Pacătuim uşor cu gândul

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora
simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi
oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii.
Dacă am fi alcatuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar,
pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este
nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când
gandirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de
la cel ce graieste la cel ce aude. Dacă e tacere adâncă şi linişte, cuvântul poposeşte în urechile
ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi: dacă însă zgomotul făcut de
ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se
în aer.
Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din
gândurile aduse de cuvintele mele. Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa
celor ce nu sunt cu luare-aminte. De aceea, Duhul a rânduit ca el să fie scurt şi strâns, să spună
mult în puţine cuvinte, că prin scurtimea lui să poata fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o
cuvantare bună sa nu-şi ascundă ideile în cuvintele obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale,
care sa nu atace tema în miezul ei.

Aceste calităţi le are şi textul citit noua adineauri din cartile lui Moise, de care işi aduc aminte
negreşit cei care au fost cu luare-aminte la citirea lui, afară doar de a trecut neobservat pe
lângă urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iată textul:

"Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefaca în pacat".
Noi, oamenii, pacătuim uşor cu gândul. De aceea, Cel care a zidit una câte una inimile noastre,
ştiind că cele mai multe păcate le săvârşim din imboldul gândurilor noastre, a poruncit ca în
primul rând mintea să ne fie curată. Şi pentru ca păcătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să
avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază. Că precum doctorii cei prevazători întăresc cu mult
inainte, prin mijloace profilactice, părţile mai slabe ale trupurilor, tot aşa şi Purtătorul obştesc de
grijă şi adevăratul Doctor al sufletelor a prevăzut cu o pază mai puternică mai ales acea parte a
sufletului nostru pe care o ştim mai înclinată spre păcat.

Trupul, ca să săvârşească o faptă, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutători şi de alte
înlesniri; mintea însă dă naştere la gânduri într-o clipă şi le săvârşeşte fără oboseală; iar gândurile
cresc fără piedică şi le e potrivită orice vreme. Se întamplă uneori ca unuia dintre oamenii serioşi,
mândru de respectul ce i se dă pentru faptele lui, îmbrăcat pe dinafară în haina înfrânării, prin
mişcarea nevăzută a inimii lui, să-i alerge mintea la locul păcatului, chiar când se află în mijlocul
celor ce-1 fericesc pentru virtutea lui; cu închipuirea a vazut cele poftite, şi-a ticluit o întâlnire
ruşinoasă şi, zugrăvindu-şi lămurit plăcerea în cămara ascunsă a inimii sale, a săvârşit păcatul
înlăuntrul lui, fără de martori, necunoscut de nimeni, până va veni Cel ce descoperă cele ascunse
ale întunericului şi vădeşte păcatele inimilor. Fereşte-te, dar, ca nu cumva un cuvânt ascuns în
inima ta să se prefacă în păcat, pentru că "cel ce se uită la femeie pentru a o pofti a şi săvârşit
desfrânare în inima sa". Da, păcatele săvârşite cu trupul sunt împiedicate de multe pricini; dar cel
ce pacătuieşte cu gândul, păcătuieşte tot atât de repede pe cât a şi gândit. Deci, acolo unde
căderea este grabnică, acolo ni s-a poruncit să avem şi pază mai puternică. De aceea, ni s-a spus:
"Nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefaca în păcat".

(Sfântul Vasile cel Mare - Omilia a-III-a)

Înţelegerea dumnezeirii

Că Dumnezeu este, şi că este cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor împreună, ne învaţă

privirea şi legea (ordinea) naturii. Privirea, îndreptîndu-se spre cele văzute şi armonios stabilite şi
totodată în mişcare şi, ca să spun aşa, mişcate şi purtate în chip nemişcat, de duce din cele văzute
şi astfel rînduite pe Autorul lor. Căci cum s-ar fi produs şi ar subzista acest întreg dacă nu le-ar fi
dat fiinţă şi nu le-ar susţine împreună Dum nezeu?

Căci văzînd cândva o chitară împodobită cu cea mai mare frumuseţe şi auzind armonia ei, nu va
putea să nu ştie de făcătorul ei şi cîntăreţul ei, trecând la el cu înţelegerea, chiar dacă nu-l
cunoaşte prin vedere? Aşa ne este vădit şi nouă Cel ce a făcut şi mişcă şi susţine cele făcute, chiar
dacă nu e cuprins cu înţelegerea. E foarte necunoscător cel ce nu înaintează de bună voie pînă la
acestea şi nu urmează dovezilor date de natură. Dar nu spun că e Dumnezeu nici ceea ce ne-am
închipu it noi şi ceea ce am descris prin cuvinte.

Iar dacă cineva a ajuns să cugete acea existenţă fie şi în parte, ce dovedeşte? Cine a ajuns astfel
pînă la ultima treaptă a înţelepciunii? Cine s-a învrednicit de un dar aşa de mare? Cine şi-a
"deschis astfel gura" înţelegerii şi "a atras Duhul" (Ps. 118, 131), ca prin Duhul, care "toate le
cercetează şi le cunoaşte, pînă şi adâncurile lui Dum nezeu" (I Cor. 2,10), să cuprindă pe
Dumnezeu şi să nu mai trebuiască să meargă mai înainte, avînd pe ultimul dorit spre care aleargă
toată vieţuirea şi înţelegerea omului înălţat.

(Sfântul Grigorie Teologul)

A spune despre Dumnezeu că-şi întoarce faţa de la păcătoşi e ca şi

cum ai spune că soarele se ascunde de cei orbi

Dumnezeu este bun, drept şi neschimbat. Acum dacă cineva se gândeşte că e rezonabil şi
adevărat să afirmi că Dumnezeu nu se schimbă, ar întreba cum e posibil să spunem că Dumnezeu
se bucură de cei buni, că-şi arată milă faţă de cei ce-L slăvesc pe El, sau că-şi întoarce faţa de la cei
răi şi că se supără pe păcătoşi.

La aceasta trebuie să răspundem că Dumnezeu nici nu se bucură nici nu se supără, pentru că a te

bucura şi a te supăra sunt patimi; nici nu este încântat de darurile celor ce-L slăvesc pe El, pentru
că asta ar însemna că este ispitit de plăcere. Nu e bine să spunem că dumnezeirea simte plăcere
sau neplăcere din partea stării umane. El e Bun, şi întotdeauna dăruieşte binecuvântări şi
niciodată nu face rău, rămânând mereu la fel. Noi oamenii, pe de altă parte, dacă rămânem buni
asemănându-ne cu El, suntem uniţi cu El, dacă devenim răi neasemănându-ne cu El suntem
separaţi de El.

Trăind în sfinţenie rămânem credicioşi lui Dumnezeu; dar devenind răi îl facem duşmanul nostru.
Asta nu înseamnă că El se supără pe noi în mod arbitrar, ci păcatele noastre nu-L lasă pe
Dumnezeu să strălucească în noi, expunându-ne diavolilor care ne chinuie. Şi dacă prin rugăciune
şi milostenie câştigăm liberearea de păcate, asta nu înseamnă că L-am câştigat pe Dumnezeu şi L-
am făcut să se schimbe, ci prin faptele noastre şi prin întoarcerea noastră către dumnezeire, ne-
am vindecat slăbiciunile şi iarăşi ne bucurăm de bunătatea Lui.

Astfel a spune despre Dumnezeu că-şi întoarce faţa de la păcătoşi e ca şi cum ai spune că soarele
se ascunde de cei orbi.

(Sfântul Antonie cel Mare - Filocalia volumul I)

Postul limpezeşte mintea

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta
sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se
întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi
prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi
deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa
ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.

Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri
asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo
cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se
rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se
face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.

Vai nouă, cât de mult suferim din pricina patimilor, năravurilor noastre nelegiuite! Ele ne
împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, să ne iubim semenii, să îndeplinim poruncile Domnului. Ele
fac să prindă rădăcini în noi ucigătorul egoism trupesc, care, de cele mai multe ori, duce la
pierzanie veşnică.

Astfel, beţivului, pentru a-şi satisface o plăcere trupească şi pentru a se îndobitoci, nu-i pasă că
cheltuieşte o groază de bani, dar se zgârceşte când este vorba să dea un bănuţ unui sărac;
fumătorul risipeşte în vânt zeci şi sute de ruble, iar când ar trebui să dea câţiva bănuţi unui sărac,
spre mântuirea propriului sau suflet, pregetă; iubitorul de haine luxoase, de mobilă şi tacâmuri
scumpe şi la modă cheltuieşte ca să-şi facă pofta sume imense, dar trece indiferent şi dispreţuitor
pe lângă săraci; cei cărora le place să mănânce bine şi care nu se dau înlături să cheltuiască pentru
o masă zeci şi sute de ruble nu se îndură să dea săracilor nici măcar un sfanţ.

Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească
a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este
mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt
pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1
Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este
o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în
plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.

De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă. Este oare
rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi
redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea
compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate f iaceea să trăieşti
mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea semăna casele noastre? De ce să
viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm
şi să ne asfixiem
sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Iubirea este puterea dată de Dumnezeu

Iubirea nu este un sentiment. Iubirea se trăieşte şi în sentimente, se trăieşte şi în simţirile

trupului, dar este o putere dată nouă de Dumnezeu, este puterea de a renunţa la noi, de a ne dărui
celuilalt. Sunt mai multe forme de iubire, noi ştim că există iubirea prieteniei, iubirea-eros şi
iubirea-agape; aceasta din urmă este iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu când zice: „Să vă iubiţi
unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu”.

Noi învăţăm în Biserică să iubim ca Dumnezeu, să iubim cu iubirea lui Dumnezeu. Ca şi în relaţia
cu Dumnezeu, în relaţia cu cel pe care-l iubim - că-i copilul nostru, că-i soacra noastră, că-i mama
noastră sau că-i soţul nostru - noi nu ne bazăm pe sentimente. Îi mulţumim lui Dumnezeu când
sentimentele sunt pozitive, le răbdăm pe cele negative, dar noi ne bazăm pe puterea pe care ne-o
dă Dumnezeu, ca să ne iubim unul pe altul. Iubirea are formă de iertare, are formă de plâns - când
ne moare cineva drag iubirea noastră este doliu, e jale, e plâns, şi nu zicem „nu mai plânge,
lasă...”. De ce să nu plângem? Plângem de dor, plângem de mila noastră că am rămas singuri.
Avem însă nădejde că el e bine. Aceasta e iubirea mea şi acest plâns nu se opreşte niciodată dacă e
moartea unui copil, dar asta nu înseamnă că nu zâmbim, că nu ne mai bucurăm de viaţă, dar
plângem iubirea care acum se trăieşte sub forma aceasta.

Cum să te laşi, nu să te delaşi, în voia lui Dumnezeu? Uite aşa, te arunci! „Doamne, facă-se voia
Ta!”. Şi când îţi vine să faci într-un fel, să zici: „O fi voia lui Dumnezeu?”. Şi numai gândul acesta
ţi-ajunge. Dacă vreau să fac un lucru zic: „Doamne, vreau să fac asta, dar facă-se voia Ta, şi nu a
mea”. Şi accept varianta care nu-mi iese, că atunci înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu. Eu Îi spun
ce vreau, pentru că eu ştiu ce vreau, am lucrat în sensul acesta, dar Îi las loc şi lui Dumnezeu.
Când nu ştiu ce vreau, atunci nu e de la Dumnezeu. Eu trebuie să aleg, Dumnezeu nu alege în
locul meu. Am pus hotărârea, aşa aş vrea să fac, dar Tu, Doamne, să hotărăşti. Sau, în anumite
situaţii, mă sfătuiesc cu părinţii, care au mai multă experienţă, mă sfătuiesc cu părintele
duhovnic.