Sunteți pe pagina 1din 1

Mihai Ursachi - Odaia gingasei iubiri

Si iata c'am venit, de foarte de departe,


tot neamul meu se stinse, vlastarele sunt moarte.
Am mostenit conacul cel vechi, argintaria,
si stema casei noastre: vesnicia.

La praznicul Enigmei, când visinii serbeaza


o ora anumita, m'am hotarât sa intru,
sperând sa fii acolo, la ora ceea, treaza,
tinând acelasi sfesnic in mâna, ca un schiptru.

Facui deci invocarea si semnele cerute,


aprinsei in catuie trei feluri de tamâie,
intrai pe usa strâmta cât am putut de iute,
cum e placut la duhuri, cum iti placea si tie.

Mi se paru ciudat ca tu la ora ceea


sa nu fii inca treaza; ma apropiai de patul
de nuc in care cândva ai fost femeia
cu trup de flori de visin, iar eu am fost barbatul...

Ma apropiai cu totul, uitând legile mele


si orb intinsei mâna si cautai fierbinte
aceea ce pierdusem; in albele dantele
zacea o gramajoara de albe oseminte.

Intepenii de spaima si pricepui greseala...


...Crengi mari de visin dalbe prin gratii patrunsese
si la lumina lunii subtire ca beteala
vazui: eram trecut de veacuri pe lista de decese...

Privii in jur - covorul e napadit de ierbi,


in vaza cristalina in care'ti puneam frezii -
sirag de perle negre, un ghemotoc de serpi;
prin vechi paienjenisuri, bezmetici, huhurezii.

Pe masa de parfumuri, printre oglinzi si spelci -


moluste lipicioase, limacsi molâi si melci.
Si craniul celui care am fost, e pe noptiera,
il tii probabil noaptea in chip de scrumiera.