viaţa şi soarta asistatului. Nu este îngăduită greşala în modelarea sufletelor
umane.Asistentul social trebuie să aibă înţelegere deplină faţă de cei cu care
lucrează precum şi perceperea tehnică desăvârşită a tuturor posibilităţilor pe
care specialitatea le oferă pentru propriul sprijin. Faptul că legea pune în sarcina
asistenţei sociale răspunderea tehnică a găsirii celei mai bune soluţii posibile,
este de mare importanţă şi trebuie să trezească sentimentul de răspundere, nu
numai legală ci şi morală faţă de societatea care îi încredinţează puterile precum
şi faţă de asistat, căruia societatea îi garantează că îl va ajuta. Acest sentiment
de răspundere nu se poate rezuma doar la atitudini birocratice. A redacta
referate de asistenţă, a face propuneri, a obţine câteva ajutoare de primă urgenţă,
nu înseamnă a-ţi fi făcut pe deplin datoria. Asistenţa socială nu rezolvă numai
dosare şi nici adrese oficiale, ci rezolvă în primul rând probleme de viaţă,
dezleagă situaţii dificile, toate acestea pentru că are pregătirea necesară pentru
a pune în mişcare, judicios, toate posibilităţile pe care le oferă statul, dublată de
o conştiinţă profesională care trebuie să meargă până la cel mai înalt nivel al
moralei. Specialistul în asistenţă socială se poate socoti investit cu autoritate
socială.
întreaga activitate de asistenţă socială presupune deci alături de:
- cunoştinţe în domeniu;
- anumite aptitudini,
- respectarea unor principii specifice în lucrul cu omul, fără de care rezultatele efortului
de asimilarea a unor cunoştinţe, tehnici şi metode de lucru, nu ar atinge standardele
aştepate.Astfel asistenţa socială devine o adevărată artă care se însuşeşte în timp, prin
practicarea meseriei, prin câştigarea experienţei.

Ca să întregim profilul psihosocial al asistentului social trebuiesc analizate şi câteva


cerinţe de ordin profesional.
A. Exercitarea profesiunii de asistent social cere o pregătire specializată,
concretizată printr-un anumit bagaj de cunoştinţe şi aptitudini, precum şi o experienţă
practică în executarea sarcinilor şi obligaţiilor sale. In legătură cu aceasta, la desemnarea
candidaţilor pentru astfel de posturi, se iau în considerare calităţile intelectuale,
caracteriale şi profesionale necesare pentru exercitarea unei munci de sine stătătoare.
Dintre calităţile testate amintim :
- capacitatea de organizare;
- capacitatea de decizie,
- capacitatea de promptitudine în activitate.
B. Pofesiunea de asistent social necesită o atitudine socială; această atitudine este
foarte importantă şi ea trebuie să caracterizeze fiecare asistent social.
C. Asistentul social trebuie să fie un lucrător cu o personalitate bine adaptată,
pozitivă şi atrăgătoare.El trebuie să se intereseze de oameni fără dorinţa excesivă de a-i
conduce, sărepecte de asemenea o anumită atitudine şi personalitate. Asistentul social
trebuie să se remarce prin :
- controlarea propriei personalităţi;
- tolerarea şi înţelegerea altor personalităţi.
Pentru a câştiga încrederea celorlalţi, este necesară integrarea în mediu şi
autocontrolul. Profesiunea de asistent social presupune şi o etică profesională.
D. O cerinţă importantă priveşte aspectul exterior al asistentului social. Astfel o
îmbrăcăminte prea elegantă, extravagantă sau una sărăcăcioasă, o ţinută neângrijită, pot
duce la o atitudine nefavorabilă a asistatului.
E. Pentru a completa cerinţele care se impun asistentului social, trebuie subliniată
şi necesitatea creării unor condiţii corespunzătoare de muncă pentru asistenţii sociali.
Având în vedere contactele frecvente cu alţi specialişti, medici, cadre didactice,
psihologi, etc, biroul asistentului social trebuie să se afle în apropierea cabinetelor
acestor specialişti. De asemenea este de preferat un rapid acces la birourile
conducătorilor activităţilor, a şefilor de echipe. Programele de lucru al asistenţilor sociali
trebuie să îmbine munca de teren cu cea de cabinet, orarul trebuind să fie foarte clar
stabilit De asemenea în cadrul timpului alocat muncii de teren va trebui prevăzut şi un
timp necesar vizitării diferitelor clase, saloane, etc. Programele vor fi corelate cu
programul asistaţilor şi al familiilor în care aceştia trăiesc, aceasta chiar cu preţul
includerii orelor de dupăamiaza, a orelor din timpul liber al asistentului social.
Cerinţele prezentate relevă imensitatea şi diversitatea activităţilor pe care trebuie să le
realizeze asistentul social. In prezent, din diferite motive(număr mare de asistaţi, număr mic de
asistenţi sociali, lipsa calificării profesionale), nu este posibilă realizarea completă a sarcinilor
menţionate. Există multe semne care arată că asistenţa socială trece printr-o "criză de identitate".
Forme de ajutorare bine intenţionate, dar autoritare, măsuri de asistenţă bazate pe intuiţie şi
păreri, pierd din prestigiu şi din eficienţă. Aceasta înseamnă în ultimă instanţă, fundamentarea
teoretică a unui nou stil de muncă şi dezvoltarea unor tehnici adecvate pe baza cunoştinţelor
ştiinţifice.
ANEXA 1: CODUL ETIC INTERNAŢIONAL AL ASISTENŢILOR SOCIALI

ASISTENTA SOCIALĂ decurge din idealurile şi filosofîile umanitare, religioase şi


democratice şi are aplicaţie universală pentru a satisface nevoile oamenilor, nevoi apărute în
interacţiunea nevoi-societate, dar şi pentru a satisface dezvoltarea potenţialului uman.
ASISTENŢII SOCIALI sunt dedicaţi serviciului pentru bunăstarea şi realizarea
deplină a oamenilor, dezvoltării resurselor pentru satisfacerea nevoilor privind individul şi
comportamentul social; dezvoltării resurselor pentru satisfacerea nevoilor individuale, de
grup, naţionale şi internaţionale şi aspiraţiile acestora; realizării dreptăţii sociale.
PRINCIPII
1. Orice fiinţă umană are o valoare unică, indiferent de origine, etnie, sex, vârstă,
credinţă, statut social şi economic sau contribuţie în cadrul societăţii.
2. Fiecare individ are dreptul la îndeplinirea şi realizarea personală în măsura în care
acest lucru nu încalcă drepturile altora.
3. Fiecare societate, indiferent de forma sa, trebuie să funcţioneze în aşa fel încât să
asigure tuturor membrilor săi beneficii maxime.
4. Asistentul social are responsabilitatea de a-şi consacra cunoştinţele şi obiectivele,
cât şi îndemânarea sa pentru a ajuta oamenii, grupurile, comunităţile şi societăţile în
dezvoltarea lor şi rezolvarea conflictelor individ-societate şi consecinţele lor.
5. Asistentul social are obligafft primordială de a realiza obiectivele serviciului sau
acest lucru trebuie să treacă înintea propriilor interese sau plăceri.
STANDARDE DE CONDUITĂ ETICĂ -GENRALITĂTI:
1. Să descopere şi să înţeleagă valoarea fiecărui individ şi elementele care
condiţionează comportamentul şi serviciile solicitate.
2. Să încurajeze şi să promoveze valorile, cunoştinţele şi metodologia profesiei,
oprindu-se de la orice comportament care ar dăuna unei bune desfăşurări a profesiei.
3. Să clarifice toate declaraţiile publice sau acţiunile, fie cu baza individuală fie ca
reprezentant al unei asociaţii profesionale, agenţii sau organizaţii.
4. Să recunoască limitele profesionale şi cele personale, să încurajeze utilizarea tuturor
cunoştinţelor importante, a îndemânărilor şi să aplice metodele ştiinţifice şi de investigaţie.
5. Să-şi aducă contribuţia profesională la dezvoltarea unor politici
înţelepte şi a unor programe pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii în
cadrul fiecărei societăţi. 6. Să identifice şi să interpreteze nevoile sociale, baza şi
natura
problemelor individuale, de grup, ale comunităţii, a problemelor
sociale naţionale şi internaţionale, cât şi a profesiei de asistent
social. RELATI CU ASISTAŢII
1. Să susţină dreptul asistatului de a avea o relaţie de încredere reciprocă, dreptul
la intimitate, confidenţă şi la o folosire responsabilă a informaţiei,. Strângerea de date şi
distribuire a informaţiei sau a datelor se va face numai în legătură cu funcţia serviciului şi
pentru a informa corect asistatul, conform nevoii folosirii sale. Nu se va elibera nici o
informaţie fără o înştiinţare prealabilă a asistatului, fără încuviinţarea acestuia, cu excepţia
cazului în care asistatul nu este responsabil pentru actele sau cazul în care alte persoane pot fi
puse în pericol.
2. Să recunoască şi să respecte ţelurile, responsabilităţile şi dezacordurile
asistaţilor. In cadrul scopului agenţiei şi modului social al asistaţilor, serviciul profesional
trebuie să sprijine asistatul la luarea responsabilităţii pentru acţiuni personale şi să-i ajute pe
toţi asistaţii în măsură egală.
3. Să ajute asistatul, grupul, comunitatea sau societatea pentru a realiza împlinirea
personală şi a potenţialului maxim, în cadrul limitelor drepturilor egale cu ceilalţi. Serviciul
se va baza pe ajutorarea asistaţilor în înţelegerea şi folosirea relaţiei profesionale în
promovarea dorinţelor şi intereselor legitime ale asistaţilor.
RELAŢIA CU AGENŢIILE SI ORGANIZAŢIILE:
1. Să lucreze şi să colaboreze cu acele agenţii şi organizaţii ale căror politici,
strategii şi operaţii sunt dirijate spre asigurarea unui serviciu adecvat în încurajarea unei
practici profesionale corespunzătoare Codului Etic.
2. Să execute cu responsabilitate ţelurile şi funcţiile stabilite de agenţie sau
organizaţie, contribuind la dezvoltarea unei politici înţelepte, a unor procedee şi practici în
scopul obţinerii celor mai eficiente standarde de serviciu.
3. Să susţină responsabilitatea fundamentală faţă de asistat, să iniţieze schimbări
dacă e necesar, în cadrul politicii, strategiilor şi practicii prin reţeaua adecvată de agenţii şi
organizaţii. Dacă nu au realizat remediile necesare, chiar şi după încetarea canalizării
acestora, atunci se impune apelul la autorităţi mai înalte sau în mai largă comunitate de
interese.
4. Să asigure explicaţii profesionale tuturor asistaţilor pentru eficienţa şi
eficacitatea activităţii, prin analizarea periodică a situaţiei asistatului, a problemelor agenţiei
sau organizaţiei şi prin realizarea unor performanţe în propria activitate. RELAŢIA CU
COLEGII:
1. Să respecte pregătirea şi realizarea profesională a colegilor şi a altor profesionişti,
lărgind aria de colaborare pentru a spori eficacitatea serviciilor oferite.
2. Să respecte divergenţele de opinii şi activitatea colegilor şi a altor profesionişti,
exprimându-şi criticile în modurile potrivite şi într-o manieră responsabilă.
3. Să promoveze şi să împărtăşească şansele de cunoaştere, experienţă şi idei cu colegii
săi, alţi profesionişti cât şi voluntari în scopul unei validări şi perfecţionări reciproce.
4. Să prezinte în atenţia organelor adecvate orice violare a intereselor asistatului sau a
standardelor şi eticii profesionale, de asemenea să apere colegii de acţiuni nedrepte.
RELAŢIA CU PROFESIA:
1. Să menţină valorile, cunoştinţele şi metodologia profesiunii şi să contribuie la
clarificarea şi îmbunătăţirea ei.
2. Să sprijine şi să încurajeze standardele profesionale de practică şi să activeze pentru
promovarea lor.
3. Să apere profesia de critici nedrepte şi să contribuie la creşterea încrederii în
necesitatea unei munci profesioniste.
4. Să încurajeze noile metodologii şi strategii necesare satisfacerii nevoilor deja
existente şi a celor noi.
ANEXA 2 CODUL DEONTOLIGC AL ASISTENŢILOR SOCIALI DIN S.U.A.
(NASW)

Preambul
Se intenţionează ca acest cod să servească drept ghid pentru comportamentul de zi de
zi al membrilor care fac parte din categoria profesională a asistenţilor sociali în cazul în care
trebuie rezolvate probleme de etică atunci când se susţine că prin comportamentul lor anumiţi
asistenţi sociali au încălcat (au deviat) normele de etică exprimate în acest cod. El reprezintă
standardele comportamentului moral al asistenţilor sociali aflaţi în relaţii profesionale cu cei
pe care îi servesc , cu colegii, cu angajaţii, cu alţi indivizi şi profesiuni, precum şi cu
comunitatea şi societatea privite ca un tot. De asemenea el include standarde ale
comportamentului moral care guvernează conduita individuală în măsura în care această
conduită este asociată cu statutul şi identitatea de asistent social ale individului.
Acest cod se bazează pe valorile fundamentale ale profesiunii de asistent social care
includ valoarea, demnitatea şi unicitatea tuturor persoanelor precum şi a drepturilor şi
oportunităţilor lor. Se bazează de asemenea pe natura asistenţei sociale care asigură condiţiile
ce promovează aceste valori.
Prin subscrierea la şi supunerea la acest cod se aşteaptă ca asistentul social să perceapă
responsabilitatea etică ca un context integrant cerut de fiecare situaţie în care judecata etică
este cerută.
Se aşteaptă ca asistenţii sociali să ia în consideraţie toate principiile incluse în acest
cod care au semnificaţie în orice situaţie în care intervenţia sau conduita etică este prevăzută.
Este de aşteptat ca, cursul acţiunilor întreprinse de asistentul social să fie conştient atât cu
spiritul cât şi cu litera acestui cod.
Codul în sine nu reprezintă un set de reguli care prescriu toate comportamentele
asistenţilor sociali în toate complexităţile vieţii lor profesionale. Mai curând, el oferă principii
generate de ghidare a conduitei şi a evaluării judicioase a conduitei. El oferă o bază de efectuare
a judecăţilor etice asupra acţiunilor cu implicaţii etice înainte şi după ce ele au fost efectuate.
In mod frecvent situaţia particulară este cea care determină ce principii etice trebuie aplicate
precum şi maniera lor de aplicare. In astfel de cazuri se iau în consideraţie imediată nu numai
principiile etice particulare ci chiar întregul cod şi spiritul lui. Aplicarea specifică a
principiilor etice trebuie judecată în contextul respectiv. Comportamentul etic într-o anumită
situaţie determinată trebuie să satisfacă nu numai judecata morală a asistentului social, ci de
asemenea şi judecata unui juriu nepărtinitor de colegi de profesiune.
Acest cod va trebui utilizat ca un mijloc de deprivare a oricărui asistent social de
oportunităţi sau de libertatea de a practica munca sa cu deplină integritate profesională, nici nu
ar trebui întreprinsă pe baza acestui cod nici o acţiune disciplinară fără maxima asigurare
pentru apărarea drepturilor asistentului social care poate fi afectat.
Comportamentul etic al asistenţilor sociali nu rezultă dintr-un etic ci din angajarea
personală a individului acest cod este oferit tocmai pentru a afirma voinţa şi zelul tuturor
asistenţilor sociali de a acţiona în mod etic în tot ceea ce ei fac ca asistenţi sociali.
Principiile etice codificate care urmează ar trebui să ghideze asistenţii sociali în
variatele lor roluri şi relaţii şi la diferitele nivele de responsabilitate în care ei funcţionează din
punct de vedere profesional. Aceste principii servesc de asemenea ca bază de adjudecare de
către Asociaţia Naţională a asistenţilor sociali a problemelor etice.
Prin subscrierea la acest cod, asistenţilor sociali li se cere să coopereze în
implementarea şi respectarea tuturor regulilor care se bazează pe acest cod. De asemenea ei vor
trebui să ia măsuri necesare pentru descurajarea, prevenirea, dezvăluirea şi corectarea
conduitelor neetice ale colegilor lor. In final, asistenţii sociali ar trebui să fie în mod egal gata
să apere şi să ajute colegii care sunt în mod injust acuzaţi de conduită neetică (imorală).

I. Conduita şi comportamentul asistentului social ca profesionist


A. Adecvare-asistentul social ar trebui să menţină standardele
ridicate de conduită personală în capacitatea şi identitatea sa de
asistent social
1. Conduita privată a asistentului social este o problemă de ordin
personal la fel cu cea a oricărei alte persoane cu excepţia situaţiei în care o astfel de conduită
compromite îndeplinirea responsabilităţilor profesionale
2. asistentul social nu trebuie să practicile, în ascuns, sau să fie asociate cu
acţiuni necinstite, fraudă, înşelăciune sau substituire de persoană
3. asistentul social trebuie să distingă clar între declaraţiile şi acţiunile
făcute ca individ privat şi cele făcute în calitatea de reprezentant al profesiunii de asistent
social, a unei organizaţii sau a unui grup.
B. Competenţă şi dezvoltarea profesională. Asistentul social ar
trebui să lupte pentru a deveni şi a rămâne eficient în
practicarea ei şi în realizarea funcţiilor profesiei sale.
1. asistentul social trebuie să accepte o responsabilitate sau un loc de muncă numai pe
baza competenţei existente ori a intenţiei de a dobândi competenţa necesară
2. asistentul social nu trebuie să reprezinte eronat calificarea profesională, educaţia,
experienţa ori afilierea sa.
C. Serviciu — Asistentului social trebuie să privească obligaţiile de
serviciu ale profesiunii de asistent social ca fiind prioritate.
1. asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea principală pentru calitatea şi
amploarea serviciului pe care respectivul individ îl acceptă sau realizează
2. asistentul social trebuie să acţioneze în aşa fel încât să prevină practici care sunt
inumane sau discriminatorii împotriva oricărei persoane sau grup de persoane.
D. Integritate- asistentul social trebuie sa acţioneze în concordanţă
cu cel mai înalt standard al integrităţii şi imparţialităţii
profesionale
1. asistentul social trebuie să fie alert şi să reziste la influenţele şi presiunile care
interferează cu exercitarea discreţiei profesionale şi cu judecata imparţială care este cerută de
exercitarea funcţiilor sale profesionale.
2. asistentul social nu trebuie să exploateze relaţiile profesionale pentru a obţine
câştiguri personale
E. Studiu şi cercetarea - asistentul social angajat în studiu şi
cercetare ar trebui să fie ghidat de convenţiile demersului
ştiinţific
1. asistentul social angajat în cercetare trebuie să considere cu multă grijă
posibilele consecinţe ale cercetării asupra fiinţelor umane.
2. asistentul social angajat în studiu şi cercetare trebuie să se asigure că subiecţii
participă la cercetarea sa în mod informat şi liber consimţit fără implicarea nici unei forme de
deprivare sau penalizare pentru refuzul de participare, şi să facă aceasta cu atenţia cuvenită
fără demnitatea participantului şi caracterul personal al existenţei sale.
3. asistentul social angajat în studiu şi cercetare trebuie sâ protejeze participanţii la
cercetare de disconfortul mintal sau fizic, de neplăceri, dureri pericol sau depravare.
4. asistentul social care se angajează în evaluarea serviciilor sau cazurilor trebuie să
discute numai în scopuri profesionale şi numai cu persoanele direct interesate profesional de
aceste cazuri
5. Informaţia obţinut asupra participanţilor la cercetare trebuie tratată ca
strict confidenţială
6. asistentul social trebuie să accepte recunoaşterea socială numai pentru
munca făcută în mod real în conexiune cu obiectivele de studiu şi cercetare şi totodată trebuie
să recunoască contribuţiile făcute de alţii.
II. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de clienţi F. Prioritatea
intereselor clienţilor — responsabilitatea primordială a asistentului social este faţă de clienţii
săi.
1. asistentul social trebuie să servească clienţii cu devotament, loialitate,
determinare şi maximă aplicare a abilităţii şi'^ompetenţei profesionale
2. asistentul social nu trebuie să exploateze relaţiile cu clienţii pentru a
atinge avantaje personale şi nici să solicite ( să atragă) clienţii unei agenţii pentru practica
personală
3. asistentul social nu trebuie să practice, tolereze, faciliteze, sau să
colaboreze la nici o fora de discriminare pe bază de rasă, sex, orientare sexuală, vârstă,
religie, origine naţională, status marital, convingeri politice, handicapuri fizice sau mintal, în
funcţie de oricare altă preferinţă, caracteristică personală condiţie sau status
4. asistentul social trebuie să evite relaţiile sau angajamentele care sunt
în conflict cu interesele clienţilor.
5. în nici o împrejurare asistentul social nu trebuie să intre în acte
sexuale cu clienţii
6. asistentul social trebui să ofere clienţilor informaţie corectă şi
complexă privind aria şi natura serviciilor care sunt disponibile pentru ei
7. asistentul social trebuie să pună în temă clienţii asupra riscurilor,
drepturilor, oportunităţilor, şi obligaţilor acordate ci serviciile sociale care Ie sunt asigurate
8. asistentul social trebuie sa termine (încheie) serviciul către clienţi,
relaţia profesională ci ei când un astfel de serviciu şi de relaţii nu mai sunt cerute sau nu mai
servesc trebuinţelor ori intereselor clienţilor
9. asistentul social trebuie să ceara sfat ţi ajutor din partea colegilor şi
supervizorilor ori de câte ori astfel de sfaturi sunt în interul superior al clientului
10. asistentul social trebuie să întrerupă brusc serviciile sale numai în
cazul unor împrejurări speciale, acordând o atenţie aparte tuturor factorilor din situaţie şi având
grijă să reducă cât mai mult posibil efectele negative
11. asistentul social care anticipează terminarea ori întreruperea
serviciului pentru clienţi trebuie să-şi anunţe promt»Mclienţii şi să caute transferarea,
recomandarea sa continuarea serviciului în raport cu trebuinţele şi preferinţele clienţilor.
G. Drepturi şi prerogative ale clienţilor - asistentul social trebuie să facă un efort pentru
a întări la maximum auto-determinarea din partea propriilor săi clienţi
1. când asistentul social trebuie să acţioneze ca din partea clientului
său care a fost considerat din punct de vedere legal ca fiind incomplet pentru a se auto-
reprezenta, asistentul social trebuie să apere interesele şi drepturile clientului
2. când un alt individ a fost în mod legal autorizat să acţioneze din
partea unui client (ca reprezentant al clientului)atunci asistentul social trebuie să trateze cu
această persoană având întotdeauna în minte cele mai importante interese ale clientului
3. asistentul social nu trebuie să se angajeze în nici o acţiune a
clientului
H. Confidenţialitate şi crater privat - asistentul social trebuie să respecte caracterul
privat şi confidenţialitatea oricărei informaţii în cursul serviciului profesional cu clientul
1. asistentul social trebuie să împărtăşească cu alţii informaţii
confidenţiale dezvăluite de clienţi şi fără a le cere acestora consimţământul numai în cazul în
care aceasta este stringent cerută de raţiuni de ordin profesional
2. asistentul social trebuie să-şi informeze complet clienţi asupra
limitelor confidenţialităţii într-o anumită situaţie, asupra scopurilor pentru care informaţia va
fi utilizată
3. asistentul social trebuie să acorde clientului un acces rezonabil la orice
informaţie oficială de asistenţă social care-1 priveşte pe client.
4. atunci când le oferă clienţilor acces la datele înregistrate despre ei înşişi
atunci asistentul social va trebui să aibă grijă să protejeze confidenţele altora conj$ţţute în
aceste dosare
5. asistentul social trebuie să obţină consimţământul clientului înainte de a
dactilografia, înregistra sau de a permite unei a treia părţi de a observa activităţile clientului
I; Plata - atunci când va stabili nivelul de plată asistentului social trebuie să fie sigur că
aceasta este corectă, rezonabilă şi pe măsura serviciilor realizate şi cu atenţie deosebită faţă de
posibilităţile de plată a clienţilor
1. asistentul social nu trebuie să încarce o plată sau să accepte sau să dea orice
valoare pentru primirea sau acordarea unui ajutor III. Responsabilitatea etică a asistentului
social faţă de colegi
J. Respect, corectitudine şi politeţe — asistentul social trebuie saşi tolereze colegii cu
respect, curtoazie, corectitudine şi bună credinţă
1. asistentul social trebuie să coopereze cu colegii pentru promovarea
intereselor şi preocupărilor profesionale
2. asistentul social trebuie să respecte confidenţele împărtăşite de către
colegi în cursul relaţiilor şi tranziţiilor lor profesionale
3. asistentul social trebuie să creeze şi să reprezinte în mod exact şi obiectiv
calificările
4. asistentul social care înlocuieşte sau este înlocuit de un coleg în practica
profesională trebuie să acţioneze cu consideraţie pentru interesul, caracterul şi reputaţia
colegului
5. asistentul social trebuie să creeze şi să menţină condiţiile practice care
facilitează realizarea sarcinilor profesionale
6. asistentul social nu trebuie să exploateze o dispută între colegi şi un
salariat pentru o poziţie
7. asistentul social trebuie să caute arbitraj sau mediere
8. asistentul social şi trebuie să extindă către colegii din alte profesiuni
acelaşi respect
9. asistentul social care serveşte ca angajat, supervizor sau mentor, trebuie
să facă explicite condiţiile desfăşurării relaţiilor profesionale cu aceştia
10. asistentul social care are responsabilitatea angajării sau evaluării
performanţelor altor membrii trebuie să-şi îndeplinească responsabilitatea
K. Lucrul cu clienţii colegilor - asistentul social are responsabilitatea de a se reporta la
clienţii colegilor săi cu toată consideraţia profesională
1. asistentul social nu trebuie să atragă clienţii colegilor
2. asistentul social nu trebuie că-şi asume responsabilitatea profesională
pentru clienţii unei alte agenţii sau colegi fără o comunicare corespunzătoare cu acea agenţie
sau coleg
3. asistentul social care serveşte clienţii colegilor pentru o perioadă în care
aceştia absentează temporar sau în cazuri de urgenţă trebuie să servească acei clienţi cu
aceeaşi consideraţie ca cea acordată oricărui alt client
III. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de angajator şi
organizaţia unde este angajat (lucrează)
L. Fidelitatea faţă de organizaţia în care este salariat - asistentul social trebuie să adere
la obligaţiile impuse de organizaţia în care este salariat
1. asistentul social trebuie să lucreze pentru îmbunătăţirea politicilor şi
procedurilor agenţiei
2. asistentul social nu trebuie să accepte încadrarea sau să aranjeze practica
de teren a studenţilor într-o agenţie care se află sub sancţiunile NASW
3. asistentul social trebuie să acţioneze pentru a preveni şi elimina
discriminarea în cadrul organizaţiei
4. asistentul social trebuie să utilizeze resursele agenţiei în mod scrupulos şi
numai pentru scopurile în care ele au fost intenţionate
IV. Asistentul social şi responsabilitatea etică a profesiei de asistent
social
Menţinerea integrităţii profesiunii - asistentul social trebuie să păstreze şi să dezvolte
valorile, etica, cunoştinţele şi misiunea profesiei
1. asistentul social trebuie sâ protejeze şi să dezvolte demnitatea şi integritatea
profesiunii şi trebuie să fie ferm în discutarea şi critica profesiunii
2. asistentul social trebuie să acţioneze prin canale corespunzătoare
împotriva conduitei neetice
3. asistentul social trebuie să acţioneze pentru a preveni practicarea
necalificată şi neutorizată
4. asistentul social ar trebui să nu facă nici o prezentare incorectă în
procesul reclamei asupra calităţii, competenţei serviciilor
M. Servirea comunităţii - asistentul social trebuie să ajute profesia prin acordarea de
servicii disponibile publicului larg
1. asistentul social trebuie să contribuie prin timp şi experienţă
profesională în alte activităţi care promovează respectul pentru utilitatea, integritatea şi
competenţa profesiunii de asistent socială
2. asistentul social trebuie să sprijine formularea, dezvoltarea legalizarea ţi
implementarea politicii care sunt importante pentru profesiune
N. Dezvoltarea cunoaşterii — asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitea pentru
identificarea, dezvoltarea şi utilizarea deplină a cunoaşterii în practica profesională
1. asistentul social ar trebui să bazeze practica pe cunoaşterea recunoscută
care este relevanţa asistenţei sociale
2. asistentul social trebuie să examineze critic şi să se informeze
permanent asupra noilor cunoştinţe care apar
3. asistentul social trebuie să contribuie la fondul de cunoaştere al
asistenţei social şi să împartă cu colegii cunoaşterea obţinută
V. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de societate
O.Promovarea bunăstării generale - asistentul social ar trebui să promoveze bunăstarea
generală a societăţii
1. asistentul social trebuie să acţioneze pentru a preveni şi elimina
discriminarea împotriva oricărei persoane sau grup de rasă, culoare sex, orientare sexuală,
vârstă, religie, origine naţională, status mintal, convingere politică, handicap fizic sau mintal,
sau oricare altă preferinţă sau caracteristică personală
2. asistentul social trebuie să acţioneze astfel pentru a ase asigura ca toate
persoanele să aibă acces la resursele şi oportunităţile pe care acestea le cer
3. asistentul social trebuie să acţioneze pentru extinderea posibilităţii de
alegere a oportunităţii pentru toate
persoanele şi in mod special pentru grupurile sau persoanele dezavantajate
4. asistentul social trebuie să promoveze condiţiile care încurajează respectul
pentru diversitatea culturilor
5. asistentul social ar trebui să asigure servicii profesionale adecvate în situaţiile
publice de urgenţă
6. asistentul social trebuie să pledeze pentru schimbările în politică şi legislaţie
care pot îmbunătăţi condiţiile sociale şi promova justiţia socială
7. asistentul social trebuie să încurajeze participarea informată a publicului în
formarea politicilor în instituţiile sociale
ANEXA 3

CODUL ETIC AL ASISTENŢEI SOCIALE elaborat de BRITISH


ASSOCIATION of SOCIAL WORKERS

12 principii practice ale Asistenţei Sociale

I. Cunoaşterea, îndemânarea şi experienţa să fie folosite în modul cel mai


util în beneficiul întregii comunităţi şi al tuturor indivizilor;
II. Respect pentru clienţi ca individualităţi şi apărarea demnităţii şi drepturilor
lor;
III. Respingerea oricărei discriminări pe motive vizând originea, rasa, statusul,
sexul, "orientarea sexuală", vârsta, eventuala invaliditate (sau handicap fizic), credinţă ori
"contribuţie socială";

IV. Autonomia clienţilor şi participarea lor la stabilirea deciziilor şi


"organizarea serviciilor";
V. Susţinerea intereselor clienţilor chiar când suntem incapabili să-i ajutăm şi
oriunde "auto-protecţia este necesară"...!;
VI. Responsabilitatea profesională are prioritate faţă de interesele personale;
VIL Responsabilitatea pentru standardele naţionale şi rijbternaţionale ale
"serviciului social" şi pentru "educaţia şi instrucţia permanentă" (mai exact: auto-
educaţie si auto-instrucţie continuă!); VlW.Colaborarea cu "ceilalţi" în interesul clienţilor;
IX. Claritate publică indiferent dacă este vorba de "capacitatea personală" sau
organizaţională!;
Promovarea de servicii diverse potrivit "diversităţii culturale şi etnice"!;
X. Confidenţialitatea informaţiei şi divulgarea acesteia numai pe bază de consimţământ sau
în mod excepţional "ca dovadă a unui pericol serios" !; XlI.Urmărirea condiţiilor de muncă
(ale asistenţilor sociali) care fac posibilă "respectarea acestor obligaţii-principii
ANEXA 4

STATUTUL ASISTENTULUI SOCIAL. L E G E A nr. 466/4 noiembrie 2004

CAPITOLUL I. Dispoziţii generale


Art. 1. - Prezenta lege reglementează statutul asistentului social în România,
precizând rolul Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali, denumit în continuare
Colegiul, în apărarea intereselor profesionale ale membrilor săi.
Art. 2. - (1) Pot fi asistenţi sociali următoarele persoane:
a) cetăţenii români;
b) cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ai celorlalte state din Spaţiul
Economic European şi ai Confederaţiei Elveţiene;
c) cetăţenii statelor terţe cu care România are acorduri bilaterale de reciprocitate şi
care au reşedinţa temporară sau permanentă în România.
(2) Titlul de asistent social poate fi deţinut de:
a) persoana care a obţinut diploma de licenţă în cadrul unei instituţii de
învăţământ superior cu specializare în domeniu, forma de lungă durată, 4 ani, acreditată
conform legii;
b) persoana care deţine diploma de absolvire a unei instituţii de învăţământ
superior cu specializare în domeniu, forma de scurtă durată, 3 ani, acreditată conform legii;
c) persoana care deţine diploma de asistent social echivalată conform legii;
d) persoana care deţine diploma de asistent social eliberată sau recunoscută într-
unui dintre statele membre ale Uniunii Europene, într-unui dintre statele aparţinând Spaţiului
Economic European ori în Confederaţia Elveţiană.

(3) In cazul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, ai celorlalte state
ale Spaţiului Economic European şi ai Confederaţiei Elveţiene, recunoaşterea diplomei de
asistent social obţinută într-unui din statele menţionate va fi efectuată conform Legii
nr.200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile
reglementate din România.
(4) Prevederile alin.(3) se aplică şi diplomelor obţinute de cetăţejfjii români într-
unui din aceste state.
(5) Titlul de asistent social nu poate fi obţinut de persoana care se găseşte în
vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezenta lege.
Art. 3. - (1) Asistentul social pune în practică cunoştinţele, normele şi valorile
asistenţei sociale pentru a interveni şi a acorda asistenţă persoanelor sau comunităţilor, la
cererea acestora sau ori de câte ori situaţia o impune.
(2) Asistentul social participă activ la elaborarea şi aplicarea politicilor sociale în
domeniu, strategiilor şi planurilor de acţiune la nivel local, judeţean, naţional şi internaţional,
promovând bunăstarea socială.
(3) Asistentul social desfăşoară în principal următoarele tipuri generale de
activităţi:

a) identifică segmentul de populaţie ce face obiectul activităţilor de asistenţă


socială;
b) identifică şi evaluează problemele socio-umane dintr-o anume regiune,
comunitate sau localitate;
c) dezvoltă planuri de acţiune, programe, măsuri, actMtăţi profesionalizate şi
servicii specializate specifice domeniului;
d) sensibilizează opinia publică şi o informează cu privire la problematica socială;
e) stabileşte modalităţile concrete de acces la prestaţii şi servicii specializate de
asistenţă socială pe baza evaluării nevoilor;
f) dezvoltă programe de cercetare ştiinţifică şi formare profesională.
(4) Tipurile de activităţi prevăzute la alin.(3) pot fi modificate şi completate la
propunerea Colegiului, în conformitate cu prevederile legale.
(5) Instituţiile şi organismele publice sau private, -anlitate prin lege să
desfăşoare activităţi de asistenţă socială au obligaţia de a asigura realizarea
activităţilor prevăzute la alin.(3) de către asistenţi sociali sau sub îndrumarea
directă a acestora.
Art. 4. - Asistentul social respectă valorile şi principiile etice referitoare la furnizarea
serviciilor de calitate, justiţia socială, demnitatea şi unicitatea persoanei, autonomia persoanei,
dezvoltarea relaţiilor umane şi dezvoltarea profesională permanentă, în vederea creşterii
calităţii intervenţiei sociale. Art. 5. - Asistentul social îşi poate desfăşura activitatea în regim
salarial sau independent, cu drept de liberă practică:
a) în sectorul public, în conformitate cu prevederile Legii nr.53/2003 - Codului
Muncii, cu modificările ulterioare şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici, republicată;
b) în sectorul privat, cu respectarea prevederilor Legii nr.53/2003 - Codului
Muncii, cu modificările ulterioare, a prevederilor regulamentelor societăţii sau organizaţiei
respective.

CAPITOLUL II. Statutul asistentului social Secţiunea 1


Formarea iniţială a asistentului social şi condiţiile de exercitare a profesia Art. 6. -
Formarea de asistent social se realizează în cadrul instituţiilor de învăţământ superior
acreditate conform legii, specializare în asistenţă socială, forme de învăţământ universitar de
scurtă durată şi de lungă durată.
Art. 7. - Profesia de asistent social poate fi exercitată de către persoana care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) este cetăţean român sau cetăţean al altui stat, în condiţiile prevăzute la art.2 alin.
(l);
b) are studii de specialitate în asistenţă socială, conform prevederilor art.2 alin.
(2);
c) este înregistrat în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;
d) nu se găseşte în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute în
prezenta lege.
Art. 8. - (1) Asistentul social îşi poate desfăşura activitatea numai după aprobarea
cererii de înscriere ca membru în Colegiu.
Aprobarea cererii duce în mod automat la înregistrarea în Registrul naţional al
asistenţilor sociali din România şi eliberarea avizului de exercitare a profesiei.
(2) Documentele necesare aprobării cererii sunt:
a) una dintre diplomele prevăzute la art.2 alin.(2);
b) documente medicale:
. ....
c) certificat de cazier judiciar;
d) declaraţie pe propria răspundere că nu se afl^ fii situaţii de incompatibilitate cu
statutul de asistent social.

(3) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ai celorlalte state din Spaţiul
Economic European şi ai Confederaţiei Elveţiene pot depune documentele echivalente celor
prevăzute la alin.(2) lit.b) şi c), eliberate de autorităţile competente din ţările de origine sau de
provenienţă.
(4) Documentele prevăzute la alin.(2) şi (3) se pot depune atât la sediul central al
Colegiului, cât şi la sediile descentralizate ale Colegiului, din teritoriu, conform art.26 alin.(4),
cu posibilitatea de a fi trimise şi prin poştă.
Art. 9. - (1) Profesia de asistent social poate fi exercitată independent, în condiţii de
liberă practică, în formele prevăzute de prezentul articol, de către persoanele prevăzute la art.7
care obţin atestatul de liberă practică.
(2) Asistenţii sociali pot opta să înfiinţeze cabinete individuale, cabinete asociate
sau societăţi civile profesionale, în condiţiile legii.
(3) De la data înregistrării în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România,
societăţile civile profesionale obţin personalitate juridică, cu condiţia îndeplinirii .cerinţelor
din dreptul comun.
(4) Cabinetele individuale de asistenţă socială şi cabinetele asociate de asistenţă
socială în desfăşurarea activităţii lor pot angaja colaboratori.
(5) Pentru obţinerea atestatului de liberă practică, asistentul social trebuie:
a) să facă dovada că a practicat asistenţa socială o perioada de cel puţin 5 ani până
în momentul depunerii cererii;
b) să nu fi fost găsit vinovat de către Colegiu în cazul unor anchete privind
practica de asistenţă socială;
c) să depună la Colegiu: cererea însoţită de curriculum vitae, o scrisoare de motivaţie
şi recomandări din partea a 3 asistenţi sociali. Art. 10. - Cetăţenii unui stat membru al Uniunii
Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene
care exercită profesia de asistent social într-unui din aceste state în care sunt stabiliţi, sunt
exceptaţi de la cerinţa dobândirii calităţii de membru al Colegiului, a avizului de exercitare a
profesiei şi a atestatului de liberă practică atunci când desfăşoară în România activităţile
specifice profesiei, în contextul prestării de servicii. Aceste persoane depun la Colegiu o
declaraţie referitoare la serviciile prestate şi documentul care atestă exercitarea legală a
profesiei în statul în care sunt stabiliţi, eliberat de autorităţile competente ale acestui stat. Pe
baza acestor documente, persoanele respective suffnnregistrate automat în Registrul naţional al
asistenţilor sociali din România pe durata prestării serviciilor.
Art. 11. - (1) Asistentul social desfăşoară tipurile generffi de activităţi prevăzute la
art.3 alin.(3), cu obligaţia respectării metodologiei în domeniu precum şi a normelor şi
valorilor eticii profesionale.
(2) Modul în care asistenţii sociali pun în practică prevederile Codului deontologic,
precum şi modul de utilizare a metodologiei în domeniu sunt stabilite de către Colegiu.

Secţiunea a 2-a
Drepturi şi obligaţii
Art. 12. - Asistentul social are dreptul:
a) să contribuie la dezvoltarea profesiei cu scopul de a răspunde în mod adecvat
nevoilor sociale;
b) să-şi apere profesia;
c) să asigure creşterea încrederii societăţii în asistenţa socială;
d) să fie deschis noilor domenii de intervenţie;
e) la liberă practică, potrivit legii;
f) la apărarea şi reprezentarea intereselor profesionale de către Colegiu;
g) la accesul informaţiilor privind exercitarea profesiei; h) la pregătirea continuă în
domeniul asistenţei sociale.
Art. 13. - (1) Asistentul social este obligat să păstreze confidenţialitatea în legătură cu
situaţiile, documentele şi informaţiile pe care le deţine în scop profesional, cu respectarea
legislaţiei în vigoare şi a metodologiilor adoptate de către Colegiu.
(2) Instituţiile şi organismele publice sau private au obligaţia de a asigura condiţiile
necesare pentru păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi documentelor de către asistentul
social, în condiţiile legnP
Secţiunea a 3-a
Incompatibilităţi şi interdicţii
Art. 14. - Nu poate beneficia de statutul de asistent social, persoana care:
a) nu este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;
b) a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru
săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni în împrejurări legate de exercitarea
profesiei de asistent social şi pentru care nu a intervenit reabilitarea;
c) are stabilită pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita
profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească definitivă;
d) are suspendat temporar avizul de exercitare a profesiei, ca sancţiune
disciplinară, pe durata suspendării.
Art. 15. - Statutul asistentului social este incompatibil cu:
a) desfăşurarea oricărei activităţi de natură să aducă atingere demnităţii
profesionale;
b) folosirea cu bună ştiinţă a cunoştinţelor sau metodelor profesionale în
defavoarea persoanei sau în scop ilegal;
c) apartenenţa sau promovarea intereselor unor formaţiuni politice sau grupări
scoase în afara legii.

Secţiunea a 4-a
Relaţiile asistentului social cu alţi specialişti în domeniul asistenţei sociale
Art. 16. - In rezolvarea unor sfeiaţii complexe, asistentul social colaborează
cu specialişti din alte categorii profesionale.
Art. 17. - In domeniul asistenţei sociale sunt implicaţi atât asistenţi sociali ca
personal de specialitate, cât şi alte categorii de personal cu formare de nivel
mediu a căror activitate este coordonată de către asistenţii sociali, care
îndeplinesc condiţiile prezentei legi.
Art. 18. - (1) Colegiul avizează conţinutul programelor de pregătire a
persoanelor cu formare de nivel mediu care lucrează în domeniul asistenţei
sociale.
(2) Colegiul colaborează cu instituţiile de învăţământ superior în vederea
adaptării curriculei universitare la noile nevoi sociale, precum şi la organizarea
şi desfăşurarea practicii studenţilor în domeniu.
CAPITOLUL HI. Principii etice
Art. 19. - Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a
asista persoanele sau comunităţile aflate în nevoie, implicându-se în
identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea problemelor
sociale.
Art. 20. - (1) Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale,
prevăzute în actele normative cu privire la asistenţa socială şi serviciile
sociale.
(2) Asistenţii sociali asigură egalitatea şanselor privind accesul persoanelor
asistate la informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de
luare a deciziilor.
Art. 21. - (1) Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului,
unicitatea şi valoarea fiecărei persoane.
(2) Asistentul social nu trebuie să practice, să tolereze, să faciliteze sau să
colaboreze la nici o formă de discriminare bazată pe rasă, etnie, sex şi
orientare sexuală, vârstă, convingeri politice sau religioase, statut marital,
deficienţă fizică sau psihică, situaţie materială şi/sau orice altă preferinţă,
caracteristică, condiţie sau statut.
Art. 22. — Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi
identifica şi clarifica scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni.
Art. 23. - Asistenţii sociali contribuie la consolidarea relaţiilor dintre persoane
cu scopul de a promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii
persoanelor, familiilor, grupurilor, organizaţiilor şi comunităţilor.
Art. 24. - Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate faţă de
beneficiari, instituţii şi societate, în concordanţă cu normele deontologice ale
profesiei adoptate de comunitatea profesională prin Colegiu.
Art. 25. - (1) Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în
aria de competenţă profesională determinată de calificarea şi experienţa
profesională. Asistenţii sociali au obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent
cunoştinţele şi deprinderile profesionale şi de a le aplica în practică.
(2) Asistenţii sociali contribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea bazei de
cunoştinţe a profesiei.

CAPITOLUL IV. Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali Art. 26. - (1) Se


înfiinţează Colegiul ca organizaţie profesională, neguvernamentală, de interes public,
apolitică, non-profit, cu personalitate juridică, autonomă şi independentă.
(2) Colegiul are rolul de a reprezenta şi ocroti la nivel local, judeţean, naţional şi
internaţional interesele profesiei de asistent social.
(3) Colegiul are sediul central în Bucureşti.
(4) Colegiul are o structură teritorială stabilită prin regulamentul de organizare şi
funcţionare.
(5) Colegiul se constituie din totalitatea asistenţilor sociali din România.
(6) Asistenţii sociali au dreptul să adere şi la alte forme de asociere
profesională.
(7) Colegiul are obligaţia de a publica anual, în Monitorul Oficial al României,
Partea a UE-a, Registrul naţional al asistenţilor sociali din România.
Art. 27. - Colegiul are următoarele atribuţii principale:
a) elaborează şi adoptă Codul deontologic al asistentului social, precum şi
ghidurile de bună practică în domeniu, pentru respectarea principiilor etice;
b) propune ministerului de resort norme şi reglementări în domeniul asistenţei
sociale;
c) coordonează şi sprijină aplicarea reglementărilor şi normelor Colegiului de
către asistenţii sociali, organismele publice şi private în România;
d) avizează şi eliberează atestatul de liberă practică a asistentului social;
e) pregăteşte programele de perfecţionare continuă în domeniul asistenţei sociale;
f) eliberează avizele menţionate în prezenta lege;
g) reprezintă, apără şi promovează drepturile şi interesele membrilor la nivel
local, naţional şi internaţional;
h) monitorizează respectarea Codului deontologic, reglementărilor şi normelor
de către asistenţii sociali indiferent de locul de muncă şi aplică sancţiuni
disciplinare;
i) colaborează cu ministere, instituţii ale administraţiei publice centrale şi
locale, instituţii de învăţământ şi cercetare, organizaţii nonguvernamentale,
agenţi economici şi altele;
j) gestionează Registrul n^ional al asistenţilor sociali din România;
k) stabileşte cuantumul cotizaţiei de membru şi al taxelor pentru diferitele sale
servicii;
1) colaborează cu organisme similare din alte ţări în probleme de interes
comun.
Art. 28. - (1) Organele de conducere ale Colegiului sunt:
a) Congresul Naţional al Colegiului;
b) Consiliul Naţional;
c) Biroul Executiv.
(2) Regulamentul de organizare şi funcţionare şi atribuţiile organelor de
conducere vor fi stabilite de către Adunarea Constitutivă.
Art. 29. - (1) Colegiul elaborează norme privind datele care se înscriu în
Registrului naţional al asistenţilor sociali din România.
(2) Calitatea de membru încetează în următoarele situaţii:
a) la cerere;
b) prin deces;
c) în situaţiile prevăzute la art. 14 lit. b) şi c);
d) în situaţiile de incompatibilitate intervenite ulterior obţinerii calităţii de
membru şi nesoluţionate în termen de 3 luni de la o înştiinţare de avertisment a
Colegiului.
Art. 30. - (1) Registrul naţional al asistenţilor sociali din România cuprinde
evidenţa asistenţilor sociali din România, a societăţilor civile profesionale, a
cabinetelor individuale şi a celor asociate de asistenţă socială.
(2) înregistrarea în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România se
face odată cu înscrierea ca membru în Colegiu fie la sediul central al
Colegiului, fie la sediile descentralizate din teritoriu, fie prin poştă sau prin
poşta electronică.
Art. 31. — (1) Finanţarea activităţii Colegiului este realizată din următoarele
surse:
a) cotizaţii ale membrilor;
b) donaţii şi sponsorizări;
c) finanţări externe;
d) alte surse, conform legii.
(2) Colegiul are obligaţia de a publica un raport anual de activitate în Monitorul
Oficial al României, Partea a III -a.

CAPITOLUL V. Dispoziţii finale şi tranzitorii


Art. 32. - Federaţia naţională a asistenţilor sociali din România desemnează
un comitet de iniţiativă care convoacă Adunarea Constitutivă a Colegiului
formată din reprezentanţii asistenţilor sociali din fiecare judeţ al ţării, în
termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Art. 33. - Adunarea Constitutivă a Colegiului alege organele de conducere şi
adoptă regulamentul de organizare şi funcţionare în termen de 30 de zile de la
data convocării.
Art. 34. - (1) Persoanele fără studii de specialitate care îndeplinesc atribuţii
ale asistentului social la momentul intrării în vigoare a prezentei legi au
dreptul să desfăşoare activităţile prevăzute la art.3, dacă fac dovada că sunt
înscrişi şi frecventează cursurile unei institute de învăţământ superior cu
specializarea în asistenţă socială, instituţie acreditată conform legii, în termen
de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) Persoanele care au absolvit o formă de învăţământ superior, acreditată conform
legii, cu altă specializare decât asistenţă socială, cu o vechime de minimum 3 ani în domeniul
asistenţei sociale, având atribuţii de asistent social, au dreptul să desfăşoare activităţile
prevăzute la art.3, dacă fac dovada că urmează studii postuniversitare în domeniul asistenţei
sociale, studii organizate de instituţiile de învăţământ superior acreditate conform legii, în
termen de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(3) Dovada înscrierii şi frecventării cursurilor sau după caz a studiilor
postuniversitare, precum şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin.(l) şi (2) se face prin acte
justificative care se depun la sediul Colegiului sau la sediile descentralizate din teritoriu ale
acestuia şi la organizaţia sau instituţia unde îşi desfăşoară activitatea persoana respectivă.
Depunerea actelor justificative se poate face personal sau acestea pot fi trimise prin poştă.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României cu respectarea prevederilor
articolului 75 şi ale articolului 76 alineatul din Constituţia României, republicată.
ANEXA 5

CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL, CODUL NR.


1/2008

[Materialul de fata a fost preluat din Indaco Legenet legenet.indaco.ro]

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 173 din 06/03/2008

Colegiul National al Asistentilor Sociali

In temeiul dispozitiilor art. 27 lit. a) din Legea nr. 466/2004 privind Statutul asistentului
social si ale art. 7 alin. (2) lit. g) din Regulamentul de organizare si functionare al Colegiului
National al Asistentilor Sociali, Consiliul national al Colegiului National al Asistentilor
Sociali a adoptat prezentul cod deontologic al profesiei de asistent social.

Capitolul I - Dispozitii generale

Art. 1
(1) Codul deontologic al profesiei de asistent social, denumit in continuare cod, stabileste
normele obligatorii de conduita profesionala a asistentilor sociali, respectiv a membrilor
Colegiului National al Asistentilor Sociali din Romania, denumit in continuare Colegiu.
(2) Codul are ca scop reglementarea principiilor si regulilor de conduita a asistentilor sociali
pentru a preveni aparitia unor situatii care ar putea afecta reputatia si buna practica a acestora,
dezvoltarea si consolidarea Colegiului, precum si imaginea corpului profesional al asistentilor
sociali in general.

Art. 2
Codul reglementeaza relatiile profesionale ale asistentilor sociali si stabileste standardele de
conduita a acestora in relatiile cu beneficiarii, membrii corpului profesional, precum si cu alte
categorii de profesionisti.

Art. 3
(1) Respectarea intocmai a prevederilor prezentului cod constituie o obligatie profesionala
pentru fiecare asistent social.
(2) Desfasurarea activitatilor de asistenta sociala se va realiza numai in conditiile prezentului
cod si ale legislatiei in vigoare.

Art. 4
(1) Colegiul poate actiona pentru tragerea la raspundere disciplinara a asistentilor sociali care
incalca normele imperative privind cadrul legal al exercitarii profesiei de asistent social,
precum si pentru tragerea la raspundere penala, civila, administrativa sau de alta natura, dupa
caz.
(2) Colegiul poate sesiza organele in drept cu privire la practicarea profesiei de asistent social
de catre o persoana care nu a obtinut titlul profesional de asistent social, in conditiile legii.

Capitolul II - Principii generale profesionale


Art. 5
Asistentul social are obligatia de a-si exercita profesia potrivit prevederilor legale in vigoare
privind exercitarea profesiei de asistent social, precum si ale normelor profesionale specifice
din domeniul asistentei sociale.

Art. 6
Asistentul social este obligat sa promoveze si sa respecte valorile profesiei, metodologia
exercitarii profesiei, precum si ghidurile de buna practica in domeniu, aprobate de Colegiu,
asigurand in acest mod realizarea calitatii actului profesional.

Art. 7
Asistentul social trebuie sa isi imbogateasca permanent cunostintele profesionale si sa caute in
mod consecvent sa isi ridice standardele de calitate ale exercitarii profesiei, precum si in
domeniul cercetarii, semnaland autoritatii profesionale practicile ilicite in domeniu, precum si
pe cele care incalca dispozitiile prezentului cod.

Capitolul III - Independenta profesionala si responsabilitatea asistentului social

Art. 8
(1) Asistentul social isi desfasoara activitatea pe baza principiului independentei profesionale,
care ii confera dreptul de initiativa si decizie in exercitarea actului profesional, cu asumarea
deplina a raspunderii pentru calitatea acestuia.
(2) Independenta asistentului social nu poate prejudicia in niciun fel interesele beneficiarului
serviciului profesional.

Art. 9
Asistentul social pledeaza pentru conditii de viata care sa conduca la satisfacerea nevoilor
umane de baza si promoveaza valorile sociale, economice, politice si culturale, compatibile cu
principiile justitiei sociale.

Art. 10
Asistentul social este obligat sa isi exercite profesiunea cu responsabilitate, in conformitate cu
competentele corespunzatoare treptelor de competenta profesionala dobandite, prevazute in
anexa nr. 1, care face parte integranta din prezentul cod.

Art. 11
Actul profesional al asistentului social se exercita in mod obligatoriu olograf, cu precizarea
numelui, prenumelui si codului alocat din Registrul National al Asistentilor Sociali, Partea I,
precum si prin aplicarea parafei profesionale individuale.

Art. 12
Asistentul social presteaza numai categoriile de servicii de asistenta sociala specifice tipului
de interventie si beneficiarului serviciilor, potrivit ghidurilor de buna practica in domeniul
asistentei sociale, precum si normelor metodologice privind exercitarea profesiei de asistent
social, aprobate de Colegiu, in conditiile legii.
Art. 13
Pentru serviciile de asistenta sociala prestate in relatiile contractuale stabilite cu beneficiarul
acestora, asistentul social, indiferent de forma de exercitare a profesiei, beneficiaza de un
salariu sau onorariu negociat in mod liber cu beneficiarii serviciilor prestate sau cu furnizorii
de servicii de asistenta sociala ori cu alta entitate angajatoare in cadrul carora activeaza, dupa
caz.

Art. 14
(1) Asistentul social are urmatoarele responsabilitati sociale:
a) sa pledeze pentru imbunatatirea conditiilor sociale in vederea satisfacerii nevoilor umane
de baza si promovarii justitiei sociale;
b) sa actioneze pentru a facilita accesul la servicii specifice si posibilitatea de a alege pentru
persoanele vulnerabile, dezavantajate sau aflate in dificultate;
c) sa promoveze conditiile care incurajeaza respectarea diversitatii sociale si culturale;
d) sa promoveze politicile si practicile care incurajeaza constientizarea si respectarea
diversitatii umane;
e) sa faciliteze si sa informeze publicul in legatura cu participarea la viata comunitara si
schimbarile sociale care intervin;
f) sa asigure servicii profesionale in situatii de urgenta, in conditiile legii si ale normelor
privind exercitarea profesiei de asistent social;
g) sa recunoasca importanta fundamentala a relatiilor interumane si sa le promoveze in
practica profesionala, incurajand relatiile dintre persoane cu scopul de a promova, reface,
mentine si/sau imbunatati calitatea vietii;
h) sa se asigure de respectarea drepturilor fundamentale ale omului si de aplicarea legislatiei
internationale la care Romania a aderat.
(2) Asistentul social trateaza toate cazurile date spre asistare, in functie de concluziile
evaluarii riscului, nevoilor si resurselor.
(3) Asistentul social va trata cu prioritate cazurile minorilor aflati in dificultate, fiind activat
in mod automat principiul interesului superior al acestora, in conditiile Conventiei ONU cu
privire la drepturile copilului, in acest sens avand obligatia de a se autosesiza.
(4) Asistentii sociali vor avea in vedere intotdeauna ca propriul lor comportament reprezinta
un model pentru membrii comunitatii, actionand in consecinta.

Capitolul IV - Obligatii fata de profesia de asistent social

Art. 15
Asistentul social contribuie la promovarea profesiei de asistent social, precum si la sustinerea
spiritului de breasla.

Art. 16
In vederea asigurarii standardelor de integritate profesionala, asistentul social este obligat:
a) sa promoveze si sa mentina standardele de calitate in practica profesionala;
b) sa promoveze si sa dezvolte valorile si etica profesionala, baza de cunostinte si misiunea
profesiei de asistent social;
c) sa protejeze integritatea profesionala a asistentilor sociali prin conferinte, studii, cercetare,
analiza, activitati de predare, consultanta, expuneri in cadrul comunitatilor, prin participarea
activa in cadrul organizatiei profesionale, precum si prin alte actiuni de eficientizare a
activitatii profesionale.
Art. 17
In spiritul promovarii demnitatii profesiei, asistentul social se va preocupa permanent ca
partenerii, asociatii si/sau angajatii sai sa nu lezeze drepturile persoanelor cu care
interactioneaza in actul profesional, sa nu diminueze increderea publica in profesionalismul,
onestitatea si responsabilitatea membrilor Colegiului, precum si pentru a preveni si elimina
practicarea ilegala a profesiei de asistent social, sesizand in acest sens Colegiul.

Capitolul V - Obligatii fata de beneficiari

Art. 18
(1) Relatiile asistentului social cu beneficiarii serviciilor sale profesionale se bazeaza pe
onestitate si confidentialitate, asistentul social avand obligatia de a informa beneficiarii asupra
problemelor specifice si cheltuielilor probabile pe care le implica prestarea serviciilor de
asistenta sociala.
(2) Asistentul social are obligatia de a informa beneficiarul - persoana fizica sau persoana
juridica - in timp util asupra oricaror modificari intervenite in legatura cu prestatia sa, care ar
putea influenta calitatea, costurile sau termenele de prestare a serviciilor.
(3) Asistentul social intreprinde toate masurile care sa ii permita intreruperea, la nevoie, a
relatiilor contractuale cu acei beneficiari sau cu acei angajatori care, prin cerintele sau
atitudinea lor pe parcursul desfasurarii activitatilor contractate, genereaza situatii
incompatibile.

Art. 19
(1) Respectarea principiului autodeterminarii obliga asistentul social sa nu decida in numele
beneficiarului.
(2) Asistentul social sprijina beneficiarii pentru identificarea si dezvoltarea resurselor in
vederea alegerii celei mai bune optiuni si acorda toata atentia necesara intereselor celorlalte
parti implicate in activitatea de asistenta sociala.
(3) Asistentul social poate limita drepturile beneficiarilor la autodeterminare atunci cand
acesta considera ca actiunile prezente si/sau viitoare ale beneficiarilor prezinta un risc pentru
ei insisi si/sau pentru alte persoane.

Art. 20
(1) Asistentul social va furniza serviciile de asistenta sociala beneficiarilor numai in contextul
unei relatii profesionale contractuale si al consimtamantului informat al beneficiarului, dupa
caz.
(2) In cazul in care beneficiarii serviciilor de asistenta sociala nu au capacitatea de a-si
exprima in scris consimtamantul sau de a contracta, asistentul social trebuie sa protejeze
interesele beneficiarului serviciului sau, urmarind obtinerea consimtamantului scris al
reprezentantului legal al acestuia, dupa caz.

Art. 21
(1) Asistentul social utilizeaza un limbaj clar si adecvat pentru a informa beneficiarii
serviciilor de asistenta sociala despre scopul, riscurile si limitele serviciilor, costurile legate de
serviciul respectiv, alternativele existente, dreptul beneficiarilor de a refuza sau de a rezilia
relatiile contractuale stabilite, precum si despre perioada pentru care sunt incheiate raporturile
contractuale de asistenta sociala.
(2) In situatiile in care beneficiarul serviciilor de asistenta sociala nu intelege sau are
dificultati in a intelege limbajul utilizat in practica, asistentul social trebuie sa se asigure ca
acesta a inteles conditiile prezentate, in acest sens asigurand beneficiarului o explicatie
detaliata, direct sau prin intermediul unui translator/interpret, dupa caz.

Art. 22
Asistentul social informeaza beneficiarii serviciilor de asistenta sociala cu privire la limitele si
riscurile furnizarii de servicii prin intermediul tehnicii de calcul si de comunicare moderne,
solicitand acordul scris al acestora pentru orice inregistrare audio si video, precum si pentru
prezenta unei terte persoane, in calitate de observator sau supervizor.

Art. 23
Pentru a asigura o interventie competenta, asistentul social are dreptul si obligatia de a asigura
si de a utiliza servicii si tehnici specializate de interventie, in conditiile respectarii obligatiei
de formare profesionala continua, potrivit legii.

Art. 24
(1) Asistentul social presteaza serviciile profesionale in concordanta cu specificul cultural al
beneficiarilor, adaptandu-se diversitatii culturale prin cunoasterea, intelegerea, acceptarea si
valorizarea modelelor culturale existente.
(2) Asistentul social trebuie sa detina cunostinte de baza despre mediul cultural si
caracteristicile grupului sau comunitatii din care fac parte beneficiarii serviciilor de asistenta
sociala.
(3) Formarea profesionala a asistentului social ii permite acestuia intelegerea diversitatii
sociale si culturale privind etnia, religia, sexul si/sau orientarea sexuala, varsta, statutul
marital, convingerile politice si religioase sau dizabilitatile mentale ori fizice ale
beneficiarului.

Art. 25
(1) Asistentul social evita conflictele de interese in exercitarea profesiei si promoveaza o
abordare impartiala a situatiilor profesionale.
(2) Asistentul social informeaza beneficiarul despre posibilele conflicte de interese si
intervine, dupa caz, in prevenirea sau rezolvarea acestora.
(3) In anumite cazuri, protejarea beneficiarului poate conduce la incheierea relatiei
profesionale si orientarea clientului catre un alt profesionist sau catre un alt serviciu care sa
corespunda nevoii acestuia.
(4) Asistentul social nu foloseste relatia profesionala cu beneficiarul serviciilor sale
profesionale pentru obtinerea de avantaje sau alte beneficii de orice natura in interes personal.
(5) Asistentul social este obligat sa atenueze sau sa previna conflictele de interese existente
sau posibile.

Art. 26
(1) Asistentul social se bazeaza in activitatea profesionala pe principiile respectarii si apararii
intimitatii beneficiarului, confidentialitatii acestuia, precum si pe principiul utilizarii
responsabile a informatiilor obtinute in timpul exercitarii profesiei sau in legatura cu aceasta.
(2) Asistentul social nu poate solicita informatii despre viata privata a beneficiarului
serviciilor sale, decat in cazul in care acestea sunt relevante pentru interventie, asistentul
social avand obligatia pastrarii confidentialitatii in privinta acestora.
(3) In anumite situatii, asistentul social poate dezvalui informatii confidentiale, cu acordul
beneficiarilor sau ai reprezentantilor legali ai acestora, dupa caz.
(4) Asistentii sociali pot dezvalui informatii confidentiale fara acordul beneficiarilor, in
conditiile legii si ale actelor normative adoptate in vederea executarii acesteia sau atunci cand
nedezvaluirea acestora ar pune in pericol viata, integritatea fizica a beneficiarilor sau a altor
persoane.
(5) Asistentul social informeaza beneficiarii serviciilor de asistenta sociala despre incalcarea
confidentialitatii informatiilor pe care le detin in legatura cu acestia, motivatia avuta in
vedere, precum si despre posibilele consecinte, in conditiile legii.
(6) Asistentul social trebuie sa pastreze confidentialitatea asupra identitatii beneficiarilor,
atunci cand acesta prezinta informatii in mass-media, in conditiile legii.

Art. 27
In cazul in care autoritatile publice competente solicita, pe cale legala, informatii despre un
anumit caz sau atunci cand sunt puse in pericol interesele legitime, viata ori integritatea
beneficiarilor, asistentul social poate dezvalui informatiile cerute, in conditiile legii.

Art. 28
(1) Accesul la documentele beneficiarilor si transferul acestora se realizeaza astfel incat sa se
asigure protectia deplina a informatiilor confidentiale continute.
(2) Accesul la documentele beneficiarilor este permis profesionistilor care lucreaza in echipa
pluridisciplinara, supervizorilor sau coordonatorilor activitatii profesionale de asistenta
sociala, precum si altor persoane autorizate in conditiile legii.
(3) La cerere, beneficiarii au acces la informatii din propriile dosare, in masura in care
asistentul social apreciaza ca acestea servesc intereselor lor si nu prejudiciaza alte persoane.
(4) La incheierea serviciilor, asistentul social are responsabilitatea de a arhiva dosarele
clientilor pentru a asigura accesul la informatie in viitor si protectia informatiilor
confidentiale.

Art. 29
(1) Contactele fizice intre asistentii sociali si beneficiarii serviciilor de asistenta sociala
trebuie evitate in cazul in care se constata ca acest lucru ii prejudiciaza in vreun fel pe acestia.
(2) Asistentul social care se angajeaza in contacte fizice cu beneficiarii trebuie sa aiba
responsabilitatea de a stabili limite adecvate diferentelor culturale, in conditiile legii.
(3) Asistentul social nu poate intretine relatii sexuale cu beneficiarii serviciilor de asistenta
sociala sau cu rudele acestuia, pe toata durata prestarii serviciilor profesionale catre acestia.
(4) Asistentul social nu manifesta fata de beneficiarii actului sau profesional comportamente
verbale sau fizice de natura sexuala, menite a fi intelese ca avansuri sexuale sau solicitari de
favoruri sexuale.

Art. 30
Asistentul social foloseste un limbaj adecvat si respectuos fata de client si evita folosirea
termenilor care pot aduce prejudicii persoanelor, grupurilor sau comunitatilor.

Art. 31
(1) Asistentul social va asigura continuitatea serviciilor in cazul in care acestea sunt intrerupte
de factori cum ar fi: transferul, boala, indisponibilitatea temporara etc.
(2) Asistentul social poate finaliza relatia profesionala cu beneficiarii, precum si serviciile
oferite acestora atunci cand acestea nu mai raspund nevoilor si intereselor acestora.
(3) Asistentul social se asigura ca finalizarea relatiei profesionale cu beneficiarii si a
serviciilor oferite este un proces planificat, asupra caruia beneficiarii detin toate informatiile
necesare.

Capitolul VI - Obligatii fata de membrii corpului profesional

Art. 32
(1) Relatiile dintre asistentii sociali se bazeaza intotdeauna, indiferent de interesele personale
sau ale persoanelor pe care le asista, pe respect profesional reciproc.
(2) Asistentul social isi construieste reputatia profesionala numai pe baza competentei sale
profesionale, fara a folosi mijloace de reclama sau alte mijloace comerciale, altele decat cele
prevazute de lege.

Art. 33
(1) Concurenta profesionala intre asistentii sociali se bazeaza numai pe competenta si calitatea
serviciilor profesionale oferite beneficiarilor.
(2) Sunt interzise si sunt considerate acte de concurenta profesionala neloiala urmatoarele
actiuni:
a) tentativa sau actiunea de denigrare sau de discreditare a asistentilor sociali in scopul
atragerii beneficiarilor de servicii de asistenta sociala;
b) practicarea profesiei sub standardele de calitate stabilite prin ghidurile de buna practica in
domeniu sau prin normele privind exercitarea profesiei de asistent social, precum si prin
stabilirea unor onorarii derizorii avand ca scop atragerea beneficiarilor serviciilor de asistenta
sociala;
c) utilizarea unor mijloace de presiune sau a functiei detinute in vederea atragerii
beneficiarilor serviciilor psihologice sau in alt scop personal;
d) utilizarea oricaror informatii de specialitate nepublicate sau neoficiale, la care asistentul
social a avut acces pe diferite cai, in scopul obtinerii de avantaje personale.

Art. 34
(1) Orice litigiu intre asistenti sociali cu privire la exercitarea profesiunii de asistent social
trebuie comunicat imediat pentru conciliere Colegiului.
(2) Comisia de deontologie profesionala are competenta analizarii situatiei de litigiu create,
precum si desfasurarii tuturor actelor necesare concilierii, inainte de sesizarea altor instante.

Capitolul VII - Obligatiile asistentului social in relatiile cu institutiile publice

Art. 35
Asistentul social, salariat sau membru al unor comisii sau organisme de specialitate ale unor
institutii publice, nu va divulga si nu va folosi in scopul obtinerii de avantaje materiale
personale, familiale sau de grup informatii de specialitate care nu au fost facute publice.

Art. 36
Asistentul social, salariat sau membru al unor comisii ori organisme publice sau tehnice de
analiza ori decizie, nu se poate pronunta asupra unor acte sau documentatii la a caror realizare
este implicat personal.

Art. 37
Asistentul social nu va oferi avantaje materiale sau de orice alta natura unui functionar public,
cu intentia de a influenta o decizie de care este interesat.

Art. 38
Asistentul social care isi desfasoara activitatea in cadrul unei institutii a administratiei
publice, in invatamant sau participa in diverse foruri decizionale ori de jurizare nu va accepta
avantaje materiale sau de orice natura oferite pentru a influenta decizia sa.

Capitolul VIII - Sanctiunile disciplinare

Art. 39
(1) Incalcarea de catre asistentii sociali a dispozitiilor prevazute in prezentul cod constituie
abatere disciplinara.
(2) In urma realizarii cercetarii disciplinare, Comisia de deontologie profesionala si organele
de conducere ale Colegiului, dupa caz, apreciaza gravitatea fiecarui caz de incalcare a
dispozitiilor prezentului cod.
(3) Sanctiunile disciplinare aplicabile asistentilor sociali sunt prevazute in art. 20 alin. (2) lit.
a)-d) din Regulamentul de organizare si functionare al Colegiului National al Asistentilor
Sociali.

Capitolul IX - Dispozitii finale si tranzitorii

Art. 40
(1) De la data adoptarii prezentului cod se abroga orice alta dispozitie contrara, in conditiile
legii.
(2) De la data adoptarii prezentului cod autoritatile publice, alte persoane juridice sau entitati
specializate care au incadrati asistenti sociali vor aduce la cunostinta acestora prevederile
prezentului cod.
(3) Prezentul cod a fost adoptat in executarea Legii nr. 466/2004 privind Statutul asistentului
social, pentru detalierea si aplicarea unitara a dispozitiilor legale privind deontologia profesiei
de asistent social.

Art. 41
Punerea in aplicare a prezentului cod se realizeaza sub aspect procedural potrivit dispozitiilor
procedurale prevazute in anexa nr. 2, care face parte integranta din prezentul cod.

Art. 42
Prezentul cod se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

ANEXA Nr. 1 - TREPTELE DE COMPETENTA PROFESIONALA ale profesiei de


asistent social

In conformitate cu dispozitiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 466/2004 privind Statutul
asistentului social si ale actelor cu caracter normativ aprobate de catre Colegiul National al
Asistentilor Sociali in aplicarea unitara si detalierea dispozitiilor legii, pentru punerea in
executare a acesteia, treptele de competenta profesionala sunt:
a) asistent social debutant;
b) asistent social practicant;
c) asistent social specialist;
d) asistent social principal.

ANEXA Nr. 2 - DISPOZITII PROCEDURALE

Art. 1
(1) Procedura raspunderii disciplinare si deontologice a asistentului social are la baza
prevederile Legii nr. 466/2004 privind Statutul asistentului social, denumita in continuare
lege, si ale art. 20 si 21 din Regulamentul de organizare si functionare al Colegiului National
al Asistentilor Sociali.
(2) Plangerile si reclamatiile privind incalcarea Codului deontologic al profesiei de asistent
social, precum si a dispozitiilor legale privind exercitarea profesiei de asistent social vor fi
adresate presedintelui Colegiului National al Asistentilor Sociali, denumit in continuare
Colegiu, care va lua masurile necesare in vederea inceperii cercetarii disciplinare.
(3) Cercetarea disciplinara este o cercetare profesionala realizata in scopul analizarii si
solutionarii actelor de sesizare privind incalcarea de catre asistentii sociali a normelor
deontologice ale profesiei, precum si a altor aspecte privind conditiile prestarii serviciilor de
asistenta sociala.

Art. 2
Responsabilitatea analizarii pe fond a sesizarilor primite apartine Comisiei de deontologie
profesionala a Colegiului.

Art. 3
(1) Dupa inregistrarea sesizarii, in termen de maximum 15 zile de la data primirii sesizarii,
presedintele Colegiului convoaca prin decizie Comisia de deontologie profesionala a
Colegiului, pentru analizarea si solutionarea actului de sesizare inregistrat, fixand data si locul
sedintei.
(2) La data stabilita prin convocator, Comisia de deontologie profesionala analizeaza actul de
sesizare primit si in functie de continutul acesteia propune Biroului executiv solutionarea
acesteia sau punerea in miscare a procedurii cercetarii disciplinare prealabile.

Art. 4
(1) Procedura cercetarii disciplinare prealabile urmareste obtinerea tuturor datelor necesare in
vederea solutionarii pertinente a sesizarii primite.
(2) Comisia de deontologie profesionala poate convoca si audia persoanele care au legatura cu
faptele sesizate, poate adresa cereri catre autoritatile responsabile sau poate solicita avizul
celorlalte comisii operative ale Biroului executiv.
(3) Comisia de deontologie profesionala poate solicita avizul consilierului juridic, in legatura
cu interpretarea si aplicarea actelor normative incidente in cauza.
(4) Comisia de deontologie profesionala poate hotari deplasarea unei comisii de control
profesional constituite din asistenti sociali principali, in vederea cercetarii faptelor care au fost
deduse judecatii.

Art. 5
(1) Cercetarea disciplinara prealabila nu poate depasi in niciun caz 15 zile de la data stabilirii
primei sedinte a Comisiei de deontologie profesionala.
(2) Cercetarea disciplinara prealabila va contine in mod obligatoriu audierea asistentului
social sau a asistentilor sociali care formeaza obiectul sesizarii.
(3) In cazul existentei unor motive intemeiate pentru care nu este posibila audierea asistentilor
sociali care formeaza obiectul sesizarii, Comisia de deontologie profesionala va solicita
acestora un punct de vedere asupra faptelor sesizate, in baza unui chestionar anteformulat de
catre membrii comisiei operative.
(4) Rezultatele obtinute in urma realizarii cercetarii disciplinare prealabile vor fi anexate la
propunerea de solutionare aprobata de catre Comisia de deontologie profesionala, ce va fi
inaintata Biroului executiv, in vederea aprobarii.

Art. 6
(1) Biroul executiv aproba prin hotarare propunerea de solutionare a cazului sesizat si dispune
comunicarea hotararii catre reclamant, persoanele sanctionate si autoritatile competente, dupa
caz.
(2) In cazuri exceptionale, Biroul executiv poate mandata presedintele Colegiului pentru
aprobarea propunerii inaintate de catre Comisia de deontologie profesionala.
(3) In cazul in care anumite persoane sunt nemultumite de solutia data prin hotararea aprobata
de Biroul executiv, acestea pot utiliza caile de atac prevazute la art. 20 din Regulamentul de
organizare si functionare al Colegiului National al Asistentilor Sociali, in termen de 15 zile de
la data comunicarii hotararii.
(4) Hotararea Biroului executiv ramane definitiva in cazul necontestarii acesteia in termen de
15 zile de la comunicare, precum si in cazul in care aceasta este confirmata de hotararea
Consiliului national, adoptata in conditiile legii si ale Regulamentului de organizare si
functionare al Colegiului National al Asistentilor Sociali.

Art. 7
Autoritatile publice sau alte persoane juridice care au incadrati asistenti sociali vor sesiza
Colegiului orice fapta a acestora prin care sunt incalcate dispozitiile Codului deontologic al
profesiei de asistent social, precum si alte dispozitii obligatorii in exercitarea profesiei de
asistent social.

Poate fi de interes si:


Ordin nr. 9/2009 privind conditiile in care se suporta de catre unitate sumele necesare
asigurarii asistentei juridice a politistului pentru fapte savarsite de acesta in exercitarea,
potrivit legii, a atributiitor de serviciu
Lege pentru ratificarea Acordului european asupra transmiterii cererilor de asistenta judiciara,
adoptat la Strasbourg la 27 ianuarie 1977, lege nr. 356/2005
OG nr. 2/2009, ordonanta privind aprobarea unor masuri economico-financiare si
organizatorice pentru desfasurarea activitatii unitatilor sanitare in cadrul procesului de
reforma si operationalizare
OUG nr. 159/2008, Ordonanta de urgenta privind modificarea si completarea Legii nr.
51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat
Lege nr. 270/2008 pentru modificarea Legii nr. 17/2000 privind asistenta sociala a
persoanelor varstnice
Lege nr. 266/2008 a farmaciei
Ordin nr. 1338/2008 pentru aprobarea Procedurii privind indrumarea si asistenta
contribuabililor de catre organele fiscale
OUG nr. 118/2008, Ordonanta de urgenta privind modificarea si completarea unor acte
normative in vederea eliminarii legaturilor dintre nivelul unor drepturi de asistenta sociala si
nivelul salariului de baza minim brut pe tara garantat in plata
HG nr. 1102/2008, hotarare privind aprobarea Programului national de asistenta medicala,
psihologica si sociala a consumatorilor de droguri - 2009-2012
HG nr. 970/2004, hotarare privind regimul calificarilor in profesiile de medic, medic dentist,
farmacist, asistent medical generalist si moasa, dobandite in afara granitelor Romaniei
PROTOCOL privind stabilirea onorariilor pentru avocatii care acorda asistenta juridica in
materie penala
Avocat Romania
Certificat de conformitate
Avocat
Divort asistat de Avocat
Hotarare pentru modificarea si completarea Statutului profesiei de avocat, iunie 2007
Lege privind asistenta sociala a persoanelor varstnice, legea nr. 17/2000, republicata in 2007
Registru National al Asistentilor Sociali, 2008
Ordin privind asigurarea asistentei medicale persoanelor private de libertate aflate in custodia
Administratiei Nationale a Penitenciarelor, ordin nr. 1016/2007
Ordonanta pentru modificarea si completarea Legii nr. 263/2004 privind asigurarea
continuitatii asistentei medicale primare prin centrele de permanenta, ordonanta nr. 11/2008