Sunteți pe pagina 1din 60

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

lector univ. drd. Melinda SZASZ

SISTEME ADMINISTRATIVE COMPARATE

- NOTE DE CURS -

PETROŞANI
2008
CUPRINS

CAPITOLUL 1 ..........................................................................................................................3
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ................................................................................3
CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ÎN EUROPA..............................................3
Scurte considerente privind administraţia publică în concepţia franceză..............................4
Scurte considerente privind administraţia publică în concepţia germană..............................5
Scurte considerente privind administraţia publică în concepţia britanică..............................6
Scurte considerente privind administraţia publică în sistemul de drept românesc................6
CAPITOLUL 2 ..........................................................................................................................8
PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE .................................................................................8
ÎN PRINCIPALELE STATE ALE UNIUNII EUROPENE.......................................................8
2.1. Principiile organizării administraţiei publice locale în Austria.....................................11
Principiile organizării administraţiei publice locale în Belgia.............................................13
Principiile organizării administraţiei publice locale în Danemarca.....................................14
Principiile organizării administraţiei publice locale în Finlanda..........................................14
Principiile organizării administraţiei publice locale în Franţa..............................................15
Principiile organizării administraţiei publice locale în Germania.........................................17
Principiile organizării administraţiei publice locale în Italia................................................18
Principiile organizării administraţiei publice locale în Luxemburg......................................22
Principiile organizării administraţiei publice locale în Marea Britanie................................23
Principiile organizării administraţiei publice locale în Olanda.............................................25
Principiile organizării administraţiei publice locale în Portugalia........................................26
Principiile organizării administraţiei publice locale în Suedia.............................................27
Principiile organizării administraţiei publice locale în Spania.............................................27
2.15. Alte principii aplicabile administraţiei publice în state din Europa ............................29
CAPITOLUL 3 ........................................................................................................................31
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ..............................................................................31
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN STATE ALE UNIUNII EUROPENE...............................31
3.1. Varietatea sistemelor de drept continentale...................................................................31
3.2. Consideraţii introductive privind administraţia publică locală în Uniunea Europeană. 35
3.3. Administraţia publică locală de bază ............................................................................41
3.3. Administraţia publică locală intermediară.....................................................................49
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................59

2
CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ÎN EUROPA

Noţiunea de administraţie publică a fost amplu şi diferit analizată în literatura


de specialitate a statelor europene, atât în perioada interbelică, cât şi în cea de după cel
de-al doilea război mondial, influenţa doctrinei franceze fiind determinantă în spaţiul
european. Delimitarea conţinutului şi sferei noţiunii de administraţie are atât
importanţă teoretică, cât şi practică, presupunând operaţiunea de explicare a
reglementărilor juridice în vigoare, prin raportarea la ceea ce am putea numi
constantele doctrinei într-un sistem democratic1.
Acceptarea unei definiţii universal valabile pentru conceptul de administraţie
pare o utopie2. Principala dificultate a acestui demers este dată de însuşi câmpul
funcţiilor administraţiei publice care este determinat de organizarea constituţională a
separaţiei puterilor specifică fiecărui stat, ceea ce face ca nici una din definiţiile
formulate să nu poată reclama o valabilitate generală3.
Pornind de la sensul original al noţiunii provenit din vechiul drept roman, unde
ad minister avea sensul de a duce la îndeplinire o misiune comandată, vorbind despre
conceptul de administraţie trebuie să facem distincţia între administraţie publică şi
privată, care există într-un mediu social în care proprietarii lucrează prin administratori
pentru realizarea unor interese personale prin propria putere, iar guvernanţi satisfac
trebuinţele sociale prin administraţia publică, în ambele cazuri fiind obligatorie
respectarea legii4. De asemenea, profesorul Rivero arată că delimitarea administraţiei
publice de cea privată este dată de tipul interesului urmărit, care în cazul administraţiei
private este unul personal, iar în cazul administraţiei publice unul general, comun
societăţii.

1
Iorgovan Antonie– Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 3-4
2
Cezar Corneliu Manda – Controlul administrativ în spaţiul juridic european, Ed. Lumina Lex, 2005, pag. 34
3
Jurgen Schwarze– Droit administratif europeen, vol. I, Office des Publications Officielles des Communautes
Europeenes, Bruylant, 1994, pag. 24
4
Ioan Vida– Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, pag. 11

3
Noţiunea de administraţie are în vedere două aspecte: sensul
material/funcţional, conform căruia administraţia publică semnifică activitatea de
organizare a executării şi de executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea
interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi sensul
organic – atunci când ne referim la ansamblul autorităţilor publice, prin care, în regim
de putere publică, se aduc la îndeplinire legile şi se prestează serviciile publice.

Scurte considerente privind administraţia publică în concepţia franceză

În concepţia constituţională tradiţională franceză, administraţia reprezenta


„acţiunea puterii executive prin procedee de putere publică”. Profesorul G. Vedel,
examinând doctrina de drept public din Franţa până în 1958, concluzionează că
administraţia este exercitată de puterea executivă, cu excluderea raporturilor
executivului cu alte organe constituţionale ale statului şi a raporturilor statului cu
organismele de drept internaţional; administraţia se realizează în regim de putere
publică şi este caracterizată prin prerogative şi constrângeri exorbitante de la dreptul
comun.
Respectând linia tradiţională, profesorul A. Laubadere defineşte administraţia
ca reprezentând ansamblul de autorităţi, agenţii şi organisme, însărcinate, sub impulsul
puterilor politice, cu asigurarea multiplelor intervenţii ale statului modern.
Tot pe linia tradiţională se menţine şi profesorul Jean Rivero, în explicarea
noţiunii de administraţie el plecând de la înţelesul din limbajul curent al termenului de
administraţie, care este acea activitate, faptul de a administra, respectiv de a gira o
afacere, dar şi structurile, respectiv organele care exercită această activitate. Pentru a
delimita administraţia publică de celelalte activităţi publice, autorul operează cu două
criterii – cel material şi cel organic; astfel că din punct de vedere material se face
distincţie între administraţie, legislativ, justiţie şi guvernare, iar din punct de vedere
organic autorul subliniază că participarea diverselor organe politice la treburile
administrative variază în funcţie de regimurile politice, pentru că în toate regimurile

4
politice se vor afla în fruntea administraţiei autorităţi cu caracter constituţional şi
origine politică, aceştia variind de la o guvernare la alta.

Scurte considerente privind administraţia publică în concepţia germană

În toate timpurile teoria dreptului administrativ s-a lovit de obstacolul


reprezentat de cercetarea şi definirea noţiunii de administraţie, lucru valabil şi în cazul
Germaniei5. Acesta este motivul pentru care şi autorii actuali evită formularea unei
definiţii exprese a administraţiei, mărginindu-se la a-i contura elementele de conţinut
şi gradul de extensie prin metoda eliminării şi prin definirea trăsăturilor justiţiei şi ale
legiferării.
Există totuşi câteva încercări de definire a administraţiei, utilizându-se frecvent
tehnica unor definiţii exprimate în termeni pozitivi, cum este cea oferită de Wolff şi
Bachof, conform cărora administraţia în sens material reprezintă punerea în aplicare a
afacerilor colectivităţii publice şi a membrilor acesteia de către agenţii colectivităţii
desemnaţi în acest scop6.
De asemenea, Profesorul Forsthoff delimitează noţiunea de administraţie
publică de alte activităţi cu caracter administrativ precizând că trebuie făcută distincţia
între termenul de administraţie în sfera dreptului privat şi a dreptului public.
La rândul său, Profesorul H. Maurer defineşte, în spiritul tradiţional
descriptivist, administraţia ca fiind o realitate socială, axată pe interesul public care
presupune acţiuni dinamice orientate spre viitor şi hotărâri administrative care sunt
măsuri concrete de rezolvare a cazurilor de speţă.
Cu toate acestea opinia majorităţii autorilor este că nu există o declaraţie
universal valabilă pentru noţiunea de administraţie.
De remarcat, în comparaţie cu doctrina franceză care vorbeşte despre bazele
constituţionale ale administraţiei publice, este, însă, că doctrina germană analizează
administraţia separat de reglementările constituţionale. Cu toate acestea concepţia
dintre şcoala germană şi cea franceză nu diferă atunci când se evocă sensul structural
5
Forsthoff Ernst – Traite de droit administratif allemand, traduit de l’allemand par Michel Fromont,
Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles, pag. 35
6
Wolff H.J., Bachof O. – Verwaltungsrecht I, ed. 9, Munich, 1974, pag. 12

5
al administraţiei publice, în ambele doctrine înţelegându-se totalitatea serviciilor care
exercită, cu titlu principal, o activitate administrativă7.

Scurte considerente privind administraţia publică în concepţia britanică

Preocupări privind delimitarea noţiunii de administraţie publică au avut şi


specialiştii britanici, încă de la sfârşitul secolului XIX, în prezent remarcându-se o
apropiere pronunţată faţă de concepţia continentală.
Doctrinarii britanici preiau aceleaşi modalităţi de exprimare a conceptului de
administraţie, pornind de la diferenţierea funcţiei administrative sau executive de cea
legislativă şi judecătorească.
În ceea ce priveşte distincţia dintre funcţiile legislativă şi executivă, O. Hood
Philips afirma că „funcţia executivă sau administrativă reprezintă activitatea generală
şi detaliată a guvernului conformă cu legea, incluzând identificarea strategiilor
modului în care legea poate fi făcută să faciliteze o strategie”; în contrast, funcţia
juridică constă din „interpretarea legii şi din aplicaţiile ei la faptele proceselor
particulare”.

Scurte considerente privind administraţia publică în sistemul de drept românesc

O importantă concepţie a noţiunii de administraţie publică este cea care


consideră că administraţia este cea care cuprinde activitatea statului, reglementată de
lege, care constă în activitatea tuturor serviciilor publice destinate să asigure
satisfacerea intereselor generale8.
Concepţiile formulate în baza Constituţiilor din 1948, 1952 şi 1965 sunt folosite
pentru a desemna una din formele fundamentale de activitate ale statului, respectiv de

7
Schwarze J. – Droit administratif europeen, vol. I, Office des Publications Officielles des Communautes
Europeenes, Bruylant, 1994, pag. 21
8
Paul Negulescu – Tratat de drept administrativ, Institutul de arte grafice, Editura Marreau, Bucureşti, 1934,
pag. 41-47

6
realizare a puterii, îndepărtându-se cu mult de noţiunea de administraţie publică
tradiţională.
În literatura juridică din perioada postbelică au existat ample discuţii şi o
diversitate de opinii cu privire la noţiunea de administraţie de stat, dintre acestea
amintim teza neconcordanţei9, care analizează noţiunea de administraţie de stat sub
aspectul sferei, a sensului formal şi funcţional; unii dintre adepţii acestei concepţii,
pentru a fi mai expliciţi, operează cu cele două sensuri ale noţiunii de administraţie de
stat, şi anume sensul formal-organic şi sensul material-funcţional, pe care le-am
analizat puţin mai sus. Alături de aceasta s-a remarcat opinia structuralistă, care nu mai
defineşte administraţi în accepţiunea organică şi materială, deoarece elementele sale de
structură sunt concepute ca o integrare a unei activităţi într-un cadru organizatoric
determinat.
În doctrina recentă10, se subliniază că în baza prevederilor constituţionale prin
conceptul de administraţie publică se înţelege activitatea care rezidă în organizarea şi
executarea nemijlocită a prevederilor constituţionale, a actelor normative şi a celorlalte
acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului, activitate realizată de
autorităţile administraţiei publice.
Tot în contextul prevederilor constituţionale, administraţia publică nu mai este
clasicul executiv sau forma fundamentală de activitate a statului, ori o componentă a
puterii executive, ci apare ca un corp profesionist destinat realizării permanente a
serviciilor şi ordinii publice aflat sub autoritatea puterii executive, în mod special a
Guvernului11.

9
Este vorba despre Teza Şcolii de la Cluj fundamentată de Profesorul Tudor Drăganu
10
Iorgovan Antonie– Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 40-41
11
Ioan Vida– Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, pag. 127

7
CAPITOLUL 2

PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ ORGANIZAREA ŞI


FUNCŢIONAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

ÎN PRINCIPALELE STATE ALE UNIUNII EUROPENE

În analiza reglementării autonomiei locale la nivelul fiecărui stat membru al


Uniunii Europene, aşa cum se subliniază şi în literatura de specialitate12, subliniem că
trebuie făcută distincţia între statele care au constituţii adoptate înainte de deceniul
şase al secolului XX şi cele care au adoptat constituţii ulterior acestei date.
Astfel, dacă constituţiile unor state ca Germania, Belgia, Irlanda şi Danemarca
nu utilizează expres termenul de autonomie locală, în schimb state care au adoptat
constituţii mai recente, precum Spania, Grecia, Luxemburg sau Portugalia au consacrat
în reglementările lor fundamentale această terminologie. O a treia categorie o
formează statele care nu utilizează în mod expres o atare terminologie, dar care dispun
de o legislaţie internă ce conţine conceptul de autonomie locală, cum este cazul
Franţei.
În opinia aceluiaşi autor, există, în principiu, două modalităţi de recunoaştere a
autonomiei locale: ca regim juridic unic şi general şi ca regim juridic excepţional şi
particular.
În prima categorie se încadrează acele state care asigură o identitate de
tratament juridic comunităţilor locale, utilizând o bază juridică unică. De exemplu,
Constituţia Greciei care reglementează organizarea administraţiei de stat pe baza unui
sistem de deconcentrare, încredinţând gestiunea afacerilor locale colectivităţilor locale,
care se bucură de autonomie administrativă13 sau Constituţia Luxemburgului conform
căreia comunele formate din comunităţi autonome, constituite pe baza teritorială,

12
Eugen Popa– Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 38-43
13
art.102, pct.2 din Constituţia Greciei

8
posedă personalitate juridică şi girează, prin propriile organe, propriul patrimoniu şi
interes14.
În a doua categorie se încadrează acele state care, prin legea lor fundamentală,
având în vedere particularităţile istorice şi lingvistice ale constituirii lor, atribuie un
anumit sistem particular de autonomie fie comunităţilor locale, fie comunităţilor
lingvistice, fie anumitor structuri teritoriale.
Astfel, Constituţia Italiei, după ce consfinţeşte organizarea statului în regiuni,
provincii şi comune15, recunoaşte, pe de o parte, calitatea regiunilor de organisme
autonome ce dispun de puteri particulare şi funcţii proprii, iar pe de altă parte, atribuie
Sardiniei, Siciliei etc., forme şi condiţii particulare de autonomie în termenii unor
statute speciale adoptate prin legi constituţionale.
În Spania există două regimuri juridice aplicabile, distingându-se între
autonomia comunală, guvernată şi administrată de consiliile municipale şi comunităţile
autonome. Art.113, pct.1 din Constituţia Spaniei recunoaşte provinciilor limitrofe,
având caracteristici istorice, culturale şi economice comune, teritoriilor insulare şi
provinciilor având o identitate regională istorică, posibilitatea de a se guverna ele
singure, prin constituirea în comunităţi autonome.
În Portugalia este reglementat un anumit regim politic şi administrativ
arhipelagului Azorelor şi Maderelor, bazat pe „caracteristicile geografice, economice,
sociale şi culturale ale acestor regiuni şi pe imemorabilele aspiraţii autonomiste ale
populaţiilor insulare”.
Deşi autonomia regiunilor vizează participarea cetăţenilor la viaţa democratică
a acestora şi la promovarea propriilor interese economice şi sociale, ea este limitată
prin aceea că „autonomia politică şi administrativă regională nu poate atenta la
suveranitatea statului. Ea se exercită în cadrul conferit de Constituţie”.
Situaţia Franţei este oarecum diferită, deoarece Constituţia acesteia din 1958 nu
utilizează în mod expres termenul de autonomie locală, colectivităţile teritoriale
(comunele, departamentele şi comunităţile) se administrează liber prin consilii alese în
condiţiile prevăzute de lege.

14
art.107, pct.1 din Constituţia Luxemburgului
15
În articolul 114

9
Regimurile de autonomie locală nu sunt altceva decât aplicaţii ale democraţiei
la nivelul colectivităţilor substatale. În cea de-a doua jumătate a secolului XIX şi
începutul secolului XX, când încă nu fuseseră instaurate dictaturile, majoritatea ţărilor
europene recunoşteau o anumită autonomie a colectivităţilor substatale. După cel de-al
doilea război mondial situaţia nu se va schimba foarte tare, autorităţile locale
rămânând sub controlul statului; în anii 80 începe să fie reevaluat raportul dintre
interesul naţional şi interesul local, iar în 1985 se ajunge la Carta autonomiei locale
prin care autonomia locală este lărgită, atât în ceea ce priveşte competenţa, cât şi
formele de manifestare.
Exemplele utilizate în referat permit surprinderea contextului constituţional
european al reglementării autonomiei locale la care se adăugă concluzia diversităţii
modalităţilor de a concepe autonomia locală. Practic fiecare constituţie înglobează o
formă particulară de reglementare a autonomiei locale ce ţine de condiţiile istorice ale
formării statului respectiv, de structura acestuia şi forma de guvernământ, de
coloratura etnică a populaţiei şi de tradiţiile şi aspiraţiile cetăţenilor respectivi.
Aşa cum se arată şi în literatura noastră de specialitate16, în marea majoritate a
cazurilor autonomiile locale nu exercită atribuţii de suveranitate internă sau externă, la
aceasta adăugându-se neutilizarea terminologiei respective în şase din cele
douăsprezece constituţii ale statelor Uniunii Europene. Sunt scoase, astfel, în evidenţă
două tendinţe ce se conturează cu claritate:
- preocuparea statelor de a integra autonomia locală în contextul mai general al
principiilor democratice, al participării comunităţilor locale la afirmarea propriilor
interese, tendinţă afirmată mai pregnant în legislaţia specială şi
- conturarea conceptului de autonomie locală, în ultimii patruzeci de ani, culminând
cu adoptarea Cartei europene a autonomiei locale17, la Strasbourg, în anul 1985.

16
Eugen Popa – Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
17
Document politic şi juridic deopotrivă, Carta europeană a autonomiei locale a fost deschisă semnării la 15
octombrie 1985 şi a intrat în vigoare la data de 1 septembrie 1988. Carta europeană a autonomiei locale este
apreciată ca fiind pentru comunităţile locale ceea ce este pentru popoarele europene Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Scopul principal urmărit de o asemenea Cartă este crearea
mecanismelor de realizare şi concentrare în vederea eliminării dublei impuneri şi de asigurare a
complementarităţii acţiunii colectivităţilor locale. În acest context se recomandă autorităţilor naţionale realizarea
cadrului juridic corespunzător – în cadrul dreptului intern – care să permită promovarea şi aprofundarea
cooperării interregionale şi transfrontaliere.

10
Dacă ar fi să creionăm o imagine a descentralizării, ca principiu de organizarea
administrativ-teritorială, am putea spune că acesta se manifestă încă din a doua
jumătate a sec.XIX, dar mult limitată faţă de concepţia actuală. După al doilea război
mondial s-au făcut anumite progrese în privinţa descentralizării18, dar lărgirea
autonomiei locale şi repartizarea competenţei potrivit principiului subsidiarităţii s-au
produs abia în anii '80. Interpretarea principiului subsidiarităţii comportă discuţii şi
depinde de opţiunile politice. Cert este că aceasta determină o deplasare de competenţă
către unităţi intermediare mari (de tipul regiunilor) şi către unităţi de bază puternice,
capabile să-şi realizeze multitudinea de atribuţii19, în acest context manifestându-se
tendinţa de regionalizare şi comasare a comunelor20.
Aşa cum se arată în literatura franceză21, descentralizarea poate să fie mijlocul
prin care unităţile teritoriale îşi pot controla mai bine evoluţia şi pot să-i mobilizeze
mai eficient pe cei care contribuie la aceasta. Descentralizarea este cartea societăţii, în
care se regăsesc aspiraţiile, discrepanţele şi întrebările acesteia. O justificare a
descentralizării, arată acelaşi autor, rezidă în dorinţa unui mare număr de cetăţeni de a
trăi într-un cadru cu care se simt solidari şi la organizarea căruia înţeleg să participe.

2.1. Principiile organizării administraţiei publice locale în Austria

Austria este compusă din provincii, în care funcţionează un guvern al fiecărei


provincii. În cadrul provinciilor, colectivităţile locale, prin administraţia acestora, pot
stabili reguli de guvernare, în măsura în care acestea nu contravin regulilor generale
stabilite pe plan federal.

18
Fac excepţie Irlanda şi Marea Britanie. Irlanda a procedat la o puternică centralizare începând din timpul celui
de-al doilea război mondial, iar Marea Britanie, în anul 1972. Prin reformele din 1997, Marea Britanie a revenit
la descentralizare.
19
Coman-Kund Liviu – Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi în dreptul românesc,
Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005, pag 184-185
20
În acest sens amintim Danemarca unde numărul comitatelor a scăzut de la 24 la 14 şi al comunelor de la 1388
la 273, Grecia a redus numărul oraşelor şi comunelor de la 5775 la 1033.
21
Frege Xavier – Descentralizarea, (traducere), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pag. 149

11
În Austria districtul este o circumscripţie administrativ-teritorială, care
reprezintă un nivel de deconcentrare atât pentru land, cât şi pentru federaţie; el nu
beneficiază de personalitate juridică de drept public, dar conducerea acestuia are o
componenţă de drept administrativ22.
Comunele sunt colectivităţi locale cu personalitate juridică de drept public, care
se bucură de autonomie administrativă şi îşi exercită atribuţiile prin autorităţi
reprezentative. Comunele austriece sunt supuse regulii autoadministrării şi dispun de o
competenţă proprie, în măsura în care materiile respective nu sunt rezervate
autorităţilor federale sau provinciale23.
În ceea ce priveşte evoluţia principiului descentralizării, aceasta începe chiar de
pe vremea Imperiului Austro-Ungar, legea privind comunele, din 1862, recunoscând
colectivităţilor locale a anumită autonomie. Pasul decisiv pe calea descentralizării va fi
însă făcut prin inserarea în textul Constituţiei din 1920 a principiului autonomiei
comunale, după care în perioada 1938-1945 autonomia locală va fi suprimată de
regimul nazist. Ea va fi restaurată o dată cu restaurarea republicii, iar în 1962 va avea
loc o revizuire a Constituţiei prin care se va aprofunda autonomia locală.
Carta europeană a autonomiei locale (1985) pune la baza acestei autonomii
principiul subsidiarităţii. Principiul subsidiarităţii24 provine din dreptul comunitar unde
are semnificaţia de regulator de competenţă, în caz de concurenţă între competenţa
naţională şi cea comunitară.
Prin intrarea în vigoare a Cartei europene a autonomiei locale, în care este
înscris şi principiul subsidiarităţii, chiar dacă nu este numit ca atare (art.4), acesta este
receptat în dreptul public intern al statelor semnatare, ca un principiu de repartizare a
atribuţiilor administrative între centru şi periferie. El impune plasarea acestor atribuţii
la nivelul cel mai apropiat de cetăţeni, care are capacitatea de a le exercita în condiţii
corespunzătoare. Nivelul superior nu trebuie să-şi asume decât atribuţiile care, prin
natura, amploarea sau cerinţele de eficacitate şi eficienţă depăşesc posibilităţile
nivelului inferior. Bineînţeles, aprecierea acestor cerinţe aparţine puterii politice.

22
Vida Ioan – Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, pag. 177-178
23
idem
24
Germenul acestui principiu, potrivit căruia Comunitatea Europeană nu putea să acţioneze decât atunci când un
obiectiv putea fi mai bine realizat la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre, se regăseşte în Tratatul
instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

12
Principiile organizării administraţiei publice locale în Belgia

Belgia reprezintă o formă de descentralizare de tip etnic şi lingvistic, care o


structură organizatorică a administraţiei bazată pe principiul statului descentralizat de
tip federativ şi cuprinde 3 regiuni, 3 comunităţi, 9 provincii şi 389 de comune; comuna
reprezentând cel de-al treilea nivel de administraţie locală, textul constituţional belgian
stabilind legile constituţionale referitoare la organele descentralizate ale
administraţiei25.
Cu privire la principiile de organizare a administraţiei locale în Belgia trebuie
precizat că autonomia provinciilor şi repartizarea competenţei administrative în
conformitate cu principiul subsidiarităţii sunt înscrise în Constituţie.
În ceea ce priveşte evoluţia descentralizării în Belgia, trebuie să arătăm că
provinciile şi comunele belgiene sunt moştenitoarele unei autonomii locale ale cărei
rădăcini se regăsesc în Evul Mediu. Actualmente, autonomia locală belgiană are ca
suport Legea comunală26.
Autonomia locală a fost consfinţită prin Constituţia din 1831 şi reglementată
prin legile de organizare a provinciilor şi comunelor din 1836, în vigoare şi astăzi, cu
nenumărate modificări. În 1975 a avut loc o reducere autoritară (prin lege) a numărului
de comune de la 2.359 la 589 în scopul întăririi capacităţii administrative a comunei,
pentru a putea răspunde aşteptărilor legitime ale populaţiei. Şi, în fine, în 1985 se
oficializează, prin ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, principiul
subsidiarităţii pentru repartizarea competenţelor de natură administrativă.

25
Ioan Alexandru – Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 182-183
26
Ratificată de Parlament prin legea din 26 mai 1989, la propunerea regelui, făcută prin hotărârea regală din 24
iunie 1988.

13
Principiile organizării administraţiei publice locale în Danemarca

În Danemarca, la fel ca şi în celelalte ţări scandinave, delegarea unor atribuţii


ale statului către colectivităţile teritoriale locale, intermediare şi de bază, se face prin
legi speciale. Cât priveşte atribuţiile proprii colectivităţilor teritoriale locale, acestea se
exercită în regim de autonomie deplină, fiind supus doar controlului ulterior de
legalitate.
În Danemarca principiul descentralizării a fost recunoscut încă de Constituţia
din 1849. O lege din 1860 va lărgi sfera atribuţiilor autorităţilor locale, atât celor
intermediare cât şi celor de bază, însă de autonomie locală, în adevăratul înţeles al
cuvântului, vom vorbi abia la începutul secolului XX, moment în care se va produce
un important transfer de competenţă către administraţia locală, prin apariţia a două
legi, prima prin care va fi scăzut numărul comitatelor şi comunelor cu scopul de a crea
colectivităţi puternice capabile să desfăşoare o activitate administrativă autonomă, iar
a doua prin care se va opera un important transfer de competenţă către comunităţile
locale în conformitate cu principiul subsidiarităţii.

Principiile organizării administraţiei publice locale în Finlanda

În Finlanda autonomia comunelor a fost recunoscută de legile din 1865 şi 1873,


fiind apoi preluată de Constituţia din 1919.
În 1976 legea privind autonomia locală va amplifica sfera competenţei generale
a comunelor. Legea privind autonomia locală din 1995 va reglementa competenţa,
drepturile şi obligaţiile colectivităţilor locale, conform principiului subsidiarităţii.
Actuala Constituţia intrată în vigoare în 2000 consacră autonomia comunelor şi lasă pe
seama legii reglementarea subdiviziunilor administrative mai mari decât comuna.

14
Principiile organizării administraţiei publice locale în Franţa

Franţa este stat unitar descentralizat. Ea are o organizare administrativă pe trei


nivele: regional, departamental şi comunal şi cuprinde 26 de regiuni, 100 de
departamente peste 36.000 de comune.
Regiunea a fost creată în 1972 şi modificată ulterior de 14 ori în ideea creşterii
autonomiei locale. Regiunea este structura administrativă care face legătura, pe de o
parte între stat şi departamente, iar pe de altă parte între stat şi comune27.
Departamentul are o istorie mult mai veche, fiind creat încă din 1790,
modificări asupra structurii şi competenţelor sale producându-se până în 1987.
Departamentul este eşalonul de drept comun, fiind structura administrativă
intermediară între comună şi regiune, cu atribuţii în domeniul social, protecţiei
împotriva incendiilor şi de planificare, fiind, de asemenea, desemnat să conducă în
ansamblu politica guvernamentală. Departamentul intervine pe cale indirectă în
probleme de interes comunal, inclusiv prin acordarea de subvenţii pentru realizarea
unor obiective de interes comunal sau intercomunal.
Comuna constituie cel de-al treilea nivel al administraţiei locale, fiind unitatea
de bază a organizării administrativ-teritoriale, comuna poate fi rurală sau urbană.
Conform textului constituţional francez comunele sunt colectivităţi teritoriale care se
administrează în mod liber, prin consilieri aleşi şi în condiţiile prevăzute de lege28.
Comunelor li se acordă o competenţă generală, deci autoritatea administrativă nu are
faţă de ea decât o putere tutelară şi nu putere de conducere 29. În 1982 dispare tutela,
fiind înlocuită cu controlul legalităţii a posteriori. Pentru remedierea fărâmiţării
comunelor franceze este introdus conceptul de cooperare intercomunală, acesta
înregistrează, însă, un succes controversat.

27
Eugen Popa – Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 190
28
Articolele 34 şi 72 din Constituţie
29
Ioan Alexandru – Administraţia publică – teorii, realităţi, perspective, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 238-239

15
În anul 1971, a avut loc o tentativă de reducere a numărului comunelor
(exagerat de mare în Franţa), prin fuziune. Dar această tentativă a eşuat, sentimentul de
autonomie fiind mai puternic decât nevoia de eficienţă. În anul 1972, regiunile
dobândesc statutul de instituţii publice, cu competenţe limitate la domeniul dezvoltării
economice.
În Franţa, organizarea administraţiei era caracterizată printr-un grad înalt de
centralizare, care data din vechiul regim şi a devenit pronunţată în timpul domniei lui
Napoleon. Cu toate acestea în 1970 a fost demarată o puternică orientare spre
descentralizare şi deconcentrare, care îşi va regăsi expresia deplină prin intermediul
reformelor din 1972, 1982/1983 şi 1992 care vor încerca să construiască o Franţă
descentralizată. Deşi, în mod esenţial Franţa este administrată de la Paris, prin reforma
din 1992 s-a demonstrat că unităţile administrativ-teritoriale ocupă un rol important în
politica naţională şi comunitară30.
Deşi, în literatura de specialitate31, Franţa este prezentată, în general, ca o ţară
mult mai centralizată decât vecinii ei sau decât alte sisteme comparabile, de-a lungul
timpului autonomia locală în Franţa a cunoscut o anumită dezvoltare, fiind consacrată
ca un principiu general, atât de Constituţia celei de-a patra Republici, cât şi de
Constituţia actuală.
Reglementarea autonomiei locale a rămas însă de domeniul legii. Până în anul
1982, activitatea colectivităţilor locale s-a desfăşurat sub un control foarte strict din
partea statului, cunoscut sub numele de "tutelă administrativă"32.
Reforma care a condus la actuala configuraţie a administraţiei publice locale
franceze s-a produs în anul 1982, prin Legea privind drepturile şi libertăţile comunelor,
departamentelor şi regiunilor, cunoscută sub numele de "Legea descentralizării".
Această lege operează un important transfer de competenţă în favoarea
colectivităţilor teritoriale locale, recunoaşte statutul de colectivitate teritorială locală
pentru regiune, înlătură "tutela administrativă", înlocuind-o cu un control de legalitate
a posteriori, exercitat de Prefect, care nu mai răspunde de un drept de anulare a actelor

30
Ioan Alexandru – Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 109-110
31
Frege Xavier – Descentralizarea, (traducere), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pag. 37
32
Autoritatea de tutelă era Prefectul care exercita atât un control a priori, cât şi a posteriori, având puterea să
anuleze actele autorităţilor locale, dacă le considera ilegale, în plus, Prefectul departamentului era şi autoritatea
executivă a colectivităţii teritoriale respective.

16
autorităţilor locale, având doar posibilitatea de a ataca, în faţa tribunalului
administrativ, actele pe care le consideră ilegale. O altă lege din 1982 transferă
executivul departamental de la Prefect, la Preşedintele Consiliului general. Alte două
legi, din 1983, repartizează atribuţiile între comună, departament şi regiune, potrivit
principiului subsidiarităţii; în fine, în 1986 au loc primele alegeri directe pentru
Consiliile regionale.
În literatura franceză din ultimii ani se vorbeşte şi despre principiul
delocalizării, regionalismului, stabilimentului public teritorial, fără a se intra în
conflict cu teza clasică; astfel, se susţine că delocalizarea nu reprezintă o încălcare a
descentralizării, ea marcând o deplasare de activitate şi nu de putere, ea nefiind nici un
partaj şi nici un transfer33.

Principiile organizării administraţiei publice locale în Germania

În primul rând trebuie precizat că ceea ce numim astăzi Germania, era în Evul
Mediu un conglomerat de principate, ducate şi comitate cu un pronunţat grad de
autonomie. Modelul german se caracterizează printr-un interes crescut purtat
descentralizării, care, aşa cum se arată în literatura de specialitate34, poate fi interpretat
ca o reacţie în faţa procesului practic întrerupt de centralizare şi birocratizare. În acest
caz, descentralizarea apare sinonimă cu reîntărirea intereselor locale teritoriale faţă de
birocraţia funcţională, care reprezentase soluţia ideală la toate problemele economice,
sociale şi politice.
În Germania, organizarea administrativă este dată de structura federală a
statului. În literatura de specialitate35 s-a arătat că sistemul administraţiei locale din
această ţară este unul din cele mai eficiente. În cadrul lander-ului administraţia este

33
Iorgovan Antonie– Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 450
34
A. Benz – La descentralisation en R. F. A., Revue Internationale de Sciences Administratives, no. 4, 1987,
pag. 555
35
Vida Ioan – Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, pag. 176 -177

17
dispusă pe diferite niveluri: comunal, districtual sau departamental şi de
circumscripţie36.
Circumscripţia dispune de un buget propriu, alimentat din beneficiile unor
întreprinderi, subvenţii ale landului, prin impozite indirect gestionate de land şi prin
contribuţii ale comunelor, în funcţie de rezultatele financiare ale acestora. În Germania
circumscripţia joacă rolul unei mari comune sau a unei asociaţii de comune, fiind
definită ca o asociere legală şi obligatorie de comune37.
După actuala organizare administrativ-teritorială colectivităţile teritoriale de
bază sunt comunele, care includ şi marile oraşe şi micile localităţi rurale. Statutul
comunei este guvernat de principiul liberei administrări, ceea ce însemnă că aceasta
rezolvă în nume propriu ansamblul problemelor locale. În acest sens, comunei îi este
recunoscută autonomia financiară, capacitatea de a-şi planifica dezvoltarea, de a
adopta acte normative în anumite domenii şi de a-şi recruta şi gestiona personalul.
În Germania autonomia locală atât a comunelor, cât şi a arondismentelor are o
lungă tradiţie, o particularitate a Germaniei constând în faptul că autonomia
arondismentelor are o dublă consacrare constituţională – atât prin legea fundamentală
a federaţiei, cât şi prin constituţia landului. În acest sens, libera administrare a
colectivităţilor locale şi repartizarea competenţei conform principiului, ce mai târziu
avea să fie numit principiul subsidiarităţii, va figura printre principiile centrale ale
Legii fundamentale din 1949.

Principiile organizării administraţiei publice locale în Italia

În Italia organizarea administraţiei statului are o structură piramidală, în al cărei


vârf se află Guvernul şi ministerele, autorităţile locale fiind subordonate ministerelor.
Aici se întâlneşte acelaşi sistem de organizare administrativă pe trei nivele – comunal,
provincial şi regional, dispunând de o bogată legislaţie recentă în materia autonomiei
locale. El este, în mare parte, de inspiraţie franceză, fiind un regim uniform la nivelul
36
Cu precizarea că unele landuri dispun numai de structuri de circumscripţie, cele districtuale sau departamentale
fiind eliminate.
37
Henry Puget – Les institutions administratives etrangeres, Dalloz, Paris, 1969, pag. 443

18
întregii ţări. Pe lângă autorităţile locale sistemul de administraţie descentralizat
cuprinde şi serviciile publice, care au statut de persoane morale, corpuri cu
independenţă juridică, constituite sub dreptul public şi cu diferite grade de putere de
autoguvernare.
Italia este statul cu „cea mai amplă descentralizare administrativă în serviciile
dependente de stat”38, întrucât conform textului constituţional italian, Republica este
bazată pe principiile autonomiei administrative locale şi pe maxima descentralizare a
serviciilor puse la dispoziţie de către stat. De altfel, în literatura de specialitate, s-a
arătat că din punct de vedere politic, Republica Italiană poate fi descrisă ca un Stato
delle autonomie, descentralizarea teritorială asigurând autorităţilor locale (regiuni,
provincii şi municipalităţi) drepturi extinse de autoguvernare.
În materie de organizare locală, provinciile şi comunele sunt colectivităţi
autonome, în limitele principiilor fixate de legile generale ale republicii care le
determină funcţiile, provinciile fiind împărţite în arondismente.
Colectivitatea teritorială locală de bază este comuna. Comuna este definită prin
lege ca fiind o instituţie a comunităţii locale, care îi reprezintă interesele şi îi
promovează dezvoltarea. Comunele îşi pot constitui circumscripţii de descentralizare
teritorială, dacă sunt comune reşedinţă de provincie sau au o populaţie mai mare de
100.000 de locuitori. Organizarea acestor circumscripţii se face prin statutul comunei,
elaborat în condiţiile legii. În calitate de circumscripţie de descentralizare a statului,
îndeplineşte atribuţii ce revin acestuia, cele mai evidente fiind în domeniile:
organizării şi desfăşurării alegerilor, stării civile, recrutării şi încorporării, statisticii.
Comunele derulează servicii publice şi exploatări cu caracter industrial şi
comercial, iar provinciile au atribuţii care se apropie de acelea ale departamentelor,
intervenind cu o serie de măsuri sanitare, de instrucţie publică şi de igienă.
Colectivitatea teritorială locală situată la primul nivel intermediar este
provincia, considerată o instituţie locală care reprezintă interesele şi promovează
dezvoltarea comunităţii provinciale. Dintre atribuţiile caracteristice autonomiei locale,
ce aparţin provinciei, menţionăm: adoptarea propriului regulament de organizare şi
funcţionare (Statutul), adoptarea bugetului propriu, reglementarea organizării şi

38
Dana Apostol-Tofan– Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 118

19
funcţionării serviciilor administrative proprii. Alte atribuţii importante ale provinciei
sunt: planificarea economică, amenajarea teritoriului provinciei, anumite segmente ale
protecţiei mediului; construirea şi întreţinerea drumurilor de interes provincial,
protecţia civilă etc.
Provinciilor şi comunelor li s-a recunoscut statutul juridic de colectivităţi
teritoriale locale, cu o autonomie limitată, atât ca sferă a competenţelor, cât şi datorită
tutelei stricte, în anul 1934. Între anii 1945 -1963 sunt constituite cele 5 regiuni cu
statut special de autonomie, în anul 1970, sunt constituite celelalte 15 regiuni, cu statut
de autonomie obişnuit, cărora li se transferă, între anii 1972 - 1977, o serie de atribuţii,
deţinute până atunci de stat. În anul 1990, regiunilor li se recunoaşte dreptul de a-şi
adopta propriul Statut, care se aprobă prin lege a Republicii. Prin acesta, ele pot să-şi
stabilească propria organizare şi funcţionare, dar nu pot constitui alte organe decât
Consiliul regional, Comitetul executiv al regiunii şi Preşedintele regiunii. De
asemenea, ele nu pot stabili sistemul electoral pentru aceste organe.
Potrivit art. 129 din Constituţia Italiei, atât provincia, cât şi comuna sunt
concepute potrivit principiului dedublării funcţionale, având în afară de calitatea de
colectivităţi locale, cu competenţă generală şi calitatea de circumscripţii de
descentralizare ale statului şi ale regiunii.
După înlăturarea fascismului s-au impus regiunile. Regionalismul a câştigat
mult teren de la mare la Alpi, iar în Italia, dacă înainte de adoptarea Constituţiei a fost
înlăturat prin dispoziţii speciale, odată cu adoptarea Constituţiei el a devenit regulă pe
întreg teritoriul.
Spre deosebire de comune şi provincii, regiunile sunt create pentru a organiza
exercitarea funcţiilor administrative la nivelul comunelor şi provinciilor. Regiunile au
puterea de a adopta legi în anumite domenii stabilite de Constituţie, însă statul având
competenţă generală, legile regionale nu pot contraveni celor statale, interesului
regional sau intereselor altor regiuni. Ele au deci puterea de a legifera, întrebuinţând ca
agent principal de execuţie provinciile şi comunele. Regiunile sunt, de asemenea,
competente să stabilească obiectivele generale ale programării dezvoltării economico-
sociale, fiind abilitate, pe această bază să repartizeze resursele necesare pentru
investiţiile locale.

20
Prin regiuni s-a dorit instituirea unui regim federalist în Italia, instituindu-se o
autonomie de genul cantoanelor elveţiene, însă în realitate aceste regiuni nu sunt state
membre în federaţie, ci sunt limita maximă a unei descentralizări, o autonomie
conciliabilă cu sistemul statului unitar.
Regiunile au anumite puteri legislative în anumite domenii definite, în sensul că
pot decreta o legislaţie paralelă în regiunile obişnuite şi legislaţie exclusivă pentru
probleme specifice în regiunile speciale.
Termenul "descentralizare" înseamnă, în acest caz, că în afara atribuţiilor
necesare pentru rezolvarea problemelor locale, statul şi regiunea pot să transfere
colectivităţilor locale şi alte atribuţii, pe care, dintr-un motiv sau altul, nu doresc să le
exercite prin organe proprii. Provinciile exercită atât atribuţii specifice autonomiei
locale, cât şi atribuţii transferate de stat şi de regiune.
Pe o perioadă de mai mulţi ani s-au făcut încercări de a reforma administraţiile
regionale şi locale şi de a le adapta la dezvoltările constituţionale. O problemă aparte a
fost pusă de sistemul financiar de când toate autorităţile au la dispoziţie numai venituri
din impozite limitate şi obţin cea mai mare parte a veniturilor de la stat – aceasta
reprezentând o limitare a autonomiei şi descentralizării.
În fine, prin revizuirea constituţională din 2001, autonomia regiunilor se
lărgeşte, iar aplicarea principiului subsidiarităţii, pentru repartizarea competenţelor
între stat şi regiune, este prevăzută în mod expres. Astfel, potrivit noului conţinut al
art.118 din Constituţia Italiei, subsidiaritatea dobândeşte valoare de principiu
constituţional sub două aspecte: nivelul superior nu păstrează decât atribuţiile care nu
pot fi realizate, într-un mod satisfăcător, de nivelul inferior; autorităţile publice nu se
ocupă decât de acţiunile care nu pot fi realizate, în mod satisfăcător, de sectorul privat.
De asemenea, prin modificarea art.116 din Constituţie se recunoaşte
bilingvismul în două regiuni (Trentino - Alto Adige/Sudtirol şi Valle d'Aosta/ Vallee
d'Aoste) şi se recunoaşte dreptul regiunilor cu statut obişnuit de a accede la forme
speciale de autonomie, stabilindu-se, totodată, procedura de obţinere şi limitele acestei
autonomii speciale. Se deschide astfel calea "nivelării" statutelor de autonomie ale
celor două categorii de regiuni. Tot prin revizuirea constituţională din 2001 se înlătură
controlul preventiv asupra reglementărilor adoptate de regiune, care se exercita de

21
comisarul regional, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului şi se recunoaşte
autonomia financiară a regiunilor. Actualmente regiunile italiene se bucură de o largă
autonomie, aceasta apreciindu-se că este un pas important spre federalism39.

Principiile organizării administraţiei publice locale în Luxemburg

În Luxemburg, diviziunea teritorială a Marelui Ducat în 3 arondismente


administrative, 12 cantoane şi 126 de municipalităţi formează baza pentru structura în
patru nivele a administraţiei publice – statul, arondismentul, cantonul şi
municipalitatea. Aici municipalităţile se bucură de un grad considerabil de
autoguvernare, iar corporaţiile publice, care sunt independente faţă de stat şi
municipalităţi şi cărora le-a fost conferit managementul anumitor probleme
administrative, sunt garantate de Constituţie.
În Luxemburg autonomia locală are o veche tradiţie, prima reglementare a
autonomiei locale apare în 1843, urmând ca ulterior Constituţia din 1868 să
reglementeze pe larg autonomia locală.
Luxemburg va fi primul stat care ratifică Carta europeană a autonomiei locale
(1987), şi în acest context va adopta legea comunală din 1988, care reglementează
actualul regim al autonomiei locale, consacrând, în acelaşi timp, şi principiul
subsidiarităţii.

39
Liviu Coman-Kund– Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi în dreptul românesc,
Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005, pag. 121

22
Principiile organizării administraţiei publice locale în Marea Britanie

După cum se ştie, sistemul politico-juridic britanic este esenţialmente diferit de


cel continental. Caracteristic pentru Marea Britanie este faptul că normele juridice care
dirijează colectivităţile teritoriale locale diferă de la regiune la regiune, astfel că şi
organizarea administrativ-teritorială prezintă diferenţe.
De aceea, înţelegerea fenomenului de administraţie teritorială locală necesită
câteva precizări. Întrucât în Marea Britanie nu există constituţie scrisă, nu există nici
garanţii constituţionale în favoarea colectivităţilor teritoriale locale. Parlamentul poate
modifica oricând statutul juridic al acestora, singura limită reală fiind puternica tradiţie
democratică britanică.
Atunci când se vorbeşte de activitatea autorităţilor locale din Marea Britanie,
termenul utilizat este cel de „guvernare locală”. Sistemul guvernării locale este un
produs al secolului trecut, dar câteva mari reorganizări în anii ’60 şi ’70 au creat
structura actuală. În realitate, considerăm că, exceptând nivelul regional din Scoţia şi
Irlanda de Nord40, avem de-a face cu echivalentul continental al autonomiei locale,
deoarece competenţa „guvernării locale” este strict determinată de lege şi actele sale
sunt supuse controlului din partea statului, atât administrativ, cât şi jurisdicţional41.
Structurile administrative reprezentative pentru autonomia locală specifice
regimului local anglo-saxon sunt: comunele (parohiile), districtele urbane sau rurale,
burgurile, comitatele-burguri, un statut special fiind rezervat capitalei. Caracteristic
pentru colectivităţile locale respective este regimul juridic distinct aplicabil, cât şi
faptul că enumerarea lor nu se constituie într-o ierarhie administrativă42.
Jurisprudenţa a stabilit, încă din sec.XIX, inexistenţa competenţei generale
pentru colectivităţile locale, potrivit principiului (ultra vires), că orice act de

40
Trebuie precizat că în Marea Britanie, spre deosebire de Franţa unde avem prefectul, nu există o autoritate
guvernamentală distinctă care să reprezinte statul în unităţile administrativ-teritoriale – responsabil cu relaţiile
dintre stat şi autorităţile locale din Scoţia, Ţara Galilor şi Irlande de Nord fiind un secretar de stat.
41
Liviu Coman-Kund– Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi în dreptul românesc,
Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005, pag. 112
42
Eugen Popa – Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 190

23
guvernământ (în sensul de act de autoritate) trebuie să se întemeieze pe o abilitare
legală, conferită de legea scrisă sau de cutumă. În consecinţă, colectivităţile teritoriale
locale nu pot acţiona decât în cadrul competenţei atribuite. De asemenea, nici
Guvernul nu poate acţiona, în raporturile cu administraţia locală, decât în limita
puterilor ce i-au fost acordate. Cu toate acestea, faptul că cea mai mare parte a
problemelor de interes local sunt rezolvate de autorităţile locale face ca, în concret,
competenţa acestora să fie similară competenţei generale recunoscute, ca regulă,
colectivităţilor de pe continent.
Sistemul tradiţional distinct al autonomiei locale în Anglia, care în secolul
XVIII a atins un moment de vârf prin statutul de autoguvernare a ţinuturilor, continuă
să se aplice şi în prezent.
Dacă este privit la suprafaţă sistemul britanic de guvernământ pare a fi foarte
centralizat, lucrurile nu stau, însă, deloc aşa.
Descentralizarea cuprinde două forme principale: delegarea puterilor şi
transferul acestora. Delegarea puterilor se referă la posibilitatea luării deciziilor
administrative la nivel local, în timp ce transferul presupune şi atribuirea libertăţii de
luare a deciziilor politice.
Dacă se practică delegarea – atribuirea competenţelor este precis definită. În
cazul în care o persoană sau o instituţie, a căror putere este delegată, doresc să extindă
această putere, au nevoie de aprobarea puterii centrale. În cazul puterii transferate –
situaţia stă diferit, în sensul că în anumite limite competenţele sunt mult mai largi, iar
posibilitatea de manevră este mai mare.
Autonomia locală a fost consacrată în Marea Britanie în 1835, prin acordarea
unor largi prerogative consiliului. Conform unor opinii exprimate în literatura de
specialitate începând cu anul 1972 administraţia publică locală va fi supusă unor
tendinţe centralizatoare. Astfel competenţa autorităţilor alese ale administraţiei publice
locale şi autonomia locală s-a diminuat. De asemenea, puterea de decizie a autorităţilor
colectivităţilor teritoriale locale şi autonomia lor financiară au fost limitate.
Sesizând inconvenientele situaţiei create, Guvernul a constituit, în anul 1991, o
comisie însărcinată cu reforma administraţiei publice locale din Anglia. Demersuri
asemănătoare s-au întreprins pentru Scoţia şi Ţara Galilor. Rezultatele analizelor au

24
condus la ideea necesităţii întăririi autonomiei locale printr-o reorganizare profundă a
autorităţilor administraţiei publice locale şi prin lărgirea competenţei acestora. A avut
loc astfel o reformă, realizată în mai 1997, care dă configuraţia actuală a administraţiei
publice locale din Marea Britanie.
Conform Legii din 1972 privind guvernarea locală, în Anglia administraţia
publică locală era organizată pe două niveluri: nivelul de bază, la care funcţionau
consilii de district, şi nivelul intermediar, la care funcţionau consilii de comitat. Ca
urmare a reformei din mai 1997, consiliile de comitat şi consiliile de district au fost
desfiinţate, fiind înlocuite cu 22 de consilii de autoritate unică, constituite în noile
unităţi administrativ-teritoriale, denumite „circumscripţii”. Acestea sunt, în prezent,
titularele autonomiei locale de la nivelul de bază. Autorităţile locale au fost înfiinţate
prin acte ale Parlamentului cu scopul de a îndeplini anumite funcţii şi servicii pentru
care sunt mai bine echipate decât autorităţile centrale.

Principiile organizării administraţiei publice locale în Olanda

Structura administraţie în Olanda este trasată de principiul statului unitar


descentralizat. Autorităţile publice sunt organizate pe trei nivele – administraţia de
stat, administraţia provinciilor şi administraţia municipalităţilor. Autorităţile
provinciale sunt subiect al supravegherii statului, însă cu toate acestea, ele se bucură
de o mare libertate. Noile responsabilităţi pentru administraţie sunt introduse, în
majoritatea cazurilor, la nivel local. Pe lângă autorităţile locale, mai există şi
corporaţiile profesionale, care din punct de vedere organizatoric sunt la acelaşi nivel
cu municipalităţile şi sunt subiectul supravegherii de către autorităţile provinciale şi de
stat.
În 1851 vor fi adoptate legile privind provinciile şi comunele prin care va fi
reglementată autonomia acestora, ele având un statut asemănător cu cel actual. Actuala

25
Constituţie a Olandei, adoptată în 1983, stabileşte fundamentele autonomiei locale şi
reglementează şi principiul subsidiarităţii.
În Olanda se remarcă tendinţa de fuziune a comunelor, pentru creşterea
eficienţei şi eficacităţii administraţiei locale de bază, observându-se astfel că de la
numărul de 1200 de comune câte existau în 1851, astăzi s-a ajuns la 636.

Principiile organizării administraţiei publice locale în Portugalia

Ca diviziuni administrativ-teritoriale în Portugalia avem regiunile, districtele şi


municipiile (urbane şi rurale). Regiunile sunt circumscripţii administrativ-teritoriale
ale statului în care funcţionează Comisiile de coordonare regională care nu sunt nici
autorităţi deliberative, nici reprezentative, ci autorităţi care coordonează asistenţa
tehnică acordată de stat colectivităţilor locale. Districtul, la rândul său, este o
circumscripţie de deconcentare a statului.
Parohiile în Portugalia sunt elemente componente ale administraţiei publice
locale de bază. Ele au la origine circumscripţiile religioase cu acelaşi nume şi sunt cele
mai mici colectivităţi teritoriale locale43, exercitându-şi atribuţiile pe un teritoriu mai
mic decât al comunei prin intermediul unor organe proprii.
Ca urmare a unei lungi perioade de dictatură, abia în 1976 este recunoscută
autonomia locală; actualmente administraţia locală beneficiază de autonomie
consacrată la nivel constituţional, fiind de asemenea recunoscut principiul
subsidiarităţii.
Conform textului constituţional, Portugalia este un stat unitar, a cărui structură
respectă principiile de autonomie a guvernării locale şi de descentralizare democratică
a administraţiei publice; autorităţile locale – municipiile,comunele şi regiunile sunt
subiect al unei supravegheri conforme cu prevederile normelor legale în materie.

43
În fiecare comună există cel puţin 2 parohii

26
Principiile organizării administraţiei publice locale în Suedia

Constituţia Suediei consacră autonomia comunelor şi comitatelor, garantându-le


statutul juridic de colectivităţi teritoriale locale cu competenţă administrativă generală.
Reglementarea concretă a autonomiei locale se face prin lege. Dintre atribuţiile
caracteristice autonomiei locale enumerăm: adoptarea bugetului propriu, adoptarea
propriului regulament de organizare şi funcţionare etc.
Descentralizarea, în favoarea colectivităţilor locale are o veche tradiţie în
Suedia. În anul 1862, s-a produs separarea atribuţiilor clericale de cele civile, la nivelul
colectivităţilor de bază. De atunci, regimul local a rămas aproape neschimbat, până la
legile din 1991 şi 1997, care reglementează actualul statut al administraţiei locale. În
1999, a fost adoptată legea privind regiunile-pilot, care urmăreşte trecerea la o
organizare administrativă de tip regional, dar nu prin crearea unui al doilea nivel
intermediar, ci utilizând, în linii mari, teritoriul actualelor comitate.

Principiile organizării administraţiei publice locale în Spania

Spania este un stat unitar descentralizat care cuprinde 17 regiuni, 50 de


provincii şi puţin peste 8000 de comune. Textul constituţional garantează dreptul la
autonomie pentru diferite naţionalităţi şi regiuni.
Referitor la evoluţia descentralizării, arătăm că, printr-o lege din anul 1955, s-a
reglementat regimul local, recunoscându-se autorităţilor din provincii şi municipii
anumite atribuţii, însă acestea erau supuse unui control strict, atât de oportunitate, cât
şi de legalitate, apriori şi aposteriori.
Constituţia din 1978 consacră autonomia locală, dar a fost nevoie de o decizie a
Tribunalului Constituţional44, care, începând cu anul 1981, a înlăturat regimul de tutelă
44
O decizie a Tribunalului Constituţional din 28 iulie 1981 stabileşte că „autonomia locală trebuie înţeleasă ca
fiind dreptul comunităţii locale de a participa prin intermediul organelor proprii la definirea şi la administra¬rea

27
prevăzut de legea din anul 1955. Între anii 1981-1983, sunt adoptate Statutele celor 15
regiuni autonome; în anul 1985, a apărut legea naţională care reglementează regimul
local, modificată în anul 1986; tot în anul 1986, apare legea naţională privind
organizarea şi funcţionarea colectivităţilor locale, iar în anul 1988, legea privind
finanţele publice locale.
În anul 1992, se încheie „Pactul autonomiilor" (semnat între cele două
principale partide politice din Spania), prin care se extinde competenţa comunităţilor
regionale autonome, în acelaşi an, este adoptată legea privind regimul juridic al
administraţiei publice şi procedurile administrative comune. Astfel, s-a ajuns la actuala
configuraţie a administraţiei publice locale spaniole.
Pentru aplicarea principiului autonomiei comunităţilor regionale, Constituţia
spaniolă nu a instaurat o cartă a autonomiilor, nu a stabilit comunităţile autonome şi nu
a prevăzut un partaj uniform al competenţei.
Ea a definit, însă, procedura de constituire a comunităţilor autonome. Astfel,
provinciile limitrofe având caracteristici istorice, culturale şi economice comune pot
revendica reunirea într-o comunitate autonomă (regiune).
Instrumentul juridic fundamental al fiecărei comunităţi autonome este Statutul,
care cuprinde atribuţiile ce revin acesteia, din "inventarul de atribuţii" ce pot fi
recunoscute comunităţilor autonome, prevăzut de Constituţie.
Rezultatul aplicării acestor prevederi constituţionale a fost crearea a 15
comunităţi autonome (regiuni), care au sfere de competenţă legislativă diferite şi
inegale. Cu toate acestea, comunităţile regionale dispun de atribuţii legislative şi au
instituţii, deliberative şi executive, comparabile cu cele ale unui stat federat45.
Spania fiind un stat al „autonomiilor”, aici s-au manifestat preocupări susţinute
pentru definirea autonomiei şi s-au depus eforturi pentru clarificarea conceptelor din
acest domeniu. Astfel, autonomia locală se defineşte ca fiind dreptul autorităţilor
locale de a interveni în orice domeniu al vieţii publice care se înscrie în sfera
intereselor proprii.

afacerilor care o privesc, reglându-şi intensitatea acţiunii în funcţie de raportul interes local şi interes supra-
local”. Rezultă că autorităţilor administraţiei publice locale le este recunoscută competenţa administrativă
generală.
45
Dintre comunităţile autonome care dispun de cele mai largi prerogative menţionăm: Catalonia, Galiţia, Ţara
Bascilor, Andaluzia, Aragon, Navara şi Castilia.

28
2.15. Alte principii aplicabile administraţiei publice în state din Europa

Alte principii de bază ale funcţionării administraţiei publice din Uniunea


Europeană sunt şi deschiderea şi transparenţa. Deschiderea sugerează faptul că
administraţia este dispusă să accepte un punct de vedere venit din afara ei, în timp ce
transparenţa semnifică gradul de deschidere .
Transparenţa se referă la faptul că toate documentele instituţiilor europene trebuie să
fie accesibile publicului, excepţiile fiind de strictă reglementare.
Ca regulă generală politica administraţiei ar trebuie să fie una de deschidere şi
transparenţă. Numai cazurile de natură excepţională, referitoare la securitatea
europeană şi naţională ar trebuie ţinute secrete şi confidenţiale.
Deschiderea şi transparenţa pot duce la o limitare a proastei administrări şi a
corupţiei. Ele sunt, de asemenea, necesare pentru respectarea drepturilor individuale,
în măsura în care furnizează motivele necesare deciziilor administrative şi ajută părţile
interesate să-şi exercite dreptul de a solicita recurs .
În literatura franceză din ultimii ani se vorbeşte şi despre principiul
delocalizării, regionalismului, stabilimentului public teritorial, fără a se intra în
conflict cu teza clasică; astfel, se susţine că delocalizarea nu reprezintă o încălcare a
descentralizării, ea marcând o deplasare de activitate şi nu de putere, ea nefiind nici un
partaj şi nici un transfer .
Codul european al bunei conduite în administraţie stabileşte alături de
principiul legalităţii ca mari principii ale dreptului administrativ european dreptul la o
ascultare prealabilă, dreptul la o bună administrare, proporţionalitatea şi protecţia
aspiraţiilor legitime.
În conformitatea cu prevederile legii româneşti a administraţiei alături de
principiile enunţate de textul constituţional, legea administraţiei publice mai enumeră
şi principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi pe cel al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

29
Principiul eligibilităţii îşi găseşte expres consacrarea în prevederile Legii
70/1991 privind alegerile locale, dar este detaliat şi în Legea 215/2001 care
cuprinde norme referitoare la procedurile de alegere ale consiliilor locale şi judeţene,
precum şi ale primarilor.
Prin aceste reglementări se statuează că organele prin intermediul cărora se
realizează autonomia locală sunt: consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care se aleg prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Viceprimarii, preşedintele şi vicepreşedinţii
consiliului judeţean se aleg prin vot indirect. Pentru a fi ales consilier sau primar,
candidatul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de eligibilitate: să aibă drept de
vot, să fi împlinit vârsta de cel puţin 23 ani, să nu îi fie interzisă asocierea în partide
politice şi să aibă domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale, cu precizarea
că revizuirea textului constituţional din 2003 a adus un alineat nou pentru articolul 16,
care prevede că în contextul aderării României la Uniunea Europeană cetăţenii Uniunii
care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
autorităţile administraţiei publice locale.
Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit este consacrat în dispoziţiile articolului 2 din Legea nr.215/2001 şi este
completat de dispoziţiile articolului 43 alin.2, care detaliază în mod concret
problemele care sunt discutate întotdeauna în şedinţa publică şi în legătură cu care
primarul poate propune consultarea cetăţenilor prin referendum, şi anume: bugetul
local, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului, participarea
la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare
transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea
teritoriului, asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii
neguvernamentale, persoane juridice române sau străine.

30
CAPITOLUL 3

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN STATE ALE UNIUNII EUROPENE

3.1. Varietatea sistemelor de drept continentale

Chiar dacă aparţin aceleiaşi familii, sistemele de drept romano-germanice nu


reprezintă un singur şi acelaşi drept, deşi influenţele reciproce sunt numeroase.3
Dreptul administrativ este un produs al Europei continentale
postrevoluţionare, aspect care interzice generalizarea conceptelor peste aceste limite de
spaţiu şi de timp.4
Astfel, în domeniul dreptului administrativ, este meritul doctrinei de a fi
contribuit la răspândirea pe continent a conceptelor dezvoltate în Franţa, de
Consiliul de Stat (instanţa administrativă supremă, cu atribuţii şi în domeniul
avizării proiectelor legislative - n.n.), de-a lungul secolului al XlX-lea.
Sistemul francez al dreptului administrativ a trecut - în opinia unui autor
francez consacrat - prin trei etape, până la a ajunge la stadiul actual. Prima etapă se
regăseşte în perioada 1830-1930 şi reprezintă vârsta de aur a acestuia, în cursul
căreia, graţie Consiliului de Stat, controlul jurisdicţional s-a fortificat şi s-a impus
majorităţii, începând cu anul 1930, a debutat o perioadă de criză, care a afectat
principalele sectoare ale dreptului administrativ, cum ar fi serviciile publice,
stabilimentele publice, persoanele publice, criteriile de competenţă. Vreme de peste
40 de ani, dreptul administrativ a încercat să afle un nou criteriu de competenţă în
materia jurisdicţiilor administrative, analizând deciziile luate în justiţia
administrativă şi propunând noi modalităţi de interpretare a marilor decizii ale
jurisprudenţei administrative („grands arrets de la jurisprudence administrative" -
acesta este şi titlul unei lucrări celebre, actualizate periodic, aparţinând unor renumiţi
consilieri de Stat, deveniţi specialişti consacraţi în domeniul dreptului administrativ

31
- n.n.). Această poziţie nu a încetat să fie contestată, datorită faptului că neglijează
„viaţa reală a administraţiei" şi practica administrativă, faţă de care contenciosul
administrativ nu reprezintă decât o oglindă adeseori deformată şi uită să ţină cont de
evoluţia modernă a administraţiei. Este motivul pentru care a treia etapă (începută
la momentul redactării acestor aprecieri, cu peste 30 de ani în urmă - n.n.) nu mai
ţine cont de faptul că remediul la criza în care se afla dreptul administrativ s-ar putea
regăsi în exegezele istorice, ci este vorba, mai degrabă, de reflectarea unei mişcări
mai profunde, care afectează ansamblul administraţiei franceze, ce se impune
descoperită, pentru a putea fi apoi stăpânită.
Doctrina evidenţiază, în mod constant, contribuţia substanţială pe care a avut-
o şi continuă să o aibă gândirea juridică franceză şi nu numai pe continentul
european, mai ales în privinţa a trei caracteristici fundamentale ale statului de drept,
şi anume: drepturile omului, separaţia puterilor şi modelul de control al
constituţionalităţii legilor.
Se impune a fi menţionat, în acest context, numele lui Otto Mayer (1846-
1924), considerat şi în prezent părintele dreptului administrativ german, care a
început prin a preda dreptul administrativ francez în Germania, înainte de a influenţa
prin scrierile şi prelegerile sale, legiuitorul şi tribunalele. Prin activitatea sa, a
contribuit la difuzarea acestor concepte. Mai exact, acest clasic al doctrinei germane,
înainte chiar de a publica lucrarea sa fundamentală despre dreptul administrativ
german, a scris o lucrare consacrată dreptului administrativ francez, făcând astfel
accesibile modelele franceze, doctrinei administrative germane.3
Totuşi, în contextul studiului influenţei dreptului administrativ francez asupra
dreptului german, un autor german sublinia, în anii '60, că dreptul administrativ
aparţine acelor ramuri ale dreptului „în care caracteristicile naţionale ale poporului şi
statului sunt dezvăluite cel mai complet", aşadar, în dreptul administrativ formele
instituţionale se dovedesc a fi rezistente la schimbare.4
Administraţia şi dreptul administrativ sunt determinate, în aspectele lor
esenţiale, prin „constituţia timpului lor", se arată în doctrina germană actuală. Este un
adevăr general admis, potrivit unei formule consacrate, aparţinând unui fost

32
preşedinte al Curţii Administrative Federale a Germaniei, ce califică dreptul
administrativ ca fiind „dreptul constituţional concretizat."5
Cu alte cuvinte, orice epocă constituţională are propriul său tip de
administraţie. Administraţia este în egală măsură determinată de contextul politic,
social, economic, tehnic şi cultural al perioadei corespunzătoare.
Administraţia şi dreptul administrativ se situează deci într-un sistem care
asigură coordonarea între Constituţie, care stabileşte orientările şi mediul
înconjurător, care-şi pune amprenta. La rândul lor, ele acţionează asupra constituţiei.
Un sistem de drept administrativ - sublinia un autor francez cu peste 30 de ani
în urmă - poate tinde să realizeze două obiective diferite. Pe de-o parte, el îşi poate
propune să facă acţiunea administrativă cât mai eficientă posibil pentru a permite
acesteia să apere interesul general în cele mai bune condiţii. Pe de altă parte, el poate,
dimpotrivă, să vizeze asigurarea celei mai mari protecţii posibile celor administraţi în
raport cu activităţile administraţiei. Aceste două finalităţi sunt evident contradictorii:
în prima situaţie, este mai convenabil să acorzi administraţiei cele mai largi
prerogative, în timp ce în a doua, ar trebui limitate la maximum aceste puteri.1
Numeroşi specialişti europeni în drept public au o dublă cultură în dreptul
public, germană şi franceză, cum este cazul, mai ales, al celor din Grecia şi din
Spania.
Este şi cazul Olandei până în anii '60, dar pierderea din influenţă a limbii
franceze - până în acei ani, obligatorie în şcoala primară - a atras o pierdere din
influenţă a dreptului francez, a celui public, dar, în egală măsură, şi a celui privat.
Contrar a ceea ce se crede adesea în Franţa, dreptul public italian este mai
autonom în raport cu dreptul francez, spre deosebire de cel portughez, care îi este
fidel celui francez, spre exemplu, sau de cel al Belgiei sau Luxemburgului care
dispun de o parte deloc neglijabilă de autonomie.2
Diferenţele între ţările europene nu trebuie exagerate, dar, mai ales, trebuie
păstrat în spirit fondul comun de idei, din ce în ce mai dezvoltat între ţările
continentale şi insulele britanice, sub toate aspectele dreptului care au o legătură
directă cu ideea de democraţie.

33
Democraţia, în sensul filosofic şi politic al termenului, reprezintă obiectivul şi
regimul aplicabil în majoritatea statelor lumii. Sub aspect istoric şi juridic,
democraţia are în Europa un sens mai precis. Din punct de vedere istoric, democraţia
desemnează procesul prin care poporul a cucerit puterea, iar din punct de vedere
juridic, ea desemnează instrumentele care au fost şi care sunt utilizate în acest scop.
Foarte schematic pot fi identificate două mari etape de dezvoltare
democratică. Prima, clasică, se referă la principiile reprezentării şi suveranităţii, iar
structurile democratice elaborate pe aceste baze în Europa sunt de o mare diversitate.
Democraţia contemporană apare mai omogenă, chiar dacă este mai complexă.
Fundamentelor clasice li se adaugă Statul de drept şi drepturile fundamentale, care se
reper-curtează asupra structurilor, ce devin pluraliste; principiul reprezentării trebuie
să ţină cont de diversitatea socială şi de minorităţi, în timp ce partidele politice
dobândesc un rol cu totul special în organizarea pluralismului.
Cum se situează Europa de Sud în această schemă europeană generală? Dacă,
la început, Franţa a contribuit de o manieră decisivă la edificarea democraţiei în
Europa de Sud, modelul propus de aceasta marcând profund Italia, Spania şi
Portugalia, ulterior, în perioada democraţiei contemporane, aceste din urmă ţări au
sesizat şansa de a adopta o nouă constituţie, după al doilea război mondial şi în anii
'70, asumându-şi evoluţia parcursă deja, pentru a o integra, adapta şi sintetiza.

34
3.2. Consideraţii introductive privind administraţia publică locală în Uniunea
Europeană

Organizarea administrativă este o realitate complexă, formată din ansamblul


subiectelor de drept public: statul, colectivităţile teritoriale locale şi stabilimentele
publice. Cu referire doar la subiectele de drept public politico-teritoriale, deci la
colectivităţile teritoriale, vorbim de organizare administrativ-teritorială.
Organizarea administrativ-teritorială reprezintă delimitarea administrativă a
teritoriului de stat în unităţi administrativ-teritoriale. Doctrina franceză utilizează
expresia de decupaj administrativ al teritoriului.
In studiile comparative cu privire la autorităţile locale în Europa a fost
remarcată dificultatea de a se ajunge la o clasificare satisfăcătoare a acestor structuri
(colectivităţi, entităţi etc.) cărora diferitele sisteme europene le recunosc o existenţă
juridică autonomă. Incertitudinilor de natură terminologică li se adaugă faptul că
analiza structurilor locale nu poate face abstracţie deforma de stat.
Indiferent de ţara unde le regăsim, colectivităţile locale se caracterizează prin
următoarele elemente: existenţa unui teritoriu; recunoaşterea unui anumit grad de
autonomie, chiar prin dispoziţiile constituţionale, justificat de existenţa intereselor
locale; principiul alegerii organelor locale prin sufragiu universal; un anumit grad de
protecţie juridică, sub aspect legislativ.
Caracterul legislativ priveşte atât limitele acestor colectivităţi, cât şi regulile de
compunere şi modalităţile de desemnare a autorităţilor, competenţelor acestora,
precum şi diferitele mijloace de a le exersa (mai ales de natură financiară), dar şi
modalităţile de control la care activitatea acestora poate fi supusă.
Sub aspect terminologic, sintagma autorităţi locale reprezintă termenul
generic, utilizat în toate statele Uniunii, termenul de colectivitate teritorială fiind
folosit, mai degrabă, pentru a desemna suportul teritorial sau populaţia căreia i se
aplică competenţele acestor autorităţi.
Structurile locale în Europa, mai puţin expuse unor analize comparative în
raport cu autorităţile centrale, şi-au păstrat vreme îndelungată particularităţile.

35
In toate ţările Uniunii Europene, înfiinţarea autorităţilor locale a precedat-o pe
cea statală.
Atât în Franţa, cât şi în ţara noastră, organizarea de bază, comuna, cu
autonomia ei, este anterioară statului, ea fiind plasată la intersecţia dintre stat şi
societatea civilă. La baza sistemului de organizare administrativă se situează comuna,
calificată ca o „colectivitate naturală a populaţiei" între care există raporturi de
vecinătate. între comune şi stat se constituie structuri administrative intermediare.
Dacă, din punct de vedere structural, pot exista trei nivele de organizare
administrativă, în ce priveşte raporturile stabilite între aceste nivele se constată
nuanţări importante, care, în fapt, definesc gradul descentralizării colectivităţilor
respective.
Autonomia autorităţilor locale este condiţionată de cadrul legal în care acestea
evoluează, adică de competenţele şi resursele de care dispun, precum şi de
mecanismele de control la care sunt supuse.
Cu excepţia Irlandei şi Regatului Unit, ţările Uniunii Europene, deci ţările
continentale, au suferit influenţa Franţei, în ceea ce priveşte administraţia locală.
Trei elemente esenţiale din sistemul autorităţilor locale instituit încă de la
Revoluţia franceză au fost reluate cu diferite variaţii în majoritatea statelor
continentale: un decupaj teritorial, bazat în teorie pe criterii obiective; crearea unei
corespondenţe între circumscripţiile administraţiei de stat şi cele ale autorităţilor
locale şi a unui număr de cel puţin două nivele de administraţie (cu excepţia
Finlandei, Austriei, Luxemburgului şi Portugaliei); prezenţa unui reprezentant al
Guvernului, la nivel intermediar, însărcinat să controleze activitatea autorităţilor
situate la cele două nivele.
Fiecare din aceste elemente a evoluat în mod diferit de la ţară la ţară.
Prin sistem politico-administrativ local înţelegem în prezent, ansamblul
autorităţilor şi instituţiilor aparţinând colectivităţilor constituite la nivelul diviziunilor
administrativ-teritoriale ale statelor, care desfăşoară activităţi de administraţie
publică, relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi autorităţile statale.
Valorile politice pe care le realizează autorităţile administraţiei publice locale
sunt cele care corespund intereselor colectivităţilor teritoriale locale pe care le

36
reprezintă. Din acest motiv, ele trebuie să deţină cea mai mare parte a atribuţiilor
necesare pentru rezolvarea problemelor locale sau, cu alte cuvinte, să deţină o
competenţă administrativă generală, pe care să o exercite autonom dispunând de
resursele necesare.
Administraţia locală se compune din: administraţia de nivel intermediar şi
administraţia de bază.
La nivel european, comparativ, regăsim state în care nu există nivel
intermediar, ci numai nivelul de bază şi cel naţional.
0 a doua categorie de state este formată din state cu un singur nivel
intermediar, deci cu trei niveluri de administraţie - de bază, intermediar şi naţional –
denumit convenţional sistemul departamental.
In sfârşit, o a treia categorie de state include state cu două niveluri de
administraţie intermediară, deci cu patru niveluri totale - sistemul regional.
Denumirile de sistem departamental şi sistem regional sunt pur convenţionale
şi sunt inspirate din organizarea administrativ-teritorială a Franţei, unde
departamentul este prima verigă intermediară, iar regiunea a doua. Clasificarea are în
vedere doar statele unitare, în cazul statelor federale, organizarea teritorială nefiind
exclusiv administrativă, ci şi politică, după cum am subliniat deja în capitolul
anterior.
De altfel, federalismul şi regionalizarea sunt două tipuri de organizare
instituţională care pot intra în combinaţii diferite, în funcţie de tradiţia şi condiţiile
particulare din fiecare ţară.
în statul regional, ca şi în statul federal, regionalismul reflectă caracterul slab
al integrării naţionale, iar regionalizarea politică poate duce la federalism, aşa cum s-
a întâmplat în Belgia.
în regulă generală, exceptând statele foarte mici, unde un nivel intermediar ar
fi greu sau chiar imposibil de conceput, datorită inutilităţii sale, statele cunosc nivelul
intermediar de administraţie, ataşându-se fie modelului departamental, fie modelului
regional, mai sus evocate.
Opţiunea pentru un sistem sau altul este dată nu neapărat de factori care ţin de
ştiinţa administraţiei şi a organizării teritoriului, adică, în primul rând, dimensiunile

37
statului şi nevoile unei bune administraţii, ci de considerente politice, de tradiţii şi de
mentalităţi.
La ora actuală, sistemul regional, sub forme extrem de diferite însă, s-a impus
în spaţiul regional european ca un adevărat model de administraţie, având, pe lângă
nivelul intermediar inferior, mai apropiat de cel de bază, un nivel intermediar
superior, de dimensiuni mari, cu o populaţie şi pondere economică însemnate, care
preia o parte din atribuţiile statului.
La nivel european, din punct de vedere al dreptului internaţional şi al dreptului
comparat, noţiunea de regionalizare poate fi utilizată cu trei sensuri diferite: pseudo-
regionalizarea, regionalizarea stricto-senso (administrativă) şi super-regionalizarea
(politică).
Pseudo-regionalizarea nu este o veritabilă formă de regionalizare. Ea poate fi
înţeleasă fie ca o formă de deconcentrare a administraţiei statale la nivel teritorial, fie
ca o formă de cooperare între colectivităţile teritoriale locale de nivel intermediar.
Regionalizarea administrativă este regionalizarea propriu-zisă. Regionalizarea
politică este o super-regionalizare, care nu mai este pur administrativă, ci se află la
jumătatea drumului între regionalizare şi federalism.
Cu privire la cele trei modele teoretice de regionalizare pot exista diferenţe de
nuanţă la nivelul fiecărui stat care practică regionalizarea, păstrând liniile de forţă ale
fiecărui sistem.
Potrivit unui specialist francez, citat de doi autori români, regiunea ideală este
alcătuită dintr-un grup de municipalităţi, iar dimensiunea sa depinde de sfera şi
natura problemelor ce trebuie soluţionate; municipalităţile şi regiunile sunt locuri
ideale de aplicare a democraţiei. Regiunile trebuie să se fondeze pe principiul
subsidiarităţii, fără să ameninţe statele-naţiune şi fără ca identităţile lor regionale să
dea naştere la neo-naţionalism. Astfel înţelese, regiunile vor fi capabile să ofere
minorităţilor un spaţiu pentru autoexprimare.
Noţiunea de „regionalizare" este înţeleasă, de regulă, într-un sens restrâns,
instituţional, în timp ce termenul de „regionalism" trimite la un curent politic sau
ideologic.

38
In genere, regionalizarea presupune crearea unei noi structuri administrative (a
unui nou nivel) în organizarea teritorială a statului; în ce priveşte organizarea şi
competenţele, noile instituţii diferă de cele locale şi se suprapun peste acestea din
urmă.
Regionalismul, la rândul său, face referire la un ansamblu de caracteristici
umane, culturale, lingvistice sau de altă natură ale unei colectivităţi umane rezidente
pe un teritoriu, căruia trebuie să i se recunoască o autonomie mai mult sau mai puţin
largă.
La ora actuală, regionalizarea reprezintă un nou mod de a înţelege sau de a
percepe organizarea administrativ-teritorială a unui stat, mai precis, a nivelului
intermediar, a funcţiilor şi finalităţilor acestuia.
Politica de regionalizare a cunoscut în deceniul '71-'80 o fază decisivă în
Belgia, Italia şi Spania, urmată în deceniul următor de Franţa.
De altfel, în Belgia există o situaţie cu totul specială, unică în lume,
federalismul belgian caracterizându-se printr-o superpoziţionare, în sensul că el se
constituie din Comunităţi şi Regiuni, în acelaşi timp.
O analiză comparativă la nivel european demonstrează evident că tendinţa
quasi-generală este spre sporirea dimensiunilor şi, prin aceasta a forţei colectivităţilor
teritoriale locale, în absenţa acestei evoluţii, autonomia locală rămânând pur
propagandistică.
în Europa Occidentală, politica de descentralizare s-a manifestat cu pregnanţă,
începând cu anii '60-'70, urmărind raţionalizarea descentralizării, cu două obiective
fundamentale: reorganizarea administrativă şi repartizarea competenţelor. Reformele
hărţii administrative au vizat două mari direcţii: reorganizarea colectivităţilor
teritoriale locale de bază, prin reducerea numărului acestora şi sporirea dimensiunilor
lor şi regionalizarea.
în paralel, s-a urmărit să nu se multiplice numărul eşaloanelor inferioare.
Regionalismul reprezintă una dintre cele mai recente şi mai însemnate invenţii
ale gândirii politice europene, o doctrină capabilă să se adapteze evoluţiilor pe care
modernitatea le aduce cu sine şi să perceapă, de o manieră inteligibilă pentru
cetăţeanul european, complexitatea crescândă a lumii actuale.

39
A opta pentru sau împotriva regionalizării rămâne o decizie exclusiv politică,
asociată ideii de organizare a statului. Această idee a evoluat şi evoluează în funcţie
de rolul asumat de stat, de colectivităţile teritoriale şi în funcţie de importanţa acestor
entităţi în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor.
Statele europene unitare cunosc fie un sistem cu un singur nivel de
administraţie locală (Luxemburg, Finlanda şi Portugalia), fie un sistem cu două
niveluri de administraţie locală (Grecia, Danemarca, Irlanda, Olanda, Regatul Unit,
Suedia), fie un sistem cu trei niveluri de administraţie locală (Franţa, Italia, Spania).
în cadrul Uniunii Europene, regiunile au evoluat, devenind adevăraţi parteneri
ai Comisiei europene în elaborarea şi punerea în practică a politicilor comunitare
finanţate de fondurile structurale.
Primele programe regionale la nivel european au fost iniţiate după intrarea
unor ţări mai slab dezvoltate în Uniunea Europeană, aspect care a dus la apariţia unor
decalaje semnificative; principala raţiune pentru care dimensiunea europeană a
politicilor regionale a luat amploare este legată de formarea pieţei unice, a cărei bună
funcţionare nu mai putea avea loc în condiţiile unor diferenţe prea mari între
diversele zone ale spaţiului integrat.
Dezvoltarea regională este un proces complex în care intervin aspecte
legislative, de formare profesională, de schimbare a mentalităţilor, de stabilire a unor
noi tipuri de relaţii între sectoarele public şi privat, între autorităţi şi colectivităţi, între
patronate şi sindicate.

40
3.3. Administraţia publică locală de bază

Prin autoritate de bază se înţelege autoritatea locală cea mai aproape de


cetăţean, dispunând de propriile sale structuri ale democraţiei şi de autonomie, şi deci
de competenţe suficiente pentru ca această autonomie să aibă un obiect real asupra
căruia să se exercite.
în esenţă, administraţia de bază este administraţia locală situată cel mai
aproape de cetăţeni, organizată în diviziunile administrativ-teritoriale de bază. Atât
numărul cât şi talia (din punct de vedere al populaţiei) circumscripţiilor autorităţilor
de bază sunt extrem de variabile de la o ţară la alta a Uniunii Europene.
Regimul de organizare şi funcţionare al autorităţilor de bază este departe de a
fi uniform în fiecare din statele occidentale.
Cât priveşte colectivităţile teritoriale locale de bază, creşterea autonomiei a
trecut, în aproape toate statele vest-europene (în special, în Suedia, Danemarca,
Belgia, Austria, Germania), printr-un proces de instaurare a unor colectivităţi
teritoriale locale de bază de talie universală, procedeele de eliminare a micilor
comune fiind mai mult sau mai puţin autoritare.
Sub aspectul colectivităţilor teritoriale inferioare, Franţa oferă un prost
exemplu, acestea fiind foarte numeroase, iar multe dintre ele foarte mici. Există circa
36.500 de comune în metropolă şi 200 în teritoriile de peste mări, iar dintre acestea
peste 23.000 au sub 500 de locuitori, iar 3500 dispun de o populaţie de sub 100 de
locuitori.
Spre exemplu, reducerea numărului colectivităţilor teritoriale locale de bază a
evoluat astfel: în Belgia, de la 2.700 la 600; în Germania, de la 24.000 la 8.500, în
Regatul Unit (pentru Anglia şi Ţara Galilor) de la 1.400 la 420.
Influenţa franceză caracterizată prin faptul că toate autorităţile de acelaşi nivel
au păstrat acelaşi regim se face simţită în ţări precum: Belgia, Danemarca, Italia,
Luxemburg şi Olanda.
La nivel regional, Marea Britanie este organizată, potrivit tradiţiilor istorice, în
patru mari regiuni: Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda De Nord.

41
Caracteristic pentru Marea Britanie este faptul că reglementările privind
colectivităţile teritoriale locale diferă de la regiune la regiune. De asemenea, prezintă
diferenţe şi organizarea administrativ-teritorială a acestor regiuni.
Sistemul juridic britanic este esenţialmente diferit de cel continental. De
aceea, înţelegerea fenomenului de administraţie teritorială locală presupune unele
precizări. Astfel, întrucât în Marea Britanie nu există constituţie scrisă, nu există nici
garanţii constituţionale în favoarea colectivităţilor teritoriale locale. Parlamentul
poate modifica oricând, după cum consideră necesar, statutul juridic al acestora,
singura limită reală fiind puternica tradiţie democratică britanică.
Şi organizarea administrativ-teritorială a Irlandei este greu de înţeles pentru
juristul de pe continent, format în spiritul dreptului romano-germanic, deoarece este
rezultatul unei tradiţii istorice fără legătură cu Europa continentală.
Alte ţări europene au regimuri variabile ale autorităţilor locale de bază, dar
această varietate se rezumă uneori doar la diferenţierea dintre cele două tipuri de
autorităţi, dispunând fiecare de un regim uniform.
în Germania, varietatea este mai puternică, datorată organizării federale, în
Lan¬duri. Variaţiile regimului aplicabil comunelor se rezumă la organizarea
instituţională.
Astfel, administraţia publică locală în Germania constituie un al treilea nivel
instituţional, comunele prezentându-se ca nişte corporaţii autonome dotate cu o
structură politică independentă.
In Grecia, colectivitatea de bază este fie comuna, corespunzătoare satelor cu
mai puţin de 10.000 de locuitori, fie municipalitatea, pentru oraşele cu peste 10.000
de locuitori sau pentru reşedinţele de departament, care în anumite cazuri, pot fi
divizate în arondismente.
în Spania, legislaţia distinge între comunele rurale şi comunele urbane, fără ca
această delimitare să atragă diferenţe considerabile de regim, în timp ce, în
Portugalia, legislaţia distinge între municipalităţile rurale şi municipalităţile urbane,
care au totuşi un regim de bază comun.
De reţinut situaţia specială a Portugaliei, formată dintr-o parte continentală
situată în Peninsula Iberică şi cele două arhipeleaguri Azore şi Madere, ce constituie

42
regiuni autonome, dispunând de funcţii legislative, politice şi administrative foarte
largi. Naţiunea portugheză se dovedeşte însă foarte omogenă atât în partea
continentală, cât şi în cele două arhipeleaguri.
Comunele în Portugalia dispun de o foarte largă autonomie, dar în cadrul
constituţional existent doar în domeniul administrativ.
In Irlanda, la nivel regional, distingem 8 regiuni, la nivel departamental este
vorba de 26 de comitate (County) şi 5 comitate-burg (County Borough Corporation),
iar la nivel de bază pot fi identificate 5 burguri (Borough Corporation), 49 districte
urbane (Urban District) şi 30 de comisariate urbane (Town Commissioners).
în Marea Britanie, diversitatea este cea mai mare; în 1990, colectivitatea de
bază era aproape peste tot districtul, dar sub un acelaşi termen se regăsesc diverse
posibilităţi ce diferă în principal prin repartizarea competenţelor.
Ca structuri administrative reprezentative pentru autonomia locală din Marea
Britanie se regăsesc în prezent, comunele (parohiile), districtele, urbane sau rurale,
burgurile, comitatele-burguri, rezervându-se un statut special capitalei.
în Regatul Unit, reformele succesive de-a lungul secolului trecut au condus la
situaţia ca populaţia să nu fie decât puţin ataşată structurilor locale, percepute, mai
degrabă, sub forma unor concentrări de servicii publice decât ca elemente ale
democraţiei locale.
Dimpotrivă, în alte ţări, consacrarea autonomiei locale prin Constituţie, dar
mai ales ataşamentul populaţiei şi aleşilor naţionali faţă de autorităţile de bază,
garantează menţinerea competenţelor acestora, doar numărul lor şi întinderea
teritorială fiind lăsate la fantezia legiuitorului.
Dintr-o perspectivă comparatistă vom reţine că, în toate statele Uniunii
Europene, legea este cea care determină regimul juridic aplicabil autorităţilor locale.
Dar, trebuie ţinut cont de doi factori suplimentari care sunt variabili, şi anume:
limitele constituţionale, pe de-o parte şi libertatea de a se auto-organiza lăsată
autorităţilor locale, pe de altă parte.
Spre exemplu, în Germania, competenţa legislativă aparţine Landurilor, care
dispun fiecare de propria lege comunală sau cu privire la administraţia locală.

43
Legea fundamentală federală garantează dreptul la auto-administrare
comunală susţinut printr-o jurisprudenţă clară a Tribunalului constituţional federal şi
printr-un anumit număr de legi-cadru federale, aspect care fără a permite
uniformizarea regimului aplicabil, asigură o anumită omogenitate dreptului
colectivităţilor locale în Germania.
în ce priveşte capacitatea de auto-organizare, aceasta este mai peste tot
limitată la organizarea şi la gestiunea serviciilor, având, în plus, o anumită marjă de
manoperă în materie de subdiviziuni interne sau de fiscalitate. în cele două cazuri,
legea este cea care permite această posibilitate. în materie fiscală, în toate ţările
Uniunii Europene, doar Parlamentul dispune de competenţa de a autoriza prelevarea
de impozite, iar dacă o comună poate alege să pretindă o anumită taxă sau alta, are
nevoie întotdeauna de autorizarea expresă şi precisă a legiuitorului. în cazul unor
subdiviziuni interne ale colectivităţilor de bază, în egală măsură, doar legiuitorul le
poate fie impune, cum ar fi, în Franţa pentru Paris, Lyon şi Marsilia, fie deschide
posibilitatea de fi create, cel mai adesea pornind de la un anumit număr de cetăţeni,
cum ar fi, în anumite Landuri germane, în Grecia, Spania, Italia etc.
Studiul competenţelor autorităţilor locale este indispensabil în scopul de a
afla: la ce servesc aceste autorităţi localei; cum funcţionează ele; care este locul lor în
sistemul administraţiei statului, considerat ca un ansamblu?
Două mari principii de atribuire a competenţelor locale pot fi identificate,
aparent contradictorii: pe de-o parte, descentralizarea, în sensul propriu al termenului
iar pe de altă parte, subsidiaritatea.
In cazul descentralizării, competenţele globale se află în vârf şi doar cele
încredinţate eşalonului inferior vor fi asumate de acesta.
In cazul subsidiarităţii, competenţele se exercită la bază, cu excepţia celor care
sunt reţinute la nivel superior.
Principiul subsidiarităţii, la care ne referim succint, cel al descentralizării fiind
abordat pe larg într-un capitol anterior, provine din dreptul comunitar, unde are
semnificaţia de regulator de competenţă, în caz de concurenţă între competenţa
naţională şi cea comunitară. Germenii acestui principiu, potrivit căruia Comunitatea
Europeană nu putea să acţioneze decât atunci când un obiectiv putea fi mai bine

44
realizat la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre, se regăsesc în Tratatul
instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.
O primă problemă care interesează pentru studiul competenţelor priveşte
gradul de libertate de decizie lăsat autorităţilor locale.
în Franţa, atribuţiile transferate colectivităţilor teritoriale locale sunt, de regulă,
obligatorii, au o natură administrativă şi sunt stabilite prin lege.
Potrivit formulei tradiţionale, „consiliul municipal rezolvă în urma
deliberărilor afacerile comunei."
în Germania, doctrina şi, în egală măsură, practicienii, insistă cel mai mult pe
principiul potrivit căruia, comunele pot şi trebuie să fie competente pentru toate
problemele care nu sunt decât de interes local.
Termenul de comună se aplică atât marilor oraşe cât şi micilor localităţi rurale,
statutul comunei fiind deci guvernat de principiul liberei administrări.
în Austria, comuna dispune de un drept garantat prin Constituţie, de a-şi
exercita puterea administrativă independent, în orice probleme ce relevă, exclusiv sau
în principal, interesul colectivităţii locale, reprezentat de comună, şi care sunt de
natură a fi asumate de colectivitate în cadrul limitelor sale teritoriale.
Comuna reprezintă, pe de-o parte, o colectivitate teritorială având dreptul la o
administrare autonomă în domeniile stabilite prin Constituţia federală dar, pe de altă
parte, ea reprezintă şi o circumscripţie administrativă. în subsidiar, ea poate fi obli
gata prin legea federală sau prin legea Landului să îndeplinească sarcini ale
administraţiei federale sau ale Landului, urmând instrucţiunile Federaţiei sau ale
Landului.
în Belgia, comuna este colectivitatea locală de bază, cu personalitate juridică
de drept public, fiecare comună urmând să facă parte dintr-o comunitate lingvistică.
Comuna dispune de competenţă administrativă generală pentru rezolvarea
probleme¬lor de interes local, precum: adoptarea bugetului propriu şi stabilirea de
taxe locale, organizarea serviciilor comunale, stabilirea statutului şi numirea
funcţionarilor locali, ordinea publică, administrarea domeniului comunal, adoptarea
planurilor de urbanism şi eliberarea autorizaţiilor de construire, starea civilă şi

45
organizarea alegerilor. Comuna mai exercită şi atribuţiile delegate de autorităţile
superioare, precum: Guvernul federal, Guvernul regiunii şi Guvernul comunităţii.
în Luxemburg, teritoriul este organizat în 3 districte şi 117 comune, districtul
fiind o circumscripţie administrativă a statului iar comuna reprezentând colectivitatea
locală de bază, persoană juridică politico-administrativă, dotată cu autorităţi
reprezentative.
în Danemarca, autorităţile comunale sunt competente pentru toate sarcinile ce
pot fi îndeplinite pe o bază pur locală; în Grecia, pentru afacerile locale, cu condiţia
respectării Constituţiei şi a legilor; în Spania, pentru afacerile locale cu privire la tot
ceea ce nu este rezervat statului (sau comunităţilor autonome).
în Irlanda, autorităţile locale pot să ia măsuri sau să întreprindă activităţi
conform legii, dacă acest lucru este considerat profitabil intereselor locuitorilor.
în Italia, comunele dispun de o competenţă generală pentru toate afacerile de
interes local care nu intră în competenţa unei autorităţi superioare. în Olanda, ele
dispun de o competenţă generală de interes local, iar în Portugalia, municipalităţile
dispun de competenţe generale pentru a promova interesele şi bunăstarea populaţiei.
în definitiv, ceea ce este determinant, nu este principiul, subsidiaritate sau
descentralizare, ci maniera mai mult sau mai puţin detaliată în care exercitarea
competenţelor este reglementată.
O a doua problemă, evocată adesea, este aceea de a şti dacă autorităţile locale
îşi exercită competenţele în nume propriu sau în numele statului.
în cea mai mare parte a cazurilor, potrivit doctrinei, contribuţia autorităţilor
locale la punerea în aplicare a legilor reprezintă exercitarea de către autoritatea locală
a unei competenţe a Statului.
Doctrina şi practica din Olanda au dezvoltat, în acest sens, conceptul de co-
administrare, care implică o obligaţie, cel puţin de natură morală, a administraţiei de
Stat de a încerca să coopereze cu autorităţile locale prin intermediul asociaţiilor
acestora din urmă.
Astfel, potrivit Constituţiei, Olanda se prezintă ca un stat unitar descentralizat,
Constituţia operând o distincţie în art. 124, între competenţa colectivităţilor locale de
a „reglementa şi administra afacerile interne ale provinciilor şi comunelor", pe de-o

46
parte, şi obligaţia de a coopera în aplicarea legii, pe de altă parte. Este vorba deci, în
acelaşi timp, de autonomie şi de putere executivă delegată.
Teritoriul olandez este delimitat în 12 provincii, fiecare dispunând de un organ
executiv. Al treilea palier al administraţiei publice este reprezentat de comune,
subdiviziuni ale teritoriului provincial.
Alte forme ale administraţiei locale sunt reprezentate de aşa numitele „consilii
de apă".
Un al treilea aspect este cel al competenţelor obligatorii şi cel al competenţelor
facultative. In anumite sisteme legislative, distincţia este foarte clar stabilită (în
Germania, în Franţa, în Regatul-Unit), dar consecinţele pot fi variabile în funcţie de
mecanismele stabilite pentru respectarea acestei obligaţii.
Spre exemplu, în Belgia, principalele atribuţii comunale privesc poliţia locală,
învăţământul preuniversitar, circulaţia comunală şi întreţinerea canalizării precum şi
dezvoltarea economică.
în Danemarca, sarcinile obligatorii la nivel comunal privesc ajutorul social şi
gestiunea ajutorului de şomaj acordat de Guvern, educaţia primară şi formarea
continuă, activitatea sanitară şi drumurile comunale, în timp ce atribuţiile facultative
se referă la echipamentele sportive şi culturale, transportul public, întreprinderile
publice şi dezvoltarea economică locală.
Trebuie remarcat că importanţa activităţii autorităţilor locale într-un anumit
domeniu este variabilă, în funcţie de importanţa şi compunerea populaţiei care
depinde de ele.
Autonomia autorităţilor locale se bazează mai ales pe mijloacele financiare de
care dispun acestea.
Fără a intra în detalii, putem reţine că este extrem de dificil, în starea actuală
de studii comparative, de a aprecia „gradul de libertate pe care îl deţine fiecare dintre
colectivităţi pentru a angaja cheltuieli şi, mai ales, pentru a-şi procura resurse".
Este vorba despre mai multe criterii de comparaţie, precum: procentul
cheltuielilor locale în raport cu produsul intern brut; partea fiscalităţii directe locale în
bugetele locale, partea transferurilor şi cea a împrumuturilor. Toate aceste criterii
prezintă semnificaţie în cazul analizei autonomiei locale.

47
Unele indicaţii sumare cu privire la resursele umane mai pot fi relevante.
Două aspecte ar trebui luate în consideraţie: efectivele, care depind în esenţă
de capacitatea financiară a comunelor şi existenţa sau nu a unei libertăţi statutare.
în ce priveşte efectivele, proporţia agenţilor locali în raport cu cea a agenţilor
statului este cea mai interesantă.
într-un prim grup de state (Danemarca, Regatul-Unit), agenţii autorităţilor
locale sunt de departe mai numeroşi decât cei ai statului.
într-un al doilea grup de state (Germania, Franţa, Olanda etc), ei reprezintă
mai mult de o treime din ansamblul agenţilor publici.
Un al treilea grup reuneşte ţările cele mai puţin bogate ale Uniunii, dinainte de
aderarea celor 10 la 1 mai 2004 (Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda), cu variaţii
semnificative ale procentelor.
în problema statutelor aplicabile acestora, vom distinge tot între trei categorii
de state.
în Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Olanda şi Portugalia,
autorităţile locale se supun, cu privire la recrutarea şi gestiunea resurselor umane,
unor constrângeri statutare, de principiu, care pot fi mai mult sau mai puţin apropiate
de statutul funcţionarilor în sens strict.
în Regatul Unit, dreptul muncii este cel care guvernează activitatea agenţilor
locali.
în Germania, în Danemarca, în Grecia şi în Italia, există o anumită libertate de
alegere între aplicarea regulilor dreptului public, unui statut al funcţionarilor publici,
pe de-o parte, şi aplicarea regulilor dreptului muncii, pe de altă parte.
Studiul comparativ al autorităţilor locale este mai uşor de realizat decât cel al
competenţelor şi mijloacelor. Delimitarea între o adunare reprezentativă a
colectivităţii şi o autoritate executivă se întâlneşte peste tot.
Organele deliberative au competenţa de a se pronunţa în principalele
probleme de interes local, iar actele administrative adoptate de acestea sunt, de
principiu, aduse la îndeplinire de organele executive.

48
3.3. Administraţia publică locală intermediară

Dacă una din problemele cele mai frecvent dezbătute în Franţa, ca şi în alte
state ale Uniunii Europene, se referă la dimensiunile optime ale colectivităţilor
teritoriale, o alta priveşte numărul optim de ,niveluri ale administraţie?.
în realitate trei aspecte ar trebui examinate separat, aspecte care nu presupun
răspunsuri identice, şi anume: organizarea administrativă optimă trebuie să fie mai
mult sau mai puţin deconcentrată, iar comunicarea între vârf şi baza ierarhiei
administraţiei ar trebui să parcurgă toate etapele intermediare sau ar putea fi
micşorată? Doar această chestiune ar merita să fie rezumată sub sintagma „nivele ale
administraţiei" şi ea priveşte mai puţin numărul autorităţilor locale, cât organizarea
ciclurilor de elaborare şi punere în aplicare a politicilor publice; talia optimă a razei
de acţiune a autorităţilor locale nu variază ea oare în funcţie de problemele pe care le
are de rezolvat şi nu ar fi de dorit să fie instalate atâtea autorităţi locale democratic
alese câte ar presupune existenţa unor circumscripţii de talie medie?; bilanţul costuri-
avantaje incită la limitarea numărului de autorităţi locale sau de niveluri ale
administraţiei în scopul de a profita din plin de economiile realizate sau mai bine ar
trebui să con¬siderăm că nu este posibil să calculezi doar o parte din elemente -
partea financiară în timp ce alta, precum apropierea cetăţeanului de autorităţile locale,
ar prezenta mai puţină importanţă?
în cea mai mare parte a statelor Uniunii Europene regăsim o categorie de
autorităţi locale intermediare între nivelul de bază şi nivelul naţional sau regional, în
timp ce, spre exemplu, în Luxemburg nu există nici o autoritate intermediară între
comune sau municipalităţi şi stat, pentru considerente evidente, legate de întinderea
teritoriului.
Administraţia publică locală intermediară este administraţia locală organizată
la nivelul diviziunilor administrativ-teritoriale intermediare, situate între cele de bază
şi stat.

49
Administraţia publică locală intermediară se distinge prin faptul că, fiind
situată între alte două nivele de administraţie, trebuie să respecte atât competenţa
unui nivel superior, cât şi competenţa unui nivel inferior.
în cuprinsul tezei sale de doctorat, consacrată chiar acestei problematici,
acelaşi autor mai sus citat ne oferă următoarea definiţie mai complexă: administraţia
publică de nivel intermediar este activitatea executivă având ca finalitate realizarea
unor valori politice locale, desfăşurată în regim de putere publică, de autorităţi şi
instituţii autonome faţă de stat, care reprezintă colectivităţile situate în perimetrul
unităţilor administrativ-teritoriale de nivel intermediar, integrate în sistemul politico-
administrativ statal.
Ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice de nivel intermediar, doar
atunci când o circumscripţie administrativ-teritorială a statului dobândeşte şi statutul
de unitate administrativ-teritorială, adică populaţiei aferente i se recunoaşte statutul
de colectivitate locală.
De aici rezultă că administraţia publică de nivel intermediar prezintă
următoarele elemente constitutive: cel puţin o unitate administrativ-teritorială de
nivel intermediar; cel puţin o autoritate reprezentativă autonomă; competenţă
administrativă generală şi resurse pentru realizarea acesteia; existenţa unei forme de
control din partea statului.
în Franţa, regimul celor o sută de departamente este în mare măsură uniform,
cu excepţia unor variaţii minore pentru cele două departamente corsicane şi cele
patru departamente de peste mări. Trebuie remarcat însă că Parisul reprezintă, în
acelaşi timp, o comună şi un departament, cu instituţii unice. La rândul lor,
Guadelupa, Guyana, Martinica şi Reunion constituie, în acelaşi timp, un departament
şi o regiune şi dispun fiecare de două adunări reprezentative şi două autorităţi
executive pentru acelaşi teritoriu şi aceeaşi populaţie. în plus, trebuie adăugat că cele
două colectivităţi teritoriale de peste mări, Mayotte şi Saint-Pierre-et-Miquelon ca şi
teritoriul de peste mări, Wallis-et-Furtuna, pot fi considerate colectivităţi locale
intermediare, asemănătoare, în parte, departamentelor.

50
Regiunea reprezintă colectivitatea teritorială locală situată la al doilea nivel
intermediar. în Franţa sunt 21 de regiuni cu un statut unic, la care se adaugă Corsica,
dispunând de un statut special de autonomie.
Sub aspect juridic, regiunile sunt în prezent colectivităţi teritoriale cu statut
asemănător comunelor şi departamentelor, fără ca existenţa lor să fie garantată prin
Constituţie. în schimb, principiul liberei administrări a colectivităţilor teritoriale le
este aplicabil, fără însă a le conferi putere de reglementare. în practică, faţă de
comune şi departamente, competenţa normativă a regiunii este mult limitată şi
regiunile nu-şi pot aroga dreptul de tutelă asupra colectivităţilor locale din teritoriul
lor.
în Olanda, cele douăsprezece provincii sunt reglementate uniform printr-o
lege distinctă. în paralel, există autorităţi având o natură foarte specială, autorităţi
care dispun de statutul de colectivităţi publice, numite „autorităţi acvatice",
însărcinate cu girarea sistemului de reglare al solului după retragerea apelor, autorităţi
care provin încă din Evul Mediu.
Mai exact, pe lângă provincii şi comune, există şi alte organisme de drept
public care intră în categoria colectivităţilor locale, numite „wateringues", ce ocupă
un loc cu totul special în structura şi istoria statului olandez. Lupta contra apelor a
determinat pe cei interesaţi, cu mult timp în urmă, să se regrupeze sub forma unor
organizaţii menite să protejeze un anumit teritoriu. Această funcţiune limitată la un
teritoriu determinat este unică în organizarea politică a statului. Dacă definim
protecţia contra apelor ca o misiune publică, este vorba despre o descentralizare
funcţională şi teritorială, în acelaşi timp.
La nivelul provinciei funcţionează trei autorităţi: Adunarea provinciei, Biroul
executiv şi Comisarul Reginei. Adunarea provinciei este compusă din membri aleşi
pentru un mandat de 4 ani. Biroul executiv este ales de către Adunare, dintre membrii
săi, şi este responsabil în faţa acesteia. El funcţionează permanent şi emite cea mai
mare parte a actelor administrative individuale. Comisarul Reginei este numit de
Guvern, cu avizul Adunării provinciei, pentru un mandat de 6 ani, ce poate fi
reînnoit, şi are atât calitatea de funcţionar al statului cât şi al provinciei. în ce priveşte

51
regiunea italiană, - în literatura de specialitate -, se apreciază că, în prezent, ar fi
vorba mai degrabă de o formă de autoguvernare asemănătoare statului federat.
La nivelul regiunii funcţionează: Consiliul regional, Comitetul executiv al
regiunii şi Preşedintele regiunii.
Printr-o Lege constituţională adoptată în 1999, care a modificat unele articole
din Constituţie, s-a prevăzut alegerea directă a Preşedintelui regiunii şi lărgirea
autonomiei statutare a regiunilor.
La nivelul provinciei, privită ca un nivel intermediar de administraţie publică,
distingem: Consiliul provincial, Comitetul executiv al provinciei şi Preşedintele
provinciei. Consiliul provincial este ales prin reprezentare proporţională, pentru un
mandat de 4 ani, fiind compus din 24 până la 45 de membri, care la rândul lor aleg un
comitet şi un preşedinte, care asigură împreună executivul. Consiliul provincial este
organul deliberativ ce are mai degrabă un rol de orientare politică, Comitetul
executiv dispune de largi atribuţii pentru a aduce la îndeplinire orientările stabilite de
Consiliu şi conduce serviciile administrative ale provinciei, iar Preşedintele
provinciei are, în principal, un rol de reprezentare.
Asemenea regiunii italiene, regiunea spaniolă nu poate constitui un nivel
intermediar de administraţie publică locală, deoarece adoptă acte legislative, ce sunt
supuse doar controlului Tribunalului Constituţional. Este o caracteristică ce face din
comunitatea regională spaniolă o formă de autoguvernare, asemănătoare statului
federat.
în schimb, provincia întruneşte elementele constitutive ale administraţiei
publice de nivel intermediar, cele cincizeci de provincii, instituite printr-un decret
încă din 1833, constituind fiecare, în acelaşi timp, o circumscripţie administrativă a
statului şi o colectivitate locală, având, în principiu, un regim uniform, dar evoluţia
lor fiind direct determinată de acordurile comunităţilor autonome cu statul.
Administraţia provinciilor se realizează de aşa-numita Reprezentanţă,
compusă din: Consiliul provinciei, Comisia de guvernare, Preşedinte şi
Vicepreşedinţi.
Spania este singura ţară în care adunarea reprezentativă nu este aleasă prin
sufragiu universal direct. Consiliul provinciei compus din 25 până la 31 de membri

52
(51 de membri pentru Madrid şi Barcelona) este format din „deputaţi provinciali",
aleşi de consilierii municipali dintre ei înşişi, în urma alegerilor municipale. Comisia
de guvernare se compune din Preşedinte şi un număr de deputaţi provinciali numiţi
de acesta. Ea îşi alege preşedintele însărcinat cu atribuţii executive.
în unele state ale Uniunii Europene, colectivităţile locale intermediare dispun
de competenţe şi de mijloace mai puţin importante decât colectivităţile de bază.
Este cazul Belgiei, Spaniei şi Italiei, ţări în care tendinţa de a scădea
semnificaţia provinciilor este strâns legată de transformările produse la nivelul
structurii statului
în Italia, provinciile au pierdut din ce în ce mai multe atribuţii, în profitul
comunelor şi regiunilor, dar au trebuit menţinute atât ca circumscripţii administrative
ale Statului, cât şi ca autorităţi însărcinate să asigure legătura între regiune şi comune
şi coordonarea celor din urmă. Regimul lor este în mare parte uniform, dar pot apărea
unele variaţii de la o regiune la alta.
în Danemarca şi Olanda, autorităţile intermediare dispun în teorie de aceeaşi
competenţă generală ca şi autorităţile de bază.
în ce priveşte Franţa, tendinţa contemporană este dimpotrivă aceea de a spori
rolul departamentului (în raport cu comuna, dar şi comparativ cu regiunea), datorită
faptului că cele mai importante transferuri de competenţă se realizează de la stat către
departamente, dar şi datorită atracţiei pe care o exercită asupra clasei politice funcţia
de Preşedinte al consiliului general.
Autoritatea deliberativă a regiunii în Franţa este Consiliul regional, compus
din consilieri aleşi prin sufragiu universal direct, pe departamente, pentru un mandat
de 5 ani, el lucrând în şedinţe publice. Consilierii regionali aleg, dintre ei, pe
Preşedintele Consiliului regional, care reprezintă autoritatea executivă. Consiliul
regional are o Comisie permanentă, formată din Preşedintele Consiliului, un anumit
număr de vicepreşedinţi şi alţi membri, stabiliţi de Consiliu, Comisie ce exercită
atribuţii delegate de Consiliu.
Autoritatea deliberativă a departamentului în Franţa este Consiliul general,
ales prin vot direct, în cadrul unor circumscripţii electorale denumite cantoane,
pentru un mandat de 6 ani, jumătate din numărul consilierilor reînnoindu-se la fiecare

53
3 ani. Consiliul general lucrează în şedinţe publice. Executivul colectivităţii
departamentale este Preşedintele Consiliului general, ales dintre membrii Consiliului,
la fiecare reînnoire a acestuia.
Există şi un organ colegial, format din Preşedintele Consiliului general, un
anumit număr de vicepreşedinţi şi alţi membri desemnaţi de Consiliul general.
Comisia permanentă exercită atribuţiile delegate de Consiliul general.
în Irlanda şi în Regatul Unit se poate spune că autoritatea intermediară este
cea care contează în marea parte a cazurilor, în raport cu autorităţile de bază.
în ce priveşte organizarea sub aspect instituţional a autorităţilor locale
intermediare, aceasta se aseamănă cu cea a autorităţilor locale de bază din aceeaşi
ţară.
Anglia nu are statut de comunitate regională şi nici nu dispune de un nivel
regional de administraţie. Agenţiile regionale de dezvoltare, apărute după 1997, nu
au autorităţi deliberative. Ele constituie totuşi, un prim pas spre o organizare
administrativă de tip regional. Administraţia intermediară este exercitată de comitate.
Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda De Nord au statut de comunităţi regionale.
Fiecare dintre ele dispune de o adunare deliberativă, aleasă prin vot direct, şi de un
organ executiv desemnat de aceasta. Astfel, în Ţara Galilor funcţionează Adunarea
naţională galeză şi un Comitet executiv, prezidat de un „Leader"; în Scoţia
funcţionează Parlamentul scoţian şi Executivul scoţian, condus de Primul-ministru
scoţian; în Irlanda de Nord funcţionează Adunarea semi-autonomă şi Comitetul
executiv, condus de un Prim-ministru.
în Regatul Unit, consiliul de comitat se compune dintr-un număr nedeterminat
prin lege, de 60 până la 100 de membri, aleşi prin scrutin uninominal într-un tur,
pentru un mandat de 4 ani. Consiliul îşi alege preşedintele pentru un an.
în Irlanda, elementele constitutive ale administraţiei publice de nivel
intermediar sunt întrunite tot de comitat, la nivelul acestuia funcţionând Consiliul
comitatului, format din consilieri aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani.
Consiliul exercită aşa numitele „funcţii rezervate", considerate chestiuni politice,
precum: adoptarea bugetului, contractarea împrumuturilor, adoptarea şi modificarea
diferitelor planuri, desemnarea membrilor diverselor comitete şi comisii care se

54
ocupă de rezolvarea unor probleme de interes public, adoptarea actelor de
reglementare.
Toate atribuţiile care nu sunt „rezervate" sunt considerate „executive" şi se
realizează de aşa-numitul Administrator al comitatului, care conduce serviciile
administrative ale comitatului. El este un funcţionar public, numit de Consiliu, pentru
o perioadă de 7 ani (ce poate fi reînnoită), la propunerea unui organ central
independent numit „Comisia pentru nominalizări locale", propunere pe care Consiliul
nu o poate refuza.
Şi la nivelul fiecărei regiuni, funcţionează în Irlanda, începând cu anul 1994,
aşa-numitele Colectivităţi regionale, compuse din consilieri aleşi de consiliile
comitatelor şi ale comitatelor-burg, dintre membrii lor, dar acestea nu reprezintă
autorităţi deliberative, rolul lor reducându-se la coordonarea unor servicii publice şi
la comunicarea pe verticală a programelor guvernamentale.
în Belgia, provincia este comunitatea teritorială de bază, căreia îi este
recunoscută competenţa administrativă generală pentru rezolvarea problemelor de
interes provincial. Ea dispune de atribuţii proprii, precum: adoptarea bugetului
propriu şi stabilirea de impozite şi taxe provinciale, angajarea personalului propriu şi
stabilirea statutului acestuia, întreţinerea infrastructurilor provinciale, puterea de
intervenţie în domeniile educaţiei, culturii, sportului etc.
Provincia are ca autoritate deliberativă consiliul provincial, format din membri
aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 6 ani, şi ca autoritate executivă, Delegaţia
permanentă, aleasă de Consiliu dintre membri săi.
în Danemarca există 14 comitate, la care se adaugă două oraşe-comitat,
Frederiksberg şi Copenhaga, comitatul fiind colectivitatea teritorială intermediară, ce
dispune de o competenţă administrativă generală, alcătuită din atribuţii obligatorii şi
atribuţii facultative.
Autorităţile comitatului sunt: Consiliul comitatului, Comisiile permanente şi
Preşedintele consiliului. Consiliul este organul deliberativ al comitatului. El lucrează
în şedinţe publice, membrii săi fiind aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani.
Consiliul îşi adoptă regulamentul de funcţionare, stabileşte numărul, structura şi
atribuţiile comisiilor permanente, adoptă bugetul comitatului, organizează

55
administraţia comitatului. în ce priveşte comisiile permanente, legea impune
constituirea unei Comisii de finanţe şi cel puţin a încă unei comisii permanente. în
esenţă, Comisiile permanente pregătesc lucrările Consiliului şi iau deciziile necesare
pentru executarea hotărârilor acestuia. Preşedintele Consiliului este ales de acesta,
dintre membrii săi, pentru a conduce lucrările Consiliului şi ale Comisiei de finanţe.
El este şeful administraţiei comitatului.
în Germania, colectivitatea teritorială locală de nivel intermediar este arondis-
mentul, căruia Constituţia federală şi Constituţiile landurilor îi recunosc autonomia
administrativă, precum şi reprezentativitatea rezultată din „sufragiul universal, direct,
egal şi secret." Statutul arondismentului este stabilit printr-un Cod special, adoptat ca
lege a landului, aspect care atrage deosebiri de la un land la altul. Pe lângă calitatea
de colectivitate teritorială, arondismentul este şi circumscripţie administrativă a
landului.
Organul reprezentativ este Adunarea arondismentului, ai cărei membri sunt
aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani. Adunarea decide în toate problemele
care ţin de competenţa arondismentului, însă ea poate delega unele atribuţii
Preşedintelui Adunării sau unor comitete constituite dintre membrii săi. Preşedintele
Arondismentului este ales de Adunarea arondismentului pentru perioade cuprinse
între 6 şi 12 ani, în funcţie de land. El este un funcţionar public având atât calitatea de
Preşedinte al Adunării arondismentului, cât şi pe cea de şef al întregii administraţii
din arondisment, atât cea proprie, cât şi cea a landului.
Preşedintele Arondismentului este şi autoritatea de control administrativ
asupra actelor comunelor componente.
In Grecia, elementele constitutive ale administraţiei publice de nivel
intermediar se regăsesc doar la nivelul departamentului, regiunea prezentându-se ca o
circumscripţie administrativă a statului.
Potrivit doctrinei greceşti recente, noţiunea de regiune prezintă două
înţelesuri: unul organizaţional, fiind vorba despre o unitate administrativă a Statului
şi altul teritorial, fiind vorba despre o secţiune a teritoriului ţării, în cadrul căreia
autorităţi limitate teritorial îşi exercită competenţa.

56
La nivelul departamentului funcţionează ca autoritate deliberativă, Consiliul
departamental, format din consilieri aleşi prin sufragiu universal, direct, obligatoriu,
pentru un mandat de 4 ani, iar la nivelul regiunii funcţionează Consiliul regional,
condus de Secretarul general al regiunii.
Consiliul regional, organ colegial consultativ, este alcătuit din prefecţii
departamentelor din regiune, un reprezentant al organizaţiei locale a oraşelor şi
comunelor, precum şi din reprezentanţi ai organizaţiilor şi camerelor profesionale.
Secretarul general al regiunii este numit de Guvern şi este subordonat ierarhic
ministrului de interne, dar şi fiecărui ministru ale cărui competenţe le exercită.
El are un rol politic şi administrativ, fiind reprezentantul Guvernului în
regiune şi având responsabilitate pentru implementarea politicii guvernamentale în
domeniile care privesc regiunea.
O situaţie interesantă întâlnim în Finlanda, unde începând cu anul 1994 se
regăseşte o instituţie publică de nivel departamental, Regiunea de dezvoltare, ce s-ar
putea transforma în timp în colectivitate teritorială locală. Capacitatea sa juridică este
restrânsă la politicile de dezvoltare regională, la planificarea regională şi la
repartizarea fondurilor ce provin de la bugetul de stat. Regiunea de dezvoltare
dispune de o structură deliberativă denumită Consiliu regional, alcătuită din membri
aleşi din rândul consiliilor comunale, de către acestea. Consiliul regional nu are însă
un organ executiv şi nici administraţie proprie, hotărârile sale fiind puse în executare
de autorităţile şi serviciile administrative ale comunelor.
în Suedia, comitatul reprezintă colectivitatea teritorială locală de nivel
intermediar, reprezentat de două autorităţi: Consiliul comitatului şi Comitetul
executiv. Consiliul comitatului este autoritatea deliberativă, ce lucrează în şedinţe
publice, ales prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani. Comitetul executiv este ales
de Consiliu dintre membrii săi şi este condus de liderul partidului care deţine
majoritatea în Consiliu. Se pot înfiinţa şi comitete pe domenii de activitate. în
general, există un comitet pentru politicile comitatului, un comitet pentru serviciile
sociale şi un comitet pentru mediu.
Mai reţinem în acest context faptul că în ţările comunitare s-au dezvoltat o
multitudine de forme de colaborare externă ale colectivităţilor locale, de la

57
convenţiile de drept internaţional privat, până la constituirea unor adevărate instituţii
publice trans-frontaliere sau crearea de reprezentanţe pe lângă Uniunea Europeană.

58
BIBLIOGRAFIE
I. Acte normative

Constituţia României din 21 noiembrie 1991, publicată în M. O., partea I, nr. 233/21.11.1991,
revizuită prin legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, publicată în M. O., partea I, nr.
758/29.10. 2003
Legea 215/2001 – privind administraţia publică locală, republicată în M. O., partea I, nr.
123/20.02. 2007
Legea nr. 141 din 30/04/2004 - pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 396 din 04/05/2004
Legea nr. 195 din 22/05/2006 – Legea-cadru a descentralizării, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 453 din 25/05/2006
Legea 286/2006 – pentru modificarea şi completarea legii administraţiei publice locale nr.
215/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 621 din 18/07/2006

II. Tratate, monografii

Alexandru Ioan – Drept administrativ comparat, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003
Alexandru Ioan – Administraţia publică. Teorii, realităţi, perspective, ediţia a III-a, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Apostol - Tofan Dana – Drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
Apostol - Tofan Dana – Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
Coman-Kund Liviu – Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat şi
în dreptul românesc, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005
Constantinesco L.J.– Tratat de drept comparat. Metoda comparativă, vol. III, Ed. All,
Bucureşti, 2001
Dicey A. V.– Introducere în dreptul constituţional, ed. a 8-a, Londra, 1931,
Dissescu C.G.– Cursul de drept public român, vol. III, Drept administrative, Stabilimentul
Grafic I.V. Socec, Bucureşti, 1891
Forsthoff Ernst – Traite de droit administratif allemand, traduit de l’allemand par Michel
Fromont, Etablissements Emile Bruylant, Bruxelles
Frege Xavier – Descentralizarea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
Guţan Manuel – Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Ed.
AllBeck, Bucureşti, 2005
Iorgovan Antonie – Tratat de drept administrativ, ed. a III-a, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001
Iorgovan Antonie – Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
de Laubadere Andre – Tratat de drept administrativ, ed. a 9-a, Paris, 1984
Manda Cezar Corneliu – Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
Manda Cezar Corneliu – Controlul administrativ în spaţiul juridic european, Ed. Lumina
Lex, 2005
Matei C.Horia, Neguţ Silviu, Nicolae Ion – Enciclopedia statelor lumii, ediţia a X-a, Ed.
Meronia, Bucureşti, 2005

59
Negulescu Paul – Tratat de drept administrativ, Institutul de arte grafice, Editura Marreau,
Bucureşti, 1934
Popa Eugen – Autonomia locală în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
Popescu Corneliu Liviu– Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999
Preda Mircea – Drept administrativ. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Puget Henry – Les institutions administratives etrangeres, Dalloz, Paris, 1969,
Schwarze Jurgen – Droit administratif europeen, vol. I, Office des Publications Officielles
des Communautes Europeenes, Bruylant, 1994
Tarangul E. D.– Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944
Vantu Ion Gh.– Drept public comparat. Drept constituţional comparat. Drept
administrativ comparat. Curs litografiat, editat de U.N.S.R. Secţia centrală profesională,
1948
Văraru M.– Manual de drept administrativ, Imprimeria statului, Chişinău, 1925
Vida Ioan – Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994
Vedinaş Virginia– Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. Manual
practic, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Wade H. W. R.– Drept administrativ, ed. a 5-a, Oxford, 1982
Wolff H.J., Bachof O. – Verwaltungsrecht I, ed. 9, Munich, 1974
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu –
Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

III. Studii, articole

Apostol Dana – Probleme actuale ale descentralizării administrative, Studii de drept


românesc, nr. 3-4/1991
Benz A.– La descentralisation en R.F.A., Revue Internationale de Sciences Administratives,
no. 4, 1987
Petrescu Rodica Narcisa – Consideraţii asupra noii legi-cadru privind descentralizarea,
Revista de drept public, nr. 1/2005
Petrescu Rodica Narcisa – Reflecţii asupra unor dispoziţii înscrise în legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale, Dreptul, nr. 4/2007
Preda Mircea - "Deconcentrarea serviciilor publice", un concept constituţional nou pentru
administraţia publică, Buletin de informare legislativă al Consiliului Legislativ, www.clr.ro
Profiroiu Alina, Profiroiu Marius – Practica descentralizării pe plan European şi în
România. O perspectivă comparativă, Economie şi administraţie locală, nr. 8/2006
Săraru Cătălin Silviu – Deschiderea şi transparenţa – principii de bază ale funcţionării
administraţiei publice UE, Rev. Economie şi administraţie locală, nr. 4/2006
Vedinaş Verginia – Centralizare, descentralizare, federalism, în Analele Universităţii
Bucureşti, seria Drept, 1997
Vedinaş Verginia, Bakîrci Daniela – Principalele modificări aduse prin legea nr. 286/2006
pentru modificarea şi completarea legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, Dreptul,
nr. 11/2006
Vesmaş Daiana Maura – Aspecte privind principiul subsidiarităţii în lumina Tratatului
Constituţional al Comunităţii şi Uniunii Europene, Caietul ştiinţific nr. 8 al Institutului de
Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, 2006
Viorescu Răzvan – Deconcentrarea şi descentralizarea – principii de organizare a serviciilor
publice în administraţia publică locală, Caietul ştiinţific nr. 7 al Institutului de Ştiinţe
Administrative „Paul Negulescu”, 2005

60